PLANIFICARE TERITORIALĂ.

DEFINIŢIE, NOŢIUNI SIMILARE,

RELAŢII CU ALTE DISCIPLINE ŞI ŞTIINŢE, ROLUL GEOGRAFIEI
ÎN ABORDAREA PROBLEMELOR DE ORGANIZARE A
TERITORIULUI

Definiţie şi noţiuni similare

Planificarea teritorială reprezintă o disciplină ştiinţifică cu caracter

interdisciplinar şi practic aplicativ, care deşi are un statut destul de controversat în
privinţa apartenenţei sale, referitor la conţinutul său părerile diverşilor specialişti
(arhitecţi, arhitecţi-urbanişti, ingineri constructori, economişti, sociologi, demografi,
jurişti, politicieni, geografi, etc.) sunt apropiate şi uneori identice.
Pentru România, termenul cel mai utilizat pentru domeniul planificării
teritoriale este acela de sistematizare. El este echivalent cu:
- amenajarea teritoriului – utilizat de şcoala franceză (l’amenagement du
territoire);
- physical planning – planificare teritorială (şcoala anglo-saxonă);
- spatial organization – organizarea spaţiului sau a teritoriului (şcoala
americană). (Cândea, Bran, 2001, p.82).
În concepţia actuală, atât în documente de natură juridică, cât şi în studiile
întreprinse de specialişti angrenaţi în acest domeniu, se utilizează noţiunea de
amenajarea teritoriului, în conformitate cu definiţia dată de Carta Europeană a
Amenajării Teritoriului (20 mai 1983, Torremolinos, Spania). În această accepţiune
amenajarea teritoriului este ”expresia spaţială a politicilor economice, sociale,
culturale şi ecologice ale oricărei societăţi, care are drept scop o dezvoltare
echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului conform unei concepţii
directoare, pentru a oferi omului un cadru şi o calitate a vieţii care să-i asigure
înflorirea personalităţii sale”.
Planificare conform Dicţionarului limbii române contemporane (Breban,
1980, p.442) reprezintă acţiunea de a întocmi un plan, de a programa o acţiune, a
organiza, a coordona şi conduce după un plan.
Sistematizare (Idem, p.555) este o acţiune de ordonare, clasare după un anumit
sistem (după anumite criterii). Mai înseamnă o îmbinare armonioasă a elementelor
care alcătuiesc o localitate, o zonă cu o destinaţie anumită. Este o ramură a
urbanisticii care se ocupă cu proiectarea şi reorganizarea pe baze ştiinţifice a
localităţilor. Prin această definiţie se propune, de fapt, viziunea arhitecţilor-urbanişti
conform căreia sistematizarea reprezintă o ramură a urbanismului.
Denumirea de planificare teritorială provine, aşa cum s-a menţionat, din limba
engleză (physical planning). De fapt sensul cuvântului este acelaşi ca şi în limba
română. În Dicţionarul de sinonime The Oxford Minireference Thesaurus (1992), la

7
pag.383 sunt menţionate ca sinonime pentru cuvântul planning următoarele:
arrangement (aranjament, acord, plan), design (proiect, plan), drafting (redactare,
proiectare), forethought (plan, plănuire), organization (organizare, organizaţie),
preparation (pregătire, preparare), setting up (cadru, decor), thinking out (concepţie).
În Dicţionarul de Geografie Umană (1999), la pag.240 – 241 se precizează
următoarele definiţii:
Plan de amenajare a teritoriului – plan ce include elemente principale de
amenajare şi echipare a unui teritoriu, într-un anumit scop.
Planificare regională este o formă particulară de acţiune ce implică
planificarea unor elemente şi acţiuni, economice şi fizice, aplicată la scară
supraurbană, dar în acelaşi timp subnaţională. Această ultimă definiţie impune ca
prezentă relaţia dintre planificarea teritorială şi ceea ce se conturează, în prezent, ca
ştiinţa regională.
Sistematizarea teritoriului (Idem, p.292) – proces de organizare şi remodelare
complexă a structurilor teritoriale şi a localităţilor, în scopul asigurării cadrului optim
necesar desfăşurării activităţilor umane şi ridicării permanente a standardului de viaţă.
Este sinonim cu plan de amenjare complexă a teritoriului.
De fapt conţinutul noţiunii de sistematizare (planificare), atât din punct de
vedere lingvistic, cât şi ştiinţific este reflectat (sau respectă) de cuvântul de origine
latină systema (asociere logică, raţională a unor elemente pe baza un criterii
prestabilite).
Într-o lucrare a urbanistului francez Gaston Bardef („Petit glossaire de
l`urbanism”, 1946, Paris) sistematizarea este definită ca parte componentă a
urbanismului. În viziunea unor sociologi de la jumătatea secolului XX sistematizarea
teritoriului reprezintă organizarea economică a spaţiului geografic, cu scopul punerii
în valoare a resurselor naturale pentru a satisface necesităţile unei populaţii.
În România sistematizarea a fost numită, în perioada anilor `30-`40 de către
Cincinat Sfinţescu, „superurbanism”, cu referire la teritoriul naţional sau „urbanism
regional” (teritorii mai mici, cu mai multe aşezări). Imediat după cel de-al doilea
război mondial s-a numit sistematizare teritorială, iar ulterior sistematizarea
teritoriului (Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane
şi rurale).

Planificarea teritorială: ştiinţă, disciplină sau ramură ?

Se pune întrebarea planificarea teritorială (sistematizarea) este o ştiinţă cu

caracter interdisciplinar sau o disciplină ştiinţifică practic-aplicativă, cu acelaşi
caracter? Dacă este considerată ca ramură, care este ştiinţa căreia îi aparţine ?
Statutul cât şi denumirea acesteia au iscat o serie de controverse, fapt care
rezultă şi din multitudinea definiţiilor.
Din acest punct de vedere părerile sunt împărţite de diverşi specialişti. În
lucrarea Spaţiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare (Cândea,
Bran, 2001, p.82) se precizează: ”Sistematizarea – ca ştiinţă cu caracter
interdisciplinar – este în ansamblul ei şi o acţiune de organizare, remodelare,

8
amenajare, cu accent deosebit pe interrelaţia fenomene economico-sociale – structuri
naturale ale cadrului natural”.
Un alt punct de vedere este acela că sistematizarea teritoriului este prima
treaptă a organizării teritoriului, fiind considerată ca o disciplină şi activitate de
organizare complexă a teritoriului prin construcţii şi amenajări, în strânsă concordaţă
cu planificarea (organizarea) economică, în principal. Aceasta este opinia la care a
ajuns Ion Bold (inginer geodez) în lucrarea sa Organizarea teritoriului (1977, p.37).
Această poziţie este construită pe baza tendinţelor existente pe plan mondial în anii
`60 -`70, organizarea teritoriului fiind considerată ca o ştiinţă cu caracter
interdisciplinar la contactul dintre ştiinţele tehnice şi cele social-economice. Cu
legături directe sunt enumerate: politica economică, ştiinţele economice, planificarea,
statistica, organizarea întreprinderilor, sociologia, urbanismul, dreptul funciar, alături
de cadastru funciar, geologie, geotehnică, geografie, geomorfologice, agrotehnică,
silvicultură. Este o opţiune ce se supune scopului studiului legat de fondul funciar
agricol.
Pentru un geograf (Cucu, 1977), îngrădit de legislaţia existentă înainte de 1990,
sistematizarea este echivalentă cu organizarea teritoriului, fiind considerată o
activitate cu un conţinut deosebit de complex care vizează dezvoltarea economică
echilibrată a tuturor regiunilor ţării, a reţelelor de aşezări urbane şi rurale prin
valorificarea resurselor şi a dezvoltării economice regionale (p.18). În aceeaşi lucrare
sunt prezentate diverse scheme privind obiectivele sistematizării care vizează modul
de abordare a acestei probleme practice cât şi nivelele de abordare a teritoriului:
unităţi administrative (judeţ, oraş, comună), zone geografice cu profil (sisteme de
localităţi, microregiuni industriale, microregiuni balneoclimaterice şi turistice,
sisteme agricole), zone geografice complexe (bazine hidrografice, regiuni deltaice,
regiuni litorale, regiuni montane, regiuni restrictive). La acestea se adaugă şi
obiectivele sistematizării localităţilor. O contribuţie geografică la complexa şi
spinoasa problemă a sistematizării o constituie realizarea unei zonificări funcţionale a
teritoriului României pe baza unor criterii multiple, având în vedere unele elemente
de specific local, care ar fi trebuit să fie luate în considerare de factorii de decizie.
O altă opinie este susţinută în mod ferm de autorii Mioara Matei şi Ion Matei
(1977) în lucrarea Sociologie şi sistematizare în procesele de dezvoltare (p.35).
Sistematizarea teritorială este, după părerea celor doi autori menţionaţi, o ramură a
urbanismului pe următoarele considerente: are ca obiectiv major organizarea spaţiului
cu scopul creşterii calităţii vieţii; elementele de conţinut sunt identice cu sensul cel
mai necontestat al urbanismului – sistematizarea de oraşe; metodele utilizate sunt
aproape identice.
Aceeaşi autori recunosc însă că şi urbanismul este o disciplină cu o situaţie
particulară (statut incert, poartă mai multe denumiri, s-a dezvoltat foarte mult, dar este
în acelaşi timp şi controversat). Această situaţie este şi o consecinţă a faptului că
specialiştii din domeniul studiului oraşelor nu au găsit o definiţie unanim acceptată a
oraşului.
În prezent se utilizează noţiunea de amenajarea teritoriului şi urbanism cu
acelaşi conţinut şi sens ca şi planificarea sau sistematizarea teritorială şi este în

9
continuare inclusă ca o parte a urbanismului.
Opinia noastră este accea că planificarea (sistematizarea) teritorială este
conturată ca o disciplină ştiinţifică de contact cu caracter practic-aplicativ, cu un
obiect de studiu, teritoriul (cu populaţia şi activităţile sale), un scop bine
precizat, cu un material faptic, principii, teorii, metode comune cu ştiinţele de
contact (tehnice, economice sau umane).
Dar nu statutul său este foarte important, ci conţinutul, scopurile sale,
recunoaşterea acestora de către diferiţi specialişti şi impactul său asupra vieţii şi
activităţii umane.
Din acest punct de vedere planificarea teritorială reprezintă şi o acţiune practic
aplicativă inclusă într-un concept mai larg cel de planificare spaţială.
Definirea acestui concept trebuie să fie în concordanţă cu documentele
elaborate la nivelul Uniunii Europene, dar şi cu modul de analiză a unui teritoriu
indiferent de locul ocupat de acesta în ierarhia naţională.
Planificare spaţială. Ca punct de plecare pentru o definiţie clară a conceptului
se poate face apel la definirea celor doi termeni (planificare şi spaţiu), aşa cum apar în
Dicţionarul explicativ al limbii române.
În ceea ce priveşte termenul de planificare s-a precizat anterior că aceasta
înseamnă programarea, organizarea şi conducerea unei activităţi pe baza unui plan.
Pentru definirea spaţiului reţinem următoarele definiţii, care le considerăm a fi în
concordanţă cu obiectul prezentei analize: “loc, suprafaţă, întindere limitată; limitele
între care se desfăşoară o acţiune; cadru” (DEX, 1998, p.1006). Astfel conceput,
spaţiul este golit de conţinut. Acesta reprezintă o entitate multidimensională incluzând
elemente legate de calitate, de topologie (de organizare). Ca şi categorie operaţională,
spaţiul include noţiunea de teritoriu, acesta din urmă desemnând acele subspaţii aflate
în gestiunea unei comunităţi locale, regionale, naţionale sau supranaţionale. Spre
exemplu, spaţiul Mării Negre are ca subspaţii, asimilate teritoriului, apele teritoriale,
întrucât acestea sunt gestionate de ţările cărora le aparţin.
În consecinţă, trebuie aplicată concepţia sistemică, prin prisma căreia spaţiul
este un întreg, o realitate tridimensională, ce rezultă din multiplele şi complexele
relaţii reciproce care se stabilesc între componentele lumii reale (naturale şi antropice,
având ca suport teritoriul) caracterizate prin: poziţie, distanţă, mărime, formă şi
întindere.
Planificarea spaţială înseamnă programarea, organizarea şi conducerea pe
baza unui plan a dezvoltării complexe a unui spaţiu ţinând cont de interacţiunile
reciproce dintre componentele sale şi dintre acesta şi celelalte spaţii ierarhic
superioare.
Potrivit Cartei europeane a amenajării teritoriului – Carta de la Torremolinos
(1983), dar şi a altor documente comunitare, activitatea de planificare spaţială se
bazează pe strategii, politici, programe sectoriale, care vizează domeniile economic,
social, ecologic şi cultural. La toate acestea se adaugă şi documentaţii specifice,
integrate în scopul dezvoltării spaţiale echilibrate şi durabile (Fig.1).

10
 Fig.1 – Conceptul de planificare spaţială

În această accepţiune Planificare teritorială este un concept (dar şi o activitate

practică) inclus planificării spaţiale care vizează organizarea optimă a unui teritoriu
prin prisma structurii sale fizice (utilizarea terenurilor, comunicaţii, utilităţi etc.).
Transpunerea efectivă în realitate a obiectivelor propuse prin procesele de planificare
se realizează prin intermediul amenajării teritoriului.

