4.

COMPORTAMENTE
MACROECONOMICE
4.1. Formele fundamentale ale venitului în economia
concurențială

Circuitul fluxurilor reale şi monetare pe care le

presupune funcţionarea normală a economiei cu piaţă
concurenţială se finalizează în însuşirea sau obţinerea
veniturilor, ca suport pentru consum şi economisire.

Raportul dintre consumul prezent şi consumul viitor

este determinat de acţiunea conjugată dintre înclinaţiile
marginale spre consum şi economisire, spre economisire şi
investire.
 După economistul englez Alfred Marshall, venitul
naţional este produsul total net al agenţilor economici şi
sursa unică de plată a acestora pentru serviciile
factorilor furnizaţi producţiei de bunuri economice.
 Venitul naţional, ca producţie naţională netă, este
destinat acoperirii cererii agregate de bunuri şi servicii
din economie, după cum urmează:
a) menajele îşi folosesc veniturile pentru achiziţionarea
bunurilor şi serviciilor de consum;
b) firmele îşi folosesc veniturile pentru achiziţionarea
bunurilor şi serviciilor de capital tehnic;
c) guvernul îşi foloseşte veniturile pentru achiziţionarea
bunurilor şi serviciilor utile consumului curent şi
investiţiilor publice;
d) străinătatea îşi foloseşte veniturile pentru importuri
de bunuri şi servicii dintr-o ţară.
 Venitul naţional real reprezintă partea produsului total
obţinut de agenţii economici care rămâne după înlocuirea
elementelor de capital tehnic consumate sau depreciate
(uzate) în procesul de fabricare a bunurilor economice.
 Formele concrete ale veniturilor participanţilor la
producţia socială în economia concurenţială sunt
următoarele:

a) salariul – pentru lucrători (furnizorii forţei de muncă

sau prestatorii serviciului muncă);

b) renta funciară – pentru proprietarii funciari;

c) profitul – pentru întreprinzători;

d) dobânda – pentru creditori (furnizorii capitalului

bănesc).
 Venitul naţional se transformă în venituri concrete
ale agenţilor economici prin mecanismele distribuirii şi
redistribuirii sale.
Mărimea veniturilor (produsul intern net în preţurile
factorilor de producţie – PINpf) se determină ca diferenţă
între produsul intern net în preţurile pieţei (PINpp) şi
impozitele indirecte nete (IIN), adică
PINpf = PINpp – IIN,
unde IIN = II – SV
(II = impozite indirecte totale plătite şi SV = subvenţii
primite),
dar PINpp = PIBpp – A (amortizarea),
de unde rezultă că
PINpf = (PINpp – A) – (II – SV) = (PINpp + SV) – (A + II).
 Mărimea veniturilor este sinonimă produsului intern net
în preţurile factorilor (PINpf) sau valorii adăugate nete în
preţurile factorilor (VANpf).
 Mărimea veniturilor se determină cu ajutorul contului
naţional de creare a veniturilor care evidenţiază, pentru
fiecare sector economic şi pentru întreaga economie,
formarea veniturilor din activitatea economică şi din
patrimoniu (sub forma valorii adăugate nete în preţurile
factorilor sau produsului intern net în preţurile factorilor);
produsul intern net în preţurile factorilor este egal cu suma
valorilor adăugate nete în preţurile factorilor pe ramuri
(PINpf = Σ VANpfi), de unde rezultă că produsul intern net în
preţurile pieţei este egal cu suma dintre produsul intern net
în preţurile factorilor şi impozitele indirecte nete (PINpp =
PINpf + IIN). Preţurile factorilor, spre deosebire de preţurile
pieţei, nu cuprind impozitele indirecte nete.
 Indicatorii implicaţi de calculul veniturilor sunt
determinaţi, după conceptul „naţional”, prin corectarea
indicatorilor determinaţi după conceptul „intern” cu
soldul veniturilor factorilor cu străinătatea – SVFS
(există factori de producţie naţionali care realizează venituri
în străinătate – VFIS, şi factori de producţie străini care
realizează venituri pe teritoriul naţional – VFPS, de unde
SVFS = VFIS–VFPS).

Se deduce de aici că venitul naţional sau produsul

naţional net în preţurile factorilor este egal cu produsul
intern net în preţurile factorilor plus soldul veniturilor
factorilor cu străinătatea, adică: VN (PNNpf) = PINpf +
(VFIS–VFPS) = PINpf + SVFS (se ia semnul algebric al
soldului veniturilor factorilor cu străinătatea).
 Venitul naţional disponibil (VND) este venitul
naţional creat corectat cu soldul transferurilor curente cu
străinătatea (STCS), adică VND = VN + STCS (semnul
algebric al acestuia).

