CURS 1

AMENAJAREA TERITORIULUI

1.1. CONCEPTE ŞI DEFINIŢII

Dezvoltarea economică şi evoluţia cadrului de viaţă, mutaţiile profunde în structura

activităţilor sociale, au generat probleme de o mare complexitate în domeniul utilizării şi
administrării spaţiului. Consecinţa firească a acestei situaţii a fost apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor
spaţiale, cele ale înţelegerii, cunoaşterii şi stăpânirii teritoriului. Situate, prin natura lor, la
interferenţa unor ştiinţe ca: geografia, economia, sociologia, arhitectura etc., ştiinţele spaţiale şi,
în particular, amenajarea teritoriului, vizează asigurarea unei alocări şi folosiri adecvate a spaţiului,
modelarea localităţilor şi activităţilor umane, în concordanţă cu specificul fiecărei zone. Ca atare,
aria de cuprindere a acestor ştiinţe este largă, înglobând probleme de o mare diversitate: de la
amplasarea unei întreprinderi (industriale, agricole etc.), la dezvoltarea şi distribuirea în teritoriu
a reţelei (comerciale şi de servicii) şi la dimensionarea optimă a localităţilor.
Deşi, cu o existenţă tot atât de veche ca şi viaţa în societate, organizarea teritoriului, ca
activitate şi preocupare distinctă, prinde contur abia după cel de-al Doilea Război Mondial, când
apar primele organisme specializate în acest domeniu, rezultat al exploziei industriale şi
urbanistice, ea căpătând noi dimensiuni astăzi, în condiţiile dinamismului vieţii economice şi
sociale.
Orice activitate umană, economică, socială, culturală etc., în des-făşurarea ei, dă naştere
unui ansamblu de relaţii, raporturi, interconexiuni cu mediul, ea integrându-se mediului şi
presupunând, totodată, un proces de organizare a acestuia, de adaptare a lui pentru a răspunde
nevoilor omului. De aici, a apărut noţiunea de spaţiu (mediu) adaptat nevoilor, amenajat.
Conceptul de spaţiu amenajat conţine, aşadar, ideea de adaptare reciprocă între teritoriu şi
nevoile rezultate din activităţile economico-sociale desfăşurate în limitele teritoriului respectiv,
definindu-se ca produs al „interacţiunii între activităţi şi spaţii”.
Noţiunea de spaţiu amenajat a apărut şi s-a dezvoltat în legătura cu spaţiul construit, în
particular, cu cel urban. Ulterior, ea a migrat spre zone îndepărtate de urbanism, întâlnindu-se în
domeniul amplasării diferitelor obiective economico-sociale. În corespondenţă cu aceste mutaţii,
conceptul şi-a lărgit aria de referinţă, îmbogăţindu-se cu noţiuni noi, ca: spaţiu economic, spaţiu
geo-politic, spaţiu ecologic etc. Evident, în fiecare tip de spaţiu sistemul de interacţiuni surprinde
specificitatea acestuia, păstrându-se principiile de bază.
Astăzi, conceptul de spaţiu amenajat este abordat prin prisma complexităţii conţinutului
său, astfel, el înglobează o paletă largă de fenomene având caracter spaţial, cum sunt: localităţi,
zone interurbane polifuncţionale, populaţii şi relaţii umane, reţele de transport de energie, bunuri,
informaţii etc. Totodată, el presupune un ansamblu de relaţii de intercondiţionare cu mediul.
Dezvoltarea, în acest sens, a conceptului argumentează cuprinderea spaţiului amenajat în
categoria sistemelor socio-spaţiale. Un astfel de sistem este asociat existenţei colectivităţilor
umane şi se situează la intersecţia a două categorii mai largi:
- sistemele ecologice, determinate de alocarea de teren;
- sistemele economico-sociale, determinate de prezenţa şi activităţile oamenilor.
În acelaşi timp, un sistem socio-spaţial prezintă o serie de trăsături, ce se regăsesc şi în
cazul spaţiilor amenajate, şi anume: este alcătuit dintr-un ansamblu de elemente componente de
natură diferită (funcţionale, spaţiale, cantitative etc.); între aceste componente se stabilesc relaţii
concretizate în fluxuri de oameni, bunuri, energii, informaţii etc.; are o dimensiune ecologică;
manifestă un comportament dinamic (fig. 1).