Relaţii cu alte ştiinţe. Aportul geografiei la dezvoltarea planificării

teritoriale

Relaţiile acestei discipline cu alte ştiinţe, ramuri sau discipline sunt

determinate, în mod obiectiv, de obiectul de studiu – teritoriul – şi de finalitatea
studiilor de planificare – asigurarea creşterii standardului de viaţă al populaţiei.
Aceste două elemente (teritoriu şi populaţie) sunt abordate în mod diferit de alte

11
ştiinţe. Necesitatea unor analize pluridisciplinare în procesele de planificare teritorială
este unanim recunoscută de către toţi specialiştii. Problema care se pune este aceea a
unei colaborări, pe baze egale, a tuturor în procesul respectiv. Aceasta presupune ca
fiecare ştiinţă sau disciplină să fie o participantă activă în toate etapele proiectării şi
să nu fie considerate numai ca simple furnizoare de date.
La buna desfăşurare a dificilului proces de planificare teritorială un prim pas
este legat de eliminarea unor deficienţe de realizare a abordării comune a teritoriului -
în toată complexitatea sa - între diferitele ştiinţe participante.
Una din cele mai însemnate deficienţe este legată de separarea relativă a
considerentelor umaniste de cele tehnice, ştiut fiind că în acest proces există o
participare a unor ştiinţe umaniste precum şi a celor tehnice şi economice.
În practica curentă a urbaniştilor, cei care se ocupă frecvent cu problemele
planificării teritoriale, se au în vedere considerentele umaniste doar în faza de
documentare (de stabilire a situaţiei existente). În faza de elaborare a unor soluţii
considerentele umaniste sunt mai puţin prezente, dat fiind că ele sunt mai dificil de
măsurat, de evaluat. Astfel finalitatea proiectelor de planificare are un caracter tehnic.
De aici rezultă şi caracterul de „furnizor de date”, pentru componentele umaniste,
studiilor de planificare.
O altă deficienţă este dată de necunoaşterea în amănunt a diferenţierilor
calitative şi cantitative a proceselor şi feneomenelor din diferite teritorii. În studiile
mai vechi se utilizau indicatori la nivel de ţară, pe considerentul că fiecare teritoriu
trebuie să atingă acest nivel. Aceşti indicatori trebuie utilizaţi numai ca parametri de
referinţă, ajungându-se la elaborarea unor soluţii nerealiste.
În mod frecvent, în practică, se utilizează o serie de bareme privind în special
elementele de ordin edilitar. Absolutizarea acestor bareme crează riscul existenţei
unei cereri mai mari din partea populaţiei. În alte cazuri se procedează la mărirea
artificială a baremelor, cu scopul justificării prognozelor de dezvoltare sau se
utilizează unele bareme străine care nu concordă cu realităţile din teritoriu (Matei,
Matei, 1977, p.17).
Un alt aspect se referă la cunoaşterea incompletă a mecanismelor unei
comunităţi umane. Planurile de amenajare teritorială operează cu măsuri ce sunt
aplicate în mod etapizat în funcţie de investiţii, costuri sau tehnologie. Disciplinele
umaniste sunt cele care trebuie să intervină, pentru ca în funcţie de cunoaşterea, în
detaliu, a comunităţii umane să stabilească ordinea de prioritate a lucrărilor înscrise în
plan a se realiza.
Înlăturarea acestor deficienţe şi a altora se poate realiza prin:
- crearea unui concept comun de abordare a teritoriului prin realizarea unor
racorduri între principiile, teoriile şi metodele fiecărei ştiinţe sau discipline;
-nu trebuiesc neglijate procesele de dezvoltare ale fiecărei ştiinţe sau discipline,
pentru că o analiză interdisciplinară nu este egală cu suma abordărilor individuale, ci
mai mare;
- nu este indicat ca modalitatea interdisciplinară de analiză să fie absolutizată;
- participarea fiecărei ştiinţe sau discipline, mai ales a celor umaniste, este
condiţionată de cunoaşterea obiectivelor, conceptelor şi metodelor planificării

12
teritoriale;
- soluţiile propuse trebuie să fie aplicabile.
Crearea conceptului de abordare comună se poate baza pe adaptarea teoriei
sistemice la nivelul atât al planificării teritoriale, cât la nivelul fiecărei ştiinţe co-
participante la acest proces.
Fără a avea pretenţia de a epuiza toate aspectele legate de relaţiile planificării
teritoriale cu diferite ştiinţe să urmărim în principal raportul de reciprocitate.
Urbanismul şi arhitectura sunt domenii considerate a fi cele mai apropiate de
planificarea teritorială deoarece prin specificul lor oferă soluţii tehnice,
administrative, economice şi sociale care permit dezvoltarea echilibrată a aşezărilor
urbane, în special. Urbanismul s-a dezvoltat mai ales după cel de-al doilea război
mondial, atât din punct de vedere teoretic, dar mai ales practic.
Aceste domenii împreună cu amenajarea teritoriului beneficiază de aportul
incontestabil al inginerilor constructori, cei care pun în practică, împreună cu echipe
specializate, proiectele propuse.
Ştiinţele economice – managementul, marketingul, statistica economică,
contabililtate, finanţe – oferă analize de detaliu şi soluţii de natură organizatorică şi
financiară pentru transpunerea în practică a planurilor de amenajare a teritoriului.
Ştiinţele politice, administrative şi juridice contribuie la elaborarea strategiilor
de dezvoltare, a politicilor aferente, pe diferite paliere (naţional, regional, local), a
legilor şi reglementărilor elaborate în concordanţă cu legislaţia naţională şi cu
tendinţele de dezvoltare la nivel internaţional.
Un loc aparte în elaborarea studiilor de profil îl ocupă ştiinţele umaniste
sociologia, demografia şi parţial geografia (prin prisma studiului populaţiei, aşezărilor
şi activităţilor umane). Aceste ştiinţe oferă studii de detaliu privind structura şi
comportamentul populaţiei în dubla sa calitate de beneficiar şi de participant la
acţiunile de amenajare a teritoriului.
Un loc secundar, dar cu importanţă pentru aprecierea evolutivă a unor procese
şi fenomene teritoriale, îl are istoria, în general, şi istoria culturii, în particular,
modalităţile de amenajarea a teritoriului fiind componente ale moştenirii culturale a
unei naţiuni.
Cibernetica şi informatica pun la dispoziţie modele de analiză a teritoriului şi
permit, de asemenea, crearea unor bănci de date, fără de care procesul de planificare
teritorială nu ar putea să existe.
Geologia pune la dispoziţie date care indică un anumit grad de restrictivitate
pentru proiectele de amenajare, în funcţie de substratul geologic, anumite fenomene
de risc sau elemnete de hidrogeologie.
Geografia este o ştiinţă care consideră teritoriul ca suport al celorlalte
componente ale unui spaţiu geografic. Geograful poate colabora la elaborarea
studiilor de planificare prin aplicarea teoriei sistemice la obiectul de studiu.
Analizează şi cartografiază atât elemente naturale cât şi antropice, prin prisma
relaţiilor de interdependenţă.
O viziune interesantă privind procesele de planificare şi amenajare a unui
teritoriu este dată de Ekistică.

13
 Ekistica – este o metodologie pentru amenajarea complexă şi dezvoltarea
social-economică (Ioanid, 1988).
Etimologia cuvântului vine din lb.elenă de la „oikisticos” care înseamnă „ cu
privire la înfiinţarea unei case, a unei localităţi, a unui oraş sau colonii”. Acest
proces începe din sec.VI î.C. şi se manifestă treptat ca un „program” de construcţii şi
de amenjări ale oraşelor. Aşa se explică expansiunea urbană din perioada de înflorire
a Greciei Antice, prin apariţia a peste 600 de oraşe cetăţi în bazinul Mării Mediterane,
inclusiv aparţia cetăţilor de pe litoralul românesc al Mării Negre. Deşi aceste oraşe au
avut o influenţă redusă atât în timp cât şi în spaţiu, a rămas ideea de abordare
interdisciplinară a amenajării teritoriului.
Această idee a fost preluată în anii ‘60 şi ‘70 de urbanistul grec Constantin
Doxiadis, care a creat noţiunea modernă de ekistică şi o Societate mondială pentru
Ekistică cu sediul la Atena. Această nouă ştiinţă, ştiinţa aşezărilor umane, îşi
propunea, printre altele, o abordare pluridisciplinară a aşezărilor umane şi s-a
dezvoltat pe baza ideilor ce au circulat în Antichitate precum şi datorită distrugerilor
provocate în Grecia în timpul celui de-al doilea război mondial.
Acesta a fost şi motivul pentru care ideile lui Doxiadis s-au răspândit în
Europa.
În studiile întreprinse sunt luate în considerare 5 elemente primare – natura,
omul, societatea, dotările şi reţelele, aşezările umane fiind considerate elemente de
sinteză. Fiecare dintre cele 5 elemente cuprinde 4 subgrupe, iar cel de-al şaselea
cuprinde numai 2 subgrupe. Aceste elemente sunt înscrise într-o matrice drept
rânduri, iar coloanele matricei cuprind unităţi ekistice (15) care se referă la numărul
de locuitori.
Aceste unităţi sunt (Ioanid, 1988, p.9-11):
1. om singur (anthropos) 1
2. camera de locuit 2
3. locuinţa 5
4. grupul de locuinţe 40
5. unitate de vecinătate mică 250
6. unitate de vecinătate 1500
7. oraş mic 10000
8. oraş (polis) 75000
9. metropolă mică 500 000
10. metropolă 4 milioane
11. aglomerare mică 25 milioane
12. aglomerare (megalopolis) 150 milioane
13. conglomerare mică 1 miliard
14. conglomerare (eperopolis) 7,5 miliarde
15. ecumenopolis 50 miliarde

Cele 6 grupe de elemente situate pe orizontala matrice sunt:

I. Natura – (N): 1. analiza mediului înconjurător; 2. utilizarea resurselor; 3.

14
utilizarea terenului, peisajul; 4. zone de recreere.
II. Anthropos (omul) – (A): 1. necesităţi psihologice; 2. siguranţa vieţii şi a
bunurilor; 3. afecţiune, devotament, stimă; 4. autorealizare, nivel de cunoştinţe,
estetică.
III. Societate – (S): 1. administraţie publică, participare, legislaţie; 2. relaţii
sociale, tendinţe de evoluţie ale populaţiei, caracteristici culturale; 3. sisteme urbane
şi modificări în structura acestora; 4. economia.
IV. Dotări – (D): 1. locuinţe; 2. servicii, spitale, pompieri etc.; 3. comerţ; 4.
unităţi cultural-educative.
V. Reţele – (R): 1. sisteme de utilitate publică (apă, energie, canalizare); 2.
sisteme de transporturi (rutiere, feroviare, aeriene); 3. sisteme de comunicaţii
individuale şi colective; 4. tehnologia calculatoarelor şi informaţiilor
VI. Sinteza: aşezările populate – (AP): 1. amenajarea fizică; 2. teoria ekistică.
Această metodă are o serie de elemente pozitive: este o metodă de ordonare şi
de evidenţiere a legăturilor minime pentru realizarea unor analize pluridisciplinare;
clasificarea pe linii şi coloane a grilei este un model de conţinut pentru studii de
amenajare a teritoriului; a contribuit la introducerea unui tip nou de abordare globală
şi multisciplinară a relaţiilor om-natură.
Există şi unele elemente imprecise: grila nu crează un sistem de date şi
informaţii; nu se precizează unităţi de măsură care să permită cuantificare; nu se
propune un sistem de stocare a informaţiilor; scara celor 15 unităţi ekistice este mult
prea generală şi extinsă; elementele înscrise în liniile grilei sunt imprecise şi dau
posibilitatea de repetare sau de omisiune; pragurile de separare dintre categorii sunt
vagi.
În concluzie, planificarea teritorială reprezintă o disciplină ce vizează o
abordare a teritoriului în toată complexitatea relaţiilor dintre componentele sale.
Preocupările societăţii umane privind planificarea şi amenajarea teritoriului sunt vechi
şi au evoluat în strânsă concordanţă cu nivelul de cunoaştere, în general şi cu
necesităţile fiecărei generaţii. De asemenea, planificarea teritorială este şi un concept,
dar şi o activitate practică inclusă planificării spaţiale.

15
 2. PRINCIPII, CONCEPTE ŞI METODE UTILIZATE ÎN
PLANIFICAREA TERITORIALĂ

Principii ale planificării teritoriale

Principiile, conform definiţiilor unanim acceptate de specialişti, sunt elemente

fundamentale, legi care guvernează realitatea obiectivă sau pe cea subiectivă. În
condiţiile în care planificarea teritorială este o disciplină ştiinţifică, o activitate
practică (tehnică administrativă), dar şi o politică de dezvoltare regională echilibrată
şi de organizare a spaţiului, principiile care stau la bază sunt rezultatul
interdisciplinarităţii abordării teritoriului.
Dintre acestea pot fi considerate ca principii operaţionale chiar principiile cu
care operează geografia ca ştiinţă, cu menţiunea că unele au specific geografic:
principiul repartiţiei spaţiale, principiul cauzalităţii, principiul integrării geografice,
principiul istorismului, principiul regionalismului, principiul ecologic, principiul
sociologic şi principiul antropic (Donisă, 1977).
Principiul repartiţei spaţiale stabileşte în mod clar că orice fenomen sau proces
geografic are o anumită poziţie spaţială în limitele mediului geografic. Precizarea
poziţiei are o importanţă deosebită deoarece aceasta are influenţă asupra
caracteristicilor fenomenului şi influenţează relaţiile acestuia (fenomen, component sau
proces) cu alte componente aflate în imediata vecinătate. De aceea se precizează
întotdeauna poziţia pe Glob, dar şi poziţia faţă de mari unităţi geografice (forme majore
de relief, oceane, mări, fluvii). Când există mai multe fenomene geografice de acelaşi
tip este necesară precizarea arealului pe care acestea sunt repartizate. În mod extrem de
simplu acest principiu se poate rezuma doar la întrebarea: UNDE se petrece un
fenomen? În practica analizei unui teritoriu, urmată de o prognoză de dezvoltare a
acestuia, este clar că acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea deoarece procesele şi
fenomenele necesită o delimitare clară a poziţiei geografice, a impactului acesteia
asupra lor.
Principiul cauzalităţii precizează că orice fenomen sau proces care se petrece în
mediul geografic are una sau mai multe cauze. Este un principiu care decurge din
succesiunea cauză-efect. Depistarea cauzei sau a cauzelor care determină un anumit
proces poate fi simplă sau deosebit de complexă. În cazuri complexe se face apel la
metode matematice care permit analiza exactă a legăturilor din fenomene. În mod
simplu principiul se reduce la întrebarea DE CE ?
Principiul integrării geografice precizează că fiecare fenomen sau proces din
mediul geografic trebuie analizat şi încadrat într-un ansamblu de elemente aflate în
interacţiune. Acesta este de fapt principiul organizării sistemice a mediului geografic, în
care fiecare component are aceeaşi organizare sistemică fiind integrat într-un sistem de
rang superior.
Principiul istorismului cere ca orice fenomen să fie studiat prin prisma evoluţiei
sale în timp. Numai aşa se pot descifra şi explica caracterele actuale ale unor procese
geografice şi totodată se pot preciza tendinţele de evoluţie.

