Universitatea ,,Dimitrie Cantemir” Târgu Mureş

Facultatea de Geografie
Specializarea Geografia turismului

Cultură şi civilizaţie în spaţiul românesc

Mircea cel Bătrân

Conf. Univ. dr.: Florea Călin

Asist. Univ. drd.: Moldovan Lucian

1
 Cuprins

1. Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

……..pag.3
2. Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria………pag. 5
3. Războiul de apărare a independenţei Ţării Româneşti faţă de turci. Victoria de la
Rovine din 1394………pag.6
4. Bătălia de la Nicopole din 1396. Reînscăunarea lui Mircea şi luptele cu
turcii.....pag.8
5. Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti şi măsurile politice, administrative şi
militare iniţiate de Mircea cel Bătrân în a doua parte a domniei (1400 – 1418)
…..pag.10
6. Ofensiva împotriva turcilor. Amestecul lui Mircea în frământările interne din
Imperiul otoman…..pag.12
7. Ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân. Personalitatea sa…….pag.15
8. Concluzie…………pag.16
9. Bibliografie

2
 Introducere

Între figurile cele mai de seamă din trecutul de luptă al poporului roman pentru
păstrarea independenţei ţării, un loc de frunte i se cuvine lui Mircea cel Bătrân. Toate acţiunile
sale, toate înfăptuirile pe plan intern şi extern din lunga lui domnie, Mircea le-a subordonat
aceleaşi idei centrale: independenţa ţării. Prin măsurile sale cu caracter politic şi militar,
Mircea cel Bătrân s-a dovedit un remarcabil om politic. Prin felul cum a ştiut să-şi conducă
oştenii la victorie în mai multe rânduri, dar mai ales la Rovine, prin noutatea tacticii şi
strategiei aplicate în luptele contra turcilor, Mircea a dovedit şi vitejie neînfricată şi capacitate
militară deosebită. În politica externă, el s-a arătat a fi un diplomat remarcabil, stimat de
contemporani.
În aprecierea personalităţii lui Mircea cel Bătrân, trebuie ţinut seama de faptul că, în
cadrul istoric obiectiv al epocii, el nu putea fi decât un domn feudal, într-o rânduire pe care o
sprijinea şi care se baza pe exploatarea ţărănimii dependente de către stăpânii feudali.

Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Mircea cel Bătrân aparţine tradiţiei vii a neamului nostru: evocat de poeţi, de Grigire
Alexandrescu, Bolintineanu şi Mihai Eminescu, acesta din urmă în cea mai minunată pagină
epică pe care o are literatura noastră; el este un domnitor medieval creator de datină, de
exemplu şi de îmbărbătare.
Venirea la tronul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân (1386) coincide cu derularea
unor evenimente istorice importante pentru întregsud-estul european. Bizanţul devenise o
umbră a impunătorului imperiu de altădată, fiind redus la o fâşie de pământ în jurul
capitalei câteva teritorii izolate în regiunile Thessalonic si Morea. Câteva sătuleţe conduse de
principi "latini" au luat fiinţă pe fostul teritoriu european al acestuia, iar Veneţia şi Genova îşi
asiguraseră hegemonia în zonă. Pe de altă parte, ţaratele sârb şi bulgar se transformaseră într-
un mozaic de stătuleţe, o pradă uşoară pentru Imperiul otoman care a pătruns pentru prima
dată în Europa la 2 martie 1354, derulând apoi seria de cuceriri neîntrerupte în Balcani. Chiar
în anul urcării lui Mircea pe tron, otomanii reuşiseră să cucerească cetatea sârbă Niş, iar
Ivanco, despotul Dobrogei, acceptă o înţelegere cu aceştia. În anul următor, turcii sunt
infranti de sârbi la Plocnik, ceea ce nu i-a făcut însă să renunţe la planurile lor
ofensive în Balcani. Cu acest prilej, Ivanco, care a refuzat să acorde sprijin turcilor în luptă, a