Fig. 1. Structura unui sistem socio-spaţial

(adaptat după Mihai Botez, Mariana Celac)

Varietatea elementelor componente, particularităţile relaţiilor şi modalităţile de evoluţie a

acestor sisteme ilustrează marea lor diversitate, oferind, totodată, o imagine a complexităţii şi
dificultăţii modelării lor. Cu toate acestea, trăsăturile de sistem ale fenomenelor socio-spaţiale
reliefează posibilităţile proiectării şi conducerii lor cu ajutorul ştiinţelor (teoriei) generale a
sistemelor. Eforturile şi preocupările de modelare şi dirijare a evoluţiei sistemelor socio-spaţiale
dau conţinut ştiinţei planificării regionale sau amenajării teritoriului.
Amenajarea teritoriului are drept fundament necesitatea adaptării teritoriului la problemele
ridicate de dezvoltarea economico-socială şi se constituie dintr-un „inventar de tehnici pentru
localizarea activităţilor şi pentru reglementarea utilizării spaţiului”.
Pornind de la premisa că „orientarea geografică a activităţilor” reprezintă acţiunea
fundamentală a amenajării teritoriului, conţinutul şi aria problematică a acestei ştiinţe au evoluat
în strânsă conexiune cu tendinţa de concentrare a activităţilor în arii bine definite, precum şi cu
nevoia corectării acestor concentrări şi a efectelor lor negative. În consecinţă, actuala dezvoltare
economică şi socială pune cu tot mai multă acuitate necesitatea unei politici de amenajare a
teritoriului care să ia în calcul „informaţiile asupra spaţiului regional şi cele de comportament al
firmelor”.
În acelaşi timp, se evidenţiază faptul că amenajarea teritoriului priveşte implantarea
infrastructurii şi echipamentelor deopotrivă în agricultură, industrie, servicii etc., reclamând o
abordare globală, unitară a problemelor teritoriale.
În timp, în literatura de specialitate, s-au conturat diverse puncte de vedere cu privire la
amenajarea teritoriului. Astfel, F. Prikvil considera că amenajarea teritoriului reprezintă „un
efort de dezvoltare planificată aplicată la diferite sectoare ale economiei naţionale, în vederea
rezolvării unei soluţii optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zone, într-un ansamblu
complet”. În cadrul lucrărilor Seminarului Interregional de la Dubrovnik, din 1970, se arată că
amenajarea teritoriului în zonele turistice reprezintă „un proces dinamic şi complex de organizare
ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare realităţile dintre mediu şi colectivităţile umane,
toţi factorii care influenţează aceste relaţii”. I. Berbecaru şi M. Botez subliniau că într-o viziune
de marketing turistic, „amenajarea unei zone sau staţiuni turistice, ca produse turistice, sunt de o
importanţă capitală, deoarece utilizează celelalte instrumente de marketing (politica de preţ, de
distribuţie, promoţională) care este condiţionată de fundamentarea ştiinţifică a acestora”. C.
Cristureanu arată că înglobată în politica de sistematizare a teritoriului „amenajarea turistică
urmăreşte valorificarea resurselor specifice, asigură armonizarea dezvoltării zonelor ţării,
stimulează creşterea echilibrată şi în ritmuri superioare a ansamblului economiei naţionale”.