16
 Principiul regionalismului permite cunoaşterea faptelor geografice în
condiţionarea lor, rezultată dintr-o anumită configuraţie a elementelor naturale şi social-
economice ce se manifestă în interacţiunea lor, pe un anumit teritoriu.
Principiul ecologic constă în recunoaşterea legăturilor dintre vieţuitoare, inclusiv
omul, şi mediul natural.
Principiul sociologic are în vedere rolul pe care îl joacă factorii sociali în evoluţia
şi repartiţia geografică a proceselor şi fenomenelor.
Principiul antropic presupune evaluarea activităţii umane ca element de
transformare a mediului natural, dar şi a societăţii umane.
În mod practic, la nivelul Uniunii Europene, aceste principii se regăsesc
formulate în documentul de bază “Carta Europeană a Amenajării Teritoriului” (1983),
în care se specifică: „Amenajarea teritorial/spaţială conferă o exprimare geografică
a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice ale societăţii”, scopul final
fiind crearea unui mediu de viaţă care să permită dezvoltarea personalităţii umane „în
spaţii proiectate la scară umană”.
Indiferent de modul cum este privită amenajarea teritoriului scopul final este
cel menţionat anterior la care se adaugă cele 4 condiţii esenţiale, ce pot fi ridicate la
rangul de principii, şi care sunt respectate şi trebuie să fie respectate: „Amenajarea
teritorial/spaţială trebuie să fie democratică, cuprinzătoare, funcţională şi orientată
pe termen lung”.
Deci, orice activitate care vizează organizarea unui teritoriu - analitică şi
practică - trebuie să fie cuprinzătoare sau globală, ceea ce înseamnă că teritoriul
trebuie privit ca un ansamblu sistemic, iar toate politicile (seturi de măsuri şi activităţi
structurate în mod coerent pentru atingerea unor obiective) sectoriale sunt încadrate
într-o viziune unitară.
Al doilea principiu este cel al funcţionalităţii în sensul păstrării culturii locale, a
intereselor şi valorilor comunităţilor umane. Funcţionalitatea trebuie să fie privită şi
prin prisma consolidării funcţiei (funcţiilor) specifice ale unui teritoriu precum şi prin
modul de inter-relaţionare cu teritoriile limitrofe şi cu cele superioare din punct de
vedere ierarhic.
Orientarea activităţii pe termen lung este obligatorie pentru desemnarea
tendinţelor de evoluţie. Planificarea teritorială este, deci, prospectivă.
Principiul democratic presupune participarea populaţiei în dubla sa calitate de
beneficiar şi realizator al proiectelor de dezvoltare.
Acţiunea reală de dezvoltare teritorială a Uniunii Europene s-a concretizat prin
adoptarea în anul 2000, la Hanovra, a documentului intitulat Principii directoare
pentru dezvoltarea teritorială durabilă a teritoriului european, în care sunt sptipulate
următoarele principii:
• Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltari socio-
economice echilibrate şi prin creşterea competitivităţii.
• Stimularea dezvoltării generate de funcţiunile urbane şi îmbunătăţirea
relaţiilor dintre oraşe şi sate.
• Promovarea unor condiţii de accesibilitate mai echilibrate.
• Facilitarea accesului la informaţii şi cunoaştere.

17
 • Reducerea degradării mediului.
• Valorificarea şi protecţia resurselor şi a patrimoniului natural.
• Valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare.
• Dezvoltarea resurselor energetice şi menţinerea securităţii.
• Promovarea turismului durabil şi de calitate.
• Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.
Aceste principii se regăsesc şi în alte documente elaborate de Uniunea
Europeană precum şi în cele care vizează planificarea teritorială la nivel naţional. Se
remarcă utilizarea unor concepte (idei generale care reflectă realitatea) care stau la
baza întregii viziuni a Uniunii Europene aşa cum sunt cele de coeziune,
competitivitate şi dezvoltare durabilă.

Concepte care fundamentează abordarea problemelor de planificare

spaţială la nivel european

Coeziune. Conceptul de coeziune, în contextul amenajării teritoriale, este

definit drept capacitatea de menţinere a unităţii teritoriale prin adaptarea programelor
de dezvoltare la necesităţile, caracteristicile şi oportunităţile geografice specifice
fiecărei componente teritoriale. Coeziunea presupune o colaborare permanentă între
toţi factorii implicaţi în dezvoltarea teritorială la nivel politic, administrativ şi tehnic
(Agenda teritorială a Uniunii Europene, 2007), numit drept guvernanţă teritorială.
Coeziunea poate fi abordată prin prisma a trei dimensiuni: economică, socială
şi teritorială, ultima fiind ceea mai complexă şi având drept obiectiv fundamental
realizarea unei dezvoltări echilibrate a tuturor spaţiilor prin reducerea decalajelor
dintre acestea.
La nivelul Uniunii Europene, coeziunea economică şi socială reprezintă
expresia solidarităţii între statele membre şi regiunile UE şi favorizează dezvoltarea
echilibrată a teritoriului comunitar, reducerea diferenţierilor structurale între regiunile
comunitare şi promovarea de oportunităţi reale pentru cetăţenii acestora. Aceasta se
transpune în practică prin diverse măsuri financiare, în cadrul Fondurilor structurale şi
a Fondurilor de coeziune. La fiecare trei ani Comisia Europeană prezintă un raport
asupra progreselor obţinute pentru realizarea coeziunii economice şi sociale şi a
modalităţilor prin care politicile comunitare contribuie la realizarea lor.
Sintagma prin care se înţelege distribuţia echilibrată a activităţilor umane, pe
întreg teritoriul Uniunii Europene, este complementară coeziunii economice şi sociale
şi transferă obiectivul de dezvoltare durabilă şi echilibrată asumat de Uniune (prin
Art. 2 al Tratatului asupra Uniunii) în termeni teritoriali. Coeziunea teritorială include
accesul echitabil al cetăţenilor şi operatorilor economici la Serviciile de Interes
Economic General (SGEI), indiferent de teritoriul pe care se afla (Art. 16 al
Tratatului).
Conceptul de coeziune teritorială se extinde dincolo de noţiunea de coeziune
economică şi socială, obiectivul său fiind să ajute la realizarea unei dezvoltări mai
echilibrate, la întemeierea unor comunităţi durabile în zonele urbane şi rurale şi să
caute o mai mare coerenţă cu alte politici sectoriale care au impact spaţial. Aceasta

18
 Fig.2 – Conceptul de coeziune

implică şi îmbunătăţirea integrării teritoriului şi încurajarea cooperării între şi în

interiorul regiunilor. În regiunile urbane, accentul ar trebui să fie pus pe îmbunătăţirea
competitivităţii (prin grupuri şi reţele) şi pe obţinerea unei dezvoltări echilibrate între
oraşele cele mai puternice din punct de vedere economic şi restul reţelei urbane.
Coeziunea teritorială, bazată pe principiul şanselor egale, are ca obiectiv

19
asigurarea unei dezvoltări policentrice a Uniunii Europene în ansamblu, precum şi
dezvoltarea echilibrată şi durabilă a teritoriilor cu caracteristici şi particularităţi
diferite, conservând, în acelaşi timp, diversitatea acestora; aplicarea acestui concept
trebuie să ofere tuturor cetăţenilor şanse egale de a exploata şi dezvolta bunurile şi
potenţialul regiunilor lor.
Coeziunea teritorială, în această accepţiune, este un concept orizontal care stă
la baza dezvoltării Uniunii Europene şi care ar trebui să contribuie în mod eficient la
reducerea diferenţelor dintre regiuni şi din interiorul acestora, prevenind, astfel,
posibilitatea unei asimetrii. Obiectivul coeziunii teritoriale are atât o dimensiune
terestră, cât şi una maritimă.
Coeziunea teritorială este un concept distinct, care ar trebui să ofere coeziunii
economice şi sociale soluţii pentru numărul din ce în ce mai mare de provocări din
regiunile UE. Cele trei dimensiuni ale coeziunii (economică, socială şi teritorială) ar
trebui să se completeze şi să se consolideze reciproc, menţinându-şi totuşi obiectivele
lor specifice într-un concept unic integrat.
Coeziunea teritorială include, de asemenea, coeziunea în cadrul teritoriilor şi
propune acordarea de prioritate politicilor, care promovează o veritabilă dezvoltare
policentrică a teritoriilor pentru a atenua presiunea asupra capitalelor şi pentru a
încuraja apariţia unor poli secundari. Aceasta ar trebui să fie, de asemenea, o
modalitate de a contracara efectele negative ale concentrării din oraşe (de exemplu,
congestia, poluarea, excluderea socială, sărăcia) sau urbanizarea ulterioară
necontrolată care afectează calitatea vieţii cetăţenilor din zonele respective. Această
abordare nu exclude zonele rurale care trebuie sprijinite şi nici rolul oraşelor mici şi
mijlocii.
Competitivitatea reprezintă o însuşire a indivizilor, a colectivităţilor, a
comunităţilor umane, a sistemelor social-economice, politice, a teritoriilor de a
suporta concurenţa celorlalte unităţi similare.
Competitivitatea este un nou indicator pentru evaluarea performanţelor
economice şi sociale ale naţiunilor, introdus şi analizat de către Institutul Internaţional
pentru Dezvoltarea Managementului din Lausanne, conform căruia competitivitatea
economică reprezintă ,,abilitatea unei ţări pentru a crea valoare adăugată şi astfel,
pentru a creşte nivelul de bunăstare naţională prin administrarea activelor şi
proceselor, prin agresivitate şi atractivitate, prin abordări în termeni de globalitate şi
proximitate, precum şi prin integrarea tuturor acestor categorii de probleme într-un
model economic şi social robust”.
Forumul Economic Mondial defineşte competitivitatea la nivel naţional ca
fiind: „abilitatea unei ţări de a realiza rate de creştere ridicate şi susţinute a PIB/
locuitor”, iar OECD defineşte competitivitatea naţională astfel: „gradul la care o
naţiune poate, în condiţiile unei pieţe libere şi a unor condiţii corecte de derulare a
activităţilor economice şi comerciale, să producă bunuri şi servicii capabile să
satisfacă cerinţele de pe pieţele globalizate, în paralel cu menţinerea sau extinderea
veniturilor reale ale populaţiei pe termen lung”.
Funcţionarea unui sistem economic în condiţii de competitivitate este
condiţionată de funcţionalitatea a trei subsisteme:

20
 - subsistemul produselor necomercializante (educaţie, sănătate etc.),
- subsistemul produselor comercializante (materii prime, produse finite),
- subsistemul produselor de interferenţă, care asigură legătura între cele
anterioare (transporturi, telecomunicaţii, servicii financiare etc.).
În prezent sunt considerate ţări cu o economie competitivă cele care
îndeplinesc următoarele condiţii:
• Facilitează internaţionalizărea sectoarelor tradiţionale;
• Dezvoltă sectorul comercializant în relaţie optimă cu celelalte subsisteme;
• Creează cadrului legislativ necesar pentru un transfer rapid de informaţii;
• Au un raport optim între atractivitate şi “agresivitate”;
• Au capacitate de adaptare a sistemului economic la schimbările previzibile sau
imprevizibile (flexibilitatea).
Flexibilitatea unei grupări de interese (firmă, sector economic, economie
naţională) este dată de capacitatea acesteia de adaptare la schimbările aşteptate sau
nu, combinată cu potenţialul de a genera rapid variaţia parametrilor sistemului în
noile condiţii create. Gradul de flexibilitate este dat de o serie caracteristici:
- Posibilitatea de a prevedea tendinţele şi de a orienta politica economică în
conformitate cu aceste tendinţe;
- Capacitatea de susţinere a activităţii de cercetare;
- Potenţialul instituţiilor publice de a interveni rapid la şocurile interne şi
externe şi capacitatea de a asigura investiţii publice (educaţie, sănătate etc.);
- Capacitatea firmelor de a asigura investiţii;
- Rapiditatea cu care gruparea socială şi economică poate asimila un produs;
- Disponibilitatea populaţiei de a privi piaţa forţei de muncă ca pe o piaţă
liberă supusă concurenţei (Braghină, 2006).
Institutul din Lausanne consideră că pentru a fi şi a rămâne competitive statele
trebuie să acţioneze după următoarele reguli:
- să creeze un mediu legislativ stabil şi predictibil,
- să-şi dezvolte o structură economică cât mai flexibilă şi mobilă,
- să investească în infrastructura tradiţională şi în tehnologie,
- să încurajeze economiile particulare,
- să promoveze agresivitatea pe pieţele internaţionale (export) cât şi
atractivitatea pentru investiţiile străine directe,
- să pună accent pe calitate, rapiditate şi transparenţă la nivelul guvernului şi
al administraţiei,
- să păstreze o relaţie între nivelul veniturilor, producţiei şi nivelul taxelor, să
promoveze construcţiile sociale prin reducerea diferenţelor de venit şi prin
consolidarea clasei de mijloc,
- să investească masiv în educaţie, mai ales la nivelul învăţământului secundar
cât şi în pregătirea pe viaţă a forţei de muncă,
- să încerce să realizeze un echilibru între politica economică pe termen scurt
şi politica de globalizare în scopul asigurării bunăstării sociale,

21
 - să menţină în acelaşi timp sistemul de valori dorit de către populaţie.
(Giffinger, R., Tosics, I., Wimmer, H. – Competitive urban development
and the meaning of strategic instruments, EURA-EUROCITIES
Conference, 28 -30.08.2003, citat de Braghină, 2006).
Dezvoltare durabilă. Dezvoltare teritorială durabilă. Dezvoltarea durabilă
este un concept complex, care a pornit de la preocuparea faţă de mediu, ideea fiind
îmbogăţită în timp cu o dimensiune economică şi una socială. Ca o definiţie generală
şi unamim acceptată, dezvoltarea durabilă este dezvoltarea ce răspunde nevoilor
actuale, fără a compromite nevoile generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv şi al Uniunii Europeane, începând
cu 1997, când a fost inclus in Tratatul de la Maastricht, iar in 2001, la summit-ul de la
Göteborg a fost adoptată.

