Icoana, imaginea unei lumi transfigurate

Prof. Lavinia Maria Balazsi

Palatul Copiilor Baia Mare

Icoana imagine, reprezentare a lumii spirituale, nevăzute, realizată cu ajutorul

elementelor materiale, este un mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu; este un loc în
care Hristos sau sfinţii sunt prezenţi în chip tainic; este un fel de scară pe care ne
ridicăm cu întreaga noastră fiinţă spirituală, prin credinţă, către Dumnezeu.
Imaginea constituie o categorie ce se situează la jumătatea drumului între concret si
abstract, între real si ideal, între sensibil si inteligibil; ea actualizează forme ale lumii
după configuraţii inedite, dar se expune si proiecţiilor afective ale artistului.
Icoana românească a fost, nu doar o piesă necesară activităţii de cult, ci si un
mijloc de comunicare si de legătură complexă cu Divinitatea, cu Transcedentalul. Încă
de la începuturi, icoanele crestine urmăreau înfăţisarea unei viziuni artistice asupra unei
realităţi care nu putea fi exprimată nemijlocit. Ele trebuiau să transmită celui care le
privea si un mesaj spiritual, nu doar o imagine naturalistă, asemănătoare cu originalul.
Ţăranul român a redat în icoanele sale concepţiile de viaţă, concepţiile despre
etică si dreptate socială, propria imagine ce si o făcea despre viaţa de dincolo, despre
lumea nevăzută a raiului si a iadului. Povestirile biblice le transpunea în peisajul
spaţiului si în portul său specific de ţăran ardelean. Sfinţii transfiguraţi în chipuri
transilvănene, erau îmbrăcaţi în costume locale, înconjuraţi de trandafiri din grădina lor
cu ornamentele specifice cu care îsi împodobeau poarta si pridvoarele caselor. Iconarii
aveau în faţă modele vii1, aceastea fiind singura realitate cunoscută. Icoana pe sticlă era
protectorul spre care se îndreptau toate rugăciunile si speranţele ţăranului. Cu toate că
icoanele pe sticlă transilvănene sunt creaţiile individuale ale unor me+teri populari, ele
exprimă mentalitatea si sensibilitatea colectivităţii satului românesc, fiind „lucrate de
ţărani si destinate ţăranilor”2. Astăzi ea reprezintă cel mai important document plastic
care reflectă lumea spirituală a ţăranului român din Ardeal.
Mesterul ţăran a depus în această muncă toată fiinţa lui, tot sufletul, exprimând
gândirea si profunda sa credinţă prin creaţia mâinilor sale. Credinţa ortodoxă
strămosească era sfântă pentru ţăranul român din Ardeal, deoarece era aproape singura
alinare ce o avea în viaţa sa de totală asuprire naţională, economică si socială. În
vremurile în care, calvinismul pe de o parte si catolicismul pe de alta, au încercat cu
agresivitate să schimbe credinţa românilor, au apărut icoanele pe sticlă. În rândurile