În concluzie, amenajarea teritoriului poate fi definită ca un proces de „punere în valoare
a resurselor regionale, de îmbunătăţire a cadrului de viaţă şi condiţiilor de existenţă ale
locuitorilor, totul prin atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării economice şi sociale
printr-o organizare prospectivă a spaţiului, reaşezată pe o orientare voluntară şi concentrată a
echipamentelor şi activităţilor”. Amenajarea teritoriului reprezintă deci, un efort de dezvoltare
aplicat în diferite sectoare economico-sociale, în vederea unei soluţii optime pentru dezvoltarea
unei zone într-un ansamblu complet.
Amenajarea turistică a teritoriului reprezintă un proces dinamic şi complex de amenajare
ştiinţifică a spaţiului turistic, luând în considerare relaţiile între mediu şi colectivităţile umane,
precum şi toţi factorii care influenţează aceste relaţii.
Amenajarea turistică trebuie să aibă în vedere propriile structuri: poziţia în teren, căile de
acces, valoarea resurselor turistice, baza tehnico-materială etc., cât şi elementele definitorii ale
cererii turistice din zona emitentă, respectiv: populaţia, veniturile acesteia, structurile economico-
sociale etc.
Dacă combinăm informaţiile privind cele două componente, rezultă că amenajarea
turistică a teritoriului trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:
- să se integreze în ansamblul sistemic al turismului nostru, înglobând o serie de
subsisteme, ca: subzone, localităţi, obiective, puncte turistice;
- între subsistemele aceluiaşi sistem (subzone) sau între diferite sisteme (zone) să se
stabilească legături funcţionale, prin cooperare;
- structura zonelor turistice trebuie concepută ca un sistem polifuncţional, care să
permită dezvoltări continue şi adaptări, în funcţie de schimbările intervenite în structura
cererii;
- asigurarea protecţiei şi conservarea calităţii mediului înconjurător, prin dotări şi
echipamente corespunzătoare, repartizate optim în teritoriu;
- evitarea amplasării unor obiective economice (industriale, agricole, de construcţii etc.)
în apropierea arealelor turistice;
- interferenţa deciziilor de amenajare turistică a teritoriului la nivel naţional cu cele la
nivel internaţional.
Aceste elemente subliniază complexitatea activităţii de amenajare a teritoriului,
multitudinea planurilor de decizie în acest domeniu şi, corespunzător, varietatea tipologică a
acţiunilor, implicaţiile asupra dezvoltării economico-sociale de ansamblu. În acelaşi timp,
diversificarea formelor de acţiune, precum şi prezenţa acestor activităţi în cele mai diferite
domenii, ca şi în toate ţările lumii, a favorizat utilizarea unor concepte diferite pentru definirea
aceloraşi procese, şi anume: amenajarea teritoriului, planificarea regională, localizarea,
sistematizarea teritoriului.
Amenajarea turistică a teritoriului are profunde contribuţii în viaţa oamenilor şi
localităţilor, făcând parte dintr-o strategie globală de creştere controlată în domeniile: natural,
economic şi social. Deşi nu se suprapun întru-totul, aceşti termeni şi conţinutul pe care îl acoperă,
definesc problematica utilizării raţionale a spaţiului şi valorificarea resurselor regionale.
 1.2. DINAMICA EVOLUŢIEI TERITORIALE