Fig. 3 – Schemă sintetică a conceptului de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea teritorială durabilă a continentului european vizează asigurarea

coerenţei abordărilor economice şi sociale în raport cu teritoriul şi cu funcţiunile
ecologice şi culturale ale acestuia. Aplicarea principiilor directoare necesită o
cooperare strânsă între amenajarea teritoriului şi politicile sectoriale care influenţează
structurile teritoriale ale Europei (politicile de dezvoltare teritorială).
În perioada 2007-2013 Consiliul European şi statele membre susţin în mod
accentuat dezvoltarea durabilă teritorială şi urbană, sprijinul zonelor rurale şi
rezolvarea problemelor specifice zonelor defavorizate. Principiile dezvoltării durabile
urbane sunt stabilite în Charta de la Leipzig care desemnează ca scop principal

22
dezvoltarea teritorială echilibrată.
Planificare strategică. Acest concept poate fi abordat prin alăturarea celor doi
termeni – planificare şi strategie – ca un proces managerial ce are drept scop
menţinerea şi dezvoltarea unei corespondenţe reale între obiectivele de dezvoltare a
societăţii, resursele sale şi oportunităţile, dar şi riscurile oferite de mediul înconjurător
acesteia. Procesul presupune elaborarea unei viziuni de dezvoltare pe baza cunoaşterii
realităţilor, stabilirea priorităţilor, formularea politicilor publice şi a planului de
acţiune, elaborarea bugetului, urmate de monitorizarea şi evalurea realizării
obiectivelor. Planificarea strategică presupune stabilirea unor obiective pe termen
mediu şi lung şi include aspecte fizice, financiare şi instituţionale (Fig.4).
Planificarea strategică spaţială poate fi interpretată ca o parte componentă a
planificării strategice, cu o natură dinamică, scopul fiind realizarea unei dezvoltări
spaţiale durabile şi echitabile. Este un proces spaţial care presupune coordonarea
actorilor şi a instituţiilor în medii aflate în continuă schimbare, fragmentate, astfel
încât să împuternicească şi să motiveze actorii cheie şi să furnizeze un cadru
decizional pentru managementul schimbărilor spaţiale.
La nivelul Uniunii Europene obiectivul principal al planificării strategice
spaţiale este stipulat în Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (1999) şi care
prevede iniţierea unei dezvoltări durabile şi echilibrate a teritoriului european.
Aceasta a determinat câteva activităţi de planificare strategică spaţială la diferite
nivele: comunitar, transnaţional / naţional, regional/local.
Strategiile de dezvoltare economică nu pot fi pur economice. Există cel puţin
trei componente majore care au implicaţii asupra economiei şi anume:
Sfera socială, cu referire la: nivelul de trai, ocupare (limitarea şomajului),
sănătate, educaţie. Nu poate exista dezvoltare economică durabilă şi controlabilă în
condiţii de convulsii sociale. De asemenea, investiţia în educaţie este o necesitate a
oricăror obiective economice indifent de termenul de realizare. Reducerea
diferenţelor în privinţa standardului de viaţă presupune obligatoriu o creştere a
productivităţii muncii.
Sfera tehnologică. Strategia tehnologică trebuie să cuprindă nivelurile tehnice
către care se va tinde - structurat şi diferenţiat pe subramuri şi domenii; modul lor de
agregare, strategia atingerii acestor niveluri - prin transfer de tehnologie, prin
concepţie şi realizări proprii, asigurarea infrastructurilor specifice aferente şi în
special integrarea tehnologicului în economic.
Sfera ecologică. Pe primul plan este influenţa asupra sănătăţii propriei
populaţii, dar, sub aspect economic, este necesar ca mărfurile să corespundă
exigenţelor ecologice internaţionale pentru a nu crea bariere în creşterea exporturilor
sau pentru turism.
Strategia dezvoltării economice este indisolubil legată de anumite componente
ale strategiei politice:
- Aspectul social, în sensul raportului între cheltuielile publice şi cele
individuale pentru necesităţi sociale şi individuale, gradul de diferenţiere a
veniturilor, importanţa asigurărilor sociale, responabilităţile asumate de către buget în
domeniul social etc. Diferite ţări urmează modele diferite în această privinţă, cu

23
 Fig.4 - Conceptul de planificare strategică

consecinţe diferite - şi contradictorii - asupra dezvoltării economice însăşi, pe termen

scurt şi pe termen lung.
- Dependenţa / independenţa naţională. Integrarea europeană, atragerea de
investitori străini ş.a. se pot face (şi diferite ţări o fac, cu metode mai mult sau mai
puţin ortodoxe), chiar în condiţiile acordurilor şi reglementărilor actuale

24
 Fig.5 – Conceptul de strategie de dezvoltare

internaţionale, cu grade diferite de observare a unor interese naţionale, imediate şi de

perspectivă. Opţiunile de tipul protecţionism / integrism, favorizare a investiţiilor de
capital străin / a capitalului autohton sunt opţiuni politice naţionale, supuse unor
presiuni internaţionale – tot politice (chiar dacă, aparent, sunt pur economice). Se ştie
că protecţionismul aduce foloase industriei naţionale pe termen scurt şi daune pe
termen lung (prin relaxarea competitivităţii); gradul de prioritate a intereselor pe
termen scurt este o problemă de politică naţională - ca start spre perspectivele
viitoare, dar şi în conexiune cu situaţia socială. Se ştie, de asemenea, că investirea de
capital străin constituie o condiţie a relansării cât mai rapide a economiei, dar
repatrierea, apoi, a profiturilor va conduce, pe termen mai lung, în mod
corespunzător, la pierderea de venit naţional, astfel încât şi acesta este o opţiune de
strategie politică.

25
Din cele expuse anterior rezultă clar că strategiile de dezvoltare economică sunt
îndreptate spre definirea şi susţinerea segmentelor economice capabile de performanţă
în condiţii interne şi internaţionale de criză, încurajarea sectoarelor cu tendinţe de
creştere, inserţia teritorială a unităţilor din domeniul ITC, flexibilitatea mediului
economic pentru creşterea performanţelor IMM, creşterea competitivităţii economice,
susţinerea proceselor economice care să favorizeze transferul ştiinfic şi tehnologic în
diferite domenii.
Strategiile de dezvoltare socială sunt în strânsă corelare cu cele economice şi
vizează egalitatea de şanse, crearea de noi locuri de muncă, promovarea incluziunii şi
ocupării sociale, îmbunătăţirea stocului de capital uman şi a calităţii vieţii în
ansamblul său.
Strategiile de dezvoltare spaţială sunt strâns corelate cu cele din domeniul
economic şi social şi vizează: restructurarea reţelei de naţionale de localităţi,
optimizarea raportului dintre distribuţia spaţială a oraşelor şi satelor, reechilibrarea
structurilor spaţiale (naţionale şi regionale) prin dezvoltare policentrică, dezvoltarea
infrastructurii majore de transport şi a infrastructurii de informaţie şi comunicare.
(Fig.5).
Toate aceste principii şi concepte conturează obiectivele generale ale planifi-
cării teritoriale, implicit a celor ce vizează amenajarea concretă a teritoriului (Ionaşcu,
2002, p.10):
• dezvoltarea social-economică echilibrată a teritoriului prin controlul creşterii
regiunilor aglomerate şi dezvoltarea unor regiuni defavorizate şi racordarea lor
la circuitele economice şi culturale;
• ameliorarea calităţii vieţii;
• gestiunea raţională a resurselor naturale şi umane inclusiv protecţia mediului;
• utilizarea raţională a terenurilor.

Metode şi tehinici utilizate în planificarea teritorială

Pentru transpunerea în practică a unor proiecte de dezvoltare teritorială este

necesară o bună cunoaştere a realităţii actuale, a dinamicii teritoriului în toată
complexitatea sa, pentru a găsi soluţiile corecte de rezolvare a unor probleme şi
disfuncţionalităţi şi pentru a utiliza la maxim favorabilităţile şi oportunităţile existente,
cu limitarea pe cât posibil a riscurilor impuse de mediul extern. Acest proces complex
de cercetare trebuie să beneficieze de multiple metode şi tehnici specifice ştiinţelor şi
disciplinelor care concură la procesul de planificare teritorială.
Din cadrul acestor metode ne vom referi, pe scurt, la cele specifice geografiei,
precum şi la două metode complexe de analiză: SWOT şi LFA.
Metodele specifice geografiei pot fi adoptate şi ca metode de analiză teritorială,
dat fiind faptul că teritoriul este parte componentă şi suport al sistemului geografic.
Metodele cele mai utilizate în studiile geografice sunt (Erdeli şi colab., 2000):
metoda inductiv-deductivă, metoda analizei şi sintezei, metoda istorică, metoda
cartografică, metoda statistico-matematică, metoda modelării. Alături de acestea se
cuvin a fi menţionate şi două procedee larg răspândite şi anume: observaţia şi descrierea

26
geografică.
Metoda inductiv-deductivă a fost introdusă în secolul XVII. Ea este o îmbinare
a două metode. Metoda inductivă se bazează pe cunoaşterea realităţii geografice
concrete. Pe baza studiului unor elemente singulare se încearcă, logic, să se
generalizeze. În metoda deductivă se porneşte de la generalizare şi pe calea deducţiilor
logice se caracterizează un element singular. Spre exemplu pentru studiul unei zonei
montane, prin metoda inductivă se constată prezenţa unor înălţimi diferite, pante
accentuate, o reţea de ape bogată, o vegetaţie de pădure de conifere ş.a. Pe această bază
se poate generaliza că regiunile montane sunt înalte, bine împădurite, cu ape curgătoare
bogate ş.a.
Metoda analizei şi sintezei este, de asemenea, o metodă compusă (metoda
analizei şi metoda sintezei). Metoda analizei constă în descompunerea în părţi
componente a proceselor şi fenomenelor geografice cu scopul cunoaşterii lor în
amănunt, pentru a înţelege mecanismele de desfăşurare, precum şi relaţiile care se
stabilesc cu alte părţi sau procese. Este evident că această metodă este în cele mai multe
cazuri o metodă mentală. Metoda sintezei este metoda inversă de recompunere a
proceselor şi fenomenelor şi se completează cu metoda analizei. Cele două metode sunt
specifice atât geografiei, cât şi altor ştiinţe.
Metoda istorică decurge din principiul istorismului şi stipulează că orice proces
sau fenomen geografic poate fi înţeles şi explicat prin evoluţia sa atât în timp cât şi în
spaţiu.
Metoda cartografică este o metodă specific geografică, dar este utilizată şi de alte
ştiinţe pentru reprezentarea unor elemente. Această metodă se foloseşte atât pentru
cunoşterea faptelor geografice, dar şi pentru reprezentarea grafică a caracteristicilor
acestora cunoscute ca urmare a utilizării celorlalte metode.
Metoda statistico-matematică permite utilizarea formulelor şi a calculelor
matematice pentru prelucrarea observaţiilor, a înregistrărilor de date referitoare la
procesele şi fenomenele studiate. Este o metodă care permite măsurarea cu exactitate a
acestora, precum şi realizarea unor corelaţii specifice teoriei sistemice.
Metoda modelării permite realizarea materială sau mentală a unui model
(element care imită realitatea) cu scopul înţelegerii evoluţiei sale. Această metodă este
legată şi de metoda experimentală, o metodă mai puţin uzitată în domeniul geografiei,
dat fiind faptul că este foarte greu să realizezi experimente în natură sau în cadrul
societăţii umane.
În practica curentă se folosesc şi metode complexe de analiză şi prognoză, in-
troduse relativ recent: analiza SWOT şi analiza LFA.
Analiza SWOT este o metodă relativ uşor de aplicat în condiţiile în care canti-
tatea de informaţii referitoare la un teritoriu este mare, iar metoda este puternic anco-
rată în realitate şi permite analiza unor tipuri diverse de unităţi teritoriale cu grade
diferite de dezvoltare. La origine această metodă a fost aplicată pentru prima dată de
cercetători de la Universitatea Harvard în domeniul planificării strategice a afacerilor.
Denumirea SWOT provine de la acronimele cuvintelor englezeşti: Strengths
(puncte tari sau atuuri), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities (oportunităţi) şi
Threats (ameninţări, riscuri). Din denumire rezultă că există un mediu intern - care are
anumite puncte tari, dar şi puncte slabe - şi un mediu extern, care poate oferi mediului
intern oportunităţi, dar şi riscuri ce pot favoriza şi respectiv restricţiona procesul de

27
dezvoltare.
Analiza SWOT permite depistarea rapidă a unor disfuncţionalităţi şi a unor di-
recţii favorabile de evoluţie. Principalele etape care trebuiesc respectate într-o astfel
de analiză îşi găsesc aplicarea în relizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului,
elaborate în cadrul procesului de planificare teritorială. Pe scurt aceste etape sunt:
• analiza globală a teritoriului care presupune cunoaşterea structurilor de ansam-
blu şi a mecanismelor care au condus la formarea lor;
• individualizarea disfuncţionalităţilor, prin definirea şi ierarhizare lor;
• descrierea disfuncţiilor permite definirea completă a acestora pentru a înţelege
modul de acţiune (localizarea, determinarea frecvenţei, demarcarea zonei de
influenţă);
• analiza disfuncţiilor reprezintă etapa prin care se prelucrează toate datele, în-
soţită de o ierarhizare a cauzelor care le generează;
• identificarea soluţiilor constă în individualizarea şi selectarea alternativelor
viabile de soluţionare a disfuncţiilor, punctual de pornire fiind acela al unei
analize a cauzelor şi determinarea corectă a factorilor determinanţi. Aceasta
presupune acordarea unei atenţii deosebite elementelor restrictive, dar a celor
de favorabilitate, cu scopul valorificării atuurilor şi a limitării apariţiei unor
riscuri;
• implementarea constă în transpunerea în practică a soluţiilor, pe baza unui ca-
lender şi a existenţei prealabile a unui cadru instituţional adecvat;
• monitorizarea şi evaluarea reprezintă condiţii logice şi obligatorii pentru re-
alizarea obiectivelor propuse, acestea contribuind şi la o gestionare eficientă
acţiunilor întreprinse.
Analiza SWOT, privită în general şi în cadrul concret al unei abordări a terito-
riului, are în vedere dezvoltarea ca principal obiectiv. Pentru aceasta este însă nece-
sară atât analiza disfuncţiilor, la care ne-am referit anterior, cât şi a favorabilităţilor
(punctelor tari sau atuurilor) şi a modalităţilor prin care acestea pot fi puse în valoare,
fiind luate în considerare oportunităţile, dar şi riscurile existente, la un moment dat.
(Ianoş, 2000).
Din punct de vedere metodologic se recomandă a fi urmărite cele 4 elemente
care constituie şi denumirea acestei metode:
• Individualizarea fiecărui atuu în raport cu importanţa sa în contextul stării actu-
ale şi al dezvoltării viitoare şi plasarea sa pe o scară convenţională pentru a se
reuşi o ierarhie cât mai realistă a atuurilor.
• Depistarea punctelor slabe (inclusiv a unor elemente restrictive) în funcţie de
efectele negative induse (direct sau indirect) şi poziţionarea lor pe o scară con-
venţională.
• Evaluarea oportunităţilor care pot favoriza dezvoltarea sau menţinerea stării
actuale a unui teritoriu şi ierarhizarea lor în funcţie de gradul de influenţă
pozitivă.
• Listarea riscurilor în funcţie de probabilitatea lor de apariţie şi de capacitatea
lor de perturbare a procesului de dezvoltare, evident pe o scară convenţională.
Scara convenţională folosită pentru ierarhizarea celor 4 elemente poate varia

28
între 0 şi 10 0-100 în funcţie de complexitatea teritoriului supus analizei.
Concluziile rezultate pot fi sintetizate cu ajutorul unei diagrame SWOT (Fig.6)
Se remarcă, din cele expuse succinct, că această metodă are un caracter opera-
tiv şi conferă o capacitate sporită de fundamentare a unor decizii, cu condiţia ca ele-
mentul subiectiv să nu altereze procesul.