3
dispărut de pe scena istoriei, în anul 1388 Dobrogea cu cetatea Silistra (Dârstor) intrând în
stăpânirea lui Mircea.
Profitand de situatia politică din Ungaria, extrem de agitată datorită înverşunatelor
dispute pentru putere între grupările nobiliare, Mircea a reluat în stăpânire Făgăraşul, Amlaşul
şi Ţara Severinului. În 1390-1391, bizuindu-se pe comunitatea de interese cu statul
moldovean, domnul muntean a putut rezolva probleme legate de stăpânirea ,,parţilor
tatareşti”,din nordul gurilor Dunării (de la Prut şi până la vărsarea Nistrului), lui Mircea
revenindu-i o faşie de pământ de-a lungul fluviului, cu cetatea Chilia.
Evenimentele din Balcani nu l-au lăsat indiferent pe domnul muntean, apropierea
otomanilor de hoarele ţarii fiind tot mai ameninţătoare. Acesteia i se adăuga regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg care era fără îndoială nemulţumit de faptul că domnul muntean se
înstăpânise asupra domeniilor transilvănene care fuseseră smulse anterior tatălui său Radu I.
În aceste condiţii, Mircea a căutat sprijinul domnului moldovean Petru Muşat, prin
intermediul căruia a reuşit să încheie un tratat de alianţă la Lublin (1390) cu regele Poloniei,
Vladislav Jagello, aflat în rivalitate cu regele Ungariei. În virtutea prevederilor tratatului, cei
doi îşi garantau sprijinul reciproc în eventualitatea unei acţiuni agresive din partea regelui
maghiar.
Între timp, situaţia din Balcani se agravase. Înfrângerea de la Plocnik l-a determinat pe
cnezul Lazăr să alcătuiască o coaliţie antiotomană împreună cu Vuk Brancovic din sudul
Serbiei şi cu Tvrtko, regele Bosniei, care însă a fost înfrântă de urmaşul sultanului Murad I,
Baiazid I Îldîrim, la Kossovopolje (,,Câmpia Mierlei”), in 15 iunie 1389. Avansul otoman
continuă, în 1399 întreaga Bulgarie fiind cucerită, ceea ce a determinat şi o reconsiderare a
poziţiei regelui maghiar faţa de domnul Ţării Româneşti.
Turcii au ajuns pe linia Dunării, între Nicopole şi Silistra, precum şi în Dobrogea,
înstăpânindu-se asupra unor posesiuni ale lui Mircea, între care şi Silistra. În primăvara anului
1394, domnul muntean a trimis o oaste împotriva turcilor în Balcani, profitând de faptul că
Baiazid se afla în conflict cu unii emiri din Asia Mică. Evident, ambiţiosul sultan nu a rămas
fără reacţie, organizand o campanie de amploare cu gândul de a-l pedepsi pe Mircea. Ceea ce
a urmat a fost celebra confruntare de la Rovine, undeva pe malurile Argeşului. Conform unor
surse istorice, bătălia a avut loc la 10 octombrie 1394, însă un document o plasează în mai
1395, fiind posibil ca ea să se fi desfăşurat in două etape.
Confruntarea s-a finalizat cu victoria lui Mircea, sultanul fiind nevoit să se retragă în
grabă. Însă situaţia externă a suferit modificări ce nu s-au dovedit de bun augur pentru
învingătorul de la Rovine. 1
1
Călin Florea - Cultură şi civilizaţie în spatiul românesc, 2006
4
 Fig. 1. – Mircea cel Bătrân şi fiul său Mihail, pictură murală de la mănăstirea Cozia 2

Raporturile Ţării Româneşti cu Moldova, Polonia şi Ungaria

După 1395, însă, datorită politicii pe care o duce Ştefan, domnul de atunci al
Moldovei, de sprijinire a dusmanilor interni ai lui Mircea şi de lupta împotriva aliaţilor
acestuia, relaţiile dintre cele două ţări se înrăutăţesc, fără să se ajungă însă la conflict armat.
După moartea lui Ştefan, Mircea intervine în treburile interne ale Moldovei, înlăturând de la
domnie pe Iuga şi punând în locul său pe Alexandru, fiul lui Roman I, cu gandul de a avea în
Moldova un sprijin împotriva turcilor. Această intervenţie a avut loc la începutul anului 1400,
rezultatele fiind cele dorite de Mircea.
În 1390, Mircea încheie un tratat de alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei, prin
care se leagă reciproc să se apere reciproc împotriva unui eventual atac al regelui Ungariei.
2
http://hetel.ro/wp-content/uploads/2012/04/scan00012.jpg
5
După 1390, Vladislav Jagello sprijină pe rivalul lui Mircea, Vlad, fapt care duce la
înrăutăţirea raporturilor dintre Ţara Românească şi Polonia. În 1403, Mircea reînnoieşte
tratatul de alianţă cu regele Poloniei, acordând acum, ca şi mai târziu, în 1409, o serie de
privilegii comerciale negustorilor din Polonia şi Lituania.