Problemele administrării şi utilizării spaţiului îşi au originea în preocupările de organizare

a vieţii în colectivităţile umane; ele au căpătat amploare odată cu dezvoltarea oraşelor şi necesitatea
soluţionării diverselor aspecte legate de îndeplinirea funcţiilor acestora. Ca atare, cercetarea
evoluţiei oraşelor, a funcţiilor lor, a fenomenului urbanizării în general, are o semnificaţie
deosebită pentru înţelegerea conţinutului şi obiectivelor amenajării teritoriului.
O privire retrospectivă a fenomenului urbanizării evidenţiază faptul că, la început, oraşele
au apărut şi dezvoltat exclusiv, în raport cu existenţa unor condiţii favorabile: resurse de hrană şi
apă; posibilitatea realizării unei structuri economice şi sociale; condiţii tehnologice suficient de
avansate pentru a permite concentrarea persoanelor într-un spaţiu relativ redus etc. Această
dezvoltare, considerată „anarhică”, a favorizat crearea aglomerărilor de populaţie, polarizarea
activităţilor în spaţii bine definite, apariţia unor disparităţi în nivelul economic şi social al
diferitelor zone. Ca urmare, pentru diminuarea şi eliminarea efectelor negative ale unor astfel de
organizări, s-a pus problema dezvoltării controlate a localităţilor şi corespunzător, elaborarea linei
concepţii cu privire la organizarea urbană.
În elaborarea unei concepţii s-au avut în vedere tipologia şi funcţiile oraşelor şi evoluţia
acestora. Astfel, potrivit funcţiei lor de apărare, primele au apărut oraşele-aşezări militare.
Următoarea funcţie, pe scara evoluţiei urbane, a fost cea comercială, care a dat naştere târgurilor,
centrelor comerciale şi a porturilor. Ulterior s-au cristalizat oraşele miniere şi industriale, ca
rezultat al dezvoltării funcţiei industriale. Mai târziu, este consemnată apariţia oraşelor cu funcţie
cultural-educaţională: oraşele-muzeu, centre cultural-artistice, oraşe universitare, oraşe ale
festivalurilor sau congreselor etc. Mai recent, s-au afirmat localităţile cu funcţie de reşedinţă
temporară, oraşele turistice şi staţiunile balneare şi, în ultimul rând, oraşele administrative şi
politice.
Specificitatea şi concentrarea, caracteristice procesului de dezvoltare, conduc, pe de o
parte, şi la fenomenul de exurbanizare, numit şi dezvoltare rurală, promotor al oraşelor mijlocii şi
al oraşelor-sate, dar nu în mai mică măsură şi al amenajărilor turistice, considerate ca o soluţie a
prevenirii disparităţii regionale şi a relansării creşterii economice. Dezvoltarea rurală şi
agroturistică urmăreşte utilizarea raţională a spaţiului, valorificarea eficientă a tuturor categoriilor
de resurse locale, dezvoltarea armonioasă, echilibrată a amenajărilor, păstrarea echilibrului
ecologic, protejarea mediului.
Această tipologie variată a oraşelor, asociată funcţiilor acestora, se reflectă în modul lor
diferit de organizare, ceea ce a permis concluzia că localizarea este puternic legată de funcţie.
Faptul că, „oraşul care s-a născut sau s-a dezvoltat pentru a exercita o funcţie determinată se
amplasează, bineînţeles, pe locul cel mai indicat pentru exercitarea acestei funcţii”, subliniază
importanţa asigurării unui amplasament (sit) adecvat.
Paralel cu procesul de evoluţie a oraşelor s-au înregistrat mutaţii ale funcţiilor acestora ca
şi tendinţa de interferenţă a lor, astfel încât, astăzi, cele mai multe dintre oraşele lumii îndeplinesc
un complex de funcţii, ceea ce pune noi probleme activităţii de localizare a acestora, de echilibrare
între diferitele destinaţii ale spaţiului urban.
O altă tendinţă manifestată în domeniul urbanismului, cu implicaţii în administrarea
spaţiului, este cea a extinderii oraşelor, a lărgirii permanente a suprafeţelor urbanizate. Difuziunea
urbană (aranjarea-structurarea oraşelor) în oricare din formele sale: concentrică, radială,
radiocentrică, ortogonală sau polinucleară (fig. 2), realizată prin aglutinare sau prin integrarea
localităţilor periferice, pune cu mai multă stringenţă problema raporturilor între structura funciară
şi activităţile umane. Odată cu sporirea dimensiunilor oraşelor apar şi probleme de ecologie urbană
şi de echilibru al localităţilor în spaţiile urbane, probleme a căror rezolvare intră sub incidenţa
organizării urbane, contribuind implicit la lărgirea şi îmbogăţirea conţinutului acesteia.
În evoluţia oraşelor, trebuie avută în vedere nu numai expansiunea, ci şi forţa de atracţie a
acestora, impactul asupra celorlalte localităţi şi asupra zonei privită în întregul său. Cercetări
întreprinse în această direcţie au evidenţiat că oraşele exercită o puternică forţă de atracţie,
manifestată pe cele mai diverse planuri: comercial, financiar, industrial, medical, cultural, politic
etc., determinând o importantă polarizare a activităţilor şi provocând o serie de dezechilibre în plan
regional. Evitarea sau atenuarea efectelor negative ale polarizării se înscriu în obiectivele
planificării regionale şi amenajării teritoriului.
 Fig. 2. Structuri urbane

Amenajarea teritoriului s-a extins treptat spre toate categoriile de localităţi şi întreaga
paletă a amplasamentelor, evoluând spre planificare regională, având astăzi un rol esenţial în
realizarea echilibrului dezvoltării economico-sociale.

