MINISTERUL EDUCAȚIEI

UNIVERSITATEA 1 DECEMBRIE 1918 ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE SOCIALE
SPECIALIZAREA: INSTITUȚII DE DREPT PRIVAT

Corelația dintre reglementările interne și cele

internaționale în materia drepturilor omului

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC, MASTERAND,

SIMION MIHAELA VASILACHE (BURAN) MĂDĂLINA
LAVINIA ȘTEFANIA

ALBA IULIA
2023

1
 Cuprins

Introducere..........................................................................................................................3

Capitolul 1. Reglementările internaționale în materia drepturilor omului...................4

1.1. Conceptul de drepturi ale omului în plan internațional.........4
1.2. Documente internaționale în materia drepturilor omului......5

Capitolul 2. Drepturile omului în reglementările interne.................................................8

2.1. Situația drepturilor omului în România.....................................................8
2.2. Reglementarea drepturilor omului în România.........................................9

Capitolul 3. Corelația dintre reglementările interne și cele internaționale....................10

Concluzie..............................................................................................................................11

Bibliografie...........................................................................................................................12

2
 Introducere

Noțiunea de drepturi ale omului a existat încă din perioada antică și premodernă, chiar dacă
popoarele antice nu s-au gândit la drepturile omului universal în același mod în care se gândesc
oamenii în perioada contemporană. Sfântul Augustin a fost printre primii care a examinat
legitimitatea legilor omului și a încercat să definească limitele legilor și drepturilor care apar în
mod natural pe baza înțelepciunii.

Unii autori îl considera pe John Locke ca fiind cel care pare mai degrabă părintele conceptului
de societate civilă. Chiar dacă la acesta conceptul nu are neapărat aceleași înțelesuri ca în zilele
noastre, căci este sinonim şi cu societate politică și cu stat, trebuie evidențiat faptul că lucrările
sale despre dreptul natural au stat atât la baza Declarației de Independentă a Statelor Unite (1776)
cât şi la cea a Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, încheiat în Franța (1789).

Este general recunoscut printre majoritatea autorilor faptul ca primul document care atesă
conceptul de drepturi ale omului este MAGNA CARTA. Acesta este un document emis în Anglia
în 1215 în timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea
puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți,
precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii.

Un alt document grăitor în această materie este DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ A

STATELOT UNITE în care se prevede că „ toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de
către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la
Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne,
care îşi derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați”.

De la Magna Carta pană la Declarația Universală a Drepturilor Omului drumul a fost unul
anevoios pentru conceptul de drepturi ale omului, acesta suferind nenumărate transformări și
având numeroase înțelesuri până a dobândit forma cunoscută în ziua de azi.

