"Aventura" creierului lui Einstein

Aceasta este povestea creierului lui Einstein. Povestea implicaţiilor pe care le-a avut gestul unui
patolog pe nume Thomas Stoltz Harvey, care în 1955 şi-a însuşit creierul lui Einstein după ce a
efectuat autopsia marelui fizicia

UN CREIER ESTE ÎNSUŞIT DE UN CERCETĂTOR..

Aceasta este povestea creierului lui Einstein. Povestea implicaţiilor pe care le-a avut gestul unui
patolog pe nume Thomas Stoltz Harvey, care în 1955 şi-a însuşit creierul lui Einstein după ce a
efectuat autopsia marelui fizician.

Pe timpul autopsiei, aşadar, Thomas Harvey a înlăturat creierul din cutia craniană pentru a-l
examina, ceea ce reprezintă o rutină. Numai că Harvey nu a mai pus creierul la loc, ci l-a
depozitat într-un borcan cu formaldehidă. La ceva timp după "furt", Harvey a afirmat că avut
permisiunea lui Hans Albert, fiul fizicianului, dar familia Einstein a negat. Harvey a fost
denunţat de colegii săi şi şi-a pierdut slujba, dar nu a renunţat la creierul lui Einstein. Acesta a
justificat actul printr-un simţ al datoriei faţă de ştiinţă. Prezervarea acestui creier, credea Harvey,
va duce la obţinerea de indicii importante privind natura geniului.

DESCOPERIREA CELULELOR GLIALE NUMEROASE DIN CREIERUL LUI

EINSTEIN

Harvey a trimis în mod periodic mostre din creierul lui Einstein către diverşi neurologi. Unul
dintre aceşti neurologi a fost Marian Diamond, care lucra la Universitatea din California. Aceasta
i-a cerut lui Harvey câteva bucăţi din patru zone ale creierului lui Einstein. După 3 ani, spre
surpriza ei, a primit prin poştă un borcan de maioneză în care se aflau fâşiile de creier cerute. În
acei ani, anii '80, se credea că activitatea relevantă a creierului era executată de către neuroni. În
această privinţă cercetătorii se lămuriseră; în cazul creierului lui Einstein nu existau neuroni
suplimentari faţă de un creier normal, care să justifice geniul acestuia.

Marian Diamond era fascinată de un alt tip de celulă a creierului, celula glială. Presupunerea
privitoare la celulele gliale era, la acea vreme, că acestea erau un fel de lipici care ţineau creierul
ca un tot. Marian a vrut să vadă dacă aceste celule gliale - astrocitele şi oligodendrocitele - nu
cumva se găsesc în număr mai mare în creierul lui Einstein. După ce le-a numărat, Marian
Diamond a putut constata că în special în ţesuturile zonelor din creier cu rol în funcţionarea
imaginaţiei şi a gândirii complexe creierului fizicianului avea mai multe celule gliale decât
media. Deşi rezultatul a fost spectaculos şi a fost preluat de mass-media, în realitate cercetătorii
nu prea ştiau cum să interpreteze descoperirea, pentru că, încă o dată, rolul celulelor gliale nu era
bine înţeles.

DESCOPERIREA MECANISMULUI DE COMUNICAŢII AL ASTROCITELOR

În 1990 un cercetător la Universitatea din Stanford, Stephen J. Smith, a publicat un articol în

revista Science care va schimba totul. Acesta ştia că neuronii comunică printr-o combinaţie de
semnale electrice şi semnale chimice. Însă Smith a presupus că şi astrocitele pot avea capacitatea
de a comunica, dar acestea folosesc doar semnale chimice, care scapă uşor atenţiei, dacă nu
există un scop în a le observa. Mai mult, cercetătorul a avansat şi ipoteza conform căreia
astrocitele care "ascultă" conversaţia chimică dintre neuroni, ar intercepta-o şi ar folosi mesajele
recepţionate pentru a le transmite către alte zone ale creierului.

Dacă Smith avea dreptate, atunci astrocitele puteau fi implicate în procesul învăţării, memorării
şi, în felul acesta, puteau oferi răspunsuri şi pentru întrebarea privitoare la cauza genialităţii lui
Einstein. Pentru a-şi testa teoria, Stephen Smith a folosit astrocite de la un şoarece pe care a
picurat un neurotransmiţător, care generează o reacţie la nivelul astrocitelor, activându-le. Apoi
s-a putut observa cum mesajul chimic era transmis de la un astrocit la altul. Această reacţie a fost
actul de naştere a unui nou creier, căci parte a acestuia care părea că are doar rol de adeziv, de
fapt era activă în procese cognitive esenţiale.

ÎNAPOI LA HARVEY...

Harvey a vrut la un moment dat să returneze creierul lui Einstein (ce mai era în posesia
acestuia...) uneia dintre nepoatele lui Einstein. Aceasta nu l-a vrut, aşa că l-a returnat la
departamentul de patologie al Universităţii Princeton, unde se găseşte şi astăzi.

Istoria creierului lui Einstein a început cu însuşirea fără drept de către Harvey, care a crezut că
într-o zi fapta sa va avea relevanţă ştiinţifică. La momentul morţii sale, 2007, Harvey ştia că
gestul său îndrăzneţ, pentru care a plătit un preţ social important, a fost răsplătit într-o mare
măsură, prin descoperirea rolului celulelor gliale.