1.3. AMENAJAREA TERITORIULUI, PREMISĂ A DEZ-VOLTĂRII

ECONOMICO-SOCIALE ECHILIBRATE

Amenajarea teritoriului, privită ca o ştiinţă dominantă de relaţia activităţii sociale -

amplasamente spaţiale, acoperă o arie problematică foarte largă cu referire la diverse domenii ale
vieţii economice şi sociale. Conţinutul său complex este reflectat deopotrivă de varietatea
conceptelor întâlnite în teoria şi practica de specialitate, a sferelor de aplicare şi instrumentelor de
lucru. Elementul comun al acestei diversităţi este organizarea ştiinţifică a spaţiului, sistematizarea
acestuia.
Amenajarea teritoriului presupune un proces de sistematizare, de dezvoltare economico-
socială echilibrată, în concordanţă cu strategia generală a progresului.
Sistematizarea şi implicit amenajarea teritoriului, poate fi exprimată printr-un ansamblu
de principii şi activităţi (forme, programe, metode şi tehnici de natură urbanistică, economică,
juridică etc.), vizând asigurarea utilizării eficiente a teritoriului, valorificarea deplină a
potenţialului de resurse şi cadrului fizic al fiecărei zone, concomitent cu realizarea unor condiţii
civilizate de viaţă ale oamenilor. Sistematizarea este strâns legată şi de: remedierea consecinţelor
creşterii intensive şi haotice a localităţilor, depopularizarea zonelor rurale, dezechilibrele
ecologice, organizarea necorespunzătoare a serviciilor în teritoriu etc.
Sistematizarea este o problemă actuală a tuturor ţărilor, în toate existând preocupări
concretizate în programe şi organisme a căror activitate este axată pe amenajarea şi organizarea
ştiinţifică a spaţiului. În diferite ţări ale lumii problemele privind organizarea ştiinţifică a spaţiului
se pun diferit, apărând astfel o serie de particularităţi ce reflectă condiţiile specifice şi nivelul de
dezvoltare, dar, în esenţă, ele se situează în ansamblul aceloraşi preocupări.
În concluzie, amenajarea teritoriului, înţeleasă ca un efort de sistematizare, urmăreşte în
acelaşi timp, pe lângă repartizarea echilibrată a populaţiei şi a activităţilor naţionale, modul de
viaţă al oamenilor având preocuparea de a corela dezvoltarea economică cu protejarea şi
conservarea patrimoniului natural al fiecărei ţări.
Obiectivele majore ale acestui proces se pot concretiza în: utilizarea raţională a spaţiului,
chiar economisirea lui; valorificarea eficientă a tuturor categoriilor de resurse (umane, naturale,
materiale, financiare); dezvoltarea armonioasă, echilibrată a localităţilor; păstrarea echilibrului
ecologic şi protejarea mediului.
Utilizarea raţională a terenului reprezintă un obiectiv important al sistematizării
teritoriului, prin această acţiune urmărindu-se buna gospodărire a uneia dintre cele mai
valoroase bogăţii, fondul funciar. Societatea, în general, tratează teritoriul ca un bun rar şi
nereproductibil şi este interesată în asigurarea celei mai bune utilizări a acesteia. Semnificaţia
acestui obiectiv este argumentată şi de faptul că spaţiul utilizat de om este mereu mai vast, la un
anumit moment devenind insuficient. Se pune astfel problema exploatării lui raţionale, a
economisirii lui. Utilizarea raţională a terenului vizează însă şi un alt aspect, acela că orice
perimetru poate beneficia de o pluralitate de întrebuinţări, dar cu randamente diferite. Astfel, prin
organizarea teritoriului se va urmări: determinarea mărimii optime a suprafeţelor antrenate în
circuitul economic, stabilirea celei mai adecvate destinaţii, găsirea celor mai eficiente modalităţi
de exploatare etc.

Cerinţele definitorii ale procesului de amenajare, adică: dezvoltarea economică optimă,