3
 Capitolul 1
Reglementările internaționale în materia drepturilor omului

1.1. Conceptul de drepturi ale omului în plan internațional

4
 Ce sunt drepturile omului? Ce se înțelege prin această noțiune de drepturi ale omului?
Așa cum susțin anumiți autori, conceptul de drepturi și libertăți fundamentale ale omului
este rezultatul evoluţiei în plan filosofic şi juridic a gândirii oamenilor organizaţi în societate. Mai
mult, definirea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei fiinţe umane au const
ituit o preocupare constantă a gânditorilor umanităţii, fiecare epocă îmbogăţind conţinutul concept
ului.1
Astfel, acest concept a suferit o dezvoltare lentă și anevoioasă, condiționată de multiplele
schimbări politice, comerciale și religioase, până la a dobândi forma din ziua de azi. De exemplu,
Creștinismul formulează idei foarte importante, ce se regăsesc în concepţiile moderne: egalitatea
oamenilor în fața lui Dumnezeu, demnitatea ființei umane decurgând dintr-
o concepţie asupra originii divine a omului; referitor la drepturile fundamentale, creştinismul procl
amă o lipsă de diferențieri între stăpân și sclav, concepția limitării puterii
politice, adică a puterii statului în raport cu individul.2
Un alte exemplu ar putea fi iluminismul francez (secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea) care
stă la baza celor mai coerente teorii asupra drepturilor omului, care au inspirat idealurile
celor două mari revoluții: franceză şi americană3. În această perioadă s-au remarcat filozofii
Voltaire, Jean-Jacques Rousseau și Montesquieu, care susțineau următoarele:
“contractul social creează societatea politică şi transformă omul în cetăţean, beneficiar al unei egal
ităţi şi al unei libertăţi superioare libertăţii şi egalităţii naturale” (Voltaire),
“omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri” (Jean-Jacques Rousseau în lucrarea
Contractul social), si faptul că libertatea este „dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”
(Montesquieu, în lucrarea Despre spiritul legilor).
Abia în Magna Carta, primul document care atestă drepturile omului, acest concept a început
să dobândească un înțeles de sine stătător.
Magna Charta Libertatum (Marea Carte a Libertăților), este un document redactat în
Anglia în anul 1215 în timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară. Prin redactarea acestei cărți,
nobilii au urmărit restrângerea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh
sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii.
Principalele drepturi care se remarcă în acest document sunt următoarele: Bisericii Angliei,
libertatea Londrei și a altor orașe și, cel mai important, se referă la dreptul de protecție împotriva
acțiunii arbitrare a statului.
Un alt document grăitor care atestă noțiunea de drepturi ale omului este Declarația de
Independență a Statelor Unite. În această declarație este menționat următorul aspect: ”
adevăruri grăitoare faptul că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator
cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la
căutarea Fericirii.” Astfel începe să se contureze ceea ce mai târziu va fi definiția dată de
Națiunile Unite, conceptului de drepturi ale omului.
Facând un salt mare până în prezent, numeroși autori și nenumărate documente
contemporane și-au adus aportul la dezvoltarea conceptului amintit mai sus.
Vom menționa doar o parte dintre autori, cei care au reușit să surprindă cel mai bine spiritul
sintagmei de drepturi ale omului. Astfel, Stephen P. Marks, definea în lucrarea sa conceptul de
drepturi ale omului ca fiind: ” un set de norme care guvernează tratamentul persoanelor și
grupurilor de către state și actori nestatali pe baza unor principii etice cu privire la ceea ce

1
O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010, p. 7
2
I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 6-7
3
R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit., p. 8

5
societatea consideră fundamental pentru o viață decentă.”4, iar Alison Brysk și Michael Stohl au
înțeles această noțiune ca fiind: ”un set de revendicări, practici și instituții interconectate care
caută libertatea, egalitatea și demnitatea umană, codificate într-un set de tratate de bază care
stabilesc un consens normativ asupra standardelor minime”5
Cea mai important definiție rămâne totuși, definiția data de Națiunile Unite: „Drepturile
omului sunt drepturi inerente tuturor ființelor umane, indiferent de rasă, sex, naționalitate, etnie,
limbă, religie sau orice alt statut. Drepturile omului includ dreptul la viață și libertate, libertatea
de sclavie și tortură, libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la muncă și educație și multe
altele. Oricine are dreptul la aceste drepturi, fără discriminare.”6 Această definiție a reprezentat
fundația pe care a fost întocmită Declarația Universală a Drepturilor Omului.

1.2. Documente internaționale în materia drepturilor omului

De la Magna Carta și până la Declarația Universală a Drepturilor Omului, drepturile

omului au avut un parcurs complicat fiind în continua dezvoltare până a ajunge la forma din ziua
de astăzi. Au fost emise numeroase documente care au avut încercări timide, dar memorabile de
contura un spectru care să definească conceptul de drepturi ale omului atât în spiritul cât și în
litera noțiunii și să construiască o bază legislativă care mai apoi va dobândi forme mai complexe
precum sunt Declarația Universala a Drepturilor Omului și Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului .
Ca și documente premergătoare celor menționate mai sus, putem să le amintim pe cele care
au avut un impact considerabil în domeniul drepturilor omului și anume:
I. Declaraţia drepturilor statului Virginia