Războiul de apărare a independenţei Ţării Romîneşti faţă de turci. Victoria de la

Rovine din 1394

În urma evenimentelor din 1393, Ţara Românească a devenit vecină a Imperiului

otoman. Primejdia transformării Ţinuturilor de la nordul Dunării în paşalâcuri, de felul celor
instalate pe pământul Bulgariei, devenea în acest fel iminentă. Expediţia împotriva lui Șişman
lovise şi unele posesiuni ale lui Mircea cel Bătrân; Silistra căzuse în mâinile turcilor, ca şi o
parte din fostele ţinuturi ale lui Ivanco. Din cauza frământărilor din sânul clasei stăpânitoare a
Ţării Româneşti, localnicii din Silistra sunt nevoiţi să lupte singuri şi, în cele din urmă, să
capituleze.
În primăvara anului 1394, domnul Ţării Româneşti trimite o oaste pentru a întări
cetăţile din dreapta Dunării, atât de importante pentru apărarea propriei sale ţări. Sfărâmând
bazele otomane de la Cavarna, unde in 1393 se instalase o garnizoană turcească, Mircea îşi
creează condiţii favorabile în vederea respingerii marelui asalt, care se arăta a fi iminent, din
partea forţelor principale ale Imperiului otoman.
La Rovine, s-a dat, la 10 octombrie 1394, una din cele mai grele şi mai glorioase
bătălii din istoria războaielor turco-române. Încleştarea celor doua oşti a fost extrem de
sângeroasă. Asaltul turcilor şi vasalilor lor s-a zdrobit de înverşunarea cu care luptau românii,
pentru apararea libertăţii ţării lor.
Victoria lui Mircea se datorează în primul rând jertfelor aduse de popor, atât în lupta
propriu-zisă, cât şi în pregătirea ei.
O dată cu plecarea turcilor, a dispărut şi unirea dintre feudali, pe care nimic nu-i mai
silea să suporte stăpânirea de tendinţe autocratice a lui Mircea cel Bătrân. Se constituie în ţară
o tabără de boieri nemulţumiţi de Mircea, care se grupează sub conducerea unuia dintre ei,
numit Vlad. Domnul Ţării Româneşti primeşte însă şi o altă lovitură puternică: aliatul său,
domnul Moldovei Roman voievod, este răsturnat din domnie, iar urmaşul acestuia, Ştefan,
încă de la începutul anului 1395, îşi manifesta, prin tratatul încheiat cu regele Poloniei,
adversitatea faţă de Mircea, ca şi faţă de Sigismund. Se pare că Vlad s-a pus de la început sub
scutul domnului Moldovei, al carui ajutor îi era necesar. Vlad însuşi recunoştea că la

6
înscaunare a primit ajutorul Poloniei. Contrar afirmaţiilor vechii istoriografii, aceste mărturii
arată că Mircea a fost alungat din scaun de forţele boiereşti interne şi nu de către turci.
În jurul lui Mircea rămăseseră, totuşi, o parte din boierii ţării, care continuau să-l
sprijine, alături de oştile regelui maghiar. În aceste împrejurări tulburi, se încheie la Braşov, în
martie 1395, - în condiţii de egalitate deplină - tratatul de alianţă dintre Mircea şi Sigismund,
în care se stabilea un plan amănunţit de cooperare a forţelor româno-maghiare într-un viitor
război împotriva turcilor, pentru izgonirea lor deplină din Peninsula Balcanică.
Imediat după încheierea tratatului, forţele maghiare şi româneşti izbutesc să
recucerească Dobrogea, unde turcii îşi reinstalaseră garnizoanele. Sub presiunea acestor
succese, tabăra lui Vlad şi Ştefan al Moldovei părea slăbită. În acest moment, se produce o
lovitură cu totul neobişnuită, necunoscută până atunci Ţărilor Române: o cerere de ajutor
adresata turcilor, de catre Vlad.
Oştile turceşti răspund în grabă chemării şi, în luptele care se dau, înfrâng forţele
româno-maghiare, care-l sprijineau pe Mircea, alungându-l pe acesta din domnie şi
instalându-l pe Vlad. O încercare a lui Sigismund de a restabili situaţia rămâne fără succes.
Oştile sale cuceresc cetatea Turnu, unde este lăsată o garnizoană maghiară, dar, la întoarcerea
spre casă, Sigismund sufera o înfrangere din partea lui Vlad.
Pe plan intern, domnia lui Vlad a însemnat întarirea particularismului local, ce se
întemeia pe organizarea domeniilor feudale. Respectarea autunomiei stăpânilor de mari
domenii – care era însuşi programul ce l-a adus la putere – l-a silit pe Vlad să îngăduie poziţia
de sine stătătoare şi a unor mari boieri rămaşi credincioşi lui Mircea şi care îi vor pune
acestuia la dispoziţie steagurile lor de oaste, în lupta de la Nicopole.