Transferurile curente în raport cu străinătatea înseamnă

încasări şi plăţi către străinătate şi încasări şi plăţi din
străinătate.
 Venitul personal al populaţiei sau menajelor (VPM)
reprezintă diferenţa dintre venitul naţional disponibil
(VND) şi elementele care nu revin populaţiei (contribuţia
pentru asigurări sociale şi de sănătate, profitul nedistribuit,
impozitul pe profit) la care se adaugă veniturile populaţiei
din transferuri (pensii, burse, alocaţii, ajutoare sociale).

Venitul disponibil al populaţiei sau menajelor (VDM)

reprezintă venitul personal al acestora (VPM) diminuat cu
impozitele şi taxele plătite de populaţie; acesta exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum şi economisire.
 În concluzie, venitul naţional (VN) exprimă veniturile
factorilor de producţie pentru serviciile aduse în economie
(din munca angajaţilor, din managementul firmelor, din
activitatea de întreprinzător, asigurător şi creditor, din
patrimoniu, din administrarea publică a afacerilor). Venitul
naţional reprezintă produsul net (valoarea nou creată sau
valoarea adăugată netă) creat de factorii de producţie
naţionali în interiorul ţării şi peste graniţă (în afara
graniţelor naţionale).
 4.2. Consum, economii și investiții

Venitul disponibil al menajelor (VDM ) obţinut efectiv

de către posesorii factorilor de producţie este destinat
consumului (C) şi economisirii sau economiilor (E), adică
venitul disponibil al menajelor este egal cu consumul plus
economiile (VDM = C + E), de unde rezultă că economiile
reprezintă diferenţa dintre venitul disponibil al menajelor şi
consum (E = VDM – C).
 Economiile se transformă în investiţii, la nivel naţional,
prin folosirea lor pentru achiziţionarea bunurilor capital
(acumulare de capital tehnic). Transformarea economiilor în
acumulare de capital tehnic poate fi considerată un
sacrificiu prezent din partea populaţiei pentru a se bucura de
un consum viitor mai bun. Consumul şi economiile se află
în raporturi de inversă proporţionalitate când venitul
disponibil al menajelor este dat.
 În analiza corelaţiilor dintre venitul disponibil al
menajelor, consum şi economii se folosesc următorii
indicatori:
a) rata medie a consumului sau înclinaţia medie către
consum;
b) rata medie a economisirii sau înclinaţia medie către
economisire ;
c) rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală
spre consum ;
d) rata marginală a economisirii sau înclinaţia
marginală spre economisire .
 Rata medie a consumului exprimă:
a) partea din venitul disponibil al menajelor cheltuită
pentru consum la un moment dat sau într-un anumit spaţiu
socio-economic;
b) ponderea consumului în venitul disponibil al
menajelor sau consumul ce revine pe o unitate monetară de
venit disponibil al menajelor.
Rata medie a consumului se determină ca raport între
volumul consumului şi venitul disponibil al populaţiei
(C/VDM), de unde rezultă că volumul consumului este egal
cu produsul dintre înclinaţia medie spre consum şi venitul
disponibil al populaţiei. Consumul creşte sau se reduce pe
măsura creşterii sau reducerii venitului disponibil al
menajelor, dar într-o proporţie mai mică decât acesta.
 Rata medie a economisirii exprimă:
a) partea venitului disponibil al menajelor destinată
economisirii (economiei);
b) ponderea economiilor în venitul disponibil al
menajelor sau economia ce revine pe unitatea monetară de
venit disponibil al menajelor.
Rata medie a economisirii se determină ca raport între
volumul economiilor şi venitul disponibil al populaţiei
(E/VDM), de unde rezultă că volumul economiilor este egal
cu produsul dintre înclinaţia medie spre economisire şi
venitul disponibil al populaţiei.
 Rata marginală a consumului exprimă:
a) cu cât creşte consumul (ΔC) când creşte venitul
disponibil al menajelor (ΔVDM);
b) ponderea creşterii consumului în creşterea venitului
disponibil al menajelor;
c) sporul consumului pe unitatea de spor de venit
disponibil al menajelor.
Rata marginală a consumului se determină ca raport
între sporul consumului şi creşterea venitului disponibil al
populaţiei (ΔC/ΔVDM), de unde rezultă că sporul
consumului este egal cu produsul dintre rata marginală a
consumului şi sporul venitului disponibil al menajelor.
 Rata marginală a economisirii exprimă:
a) cu cât cresc economiile (ΔE) la o anumită
creştere a venitului disponibil al menajelor (ΔVDM);
b) ponderea creşterii economiilor în creşterea
venitului disponibil al menajelor;
c) sporul economiilor pe unitatea de spor de venit
disponibil al menajelor.
Rata marginală a economisirii se determină ca
raport între creşterea economiilor şi creşterea venitului
disponibil al populaţiei (ΔE/ΔVDM), de unde rezultă că
sporul economiilor este egal cu produsul dintre rata
marginală a economisirii şi sporul venitului disponibil
al menajelor.
 Factorii obiectivi care, în viziune keynesistă,
influenţează cheltuielile pentru consum sunt formulaţi
după cum urmează:
a) nivelul şi dinamica veniturilor, ale salariului;
b) modificarea aşteptărilor în legătură cu raportul
dintre cheltuielile pentru consumul prezent şi pentru
consumul viitor – determinată de schimbarea puterii de
cumpărare a banilor sau de apariţia unor riscuri
(incertitudinea duratei de viaţă, incertitudini externe,
plata unor impozite exagerat de mari);
c) modificarea politicii fiscale – care poate fi
folosită ca instrument pentru repartiţia mai echilibrată a
veniturilor sau pentru plata datoriei publice;
 d) modificarea neprevăzută, pe termen scurt, a
preţurilor bunurilor capital;
e) creditul de consum;
f) anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia
raporturilor dintre veniturile prezente şi veniturile viitoare,
dintre preţurile prezente şi preţurile viitoare, dintre oferta
actuală şi oferta viitoare de bunuri şi servicii.
 Factorii subiectivi care, în viziune keynesistă,
influenţează cheltuielile pentru consum se referă la:
a) dorinţa oamenilor de creare a unor rezerve
băneşti pentru situaţii neprevăzute;
b) constituirea unor rezerve băneşti pentru
bătrâneţe sau protejarea unor persoane;
c) dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin
participarea la realizarea unor proiecte de afaceri
viitoare;
d) instinctul oamenilor de ridicare a standardului de
viaţă;
e) senzaţia de independenţă şi libertate de mişcare
pe care o induc sumele mari de bani economisite;
f) dorinţa de asigurare a moştenitorilor;
g) zgârcenia şi avariţia unor persoane.
 Mobilurile multifactoriale care induc scăderea
cheltuielilor de consum sunt prezentate sintetic astfel:
prudenţă, prevedere, dorinţă de propăşire,
independenţă, spirit de afaceri, mândrie şi avariţie. Cel
mai puternic dintre factorii respectivi este modificarea
veniturilor.