A fost adoptată în iunie 1776 pentru a proclama drepturile inerente ale bărbaților, inclusiv
dreptul de a reforma sau de a desființa un guvern „inadecvat” și prevedea faptul că: ” Toţi
oamenii se nasc în mod egal liberi şi independenţi: au drepturi sigure, esenţiale şi naturale, de
care nu pot, prin nici un fel de contract, să-şi lipsească sau să-şi despoaie urmaşii: acestea sunt
dreptul de a se bucura de viaţă şi de libertate, cu mijloacele de a obţine şi de a poseda
proprietăţi, de a căuta şi de a obţine fericirea şi siguranţa.” dar menționa și ideea de
superioritate a poporului în fața formelor de guvarnământ și faptul că guvernul se angajează în
slujba poporului: ” Guvernământul este sau trebuie să fie insituit pentru binele comun, pentru
apărarea şi siguranţa Poporului, Naţiunii sau a Comunităţii.„

4
Stephen P. Marks, Human Rights: A Brief Introduction, Harvard University, Cambridge U.S.A., 2016
5
Alison Brysk and Michael Stohl, Expanding Human Rights, Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenham UK, 2017
6
https://www.un.org/en/global-issues/human-rights

6
 II. Proiectul de declaraţie al lui Servan
A fost redactat în iunie 1789 și conținea idei importante privind drepturile omului cum ar fi:
”Orice Societate Civilă este produsul unei convenţii între toţi membrii săi, niciodată un
produs al forţei.„
” Ceea ce convine binelui comun nu poate fi determinat decât prin voinţa generală, care
este singura lege adevărată.”
”Obiectul Societăţii Civile se poste reduce la libertatea civilă, care este puterea fiecărui
Cetăţean de a-şi exercita facultăţile în deplina lor măsură, afară de cazurile interzise prin
lege.” și
”Oricare Cetăţean trebuie să fie liber să dispună de persoana şi de acţiunile sale, în toate
modalităţile pe care legea nu le interzice expres. Oricare Cetăţean va fi liber să se bucure de
proprietatea sa, în întreaga măsură îngăduită prin lege.” 7

III. Proiect de declaraţie al lui La Fayette

În 1789, moțiunea La Fayette a fost prima prezentată Adunării Constituante în vederea
proiectului de Declarație a Drepturilor Omului. Aceasta aborda anumite aspecte relevante în
legătură cu drepturile omului:
”Orice om se naşte cu unele drepturi inailienabile şi imprescriptibile, cum ar fi libertatea
tuturor opiniilor sale, grija faţă de onoarea şi viaţa sa, dreptul la proprietate, dispunerea în
întregime de persoana, de ingeniozitatea şi de toate facultăţile sale, comunicarea tuturor
gândurilor sale prin orice mijloc posibil, căutarea fericirii şi rezistenţa la opresiune.
Exerciţiul drepturilor naturale nu are alte limite decât acelea care îl asigură pentru ceilalţi
membri ai societăţii. (…)
Orice guvern are drept scop unic binele comun. Acest interes cere ca puterea legislativă,
exevutivă şi judecătorească să fie distincte şi definite, şi ca organizarea lor să asigure
reprezentarea liberă a cetăţenilor, responsabilitatea agenţilor şi imparţialitatea judecătorilor.”

IV. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului

Este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța,
bazele democrației moderne. Textul declarației a fost votat articol cu articol între 20 și 26 august
1789 de către Adunarea Națională. În final, regele a promulgat la 3 noiembrie 1789 Declarația
drepturilor omului și cetățeanului care includea 17 articole.

V. Declarația Universală a Drepturilor Omului

Elaborarea acestui instrument internațional de recunoaștere şi garantare a drepturilor

fundamentale a apărut ca o reacție puternică împotriva atrocităților săvârșite în perioada
7
Dan Dungaciu, Darie Cristea, ISTORIA DREPTURILOR OMULUI ŞI A SOCIETĂŢII CIVILE, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării, Proiectul pentru Învăţământul Rural, p. 21

7
regimului nazist şi este considerată a fi cu caracter universal nu doar datorită faptului că se
adresează omenirii în ansamblul ei, ci şi pentru că se adresează tuturor categoriilor „sociale şi
naturale” ale umanității. Declarația face referire nu numai la drepturile omului, ci şi la
obligațiile acestuia față de colectivitate, „numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea
liberă şi deplină a personalității sale”

VI. Pactele Drepturilor Omului

La 16 decembrie 1966, Adunarea Generală a ONU adopta, prin Rezoluția 2200A (XXI),
Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul privind drepturile civile şi
politice. Ele dezvoltă drepturile şi libertățile fundamentale ale omului consacrate în Declarația
Universală, stabilind totodată şi limite în exercitarea lor. Dacă în ceea ce privește forța
obligatorie a Declarației Universale încă se mai poartă discuții, Pactele Drepturilor Omului
sunt tratate internaționale ce creează obligații juridice pentru statele care sunt parte la tratate.