7
 Bătălia de la Nicopole din1396. Reînscăunarea lui Mircea şi luptele cu turcii

Fig. 2. – Bătălia de la Nicopole

În vara anului 1396, se realizează expediţia cruciată împotriva turcilor pe care

Sigismund o plănuise cu caţiva ani în urmă. Peste zece mii de nobili, veniţi din Burgundia
Anglia, Germania, în tabăra de la Timişoara, făuresc planuri îndrăzneţe de cucerire a
întregului Imperiu turcesc. Din Transilvania coboară de asemenea oşti, cu misiunea de a ajuta
cruciada, dar şi de a întări poziţiile lui Mircea, pe al cărui sprijin Sigismund se bizuia destul
de mult. Se ajunge la unele ciocniri cu oastea lui Vlad, care însă n-au rezultate decisive. Vlad
continuă să stăpânească cea mai mare parte a ţării, iar Mircea cu un corp de o mie de oşteni,
se alătură cruciadei.
Între timp, după câteva succese mărunte, cruciaţii asediază cetatea Nicopole, unde le
ieşise în întâmpinare şi Baiazid cu oastea sa, inferioară ca număr şi, mai ales, ca armament al
forţelor creştine.
Folosind o tactică de luptă puţin cunoscută de apuseni, în care accentul era pus pe
pedestrimea fromată din ieniceri, Baiazid a reusit să-i înfrângă pe cavaleri, cu toată
incontestabila vitejie de care aceştia au dat dovada. Sigismund a încercat la început să le vină
în ajutor, dar apoi, odată cu ivirea pe campul de luptă a trupelor auxiliare ale sultanului, s-a
retras in mare grabă. Cu aceasta, vestita bătălie de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, care a
pus faţă în faţă două tipuri de oaste şi două sisteme deosebite de luptă – cel al cavaleriei grele
apusene şi cel al infanteriei uşoare a turcilor – prin catastrofa cu care s-a soldat pentru
cruciaţi, a dat încă o dată câştig de cauză pedestrimii.

3
http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5114947-mircea-cel-batran-cosmarul-de-la-rovine
8
 În faţa acestui dezastru, care vedea o mare ameninţare otomană, clasa stăpânitoare din
Ţara Românească n-a întarziat să-şi revizuiască poziţiile politice.
La sfarşitul lui decembrie 1396, situaţia se prezenta însă altfel: în ţară domnea Mircea
cel Bătrân, iar Vlad se refugiase in cetatea Dâmboviţei, împreună cu familia sa. Producându-
se acum o nouă intervenţie a oştilor transilvanene în sprijinul lui Mircea, deşi fără obiect, căci
acesta ocupa deja tronul cu ajutor intern, Vlad este prins şi dus in Transilvania.
Prăbişirea lui Vlad se datoreşte revirimentului produs în mijlocul boierimii muntene,
în octombrie şi noiembrie 1396, ca o consecinţă indirectă a luptei de la Nicopole şi a
evenimentelor petrecute în Bulgaria. Sfărâmarea mijloacelor militare ale nobilimii apusene şi
lichidarea feudalilor bulgari a contribuit la înlăturarea sistemului politic instaurat în nordul
Dunării de partiyanii fărâmiţării feudale.
Poziţia lui Mircea se consolidează în tot cursul anului 1397. Sosindu-i vestea despre
reîntronarea vechiului său duşman şi de adeziunea în masă a boierilor la noua domnie, Baiazid
se îndreaptă repede cu o oaste spre Dunăre, ,, împotriva ghiaurilor, pentru a nu li se da răgaz”
să se organizeze. În acest război al Ţării Româneşti împotriva turcilor pentru apărarea
independenţei, care s-a desfăşurat în cursul lunii septembrie sau octombrie 1397, Mircea şi-a
condus oastea la o nouă şi categorică victorie. Alungând pe agresorul otoman din ţară, domnul
a reluat de asemenea cetatea Turnu, în care se instalează oştenii Ţării Româneşti, după mai
bine de doi ani de schimbătoare stăpâniri străine. Chemat in ajutor, Sigismund nu a putut veni,
deoarece, ca şi înainte de Rovine, nobilii cu oştile lor nu au vrut să îl urmeze.

9
 Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti şi măsurile politice, administrative şi
militare iniţiate de Mircea cel Bătrân în a doua parte a domniei (1400-1418)

Integrarea luptei Ţării Româneşti în cadrul acţiunii duse de celelalte forţe din întreg
sud-estul Europei împotriva cotropirii otomane capătă, în anii care au urmat bătăliei de la
Nicopole, un conţinut nou, evidenţiind una dintre caracteristicile cele mai de seamă ale primei
faze din istoria războiului turco-român. Necesitatea unei uniri balcanice împotriva
cotropitorilor turci s-a dovedit limpede încă de la jumătatea secolului XIV-lea. Ea a crescut în
deceniile următoare, în ciuda condiţiilor grele pe care le crease accentuarea fărâmiţării feudale
la sudul Dunării. Rolul Ţării Româneşti a crescut, de asemenea, treptat, în procesul bătăliei
desfăşurate împotriva înaintării otomane; intervenţiile oştilor sale au făcut, în 1369 – 1371,
1388 – 1390 şi 1394 – 1397, dovada posibilităţilor ei militare, marcând, totodată, ascensiunea
puterii sale politice. Dar la începutul secolului XV-lea, Ţara Românească joacă un rol cu totul
nou în raporturile internaţionale. Nevoia strângerii legăturilor cu vecinii ei apropiaţi sau chiar