Oportunităţi

Dacă teritoriul se plasează în acest Dacă teritoriul se plasează în acest cadran

cadran dezvoltarea este susţinută dezvoltarea este favorizată de conjuncturi
de resurse şi oportunităţi favorabile, dar resursele interne sunt in-
suficiente

Atuuri Puncte slabe

Plasarea teritoriului în acest cadran: Dezvoltarea este practic imposibilă

dezvoltarea dispune de resurse in- în absenţa unor resurse interne şi în
terne, dar este supusă riscurilor condiţiile existenţei riscurilor

Riscuri

Fig.6 - Diagrama SWOT

Ca exemplu de analiză SWOT, la nivel judeţean, prezentăm pe scurt, elemen-

tele componente referitoare la judeţul Alba, analiza fiind utilizată la studiul disparită-
ţilor teritoriale din acest judeţ (Ianoş, 1997):
Atuuri

A. Atuuri în context regional:

- poziţia geografică avantajoasă în raport cu principalele fluxuri transregionale,
pe teritoriul său intersectându-se cele mai importante trasee ale
transporturilor rutiere şi feroviare;
- sistem de aşezări echilibrat, pe ansamblu, fără fenomene de hipertrofiere;
- existenţa unor resurse ale subsolului de importanţă naţională: minereuri
cuprifere şi minereuri auro-argintifere;
- potenţialul turistic ridicat al zonelor montane şi posibilităţile variate de
valorificare a acestuia;
- semnificaţia istorică a unor localităţi.

B. Atuuri în context intrajudetean:

- varietatea şi complementaritatea resurselor naturale; spaţiul montan bogat în
zăcăminte neferoase, păduri, păşuni şi fâneţe naturale; spaţiul deluros
de noi obiective în VASAB 2010 PLUS Programul de Acţiune a Dezvoltării Spaţiale, a
încurajat CSD/BSR să acorde mai multă atenţie cooperării în domeniul politicii dezvoltării
spaţiale la nivel naţional. VASAB a contribuit substanţial la procesul pregătirii programelor
operaţionale Baltice INTERREG IIC, III B şi conceptul Iniţiativa INTERREG IV.

VASAB promovează în cadrul Regiunii Mării Baltice planificarea spaţială participativă care
ţinteşte să dobândească o balanţă durabilă între durabilitatea socială, culturală, protecţia
mediului şi scopurile economice.

În acest sens au fost identificate o serie de linii de acţiune, după cum urmează:

Fig.9. – Linii de acţiune VASAB

Documente de planificare strategică la nivel naţional şi regional

Din analiza comparativă a documentelor de planificare strategică teritorială (DPST) elaborate

în diferite ţări membre ale UE rezultă următoarele elemente de sinteză la nivel naţional şi
regional:

Denumirea acestor documente diferă de la o ţară la alta în funcţie de viziunea generală de

dezvoltare şi de specificul fiecărei ţări în parte.
 caracterizat prin dominanţa culturilor de câmp şi a viţei de vie; lunca
Mureşului, permiţând alături de culturile de câmp, cultura legumelor pentru
piaţă;
- potenţial de forţă de muncă calificată; fără a fi un specific pentru judeţul Alba,
existenţa unei forţe de muncă cu un grad de calificare ridicată poate constitui
un atuu în sprijinirea noilor iniţiative în domeniul productiv; reducerea
navetismului şi întoarcerea unei forţe de muncă cu înaltă calificare în mediul
rural constituie o premisă pentru revitalizarea satului;
- includerea ariilor defavorizate în programe naţionale, precum cel legat de
sprijinirea dezvoltării economico-sociale a unor localităţi din Munţii
Apuseni;
- valorificarea tradiţiilor existente în creşterea animalelor, mai ales în spaţiul
montan, unde resursele de păşuni şi fâneţe crează premisele amplificării
acestei activitaţi;
- mulţimea oraşelor, care prin impulsionarea sectorului terţiar pot activiza
actualele zone de influenţă şi implicit satele incluse în acestea;
- legătura strânsă dintre activităţile industriale şi resursele de materii prime ale
judeţului, ceea ce ar da primelor o anumită stabilitate în procesul
restructurării; metalurgie neferoasă - zăcăminte de neferoase, industria
produselor clorosodice - zăcăminte de sare; industria prelucrării lemnului -
resurse forestiere, industria textilă - lână ş.a.m.d.

Puncte slabe

A. Puncte slabe în context regional:

- poziţia judeţului la interferenţa zonelor de influenţă a marilor oraşe cu funcţii
regionale şi extinderea mare a ariilor aflate la mai puţin de 100 de km;
aceasta se află la baza menţinerii şi probabil intensificării forţelor centrifuge;
- incapacitatea reşedinţei de a contrabalansa forţele de atracţie externe şi de a
asigura polarizarea complexă a întregului judeţ; creşterea demografică şi
sporirea funcţiilor nu au fost suficient de puternice pentru a-l impune la
scară regională;
- pulverizarea aşezărilor în spaţiul rural şi dominanţa aşezărilor mici; judeţul
Alba este judeţul cu cele mai multe aşezări din ţară, cu o pulverizare extraor-
dinară în spaţiul montan; aceasta are repercusiuni negative asupra funcţio-
nalităţii sistemelor de aşezari locale prin lipsa unei infrastructuri adecvate
(densitatea căilor de comunicaţie ar trebui să fie proporţională cu numărul de
aşezări);

B. Puncte slabe în context intrajudeţean:

- decalajele în privinţa accesibilităţii la principalele căi de comunicaţie;
condiţiile naturale au conservat gradul de izolare a aşezărilor din zona
montană, îndeosebi;
- repartiţia inegală a centrelor urbane şi influenţa lor diferenţiată asupra
 aşezărilor rurale; este evidentă concentrarea oraşelor principale de-alungul
principalelor culoare de circulaţie şi în depresiunile intramontane şi slaba
polarizare urbană a unor spaţii, precum cele din extremitatea vestică sau sud-
estică a judeţului;
- stricta specializare industrială a unor centre, care în condiţiile restructurării
economice a generat un ansamblu de fenomene sociale (îndeosebi şomaj) cu
impact asupra configuraţiei actuale a disparităţilor intrajudeţene;
- stabilitatea tipului de exploatare tradiţională a resurselor locale; spiritul
tradiţional de valorificare a resurselor solului, orientat numai spre
satisfacerea strictului necesar în familie constituie un impediment în
declanşarea iniţiativelor pentru creşterea standardului de viaţă şi atenuarea
generală a disparităţilor;
- lipsa unui program de combatere a lucrărilor de degradare a solului, mai ales
în ariile deluroase, unde procesele de eroziune şi de spălare a humusului sunt
foarte active;
- incapacitatea financiară a întreprinderilor pentru a elimina sursele de
poluare; poluarea intensă în anumite arii introduce elemente de diminuare a
resurselor mediului, inclusiv de menţinerea unor discrepanţe;
- accesul diferenţiat la infrastructura tehnică şi socială a localităţilor; condiţiile
concrete de localizare istorică a satelor şi marea lor densitate în spaţiul
montan fac ca accesul să fie foarte selectiv;
- lipsa unor legături funcţionale între cele “două lumi”: Ţara Moţilor şi restul
judeţului; cu profiluri economice relativ diferite şi cu o accesibilitate foarte
redusă cele două spaţii funcţionează ca două entitaţi relativ distincte.
Realizarea legăturii feroviare numai pe valea Arieşului, cu un sector în
judeţul Cluj, nu permite o gestionare şi o utilizare eficientă a acesteia.

Oportunităţi

- acceptarea politicilor de dezvoltare regională de către Guvernul României;

- poziţia judeţului în raport cu programele naţionale de amenajare teritorială sau
cu proiectele transnaţionale, care vizează îndeosebi infrastructura;
- încurajarea iniţiativelor locale şi a investiţiilor în spaţii restrictive, precum
Munţii Apuseni;
- promovarea unei politici de urbanizare care să valorifice potenţialul
localităţilor rurale cu funcţii de loc central;
- accelerarea procesului de privatizare a marilor întreprinderi industriale şi
difuzia creşterii economice urbane în mediul rural.

Riscuri

- gradul ridicat şi generalizat de sărăcie al gospodăriilor rurale; lipsa surselor de

venit atrage o diminuare a puterii de cumpărare a sătenilor şi imposibilitatea
îmbunătăţirii standardului de viaţă;
 - inerţia comportamentului şi mentalitatea de automulţumire cu nivelul de viaţă
“arhaic”;
- lipsa experienţei în administrarea şi gestionarea întreprinderilor de stat
decapitalizate;
- continua depopulare a satelor pe seama mişcării naturale şi perspectiva
dispariţiei acestora;
- apariţia şi manifestarea unor hazarde naturale: inundaţii catastrofale, uscarea
pădurilor, alunecări masive, surpări de blocuri calcaroase etc;
- creşterea ponderii populaţiei neştiutoare de carte şi impactul pe termen lung
asupra comunităţilor locale.
Acest exemplu de analiză de tip SWOT reflectă o situaţie la un moment dat. În
funcţie de evoluţia generală a societăţii şi de cerinţele comunităţilor umane este nece-
sară reactualizarea acesteia pentru a fi, aşa cum s-a precizat anterior, un instrument
operativ de lucru.
Analiza LFA. Nenumăratele deficienţe întâlnite astăzi în planificarea
teritorială se reflectă în rezultatele neaşteptate, negative, ale proiectelor de dezvoltare.
LFA (Logical Framework Approach) a apărut ca un instrument în conectarea dintre
planificarea proiectelor şi managementul acestora, ca un instrument de îmbunătăţire a
calităţii proiectelor, prin rolul pe care îl are în planificarea obiectivelor orientate.
În esenţă, metoda este o cale de structurare a principalelor elemente ale unui
proiect, de reliefare a legăturilor logice dintre inputuri, activităţi planificate şi
rezultate aşteptate.
În definirea conceptului LFA este important a distinge o anumită ierarhie a
obiectivelor, activităţilor, inputurilor şi outputurilor. Astfel, o situaţie prezentă poate
fi proiectată în viitor, dacă ţinem cont de faptul că obiectivul de dezvoltare are la bază
atingerea unui obiectiv intermediar. Impactul obiectivului de dezvoltare se resimte la
o scară mult mai mare sau la un domeniu foarte larg. Obiectivul intermediar are la
bază rezolvarea unei situaţii la nivel de mezoscară sau la nivelul unui domeniu ceva
mai restrâns, dar deficitar. Pentru rezolvarea acestuia sunt importante activităţile. Ori,
pentru ca activităţile să se poată desfăşura este nevoie de fluxuri de intrare şi evident
fluxuri de ieşire, ultimele contribuind decisiv la schimbarea preconizată a situaţiei
prezente.
Ipotezele care stau la baza unei analize având la bază conceptul LFA se pot
rezuma la următoarele:
- dacă există inputuri, atunci se pot derula activităţi;
- dacă activităţile se desfăşoară, atunci în mod sigur vor fi fluxuri de ieşire;
- dacă există produse, fluxuri de ieşire atunci obiectivul intermediar prognozat
poate fi realizat;
- întregul proces care s-a desfăşurat, având la bază această succesiune de
operaţiuni poate să conducă la realizarea în totalitate a obiectivului de dezvoltare.
externi şi fiecare dintre elementele majore ale proiectului.
Principalii paşi care pot fi urmăriţi în realizarea unei analize LFA sunt
următorii:
• identificarea tuturor părţilor interesate. Realizarea unui proiect presupune în
 primul rând contactarea tuturor instituţiilor, grupurilor şi indivizilor interesaţi
în promovarea unor asemenea proiecte. Participarea tuturor părţilor rezidă din
necesitatea ca realizarea obiectivelor să acopere nevoile societăţii.
• analiza problemelor. Pe baza informaţiilor disponibile este analizată situaţia
existentă, sunt identificate problemele majore şi relaţiile cauzale dintre acestea,
care vor fi prezentate într-un arbore-problemă care presupune individualizarea
cauzelor şi efectelor directe, analiza şi validarea acestora, după ajustările de
rigoare.
• analiza obiectivelor. Arborele problemă este transformat într-un arbore al
obiectivelor, reprezentând soluţiile viitoare ale problemelor şi analizate ca
atare. Această operaţiune presupune reformularea tuturor componentelor
arborelui problemă într-o manieră pozitivă, dezirabilă. Ca urmare pot fi
revăzute unele aprecieri asupra stării, pot fi şterse unele obiective care apar
neconforme cu realitatea sau pot fi adăugate altele noi. În final se stabilesc
noile relaţii prin conectarea obiectivelor respective.
• analiza alternativelor. În esenţă acest pas presupune acceptarea analizei
alternativelor, identificarea opţiunilor alternative, evaluarea fezabilităţii
acestora şi agrearea unei strategii a proiectului. În selectarea opţiunilor
alternative se elimină obiectivele care nu sunt dorite şi cele care sunt înlocuite
de alte proiecte în domeniu. Apoi se efectuează o analiză a fezabilităţii
diferitelor alternative şi alegerea uneia dintre acestea ca strategia proiectului. In
evaluarea alternativelor se au în vedere criterii tehnice, financiare, economice,
instituţionale, sociale, de mediu.
• identificarea principalelor elemente ale proiectului. Odată aleasă strategia
proiectului, principalele elemente derivate de la obiectivele arbore şi transferate
în prima coloană verticală a matricei proiectului. Principalele elemente ale
proiectului sunt: obiectul de dezvoltare, obiectivul intermediar, output-urile,
activităţile şi input-urile. Obiectivul de dezvoltare reprezintă ţinta principală pe
termen lung a proiectului, iar obiectivul imediat efectele aşteptate ale
proiectului propus pentru beneficiarii direcţi pe termen scurt. Ca regulă clară se
impune sublinierea faptului că nu trebuie fixate mai mult de un obiectiv
imediat, pentru a nu dispersa resursele. Output-urile sunt obiective de rang
inferior, care reprezintă în fapt viaţa proiectului respectiv. Acestea trebuie să
fie conectate direct cu obiectivul imediat, care va avea rolul de reper de control
al obiectivelor respective. Activităţile sunt privite ca procese, cu efecte
importante asupra structurii de bază şi strategiei proiectului. Input-urile sunt
formate din fonduri financiare, personal şi bunuri.
• depistarea şi analiza factorilor externi. Pornind de jos în sus factorii externi,
pot fi derivaţi din arborele obiectiv, consideraţi ca şi condiţii pozitive,
facilitând legăturile dintre diferitele nivele. Semnificaţia factorilor externi
trebuie să fie evaluată prin prisma şanselor de succes al proiectului. Controlul
semnificaţiei factorilor externi are în vedere eliminarea unora dintre cei care nu
sunt importanţi pentru realizarea proiectului şi evaluarea pe etape a rolului lor
în derularea acestuia. Dacă participanţii la o astfel de analiză ajung la concluzia
 că unul din factorii externi este important, dar în realitate acesta este considerat
un factor ucigaş, atunci proiectul trebuie schimbat sau complet renunţat la el.
• verificarea modului de atingere a obiectivelor. Monitorizarea şi evaluarea
proiectului se face pe baza unui set de indicatori care măsoară gradul de
îndeplinire a obiectivelor fixate. Indicatorii respectivi trebuie să răspundă la
întrebări de tipul: pentru cine, cât de mult, cât de bine, până când şi unde.
În sinteză, principalele stadii în dezvoltarea unui proiect sunt:
• identificarea proiectului,
• studiu de fezabilitate,
• desemnarea proiectului,
• planificarea detaliată,
• monitorizarea,
• reactualizarea proiectului şi evaluarea.
Spre exemplificare prezentăm un model schematic de analiză LFA (realizarea
arborilor) utilizat în cadrul unui proiect de cercetare referitor la bazinul superior al
Arieşului, privind dezvoltarea integrată a comunităţilor umane (Fig.7-10) (Ianoş,
2000):
 Fig.7 - Arborele general (domeniile implicate în proiect)