repartizarea teritorială raţională şi combaterea disparităţilor regionale, pot fi asigurate numai prin
valorificarea eficientă a tuturor categoriilor de resurse la nivelul fiecărei zone. Acest obiectiv
trebuie analizat prin prisma diversităţii resurselor (poziţie geografică, mediu natural, bogăţiile
subsolului, disponibilităţile de forţă de muncă etc.) şi mai ales, a dificultăţii atragerii lor în circuitul
economic.
În aceste condiţii, localizarea activităţilor în corelaţie cu specificitatea resurselor din fiecare
arie teritorială, pe de o parte, şi dezvoltarea unor procese economice la scară mică, pe de altă parte,
reprezintă soluţia oferită de sistematizare.
Dezvoltarea armonioasă a localităţilor se constituie, de asemenea, ca un obiectiv major al
eforturilor de amenajare a teritoriului. Se are în vedere crearea unor centre economice, sociale şi
administrative puternice, moderne, capabile să asigure locuitorilor acestora condiţii civilizate de
viaţă, paralel cu integrarea aşezărilor umane în ansamblul zonelor din care fac parte şi adâncirea
cooperării dintre ele.
Sistematizarea priveşte localităţile urbane şi rurale, dar şi ariile teritoriale din afara
acestora, intervenind în coordonarea, ierarhizarea şi eşalonarea în timp şi spaţiu a obiectivelor
dezvoltării economico-sociale.
În cazul localităţilor urbane, sistematizarea se concretizează în folosirea eficientă a
terenurilor, prin: dimensionarea optimă a construcţiilor, realizarea unor ansambluri de locuit
moderne, dezvoltarea zestrei edilitare şi social-culturale, distribuirea echilibrată a punctelor de
atracţie. De asemenea, se urmăreşte şi perfecţionarea tuturor fluxurilor de circulaţie, îmbunătăţirea
transportului în comun, amenajarea unor spaţii de odihnă şi recreere etc.
Pentru localităţile rurale, sistematizarea urmăreşte dezvoltarea şi modernizarea fondului
locativ, precum şi realizarea unor echipamente edilitare care să asigure locuitorilor condiţii
civilizate de viaţă, în corelaţie cu păstrarea expresiei arhitecturale proprii şi valorificarea tradiţiilor
constructive specifice zonei.
În cazul localităţilor şi arealelor turistice, sistematizarea pune accent pe valorificarea cât
mai complexă a resurselor naturale şi antropice şi crearea cadrului adecvat odihnei şi recreerii.
Amenajarea teritoriului are înscrisă în sfera preocupărilor sale şi grija faţă de calitatea
mediului, care decurge din faptul că odată cu dezvoltarea economică s-au amplificat sursele de
poluare, impunând intensificarea acţiunilor de protejare, dar şi de înlăturare a efectelor negative
asupra mediului.
Prin sistematizarea teritoriului se va urmări, pe fondul general al eforturilor de orientare
a creşterii economice spre acele domenii puţin poluante, determinarea amplasamentelor optime
pentru diversele activităţi, astfel încât efectul lor distructiv asupra mediului să fie minim. De
asemenea, prin modul de organizare a localităţilor şi de desfăşurare a vieţii cotidiene se va asigura
păstrarea echilibrului ecologic, combaterea poluării.
Amenajarea teritoriului, prin conţinutul şi obiectivele sale, contribuie la dezvoltarea
economico-socială echilibrată, favorizând reducerea decalajelor regionale şi modernizarea
condiţiilor de viaţă ale oamenilor.
 1.4. AMENAJAREA TURISTICĂ, PARTE INTEGRANTĂ A AMENAJĂRII
TERITORIULUI

Amenajarea teritoriului, vizând organizarea ştiinţifică a spaţiului şi punerea în valoare, în