4
http://romaniancoins.org/alte/mirceasr.jpg, http://romaniancoins.org/alte/mirceaducat2.jpg,
http://romaniancoins.org/alte/mircea7r.jpg
10
mai îndepărtaţi s-a prefăcut în cerinţa neapărată a preluării iniţiativei luptei împotriva turcilor
în mâinile sale.
Sub conducerea lui Mircea cel Bătrân, Ţara Românească a jucat atunci rolul unui
centru organizator al ofensivei împotriva puterii turceşti. Înşişi conducătorii otomani apreciau,
în preajma anului 1410, că domnul român este ,,dintre creştini, principele cel mai puternic şi
cel mai viteaz”. Acţiunea politică de mare amploare pe care a constituit-o ofensiva poporului
român în această vreme nu a fost posibilă decât prin situaţia ce se crease la nordul Dunării, în
Ţara Românească şi care se caracteriza prin prosperitatea economică şi printr-un oarecare
echilibru politic.
În vremea lui Mircea cel Bătrân se constată un însemnat progres al forţelor de
producţie în Ţara Românească. În această vreme are loc deschiderea minei de aramă de la
Bratislov; ocnele de sare îşi sporesc activitatea, procurând domniei venituri însemnate, se
întemeiază târguri noi, semn vădit al unei dezvoltări economice generale şi al creşterii
populaţiei. La creşterea puterii statului a contribuit şi lărgirea treptată a teritoriului ţării în
direcţia ultimelor stăpâniri tătăreşti şi otomane de la durile Dunării. Aceste ţinuturi, împreună
cu Dobrogea, intră în hotarele Ţării Româneşti, creând condiţii de expansiune pentru boierii
munteni. Întinderea proprietăţii feudale a putut să joace un rol însemnat în această epocă
numai pentru că a coincis şi cu o creştere sensibilă a producţiei pe aceste domenii, drept
urmare a intensificării muncii şi a exploatării sporite a ţăranilor.
Creşterea cantităţii produselor obţinute prin munca gratuită a ţăranilor dependenţi se
oglindeşte în existenţa unui surplus, pe care stăpânii de moşii îl desfac pe piaţă. Privilegiile
comerciale acordate braşovenilor şi litovenilor în această vreme arată varietatea mărfurilor
aduse din afara hotarelor ţării, pe care le cumpăra clasa stăpânitoare. Pentru a dobândi banii
necesari, boierii şi mănăstirile vând din produsele domeniului lor, îndeosebi vite, vin, peşte,
miere, ceară. Progresul ce se desprinde din aceste date îşi avea limitele sale; schimbul se
mărginea la vânzarea unor prisoase şi la cumpărarea unor mărfuri de Bătrân nu poate fi
vorba, şi nici de un rol politic de sine stătător al oraşelor.
Din acestea a rezultat faptul că Mircea a beneficiat de condiţii care i-au îngăduit să
organizeze un echilibru politic relativ înăuntrul ţării, prin atenuarea contradicţiilor dintre
diferitele pături ale clasei dominante.
Politica internă a domnului s-a adaptat întru totul condiţiilor obiective ale vremii lui.
Mircea a desăvârşit sistemul de obligaţii (credincioasa slujbă) şi de privilegii (imunitatea) ale
marilor feudali din ţară. În timpul domniei lui s-a stabilit formularul actelor de proprietate
emise de cancelaria domnească a Ţării Româneşti, ceea ce înseamna în practică fixarea în