Capitolul 2
Drepturile omului în reglementările interne

2.1. Situația drepturilor omului în România

Într-un studiu realizat de revista financiară The Economist, privind starea democrației în
2015, România s-a clasat pe locul 59 din 167 de țări, fiind descrisă ca o „democrație
defectuoasă”, asemenea altor țări din Europa Centrală și de Est. Un alt studiu important a fost
cel realizat de Bertelsmann Stiftung, care măsoară calitatea democrației în 41 de țări
aparținând UE și OCDE, România ocupând locul 38.
Deși conform Constituției, România este stat de drept, democratic și social, în care
demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, primul studiu realizat chiar în
România evidențiază faptul că 72% dintre români recunosc că nu sunt bine informați în privința

8
drepturilor pe care le au, dar 80% dintre ei consideră că în România le sunt încălcate drepturile
civile.
În septembrie 2015, APADOR-CH a întocmit un raport pe baza unui studiu realizat pe
eșantion de 1564 de persoane cu vârsta peste 18 ani, pentru a stabili care este experiența
acestora cu privire la respectarea drepturilor omului si discriminarea în România. Raportul a
constatat că Guvernul, instanțele de judecată și Parlamentul sunt instituțiile care încalcă cel mai
des drepturile omului în România. Același studiu afirmă că cele mai discriminate categorii de
persoane sunt cele cu o altă orientare sexuală decât heterosexuală (67%), persoanele infectate
cu HIV (66%), persoanele de etnie romă (65%), tinerii cu handicap (63%) și femeile (50%).
Cele mai mari probleme care afectează România sunt corupția și abuzurile instituțiilor de
stat. România și Bulgaria sunt singurele membre UE monitorizate prin Mecanismul de
Cooperare și Verificare (MCV). Comisia Europeană a criticat România pentru incapacitatea de a
înlătura corupția și influența politică din instituțiile statului.
Brutalitatea care caracterizează forțele de ordine din România reprezintă și ea o
problemă. Poliția Română a fost demilitarizată în 2002, reorganizată și modernizată, pentru a fi
evitate practicile abuzive moștenite din epoca comunistă. Cu toate acestea, poliția abuzează
uneori de forță și statut, iar potrivit raportului Departamentului de Stat al SUA, categoriile care
au avut de suferit cel mai des abuzurile poliției sunt deținuții, arestații preventiv și romii.
În privința minorităților, situația este ceva mai bună. În România modernă, minoritățile
etnice se bucură de drepturi și libertăți care le permit să-și conserve și promoveze specificul
etnic sau cultural. Persoanele care fac parte din minorități au parte atât de drepturile generale
oferite prin Constituție tuturor românilor, cât și de drepturi speciale, cu scopul de a menține
identitatea grupului minoritar, cel puțin la nivel cultural, lingvistic și religios.
În ceea ce privește discriminarea minorităților sexuale, respective a lesbienelor,
homosexualilor, bisexualilor și a persoanelor transgender, reprezintă o realitate prezentă în
domenii precum serviciile publice, relațiile de muncă, comportamentul și practicile
angajaților Poliției Române, sistemul penitenciar, reflectarea în mass-media, chiar și în relațiile
de familie.
Situația femeilor din România este un subiect dezbătut de ani de zile atât în presă, cât și
in mass-media și este un semnal de alarmă care ne surclasează ca țară, deoarece salariul lunar
încasat de femei este cu 12,5% sub cel al partenerilor de gen masculin, iar viața politică este
dominat de bărbați, deoarece numai 20.7% din membrii Camera Deputaților și 14.0%
în Senat sunt femei. În ceea ce privește violența asupra femeilor, aceasta ocupă primul loc în
România în cazurile de violență domestică, iar România ocupă primul loc în Europa la acest
capitol. Potrivit unui raport al Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, 30%
din femeile din România au fost subiectul violenței de natură fizică sau sexuală la un moment
dat în viață după vârsta de 15 an și 24% au fost abuzate fizic sau sexual până la vârsta de 15 ani.
De cele mai multe ori, persoanele cu dizabilități se confruntă cu discriminarea
autorităților dar și a societății. Conform unui raport elaborat de Agenția pentru Drepturi
Fundamentale a UE (ADF), care a fost pus la dispoziția publicului în iunie 2012, doar 1% dintre
persoanele cu dizabilități mintale aveau un loc de muncă. Raportul ADF indică, de asemenea, că
persoanele cu dizabilități mintale din instituții, în special copiii, sunt victimele diverselor forme
de intimidare, hărțuire și abuz.