diverse forme, a resurselor fiecărei zone, include în sfera sa de referinţă localizarea adecvată a
activităţilor şi, respectiv, a unităţilor economice industriale, agricole sau din sectorul terţiar,
dezvoltarea aşezărilor urbane şi rurale. Obiectul său de activitate se extinde, aşadar, şi asupra
zonelor turistice, amenajarea acestora reprezentând una din componentele importante ale
organizării teritoriului.
În acest context, în amenajarea zonelor turistice trebuie avute în vedere nu numai condiţiile
specifice şi resursele fiecărui perimetru, ci şi obiectivele şi priorităţile în gestiunea globală a
teritoriului, asigurându-se astfel integrarea în dezvoltarea economico-socială de ansamblu.
În desfăşurarea acţiunilor turistice, indiferent de forma lor, turism de sejur sau itinerant,
montan, de litoral sau de week-end, organizat sau pe cont propriu etc., se stabilesc o serie de
raporturi între turist şi zonele pe care le vizitează, în care este prezent. Aceste raporturi au un
conţinut complex, înglobând deopotrivă acte având caracter economic (prestarea de servicii) şi
schimburi cu încărcătură psiho-socială (relaţii umane, obţinerea de informaţii, cunoştinţe).
Astfel, teritoriul serveşte ca suport fizic pentru realizarea de echipamente destinate
satisfacerii nevoilor cotidiene şi specifice ale turiştilor, construirea şi funcţionarea acestora
presupunând şi generând, la rândul lor, o amplă activitate economică. Totodată, teritoriul prin
potenţialul său exprimat de condiţiile naturale, bogăţia cultural-istorică, climatul social etc.,
elemente cu rol hotărâtor în motivaţia călătoriei şi a gradului de satisfacţie a turistului, dau naştere
unui flux de oameni, informaţii, imprimând turismului un caracter socio-spaţial. De altfel,
caracterul spaţial al turismului decurge din funcţia teritoriului de resursă.
Deci, fenomenul turistic, în totalitatea sa sau pe forme, este puternic influenţat de
particularităţile teritoriului unde se desfăşoară şi care constituie suportul material şi „materia
primă” a activităţii turistice.
În aceste condiţii, procesul de amenajare are ca obiectiv armonizarea intereselor
turismului cu cele ale celorlalte activităţi economice şi sociale din teritoriu. Zona turistică urmează
deci să-şi modeleze activităţile în funcţie de evoluţia factorilor economici, sociali, spirituali ce o
definesc.
Amenajarea şi dezvoltarea zonelor turistice trebuie să pornească de la o serie de fenomene
economice şi sociale, cum sunt: industrializarea, urbanismul, creşterea duratei timpului liber,
ridicarea nivelului de instruire şi civilizaţie ale oamenilor etc., cu influenţă majoră asupra
turismului. Din aceste considerente, printre dezideratele sale se înscriu: crearea cadrului necesar
dezvoltării turismului şi valorificării optime a teritoriului din punct de vedere turistic; găsirea unor
soluţii de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei globale a zonei; integrarea
programelor de dezvoltare turistică în strategia dezvoltării economico-sociale a teritoriului.
Organizarea spaţiului turistic se dovedeşte o acţiune vastă, complexă, ce pune în corelaţie
omul şi totalitatea mediului său natural şi artificial, într-o viziune dinamică şi de sistem.
Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului
teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local
pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea
coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.
Printre obiectivele generale majore ale amenajării teritoriului şi urbanismului se regăsesc
obiectivele de îmbunătăţire a calităţii vieţii, cu precădere a grupurilor defavorizate şi de utilizare
raţională şi responsabilă a resurselor naturale.
Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea
accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi
locuitorii;
b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi
ale persoanelor cu handicap;
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
extinderea controlată a zonelor construite;
d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane
şi rurale;
f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.

Un alt aspect important pentru promovarea unui mediu de viaţă durabil îl constituie
promovarea şi protecţia sănătăţii umane. Problemele privind sănătatea publică şi dezvoltarea
socio-economică sunt profund interconectate. Atât o dezvoltare insuficientă care conduce la
sărăcie, cât şi o dezvoltare inadecvată care generează consumuri exagerate, cuplate cu creşterea
populaţiei globului, pot avea ca rezultat producerea unor serioase probleme de sănătate, atât în
cadrul naţiunilor din ţările dezvoltate, cât şi a celor din ţările în curs de dezvoltare. Îmbunătăţirea
stării de sănătate, a condiţiilor de mediu şi a celor socio-economice necesită măsuri intersectoriale.
Astfel de măsuri trebuie să permită populaţiei şi comunităţilor acesteia să asigure dezvoltarea
durabilă.
Principalele obiective ale promovării şi protecţiei sănătăţii umane sunt:
a) satisfacerea necesităţilor fundamentale de asistenţă medicală, în special în zonele
rurale;
b) controlul maladiilor transmisibile;
c) protecţia grupurilor vulnerabile;
d) satisfacerea cerinţelor de sănătate a populaţiei urbane;
e) reducerea riscurilor de îmbolnăvire, generate de poluarea mediului şi de cauze
accidentale.
Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei
în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b) supraveghează şi controlează calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi calitatea
produselor alimentare;
c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul
calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie pentru cunoaşterea exactă a
stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a mediului din
domeniul lor de activitate;
f) colaborează la nivel central şi local în asigurarea accesului publicului la informaţia de
sănătate în relaţie cu mediul.

Bibliografie selectivă:

HONŢUŞ ADELAIDA, Amenajarea turistică a teritoriului. Ed. a-II-a rev. și adăug., Editura
CERES, Bucureşti, 2015
HONŢUŞ ADELAIDA, Amenajarea agroturistică a teritoriului, Editura CERES, Bucureşti,
2005