11
scris a regulilor juridice cu privire la proprietatea feudală. Fără îndoială că sistemul ,,stăpânirii
superioare” (dominium emines) funcţiona de mai multă vreme în Ţara Românească,
asigurând, atât cât o putea face în condiţiile fărâmiţării, exerciţiul puterii suverane. Acum,
însă, se preciza limpede în acte că boierul îşi stăpâneşte ţăranii numai cu condiţia de a
coordona activitatea măruntelor puteri teritoriale ale feudalilor săi.
În cadrul măsurilor sale politice şi administrative, Mircea s-a preocupat şi de
organizarea dregătoriilor. Esenţa acestei măsuri consta în încredinţarea dregătoriilor de curte
(stolnic, comis, paharnic, etc.) unor membrii ai sfatului domnesc. Pe măsură ce deţinătorii
unor astfel de slujbe domină sfatul, rezultă că ideea unui rol deosebit al domniei fusese
primită şi de mare boierime.
Mircea cel Bătrân a ştiut să justifice acest rol printr-o activitate necontenită de
organizare a mijjloacelor uunei apărări eficace împotriva turcilor, care devenise imperios
necesară. După 1397, presiunea otomană asupra Ţării Româneşti s-a caracterizat prin
numeroase acţiuni de pradă, organizate sistematic, prin jefuirea şi pustiirea ţării de către
bandele de azapi şi achingii, care-şi aveau bazele de pornire pe teritoriile din dreapta Dunării.
În vederea organizării apărării, Mircea a luat o serie de importante măsuri şi anume: a
întărit sistemul de cetăţi de la Dunăre, a întemeiat o dregătorie specială cu caracter militar,
bănia Severinului, şi a organizat ,,oastea cea mare”. Banului îi revenea paza părţii apusene a
ţării, mai expusă atacurilor turceşti, precum şi conducerea la luptă a forţelor locale, sub
autoritatea domniei.
Pentru a respinge incursiunile de jaf, cele câteva cetăţi ale ţării nu erau suficiente. Era
nevoie de o mobilizare aproape permanentă a populaţiei împotriva acestor bande, care
năvăleau prin surprindere, în grupuri adesea foarte mari şi care se deplasau uimitor de repede
în căutarea prăzii.
Mircea cel Bătrân a putut depăşi limitele condiţiile obiectivelor ale vremii lui. El nu a
avut intenţia şi nici mijloacele să se împotrivească marilor feudali. Măsurile sale cu caracter
militar au fost cu putinţă numai prin consimţământul feudalilor şi numai atâta timp cât a durat
acest consimţământ. Ele au dispărut în anii 1419 – 1420, în vădită legătură cu încetarea
relativului echilibru pe care se intemeiase domnia lui.

Ofensiva împotriva turcilor. Amestecul lui Mircea în frământările interne din

Imperiul otoman

12
 După victoria din 1396 – 1397, Baiazid ajunsese să stăpâneasca un imperiu a cărui
întindere o depăşea de câteva ori pe cea avută sub înaintaşii săi. Pentru guvernarea unui
asemenea imperiu erau necesare mijloace înaintate, pe care sultanii, datorită înapoierii în care
se găsea societatea turcească, nu le aveau. Pentru acest motiv, la sfârşitul secolului al XIV-lea,
clasa conducătoare otomană a făcut eforturi deosebite pentru aflarea căilor celor mai potrivite
de organizare a noului imperiu. În ce îi privea pe feudalii turci, ei ar fi dorit să joace rolul pe
care îl aveau în Europa marii baroni, să-şi întărească drepturile de stăpânire feudală în
ţinuturile ce li se încredinţaseră spre administrare. Împotriva acestei tendinţe, ce ducea vădit la
fărâmiţarea inevitabilă a imperiului său, Baiazid a încercat să reacţioneze şi să pună bazele
unui imperiu autocrat, fără însă a reuşi.
Marii feudali turci au hotărât să folosească orice mijloace pentru a înlătura stăpânirea
aspră, devenită tot mai ameninţătoare, a sultanului. Ei recurg atunci la trădarea directă,
chemând împotriva lui Baiazid pe vestitul cuceritor mongol, Timur Lenk. În 1402, se dă o
luptă mare la Ankara, în care, trădat de ai săi, Baiazid este înfrânt, luat prizonier şi purtat de
învingător prin toată Anatolia.
După 1402, în Imperiul turcesc se dezlănţuie lupte feudale interne, care, ca şi în alte
state din Europa, îmbracă forma luptei pentru tron.
Criza Imperiului otoman era importantă nu numai pentru soarta acestuia, ci şi pentru
interesele tuturor popoarelor din sud-estul european. Slăbind puterea de rezistenţă a
imperiului, criza stimula voinţa de eliberare a popoarelor balcanice, căzute sub jugul otoman,
şi, totodata, dădea posibilitate lui Mircea cel Bătrân să făurească proiecte din cele mai
cutezătoare.
Pentru înţelegerea deplină a ofensivei Ţării Româneşti din această vreme, trebuie
precizat că interesele unor puteri mediteranene, Veneţia şi Genova, cereau ca moştenirea lui
Baiazid să nu fie definitiv destrămată. De aceea, ele au căutat să împiedice atât acţiunile de
revoltă ale popoarelor subjugate, cât şi încercările lui Sigismund de Luxemburg şi ale lui
Mircea de a forma o nouă coaliţie antiotomană.
Mircea a înţeles că efortul său de stăvilire a atacurilor devastatoare ale bandelor
turceşti nu se puteamărgini la măsurile interne pe care le iniţiase.
În 1401, o mare oaste de pradă, condusă de Evrenos bei, devastează sudul
Transilvaniei şi Ţara Românească, luând numeroşi robi. Cu acest prilej, Mircea se vede silit,
prin forţa împrejurărilor, să-i urmărească pe turci, zdrobindu-i în Dobrogea, în aşa fel, încât
puţini dintre ei au mai reuşit să scape cu fuga.