2.2. Reglementarea drepturilor omului în România

9
 Chiar dacă situația drepturilor omului este un subiect controversat, care ne creează o
imagine negativă ca țară, totuși în privința reglementărilor referitoare la drepturile omului putem
afirma cu tărie că România a cunoscut o dezvoltare exponențială a cadrului legislativ intern.
Un prim document intern care pune bazele drepturilor omului în România, o reprezintă
Constituția României. Titlul II al Constituției este intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle
fundamentale”. Acest titlu cuprinde atât drepturi absolute, cât și drepturi relative. De exemplu,
Constituția României prevede egalitatea cetățenilor și interzice discriminarea pe baza
naționalității. De asemenea și drepturile femeilor sunt protejate prin Constituție, în baza
articolului 4, care prevede: ”România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor
săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.”
Un alt document legislativ cu rol de protecție a drepturilor omului este Ordonanța nr.
137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare. Prin această ordonanță, România a devenit prima țară din regiune care a adoptat
legislație anti-discriminare. Actul definește discriminarea atât directă, cât și indirectă și permite
instituirea unor măsuri pozitive sau speciale pentru persoanele aparținând grupurilor
dezavantajate, în ideea asigurării șanselor egale. Domeniile acoperite sunt: angajare, accesul la
bunuri și servicii, educație, accesul la protecția și securitatea socială, libertatea de circulație.
Ordonanța de Urgență nr. 194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în
România și Ordonanţa De Urgenţă nr. 56 din 20 iunie 2007 privind încadrarea în muncă şi
detaşarea străinilor pe teritoriul României asigură cadrul legislativ necesar pentru protejarea
drepturilor imigranților.
În ceea ce privește drepturile copilului, acestea sunt protejate prin Legea nr. 272 din 21
iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Capitolul 3
Corelația dintre reglementările interne și cele internaționale

Influențele externe au dus la crearea unui cadru legislativ propice drepturilor omului în
România. Chiar dacă baza legislației interne o reprezintă Constituția, anumite documente în
domeniul drepturilor omului au fost adoptate în baza participării României la anumite tratate.
În calitatea sa de membră a Organizației Națiunilor Unite, România a semnat Declarația
universală a drepturilor omului. De asemenea este parte semnatară a celor două Pacte ale
Drepturilor Omului, respectiv, ”Pactul internațional privind drepturile civile și politice” și
„Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale”.