Fig.8 - Arborele potenţialului de dezvoltare

Caracteristicile generale ale planificării spaţiale europene sunt:existenţa unei legislaţii

specifice;
responsabilităţi la toate nivelurile administrative ;
competenţe diferenţiate;
relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale;
existenţa de planuri structurale/directoare şi planuri obligatorii/reglementatoare;
existenţa unei corespondenţe a planurilor;
procedura de actualizare ciclică a planurilor;
participarea populaţiei;
planurile, ca instrument şi suport al politicilor specifice;
integrarea economică, socială, ecologică şi spaţială.

Din analiza comparativă a situaţiilor existente la nivelul statelor componente ale

Uniunii Europene rezultă următoarele:
Amenajarea teritorial/spaţială are o dimensiune europeană, dat fiind faptul că
unele probleme depăşesc cadrul naţional, iar rezolvarea lor depinde de
cooperarea şi integrarea statelor.
Caracteristicile sistemelor administrative precum şi condiţiile social-
economice şi de mediu sunt factori care influenţează şi de care se ţine cont
în cadrul amenajării teritoriului.
Fig.4 – Schemă sinteză privind corelaţia dintre strategii şi planuri la nivel european
Există o preocupare pentru o dezvoltare socio-economică echilibrată a
regiunilor.
 Se încurajează procesul de creştere a calităţii vieţii locuitorilor.
Gestionarea resurselor naturale şi protecţia mediului se realizează prin
aplicarea unor strategii care să reducă diferenţele dintre cererea crescută
de resurse naturale şi necesitatea conservării lor.
Folosirea raţională a terenurilor reprezintă o preocupare de bază.
Realizarea obiectivelor amenajării teritoriale la nivel regional reprezintă o
problemă politică care reflectă dorinţa de integrare, coordonare şi
cooperare a autorităţilor implicate.
Există o coordonare şi o cooperare la nivel decizional şi financiar între autorităţile
situate pe paliere diferite (local, regional, naţional şi european) pentru realizarea unor
proiecte de amenjare teritorială.

Concluzii privind situaţia particulară a României. Analizele întreprinse la nivelul

teritoriului naţional, dar şi prin compararea situaţiilor cu media Uniunii Europene sau
cu alte state membre pun în evidenţă următoarele:
Opţiunile de dezvoltare economică şi cu implicaţii de ordin social ale României
au oscilat în decursul ultimelor două decenii pe relaţia autarhie / specializare /
integrare; restructurarea econmică a oscilat între abandonarea şi valorificarea
capacităţilor existente ( ca atare sau ca suport pentru versiuni modernizate ale
acestora).
O altă problemă strategică specifică României este dată de rolul statului în
procesele de dezvoltare economică. Acesta a oscilat între insuficienţa (sau lipsa de
coerenţă) a unei strategii economice a statului, ca o variantă, şi dirijismul centralist,
realizat prin instrumente şi decizii administrativ – birocratice şi strategia reglării
economice de către stat prin instrumente financiare (fiscale, vamale etc.) simple,
clare, declarate, coerente, optimizate şi consecvente.
Dezvoltarea strategică a României nu poate include o singură variantă, de
maximă probabilitate sau de maximă dezirabilitate, sau variante diferite doar
cantitativ între ele. Este necesar să fie pregătite şi analizate scenarii diferite - atât
cantitativ, cât şi structural şi funcţional, care să ţină seama de factori exogeni şi
endogeni.
Din punct de vedere al strategiei de dezvoltare spaţială este necesară abordarea
prin prisma elementelor majore ale teritoriului României (Axa carpatică, Axa
dunăreană şi Marea Neagră), a reconfigurării coridoarelor europene de circulaţie şi a
pregătirii cadrului legislativ, instituţional şi teritorial privind zonele metropolitane.

1.3 Relaţia strategii – planuri de amenajarea teritoriului

1.Tipuri şi categorii de planuri de amenajarea teritoriului.

Planurile de amenajarea teritoriului, la nivelul ţărilor componete ale Uniunii Europene sunt
structurate, de regulă pe trei nivele ierarhice: naţional, regional şi local cu diferenţeri
în funcţie de carateristicile structurilor administrativ-teritoriale şi de gradul de descentralizare
 Tipuri de planuri de amenajarea teritoriului – nivele
Ţara ierarhice Observaţii
Naţional Regional Sub- Municipal
regional (Local)

Belgia Plan Planuri pentru Da Da Sistem ierarhizat

naţional cele 3 regiuni: de planuri
Flamandă,
Valonă şi
Bruxelles
Danemarca Raport Nivel Plan structural Sistem ierarhizat
naţional de districtual: global şi de planuri
planificare Plan structural reglementări, integrate
regional şi plan municipal
reglementări şi local

Germania Document Planuri de Planuri Politici şi

general de dezvoltare şi preparatorii şi planuri ierarhice
orientare şi planuri planuri obligatorii
coordonare regionale la definitive de
nivel de land utilizare a
terenurilor
Spania Planuri Plan teritorial Sistem
naţionale parţial şi descentralizat de
sectoriale sectorial planuri:
competenţele în
amenjarea
teritoriului revin
administraţiilor
regionale şi
locale

Franţa Proiecte Acorduri de Scheme Planuri locale. Sistem

majore de planificare departa- Cooperare descentralizat
amenjare şi pentru investiţii mentale de între
coordonare. majore în transport municipalităţi
Orientări sectorul public pe diverse teme
sectoriale
Italia Planuri Planuri Planuri
sectoriale cu regionale: directoare
caracter aspecte
orientativ şi teritoriale şi
de dezvoltare
coordonare economică
Marea Directive Planuri Planuri locale Sistem
Britanie privind structurale, la ca bază a descentralizat
probleme nivel de activităţii de
speciale comitat, cu amenajare
detalieri pentru
anumite zone
al acestei activtăţi. În tabelul de mai jos sunt înserate, sintetic, o serie de exemple din care
rezultă asemănările şi deosebirile dintre ţări din acest punct de vedere:

Relaţia Strategiilor de dezvoltare spaţială cu planuri de amenajarea teritoriului.

Documentele privind strategiile de dezvoltare spaţială elaborate la nivelul statelor membre ale
Uniunii Europene sunt în conformitate cu obiectivele strategice de dezvoltare spaţială stipulate
în documentele comunitare, la care se adaugă şi alte documente cum ar fi cele ale ONU sau
OCDE. Pe baza acestora şi în concordanţă cu specificul naţional s-au elaborat politicile
naţionale de dezvoltare spaţială. Transpunerea în fapt se face prin sistemele ierarhizate de
planuri de amenajarea teritoriului şi prin elaborarea unui set de strategii, polici, planuri,
programe setcoriale, de asemenea ierarhizate la nivel naţional, regional şi local.
 Fig.7 – Relaţia strategii de dezvoltare spaţială – planuri de amenajarea teritoriului

3.Condiţionări, inter-relaţionări şi determinări între strategiile de dezvoltare spaţială pe

paliere diferite – naţional, regional, inter-regional, transnaţional, transfrontalier şi planurile
de amenajarea teritoriului.

Condiţionările, inter-relaţionările şi determinările între strategiile de dezvoltare spaţială pe

diferite paliere sunt diferite în funcţie de nivele de dezvoltare ale statelor, de gradul de
integrare al acestora în cadrul structurilor europene şi de necesităţile specifice ale fiecărui
teritoriu. Obiectivele strategice ale dezvoltării spaţiale sunt structurate pe paliere temporale de
realizare: termen lung, mediu şi scurt.

Germania. În documentul „Concepte şi strategii pentru dezvoltarea spaţială în

Germania” (2006), la nivel federal, sunt adoptate 3 concepte ca rezultat al revizuirii
parametrilor ce definesc dezvoltarea spaţială actuală : noi provocări sociale (globalizarea,
introducerea monedei unice europene, extinderea UE şi schimbările demografice din
Germania şi din Europa în general), schimbări în dezvoltarea spaţială şi utilizarea terenurilor
(diferenţieri regionale în privinţa dezvoltării social economice, o nouă structură metropolitană,
creşterea traficului şi a mobilităţii, armonizarea dezvoltării social-economice cu problemele
privind protecţia mediului), dimensiunea europeană a politicii de dezvoltare spaţială (ESDP,
programele de cooperare trans-naţionale, documentele METREX, reţelele trans-europene de
transport, Agenda Teritorială etc.).

Cele 3 concepte sunt:

Conceptul 1: Creştere şi inovare, care vizează interconectivitatea dintre regiunile
metropolitane de importanţă europeană din Germania, creşterea accentuată a
regiunilor situate în afara ariilor metropolitane şi areale care necesită intervenţii
pentru stabilizare.
Conceptul 2: Asigurarea serviciilor de interes public (alimentare cu apă şi cerinţe ce
se regăsesc în conceptul de loc central).
Conceptul 3: Conservarea resurselor; configurarea peisajelor culturale, ceea ce
presupune utilizarea raţională a terenurilor, protecţia spaţiilor libere şi a resurselor
naturale precum şi configurarea peisajelor culturale.

Prevederile acestui document sunt transpuse în planurile de amenjarea teritoriului elaborate la

nivelul fiecărui land.

Ungaria. Obiectivele strategiei de dezvoltare spaţială cu implicaţii în planurile de amenajarea

teritoriului sunt structurate pe trei categorii:
Obiective pe termen lung: asigurarea competitivităţii regionale, covergenţă teritorială,
dezvoltare teritorială durabilă şi protecţia patrimonului natural şi antropic,
asigurarea integrării în Europa, descentralizare şi regionalism.
Obiective pe termen mediu:
creşterea puternică a competitivităţii zonei metropolitane Budapesta,
dezvoltarea polilor de creştere la nivel regional şi amplificarea relaţiilor
dintre oraşe,
creşterea importanţei zonelor periferice,
dezvoltare integrată a unor areale de importanţă naţională (zona lacului
Balaton, Regiunea Tisa, dezvoltare durabilă a axei dunărene, utilizare
integrată a resurselor de ape termale, creşterea gradului de utilizare a
resurselor energetice regenerabile),
dezvoltarea regiunilor de frontieră şi a cooperării transfrontaliere,
dezvoltare integrată a zonelor rurale,
priorităţi spaţiale pentru politicile sectoriale.

Direcţii de dezvoltare a celor 7 regiuni de dezvoltare (the planning-statistical regions).

Pentru fiecare dintre aceste regiuni sunt consemnate obiective în funcţie de in
 dividualitatea şi problemele specifice fiecărei regiuni. Obiectivul comun pentru
toate cele 7 regiuni este cel al creşterii competitivităţii.

Cele două exemple prezentate succint subliniază impactul documentelor europene asupra
acestui domeniu, precum şi diferenţele de abordare generate de diferenţierile spaţiale şi
sociale-economice dintre cele două ţări.

1.4 Formularea strategiilor de dezvoltare

Documente de planificare strategică la nivelul Uniunii Europene

EUROPA 2000

Documentul “Europa 2000” - Principii directoare pentru dezvoltarea teritorială durabilă a

Continentului european este semnificativ pentru ilustrarea pe de o parte a conştientizării la
nivelul structurilor de conducere europene a necesităţii eliminării disparităţilor, şi pe de altă
parte pentru prezentarea unui algoritm de stabilire a politicilor de dezvoltare la nivele spaţiale
inferioare. Acest document a fost elaborat de « Conferinta europeana a Ministrilor responsabili
cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) ».

Rapoartele Comisie Europene Competitivitate şi Coeziune: tendinţele în regiuni începând din

1994, reafirmă interesul pentru coeziunea economică şi socială, deci pentru reducerea
disparităţilor de venit şi bunăstare din regiunile europene. La acestea se adaugă componenta
teritorială/spaţială prin două obiective majore: dezvoltarea reţelelor transeuropene de
transport, telecomunicaţii şi energie şi protecţia mediului.

Luarea în considerare a dimensiunii continentale a Europei deschide noi perspective pentru

politica amenajării teritoriului şi o plasează în acelaşi timp în faţa unor noi provocări. Într-o
lume aflată într-un proces de globalizare crescândă continentul European trebuie să-şi afirme
întâietatea. Principalele potenţialităţi ale Europei rezidă în diversitatea peisajelor şi culturilor
care au dat caracter teritoriului, în dezvoltarea solidărităţii şi cooperării în interiorul şi între
diferitele spaţii europene ca şi în integrarea între Europa Occidentală şi cea Orientală,
Meridională şi Septentrională.