1
2
populaţiei românesti din Ardeal nu exista o clasă înstărită, care să poată finanţa viaţa
artistică; biserica ortodoxă era aceea care se străduia să susţină continuitatea tradiţiei
românesti. Ţăranul român din Transilvania secolelor XVIII si XIX trăia într o oarecare
izolare de centrele urbane, conservându si astfel propriul univers spiritual si material,
oglindit si în icoanele sale. Condiţiile social economice grele au contribuit în mare
măsură la apariţia picturii pe sticlă ca fenomen de masă aici.
„Iconiţa pe sticlă, modestă si nepretenţioasă, dar strălucitoare si ademenitoare
prin cromatica sa vie, o fuyyrântură din « împărăţia cerească » , oglindită într un ciob
de sticlă prins într o umilă ramă de brad – era la îndemâna chiar si a celui mai sărac
dintre plugarii români, aflaţi parţial, încă în secolul al XVIII lea, în stare de iobăgie.
Icoana pe sticlă era capabilă să satisfacă dorinţa masei ţărănesti sărace de a avea în casă
protectorii existenţei sale”,
Ea este expresia unei arte încărcată de toate sensurile si corelaţiile lumii reale si
lumii supranaturale, asa cum se reflectau în constiinţa ţăranilor români din acea epocă.
În toată creaţia culturală a poporului român este vizibilă dispoziţia psihică,
respectiv structura spirituală, pentru sacru, pentru imaginar. Prin religie, omul participă
la ordinea raportată la cunoastere, afectivitate, voinţă, imaginaţie, dorinţe si speranţe;
participă la un proces de autodepăsire a condiţiei umane. Fără religie, fără Dumnezeu,
fără o viaţă religioasă, ţăranul român nu concepe să si desfăsoare existenţa; viaţa
spirituală crestină, care este o prelungire si o împletire a tradiţiei mitice străvechi,
echilibrează si aduce speranţă în sufletul credinciosului.
„Dorinţa omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorinţa lui de a se
situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârsit a
experienţelor pur subiective, de a trăi înr o lume reală si eficientă si nu într o iluzie.”
De altfel nu se poate trăi fără o deschidere spre transcendent, nu se poate trăi în
Haos. Biserica face parte din spaţiul sacru, adică deschiderea spre transcendent, acest
spaţiu fiind diferit de strada pe care se găseste ea. Usa care se deschide spre interiorul
bisericii marchează o ruptură, iar pragul care desparte cele două spaţii arată în acelasi
timp distanţa dintre cele două moduri de existenţă, cel profan si cel religios, dar si locul
de comunicare dintre ele. În interiorul incintei sacre, comunicarea cu Dumnezeu este
posibilă.
Ţăranul român este în faţa unui Dumnezeu ocrotitor care aruncă credinciosului o
punte coborâtoare. Lucian Blaga este de părere că în faţa „acestui vizionar spectacol al
punţii coborâtoare, omul se poate îmbrăca în soare, transfigurându se de o divină liniste
si certitudine a salvării. [...] Chiar si atunci când omul ortodox, încercat în spaţii de
izbeliste de loviturile sorţii, pare a se îndoi de grija divină, el nu se îndoieste totusi de
prezenţa lui Dumnezeu în lume. Absenteismul divin e atribuit mai curând altor
împrejurări decât unei distanţări faţă de lume.
Credinţa populară precizează că sunt anumite zile din an când cerurile (sapte sau
nouă la număr) se deschid, dar acest lucru poate fi văzut doar de cei curaţi. Se spune că
 se deschid cerurile de Pasti (Învierea lui Hristos 3), de Sfântul Vasile si la Sfântul
Gheorghe. Sus, în cerul transcendent, în cerul supranatural este raiul, iar jos, undeva în
adâncimi, sub pământ, este iadul. În afară de aceste lumi mai există una, si anume,
tărâmul celălalt care nu este din lumea noastră, dar nu este nici iadul. E o lume aparte,
cu dimensiuni si feluri de a fi proprii si mai ales cu un spirit propriu; e tot un fel de
pământ, dar în alt loc si altcumva, fiind un loc deschis unui fel nesănătos de a se
manifesta lumea. Ca localizare spaţială, celălalt tărâm nu are o determinare precisă:
uneori e sub pământ, alteori e în pământ, dar este imaginat si ca fiind undeva în spaţiul
atmosferic. Caracterele acestei lumi par să vină mai mult din legile morale si spirituale
ce le antrenează. Spaţiul lumii noastre este afectat de modul său de a exista. Fiinţe
supranaturale (zmei, balauri) sau naturale pot participa în sens activ la afectarea calităţii
spaţiului.
Revenind la spaţiul lumii noastre, constatăm că nici locuinţa nu este doar un
obiect, ci ea întruchipează Universul pe care omul si l clădeste imitând cosmogonia.
Orice construcţie si orice inaugurare a unei locuinţe noi echivalează într un fel cu un
nou început, repetând acel început primordial. Viaţa omului este prinsă în acest univers
care nu este numai fizic ci si moral. Lumea, cosmosul românesc, apare în satul nostru
tradiţional mai umanizat, aparţine unui mod deosebit de a înţelege lumea si viaţa.
„Orizontul spiritual în care se miscă face ca si în cazul spaţiului să se producă adevărate
acumulări de forţe si semne de care omul trebuie să ţină seama.” Gândurile si faptele
omului care trăieste într un spaţiu în acest fel reprezentat, sunt străbătute de un spirit
care creează diverse posibilităţi de exprimare a trăirilor, dând lucrurilor viaţă si culoare.
Ca si spaţiul, Timpul nu este nici omogen si nici continuu pentru omul religios. Mircea
Eliade vorbeste, în lucrarea Sacrul si profanul, despre existenţa intervalelor de Timp
sacru, spre exemplu, timpul sărbătorilor, si despre Timpul profan ce reprezintă durata
temporală obisnuită. Timpul sacru îl consideră reversibil, în sensul că este de fapt un
Timp mitic primordial readus în prezent. Orice sărbătoare religioasă, orice Timp liturgic
înseamnă reactualizarea unui eveniment sacru care a avut loc într un trecut mitic, la
începutul începuturilor. Participarea religioasă la o sărbătoare implică iesirea din durata
temporală obisnuită si reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare.
Sărbătoarea este definită drept o actualizare a perioadei creatoare, ea constituind o
deschidere către Marele Timp, când omenirea părăseste devenirea pentru a accede la
izvorul de forţe atotputernice reprezentat de vârsta primordială. Această actualizare se
petrece în biserică sau în locurile sfinte care întruchipează deschideri către Marele
Spaţiu. „Sărbătoarea este astfel celebrată în spaţiu timp al mitului si ea îndeplineste
funcţia de a regenera lumea reală.”
Icoana ortodoxă nu este o figurare a divinităţii întrupate, ci o reprezentare
încărcată de taine, care mijloceste contactul cu divinitatea prin contemplare si
rugăciune. În lumea satului românesc, mentalitatea crestin ortodoxă marchează spaţiul
cotidian al ţăranului român cu locuri dedicate sacrului: biserica, troiţa asezată la

3
răscrucea drumurilor, colţul cu icoanele, candela si busuiocul din casa crestinului.
Icoana pe sticlă trebuie lecturată în spaţiul pentru care a fost ea concepută iniţial, acesta
fiind atât casa ţărănească, cât si biserica din sat.
Acest spaţiu dedicat sacrului este redat de ţăranul român în icoanele sale pe
sticlă, iar basmele si legendele populare s au împletit minunat cu subiectele religioase,
făcând ca reprezentarea lor să se desprindă de canoanele si izvoadele bisericesti,
exprimând, într o viziune proprie si liberă, legendele biblice, pe care le transpune în
imaginea satului românesc. Icoanele pe sticlă, autentice si originale, reusesc să
creioneze totodată minunatele calităţi sufletesti ale ţăranului român din Transilvania.