10
 Începând cu anul 1994, România este parte la „Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale” și se supune jurisdicției Curții Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg.
În decembrie 2007, țara noastră a semnat Tratatul de la Lisabona care conține „Carta
Drepturilor Fundamentale”.
Pentru că violența domestică a reprezentat o problemă a României, aceasta a ratificat
Convenția de la Istanbul, intrata în vigoare în septembrie 2016, convenție care a dus la
recunoașterea ca și concept a violenței împotriva femeilor.
Prin Legea nr. 18/1990, România a ratificat Convenția asupra Drepturilor Copilului,
încheiată la 2 septembrie 1990. De asemenea, tot în ceea ce privește drepturile copiilor, țara
românească este parte a Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva
exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale, semnată în 25 octombrie 2007 la Lanzarote (sau
Convenția de la Lanzarote).
În 2011, România a ratificat Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități ,
semnată în 2007.
În 2002 a fost introdusă în legislația internă Convenția pentru protecția indivizilor cu
privire la procesarea automată a datelor personale, semnată în 1997.
Toate aceste documente au fost semnate si ratificate de țara noastră și au adus cu ele o
schimbare politică și culturală de mare amploare. Aceste tratate au asigurat o protecție
suplimentară unor categorii de persoane mai mult sau mai puțin vulnerabile.
Odată cu adoptarea acestor reglementări, în România au fost înființate și anumite
instituții cu rol de a asigura protecția persoanelor menționate în tratate și cu rol de a combate
discriminările și abuzurile (Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane, Agenția
Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, Autoritatea Naţională pentru
Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi, Autoritatea Națională pentru Protecția
Drepturilor Copilului și Adopție etc.)

Concluzie

Drepturile omului sunt drepturi de bază care formează o parte esențială a dezvoltării ca
ființă umană. Nimeni nu ar trebui să fie lipsit de aceste drepturi esențiale.
Chiar dacă acest concept a fost dezvoltat extern si doar mai apoi a fost adoptat și intern,
influențele externe sunt cele care au dus la dezvoltarea țării noastre. Departe de a fi o țară
democratică în totalitate și departe de a fi un stat de drept în adevăratul sens al cuvântului, totuși
putem observa o îmbunătățire de la an la an a progreselor efectuate pe ramura drepturilor
omului.
Influențele externe pun România pe făgașul normal în ceea ce privește instituirea unor
măsuri de protecție a drepturilor fundamentale ale omului.

11
 Fiind parte atât a Organizației Națiunilor Unite, cât și a Uniunii Europene, România este
influențată din ambele părți și oarecum presată să instituie unele reglementări care să aducă țara
noastră pe aceiași linie de normalitate cu alte țări mult mai dezvoltate legislativ, politic și
cultural în domeniul protecției drepturilor oamenilor.
Cooperarea pe plan internațional a statelor în această materie, a făcut ca problema
drepturilor omului să nu mai reprezinte un domeniu de competență națională exclusivă, rezervat
numai suveranității statale, înțeleasă în mod absolut și discreționar8. Drepturile omului sunt o
chestiune obiectivă, ce interesează în egală măsură indivizii, statele și comunitatea
internațională. Astfel, în ciuda principiului suveranității statale, au fost elaborate numeroase
instrumente de garantare a drepturilor omului și mecanisme pentru punerea lor în aplicare. S-a
născut o ordine publică internațională în materia drepturilor omului, de a cărei respectare este
interesată inclusiv comunitatea internațională9 și din care comunitate face parte integrată și
România.
Convențiile încheiate cuprind angajamentul statelor semnatare de a pedepsi comiterea
unor încălcări a drepturilor omului, sub toate formele şi modalitățile de săvârșire şi obligă
statele semnatare să adopte şi aplice politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar
sau de altă natură pentru preveni şi elimina din viața publică orice posibilă încălcare.

Bibliografie

1. O. Predescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului,

Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2010
2. I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului,
Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995
3. R. Miga-Beşteliu, C. Brumar, op. cit.
4. Stephen P. Marks, Human Rights: A Brief Introduction, Harvard University,
Cambridge U.S.A., 2016
8
F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, Iași, p. 35.
9
Corneliu-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2000, p. 10.

12
5. Alison Brysk and Michael Stohl, Expanding Human Rights, Edward Elgar
Publishing Limited, Cheltenham UK, 2017
6. https://www.un.org/en/global-issues/human-rights
7. Dan Dungaciu, Darie Cristea, ISTORIA DREPTURILOR OMULUI ŞI A
SOCIETĂŢII CIVILE, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru
Învăţământul Rural
8. F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom,
Iași
9. Corneliu-Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Ed.
All Beck, București, 2000
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Drepturile_omului_în_România
11. https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/human-rights/
12. https://www.antoniu-tudor.eu/230-de-ani-de-la-declaratia-drepturilor-
omului-si-ale-cetateanului/
13. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/165/drepturile-omului

13