Legea psihologică fundamentală a lui Keynes este

aceea conform căreia, pe măsura creşterii venitului, oamenii
tind să sporească nivelul consumului, dar într-o proporţie
inferioară creşterii respective (consumul creşte pe măsura
creşterii venitului, dar, de regulă, într-o proporţie mai mică).
 Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor pentru
cumpărarea bunurilor capital în vederea sporirii avuţiei
societăţii. Se consideră că nu sunt investiţii în sens
economic cheltuielile pentru achiziţionarea unor bunuri de
folosinţă îndelungată, acţiunilor şi obligaţiunilor,
suprafeţelor de teren, pentru că folosirea lor nu contribuie la
creşterea capitalului şi avuţiei naţionale (se schimbă doar
proprietarul).
 Investiţiile se clasifică, de regulă, astfel:
a) după modul de folosire a bunurilor capital
achiziţionate: investiţii de înlocuire (Iî) şi investiţii de
dezvoltare sau nete (In). Suma celor două componente
reprezintă investiţiile brute (Ib), destinate formării brute de
capital tehnic (FBKT). Investiţiile brute includ investiţiile în
bunuri capital durabile.
b) după forma juridică a proprietarului: investiţii
publice şi investiţii private;
c) după apartenenţa investitorului: investiţii interne şi
investiţii externe;
d) după domeniul în care se realizează: în educaţie, în
industrie, în agricultură etc.
 Investiţiile şi economiile sunt, pentru economia
colectivităţii, două faţete ale aceluiaşi proces. Economiile
reprezintă comportamentul colectiv al consumatorului
individual. Investiţiile reflectă comportamentul colectiv
al întreprinzătorului individual. Când economiile sunt
superioare investiţiilor, intervine o pierdere de venit (se
înregistrează un declin economic).