13
 Pentru a-şi asigura o deplină libertate de acţiune, Mircea reînnoieşte acum vechiul
tratat de alianţă cu Polonia. Reconstituirea vechii alianţe cu Moldova şi Polonia îi îngăduie
domnul Ţării Româneşti să reînceapă lupta. În 1402, cu oastea sa şi cu trupele transilvănene şi
moldoveneşti. Mircea pune stăpânire pe Chilia, izgonindu-i pe genovezi de la hotarele ţării
sale.
Trebuie precizat că Mircea a acordat o largă autonomie teritoriilor din afara Ţării
Româneşti propriu-zise şi le-a respectat tradiţiile administrative. La Silistra, de pildă,
cârmuiau dregători locali, intitulaţi chefalia. Din acest motiv, el nu a fost privit de localnici ca
un cuceritor, aceştia preferând stăpânirea domnului Ţării Româneşti celei a turcilor.
Locuitorii ţineau să amintească urmaşilor cele trăite de ei, când , „Io Mircea, marele voievod
şi domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit <Silistra de turci>”. Este o mărturie preţioasă cu privire
la colaborarea ce domnul român a căutat în genere la vecinii săi.
La sfârşitul anului 1406, a avut loc la Severin o întâlnire între Mircea şi Sigismund,
pentru a preciza detaliile cooperării forţelor româno-maghiare în lupta împotriva turcilor.
Ofertele primite de Mircea din partea emirilor asiatici şi atacurilor prădalnice ale turcilor, care
se iviseră din nou la nordul Dunării, arătau domnului că reluarea ofensivei se impunea ca o
necesitate vitală pentru Ţara Românească.
Se hotărăşte astfel începerea unei noi ofensive împotriva Imperiului otoman, intrat
într-o fază de anarhie feudală. Se încep pregătirile necesare unei întreprinderi de amploare
celei proiectate, dar, în momentul punerii ei în practică, intervin alţi factori politici, externi,
care o zădărnicesc cu totul.
Ecourile succesului politic al lui Mircea cel Bătrân au ajuns în Asia Mică, la
Constantinopol, la Veneţia, trezind reacţii deosebite. În Albania, Macedonia şi Serbia,
populaţiile subjugate se ridică la luptă cu o putere sporită. După unele succese trecătoare ale
lui Soliman, războiul se încheie în cele din urmă prin uciderea sa, în 1411, şi prin înscăunarea
pe tronul sultanilor a lui Musa, pretendentul ajutat de domnul Ţării Româneşti.
Rezultatul cu care s-a încheiat acţiunea politică şi militară a Ţării Româneşti în criza
orientală are două aspecte bine distincte. Pe de o parte, succesul ofensivei lui Mircea a pus în
evidenţă rolul jucat de lărgirea cadrelor oastei Ţării Româneşti, prin recrutarea ţăranilor şi
boiernaşilor, de a căror intervenţie în luptă a depins tot timpul dezvoltarea treptată a
succeselor ţării în războaiele ce le purta. Pe de altă parte, conducerea luptei de către feudali,
cu excluderea din oaste a unor largi mase populare şi, îndeosebi, poziţia politică a marii
boierimi din 1412, explică, alături de piedicele puse de puterile străine interesate, mărginirea
acestui rezultat al ofensivei Ţării Româneşti.

14
 Se dovedise, aşadar, că sub conducerea boierimii erau compromise până la urmă chiar
şi victoriile atât de răsunătoare ca cele care au purtat până la Adrianopol steagul lui Mircea cel
Bătrân.
Ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Bătrân. Personalitatea sa