Oportunităţi deosebite de dezvoltare a continentului european rezultă din situarea sa

geografică. Aceasta se caracterizează prin continuitate continentală din ce în ce mai
permeabilă cu Asia şi prin ţărmurile sale maritime atingând o lungime de aproape 100.000 km.

Principiile unei politici de amenajare durabilă pentru Europa

Principiile directoare se sprijină pe «Carta europeana a amenajarii teritoriului» (Carta de

la Torremolinos, 1983). Aceasta conţine principii pentru politicile naţionale şi europene care
contribuie la o mai bună organizare teritorială a şi la o rezolvare a problemelor teritoriale care
depăşesc frontierele naţionale :

Promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice

echilibrate şi de îmbunătăţire a competitivităţii. Deciziile şi investiţiile cu efecte teritoriale
se orientează prin raportare la un model de dezvoltare policentrică, atât la nivel european cât şi
la nivel national şi regional. Aceasta presupune ca atractivitatea, în materie de investiţii
economice, a metropolelor europene şi a oraşelor-porţi va trebui să fie îmbunătăţită, iar cea a
regiunilor slab structurate va trebui să fie întarită. Acest ultim aspect se referă, în special, la
regiunile industriale vechi şi la regiunile rurale. În acest scop, regiunilor şi municipalităţilor
trebuie să li se dea posibilitatea să practice o politică activă a amenajării teritoriului.

Încurajarea dezvoltării generate de funcţiunile urbane şi de îmbunatăţirea relaţiilor

dintre oraşe şi sate. Sistemele urbane şi funcţiunile urbane, inclusiv centrele urbane de
mărime mică şi mijlocie din regiunile rurale, trebuie să fie dezvoltate astfel încât accesul
regiunilor rurale la funcţiunile urbane să fie înlesnite. Constituirea şi întărirea reţelelor de
oraşe ameliorează complementaritatea între oraşe, creşte sinergiile şi economiile de scară,
favorizează specializarea şi determină beneficii prin intermediul concurenţei economice,
evitând totodată obstacolele.

Parteneriatele urban-rural au de jucat un rol din ce în ce mai important, mai ales în domeniul
unei structuri echilibrate a armăturii urbane, al dezvoltarii reţelelor de transporturi publice, al
revitalizării şi diversificării economiei zonelor rurale, al creşterii productivităţii
infrastructurilor, al dezvoltării spaţiilor de agrement pentru populaţia urbană, al protecţiei şi
valorificării patrimoniului natural şi cultural.

Promovarea unor condiţii de accesibilitate mai echilibrate. Realizarea rapidă a reţelei

paneuropene de transport este condiţia indispensabilă a unei bune accesibilităţi macro-spaţiale
în interiorul continentului european şi ea trebuie consolidată. Acordurile realizate în ceea ce
priveste conceperea reţelelor vor trebui, după caz, să fie verificate şi completate din punct de
vedere al amenajării teritoriului.

O politică de amenajare mai echilibrată din punct de vedere regional trebuie să asigure o mai
bună interconexiune a oraşelor mici şi mijlocii, ca şi a spaţiilor rurale şi a regiunilor insulare,
la principalele axe şi centre de transport (căi ferate, autostrăzi, porturi, aeroporturi, centre
intermodale) şi eliminarea carenţelor în materie de legături intraregionale. Accesibilitatea
regională trebuie să fie ridicată prin eliminarea verigilor lipsă intraregionale. Datorită creşterii
permanente a fluxurilor de trafic, este o necesitate dezvoltarea de strategii integrate care iau în
considerare diferitele moduri de transport şi, în acelaşi timp, imperativele amenajării
teritoriului.

Facilitarea accesului la informaţie şi cunoaştere. Apariţia societăţii informaţionale este

astăzi fenomenul cel mai semnificativ al remodelării societîţii globale şi a structurilor sale
teritoriale. O atenţie deosebită trebuie acordată tuturor regiunilor pentru ca accesul la
informaţie să nu fie limitat de constrângeri fizice sau de altă natură. Ar trebui realizate
îmbunătăţiri ale reţelelor de telecomunicaţii iar tarifele nu ar trebui sa fie prohibitive. Ar trebui
promovate conexiunile la nivel naţional şi regional între furnizorii de informaţie şi utilizatorii
potenţiali, cum ar fi parcurile tehnologice, centrele de transfer tehnologic, institute de
cercetare şi formare etc. Crearea de bănci de date regionale în linie (produse, instrucţiuni,
turism etc.) va trebui sa fie favorizată pentru a înlesni comunicarea externă a regiunilor ca şi
interconexiunile lor cu economia globală.
Reducerea degradării mediului. Problemele de mediu care decurg dintr-o coordonare
insuficientă a politicilor sectoriale sau din deciziile locale trebuie să fie anticipate şi
contracarate. În această perspectivă, politica de amenajare trebuie să acorde o atenţie deosebită
practicilor agricole şi silvice cu impact mai mic asupra mediului natural, promovării
sistemelor de transport şi de energie care să favorizeze mai mult mediul înconjurător,
regenerarea zonelor urbane degradate şi reabilitarea acestora, regenerarea mediului din zonele
afectate de activităţi industriale poluante şi de vechile zone militare, ca şi controlului sub-
urbanizării.

Valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural. Resursele naturale contribuie

nu numai la echilibrul ecosistemelor, dar şi la atractivitatea regiunilor, la valoarea lor
recreativă şi la calitatea generală a vieţii. Acestea trebuie, în consecinţă, să fie protejate şi
valorificate.

Strategiile integrate pentru gestiunea resurselor de apă trebuie să includă protecţia apelor de
suprafaţă şi a apelor subterane, controlul activităţilor agricole în materie de fertilizare şi
irigare, tratamentul apelor uzate etc. Alimentarea cu apă a unei regiuni îndepărtate ar trebui să
fie avută în vedere doar atunci când resursele locale sunt insuficiente sau inexploatabile şi
când posibilităţile locale de păstrare a apei au fost epuizate. În materie de protecţie a calităţii
apelor potabile din pânzele freatice este esenţial să se stabilească o corespondenţă între
expansiunea reţelelor de alimentare cu apă cu cele de eliminare a apelor uzate (reţele de
canalizare şi staţii de tratare).

Amenajarea teritoriului are de asemenea ca sarcină să contribuie la reconstituirea reţelelor

ecologice. În acest context, trebuie acordata o atenţie deosebită spaţiilor şi suprafeţelor
sensibile şi de mare valoare ecologică (zone umede etc.). Pentru a atinge acest obiectiv,
trebuie identificate diverse elemente ecologice cum ar fi zonele de proximitate naturală,
resursele de apă, climatele terapeutice, zonele industriale dezafectate care trebuie amenajate.
Valorificarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare. Valorificarea patrimoniului
cultural (care creşte atractivitatea regională şi locală pentru investitori) pentru turism şi
populatie, este un factor important de dezvoltare economică şi contribuie astfel în mod
semnificativ la întărirea identităţii regionale. Amenajarea teritoriului va trebui să contribuie la
o gestiune integrată a patrimoniului cultural înţeleasă ca un proces evolutiv care protejează şi
conservă patrimoniul luând în considerare nevoile societăţii moderne.

Dezvoltarea resurselor energetice şi menţinerea securităţii. Amenajarea teritoriului sustine

promovarea resurselor de energie regenerabile ca sisteme coerente în teritoriu şi
„respectuoase” cu mediul, cât şi completarea reţelelor de transport a energiei la nivel
paneuropean. În particular, va trebui promovată organizarea de reţele de transport a energiei
(petrol şi gaz) din regiunea Mării Nordului, de la Marea Caspică şi din Rusia orientală spre
Europa.

Promovarea unui turism de calitate şi durabil. Amenajarea teritoriului trebuie să aibă în

vedere utilizarea ocaziilor de dezvoltare care decurg din turism, mai ales în cazul regiunilor
defavorizate. Vor trebui promovate, cu prioritate, forme de turism de calitate şi durabil. În
acest context, un rol deosebit revine politicilor de dezvoltare teritorială şi urbană. O cunoaştere
aprofundată a ecosistemelor şi locurilor cu potenţial turistic este în general necesară, la fel ca
şi utilizarea unor noi instrumente şi proceduri de ghidaj şi de control public (verificarea
compatibilităţii teritoriale). Pentru numeroase regiuni, formele de turism adaptate la condiţiile
regionale şi locale reprezintă un potenţial economic important, care trebuie exploatat în viitor.

Limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale. Catastrofele naturale, cum ar fi

cutremurele de pământ, uraganele, inundaţiile, avalanşele, alunecările de teren etc. sunt cauza,
în fiecare an în Europa, a unor pagube considerabile cu consecinţe grave pentru viaţa şi sănă-
tatea persoanelor, pentru economie, pentru structurile urbane şi pentru peisaje. Ar trebui luate
măsuri preventive în cadrul amenajării teritoriului cu scopul de a limita amploarea pagubelor
şi a face armatura urbană mai puţin vulnerabilă. Asemenea măsuri privesc, de exemplu,
destinaţia terenurilor şi a construcţiilor.

Măsuri de amenajare a teritoriului pentru regiuni caracteristice ale Europei

Pe lânga principiile unei politici de amenajare cu caracter durabil, se propun măsuri de

amenajare mai detaliate pentru peisajele culturale europene, precum şi măsuri speciale vizând
o dezvoltare echilibrată şi durabilă pentru teritorii specifice. Aceste spaţii sunt, prin natura lor,
marcate de un grad ridicat de diversitate şi parţial se suprapun. Deciziile privind măsura sau
măsurile de amenajare care trebuie aplicate şi ordinea de prioritate revin actorilor implicaţi.

Peisajele culturale. Politica de amenajare poate să contribuie la protecţia peisajelor, la

administrarea lor şi la amenajarea lor prin intermediul unor măsuri adecvate şi printr-o mai
bună interacţiune a diverselor politici sectoriale în ceea ce priveste impactul lor asupra
spaţiului. Printre măsurile adecvate în materie de protecţie a peisajelor figurează:
integrarea amenajării peisagere în amenajarea teritoriului ca şi în politicile sectoriale cum
ar fi politicile economice, agricole, cele privind infrastructurile şi dezvoltarea urbană,
cultura, mediul, dezvoltarea socială, care toate au efecte directe sau indirecte asupra
evoluţiei peisajelor;
studiul şi evaluarea generală a peisajelor, analiza proprietăţilor lor, a ecosistemelor
peisagere, a influenţelor la care sunt supuse şi a modificărilor care rezultă de aici,
definirea şi aplicarea obiectivelor de calitate peisageră;
punerea în aplicare a politicilor integrate orientate simultan către protecţia, gestiunea şi
amenajarea peisajelor;
luarea în considerare a amenajării peisagere în cadrul programelor internaţionale;
o cooperare transfrontalieră, transnaţională şi interregională aprofundată în materie de
amenajare peisageră, schimburi de experienţă şi de proiecte de cercetare, implicând
în particular colectivităţile locale şi regionale;
întarirea sensibilizării publicului, a organizaţiilor private şi a colectivităţilor teritoriale în
privinţa valorii peisajelor, a importanţei lor economice, a modificărilor acestora ca şi
a posibilităţilor de conservare şi de dezvoltare;
o mai serioasă luare în considerare a amenajării peisagere în programele de formare ale
mai multor discipline şi în programele interdisciplinare.

Zonele urbane. În urmărirea obiectivului unei dezvoltări policentrice a sistemelor urbane

europene, sunt propuse măsuri complementare pentru dezvoltarea durabilă în oraşe şi în
zonele urbane, în afara celor care vizează întărirea potenţialului economic:
- dezvoltarea unor strategii adaptate la contextul local vizând controlul consecinţelor
restructurărilor economice;
- ghidarea expansiunii spaţiale a oraşelor: limitarea tendinţelor de sub-urbanizare prin
afectarea terenurilor pentru construcţii în oraşe, activarea parcelelor “interstiţiale” tot în
vederea construirii, dezvoltarea tehnicilor de construcţie care economisesc teren, amenajarea
de terenuri pentru construcţie în apropierea căilor de acces la autostrazi şi noduri de autostrăzi,
politica de dezvoltare a cartierelor centrale ale oraşelor, ameliorarea calităţii vieţii în zonele
urbane, inclusiv prin conservare şi prin crearea de noi spaţii verzi şi ecosisteme existente;
- regenerarea zonelor urbane degradate şi amestecul funcţiunilor şi al grupurilor sociale
în interiorul structurii urbane, mai ales în marile oraşe unde zonele de excludere socială sunt
pe cale sa apară;
- o gestiune prudentă a ecosistemului urban, cu deosebire în ceea ce priveste apa,
energia şi deşeurile;
- dezvoltarea mijloacelor de transport care sunt în acelasi timp eficiente şi nu afectează
mediul; aceasta va contribui la o mobilitate durabilă;
- înfiintarea unor organisme de planificare intercomunale pentru coordonarea
amenajării între diferitele oraşe şi municipalităţi;
- conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural;
- dezvoltarea reţelei de orase.

Zonele rurale. Pentru a asigura o dezvoltare autonomă a zonelor rurale ca spaţiu de viaţă, de
activităţi economice, de recreere şi ca spaţiu natural, sunt propuse măsurile urmatoare, în
completarea principiilor:
aprofundarea politicii de amenajare în vederea menţinerii echilibrelor între numeroasele
dinamici care afectează zonele rurale (diversificarea locurilor de munc, schimbări în
producţiile agricole, împăduriri, turism, protecţia naturii);
conservarea şi valorificarea resurselor interne ale zonelor rurale pentru a diversifica baza
economică şi a mobiliza populaţia şi actorii economici;
promovarea oraşelor mici şi mijlocii, precum şi a satelor importante, ca furnizori de
servicii pentru împrejurimile lor rurale şi ca zone de localizare pentru IMM;
creşterea accesibilităţii zonelor rurale, mai ales a oraşelor mici şi mijlocii, ca şi a satelor
importante;
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a locuitorilor zonelor rurale şi creşterea atractivităţii lor
pentru toate grupurile de populaţie, cum ar fi tinerii şi pensionarii. Aceasta implică un
rol activ pentru întreprinderile agricole şi silvice, valorificarea patrimoniului natural
şi cultural, eliminarea daunelor aduse mediului si furnizarea unei infrastructuri şi
unor servicii noi, cu deosebire în domeniul turismului;
îmbunatatirea ofertei şi marketingului produselor regionale de calitate superioară
provenind din agricultură, din silvicultură şi din artizanat;
promovarea unei utilizări a solurilor de catre întreprinderile agricole şi silvice adaptate la
contextele locale şi contribuind de asemenea la conservarea diversităţii biologice;
compensarea veniturilor în caz de divergenţă între întreprinderile agricole şi silvice, pe de
o parte, şi protectia naturii şi întreţinerea peisajelor pe de alta parte;
promovarea creerii de posibilităţi de angajare la nivel înalt de calificare în cadrul
diversificării bazei economice.