Printre forţele care au contribuit la întreruperea ofensivei româneşti, în 1412, alături

de negustorii italieni, de Bizanţ ţi de boierii din Ţara Românească, un rol însemnat a jucat şi
acţiunea politică negativă a lui Sigismund în această vreme. Ajuns împărat, el devine un
apărător tot mai zelos al intereselor in numele cărora primise noua sa demnitate.
Când contradicţiile feudale din nord-estul Europei dăduseră astfel naştere unei
confuzii politice cu totul improprii pentru o acţiune antiotomană, Manuel Paleologul a căutat
la rândul său să distrugă opera lui Mircea în statul otoman.
La sfârşitul anului 1414 sau la începutul celui următor – când Sigismund se afla încă la
faimosul conciliu de la Constanţa, la care şi Mircea îşi avea reprezentanţii săi – Mahomed
trimite o solie în Polonia, prin care cerea lui Vladislav Jagello să mijlocească o înţelegere cu
puterile din răsăritul Europei, între care Polonia ocupa acum o poziţie dominantă. La
începutul anului 1415, Mircea plătea primul său haraci unui sultan al turcilor, ceea ce
reprezintă urmarea politică inevitabilă a tuturor acţiunilor pe care le-au făptuit, în parte sau
împreună, Sigismund şi Vladislav Jagello, începând din 1411.
Pe lângă faptul că raportul de forţe dintre Ţara Românească şi turci în anul 1415
exclude el singur ipoteza istoriografiei burgheze a stabilirii unor raporturi de suzeranitate
otomană. Mircea era şi acum un suveran deplin liber în ţara şi pe mişcările lui o arată în chip
concludent deliberările senatului Veneţiei, din anul 1416; fruntaşii negustorilor italieni se pun
de acord ca, în caz de rupere a legăturilor cu turcii, să fie trimisă o solie la Mircea, care era
socotit cel mai puternic dintre duşmanii europeni ai sultanului.
Pacea dintre Mircea şi Imperiul otoman din 1415 reprezintă doar un armistiţiu,
încheiat pe câţiva ani, care cuprindea obligaţii bilaterale: din partea lui, Mircea se obliga la
plata unei dări anuale, în bani, în schimbul căreia sultanul îl asigura că cetele de azapi şi
achingii nu îi vor jefui ţara.
Armistiţiul din 1415 consacră independenţa politică a Ţării Româneşti, pe care însuşi
sultanul a recunoscut-o, înfăţişând propuneri ce implicau tocmai libertatea deplină a
suveranului de la nordul Dunării. Prin această latură a lui, armistiţiul era consecinţa directă a
victoriilor obţinute de oştile şi de politica Ţării Româneşti în tot cursul ofensivei de după
1400. Armistiţiul din 1415 oglindeşte toate greutăţile bătăliei purtate la începutul secolului

15
XV, în condiţiile poziţiei dominante a negustorilor italieni în raporturile diplomatice
internaţionale şi ale stăpânirii principalelor mijloace interne de luptă de către boierii români.
În anul următor, folosindu-se de noile manifestări ale crizei orientale, Mircea cel
Bătrân refuză plata haraciului şi reia lupta.

Concluzie

În ultimul an al vieţii sale, Mircea cel Bătrân a dat un exemplu politic remarcabil
despre felul în care trăsese singur concluziile întregii lui experienţe în lunga şi rodnica sa
domnie: el nu stă pe gânduri chiar să sprijine unele forţe antifeudale din Imperiul otoman.
Adăposteşte în ţara sa pe şeicul Bedr-ed-Din, vestit gânditor politic şi reformator religios
otoman.
Domnul Ţării Româneşti nu părăsise poziţiile de clasă ale unui feudal şi nici nu
aderase la ideile reformatorului. El continua să apere interesele feudalilor săi împotriva
ţăranilor dependenţi.
În urma noului amestec al lui Mircea în treburile Imperiului, prin sprijinirea lui
Mustafa şi apoi, a lui Bedr-ed-Din, ca şi a refuzului domnului de a plăti haraciul, Mahomed
porneşte o mare expediţie împotriva Ţării Româneşti. Se dau unele lupte în Dobrogea,
încheiate cu victoria turcilor; apoi – ca şi în 1414 – bandele de achingii trec Dunărea şi pradă
cumplit Ţara Românească.
Domnul Ţării Româneşti este nevoit să încheie pace, făgăduind să plătească de aici
înainte tributul. Mulţumit cu această ofertă, sultanul se retrage. La scurt timp după aceste
evenimente, la 31 ianuarie 1418, Mircea moare.5

5
Acad. A. Oţetea, prof. univ. M. Berza, conf. univ. B. T. Câmpina si conf. univ. Şt. Pascu – Istoria României II;
1962
16
 Bibliografie

1. Călin Florea, 2006 – Cultură şi civilizaţie în spaţiul românesc;

2. Acad. A. Oţetea, prof. univ. M. Berza, conf. univ. B. T. Câmpina si conf. univ. Şt.
Pascu – Istoria României II; 1962;
3. http://hetel.ro/wp-content/uploads/2012/04/scan00012.jpg;
4. http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5114947-mircea-cel-batran-
cosmarul-de-la-rovine;
5. http://romaniancoins.org/alte/mirceasr.jpg,
http://romaniancoins.org/alte/mirceaducat2.jpg,
http://romaniancoins.org/alte/mircea7r.jpg

17