Munţii. Amenajarea teritoriului, ca activitate de coordonare, va trebui să atragă atenţia asupra

condiţiilor specifice regiunilor de munte în cadrul diferitelor politici sectoriale cum ar fi:
- politicile economice, care trebuie să promoveze diversitatea şi pluri-activitatea,
artizanatul şi întreprinderile mici şi mijlocii, ca şi cooperarea între acestea;
- agricultura şi silvicultura în care activităţile de marketing vor trebui aprofundate şi
politica de dezvoltare bazată pe produse de calitate. Iniţiativele de gestiune agricolă şi
forestieră care contribuie la protecţia şi gestiunea mediului vor trebui susţinute. Protecţia,
dezvoltarea şi utilizarea durabilă a padurilor ar trebui încurajate;
- iniţiativele contribuind la dezvoltarea turismului de calitate, având grijă de mediul
natural, economic, social, patrimonial şi cultural montan, vor trebui promovate şi sustinute;
- furnizarea de servicii publice fără practici discriminatorii la adresa regiunilor de
munte;
- promovarea transportului feroviar mai ales pentru tranzitul internaţional şi traficul
interregional;
- protecţia şi gestiunea durabilă a solurilor, apei şi aerului, a peisajelor şi zonelor
degradate, conservarea faunei şi florei precum şi habitatului acestora si, dacă este necesar,
reabilitarea acestora;
- conservarea şi promovarea identităţii locuitorilor de munte precum şi a patrimoniului
cultural al localităţilor.
Regiunile de coastă şi insulare. Cea mai mare parte a regiunilor insulare cunosc, în ciuda
diferenţelor considerabile legate de poziţia lor geografică şi nivelul de dezvoltare, probleme de
dezvoltare suplimentare, datorita resurselor şi accesibilităţii lor limitate. Dezvoltarea durabilă
a regiunilor insulare este strâns legată de o strategie de integrare în pieţele internaţionale şi
europene care să protejeze identităţile locale şi echilibrele între eficienţa economică, justiţia
socială şi protectia mediului. Elementele următoare sunt de o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea durabilă:
diversificarea posibilităţilor de oferire de locuri de muncă prin intermediul valorificării
resurselor interne şi dezvoltarea serviciilor, mai ales în insulele care sunt prea
dependente de turism. Creşterea numărului de locuri de muncă permanente trebuie sa
fie promovată cu prioritate;
ameliorarea calităţii mediului ca element strategic al identităţii locale şi al competitivităţii
regionale şi internaţionale. În acest context, o atenţie deosebită trebuie acordată
activităţilor industriale ale tărilor costiere, ale caăor influenţe transfrontaliere pot
afecta calitatea mediului în insule, mai ales în marea Mediterana;
dezvoltarea sistemelor inovatoare în domeniul gestiunii apei, energiei şi deşeurilor, luând
în considerare precaritatea resurselor locale şi sensibilitatea mediului;
ameliorarea legăturilor de transport cu continentul precum şi între insule.

Eurocoridoarele. Impulsurile economice la nivel regional şi local, în cadrul investiţiilor în

transporturi pe Eurocoridoare, sunt de o mare importanţă. Din punct de vedere al politicii de
amenajare, Eurocoridoarele nu trebuie sa fie considerate doar ca elemente de nivel superior al
infrastructurii de transport. Interacţiunile acestora cu armătura urbană, cu economia regională,
reţelele regionale de transport şi imperativele protecţiei mediului şi peisajelor vor trebui luate
de asemenea în considerare. Dezvoltarea marilor infrastructuri de transport nu va trebui
operată fără verificarea impactului lor teritorial direct sau indirect. Măsurile structurale de
amenajare trebuie luate cu scopul de a reduce impactele negative şi de a valorifica impactele
pozitive în teritoriu. Aceste măsuri ar trebui sa cuprindă: studii de impact asupra mediului şi
teritoriului pentru planuri, programe şi proiecte, coordonarea infrastructurilor regionale cu
infrastructurile majore, menajarea peisagera la scara mare, respectul pentru spaţiile protejate
ca şi regruparea lineara a şoselelor, căilor ferate şi căilor navigabile.

Din punct de vedere al politicii de amenajare, deosebit de importante sunt nodurile de

transport (încrucisări de autostrazi, marile gări, centrele de navlu, aeroporturi şi porturi
o parte şi de alta a frontierei. În aceasta perspectivă, o atenţie deosebită trebuie sa fie acordat:
- dezvoltării infrastructurilor şi serviciilor de transport şi de telecomunicaţii
transfrontaliere;
- conservării transfrontaliere şi utilizării durabile a resurselor naturale (cu deosebire în
cazul regiunilor de munte, al zonelor costiere, al pădurilor, al zonelor umede etc.);
- dimensiunii transfrontaliere a furnizării de servicii publice şi private;
- amenajării coerente a aglomerărilor, oraşelor şi zonelor de habitat al comunităţilor
etnice transfrontaliere;
- organizării de bazine de angajare a forţei de muncă transfrontaliere;
- luptei contra impactului transfrontalier al poluării.

Documente de planificare strategică la nivel supranaţional

CADSES
INTERREG III reprezintă o iniţiativă comunitară ce are ca scop stimularea cooperării
interregionale în cadrul UE în perioada 2000 – 2006. Acesta este finanţat sub Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDER), având drept scop consolidarea coeziunii
economice şi sociale pe teritoriul UE prin încurajarea unei dezvoltări echilibrate prin
cooperare trans-frontalieră (INTERREG IIIA), trans-naţională (INTERREG IIIB) şi
interregională(INTERREG IIIC).
Din cele trei direcţii (A, B si C) ale Iniţiativei Comunitare Interreg III, CADSES
(Central, Adriatic, Danubian and South-Eastern European Space) aparţine direcţiei B, care
adresează cooperarea trans-europeană la nivel transnaţional, în timp ce direcţiile A şi C sunt
axate pe cooperare transfrontalieră şi respectiv cooperare transregională. Prin CADSES se
urmăreşte atingerea unei integrări teritoriale şi economice superioare în cadrul ariei de
cooperare, promovând o dezvoltare mai echilibrată şi mai armonioasă în spaţiul european.
“Programul CADSES” este aria cea mai extinsă şi complexă dintre cele 13 arii
transnaţionale de cooperare în Europa. De la Coastele Mării Baltice, trecând prin Munţii
Europei Centrale şi Câmpiile Ungariei, prin peisajele alpine ale Austriei şi Sloveniei,
CADSES se întinde până în Vestul Italiei şi Grecia, grupând deci regiunile Balcanice şi
incluzând Moldova şi Ucraina. Aria acoperită de CADSES include regiuni aparţinând a 18
tari, dintre care 9 sunt membre ale Uniunii Europene (Austria, Republica Ceha, Germania,
Grecia, Ungaria, Italia, Polonia, Slovacia şi Slovenia) şi respectiv 9 sunt ne-membre (Albania,
Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Federaţia Serbiei şi Muntenegrului, fosta Republica
Iugoslavă a Macedoniei, Moldova, România şi Ucraina).
În jur de 200 milioane de oameni, peste 15 grupuri etnice, trăiesc în acest cadru
dinamic, iar pentru CADSES au apărut noi provocări: extinderea şi vecinătatea. La 1 mai
2004, Polonia, Slovenia, Ungaria, Republica Ceha şi Slovacia au primit un nou statut, ca
membre ale Uniunii Europene. În acelaşi timp, Programul INTERREG IIIB CADSES a fost
transformat intr-un Program de Vecinătate (Neighborhood Program - NP). Aceste programe
sunt bazate pe programele INTERREG deja existente de-a lungul frontierelor. Programele NP
sunt un pas înainte pentru dezvoltarea unor instrumente financiare de cooperare în viitor în
INTERREG (2007-2013).
CADSES a îndeplinit misiunea programului INTERREG prin cele patru priorităţi şi
doisprezece măsuri, acoperind teme ca dezvoltarea spaţială şi acţiunile referitoare la
coeziunea economică şi socială (Prioritatea 1), sisteme de transport eficiente şi durabile şi
accesul la societatea informaţională (Prioritatea 2), Managementul peisajului şi a moştenirii
naturale si culturale (Prioritatea 3) şi protecţia mediului, managementul resurselor şi
interioare importante). Impactul nu priveşte numai mediul lor imediat, ci ansamblul regiunii.
Luarea în considerare a interacţiunilor între infrastructurile de transport şi armăturile urbane
apare ca necesară pentru viitor în contextul eforturilor de integrare între politica de amenajare
şi cea de transport. Luarea în considerare a rolului Eurocoridoarelor pentru dezvoltarea
teritorială, ca şi pentru repartiţia geografică a populaţiilor poate determina, în cadrul
planificarilor conjugate, o valoare adaugată substanţiala în domeniile social, economic şi de
mediu.
Bazinele fluviale şi oglinzile de apă. Conflictele între diversele funcţiuni trebuie anticipate şi
atenuate printr-o amenajare a teritoriului integrată, cale care trebuie sa aibă urmatoarele
elemente semnificative:
- protectia ecosistemelor deosebit de fragile;
- o gestiune mai durabilă a sistemului acvatic pe întreg bazinul de colectare cu o atenţie
deosebită acordată cantităţii de apă, luând în considerare retenţia, infiltraţia, rezistenţa albiei
pe cursul de apă principal şi al afluenţilor săi;
- integrarea gestiunii sistemului acvatic pe tot bazinul de colectare cu amenajarea
teritoriului la diferite niveluri;
- limitarea expansiunii zonelor urbane în zone cu valoare ecologică şi în cele care sunt
potenţial ameninţate de inundaţii;
- protecţia preventivă contra inundaţiilor prin promovarea cooperării pentru o gestiune
integrată şi durabilă a bazinelor fluvial transfrontaliere şi transnaţionale;
- elaborarea de programe vizând conservarea numărului foarte scazut de râuri naturale
şi semi-naturale care există încă în Europa şi mai ales în noile state membre.

Zonele de reconversie. Globalizarea economiei conduce, în Europa, la o învechire rapidă a

numeroase ramuri industriale şi la declinul accelerat al regiunilor de reconversie implicate.
Dezvoltarea unei strategii de securitate şi reducerea efectivelor de apărare conduc, în întreaga
Europa, la abandonarea terenurilor militare, care trebuie de asemenea sa fie convertite pentru
alte utilizari. Amenajarea teritoriului are drept sarcina să reabiliteze mediul vechilor situuri
industriale şi militare şi să le facă disponibile pentru alte utilizări, pentru a reduce deservirea
unor zone ce ar fi mai puţin favorabile pentru mediu. Măsurile de amenajare prevazute pentru
zonele urbane trebuie sa se aplice şi aici pentru a crea un mediu atractiv pentru investitori.
Diversificarea economică va trebui să fie promovată prin intermediul următoarelor măsuri:
- regenerarea mediului în zonele care au fost afectate de activităţi industriale poluante;
- regenerarea oraşelor din regiunile industriale, mai ales prin intermediul furnizării de
servicii, resorbţia zonelor industrial vechi şi contaminate şi ameliorarea mediului urban;
- recalificarea şi formarea continuă a muncitorilor care şi-au pierdut slujba;
- dezvoltarea unor tehnopoli şi centre tehnologice cu scopul de a favoriza transferul de
tehnologie şi crearea de noi întreprinderi care sa folosească tehnologiile avansate;
- îmbunătăţirea accesibilităţii şi a dezvoltării tehnologiilor de informaţie şi
telecomunicaţii;
- organizarea cooperării interregionale şi transnaţionale cu scopul de a reduce izolarea
şi a genera noi initiaţive şi noi impulsuri de crestere.

Regiunile de frontieră. Sarcinile specifice ale amenajării teritoriului în regiunile de frontieră

şi cele ale cooperării transfrontaliere constau în elaborarea unei abordări commune
transfrontaliere, sub forma de scheme structurale şi de planuri comune. Aceasta va trebui sa se
sprijine pe studii aprofundate ale întregii reţele de relaţii functionale ale regiunilor de frontieră
implicate şi să se axeze pe dezvoltarea omogenă a teritoriului unei aceleiaşi regiuni situate de
prevenirea riscului (Prioritatea 4).

Fig.8 – Schemă sitetică privind Programul CADSES

În perioada 2007-2013 cooperarea transnaţională prin CADSES este divizat în două
spaţii: Programul Central European(CENTRAL) şi spaţiul Sud - Est European (SEES). Noul
program CENTRAL cuprinde 8 state membre (Republica Cehă, părţi din Germania, părţi din
Italia, Ungaria, Austria, Polonia, Slovenia şi Slovacia) şi un stat partener (Ucraina).
Aria eligibilă propusă pentru SEES cuprinde Albania, Bosnia şi Herţegovina,
Bulgaria, Romania, Croaţia, Macedonia, Grecia, Ungaria, părţi din Italia, Serbia, Muntenegru,
Slovacia, Slovenia, Moldova şi părţi din Ucraina.

VISION PLANET

Ţările din centrul şi sud-estul Europei se confruntă în prezent cu tranziţia de la economia

centralizată la economia de piaţă şi a implementării măsurilor pentru intrarea în UE. Două
proiecte cu obiective similare au fost iniţiate pentru a aborda aceste problematici. VISION
PLANET iniţiat de Austria, Germania şi Italia, cuprinzând Europa Centrală, Adriatică şi
Dunăreană şi parţial spaţiul sud-est european şi ESTIA iniţiat de Grecia, cuprinzând spaţiul
sud - est european. Ambele proiecte ţintesc spre o mai bună înţelegere a proceselor dezvoltării
spaţiale, instituţiilor şi instrumentelor existente în această parte a Europei, scopul fiind acela
de a dezvolta o perspectivă comună a dezvoltării spaţiale transnaţionale pentru această arie.
VISION PLANET a fost de asemenea implementat în cadrul INTERREG II C şi se
concentrează pe Spaţiul Adriatic, Danubian şi Central European.
Dialogul din cadrul acestui proiect cuprinde diferite subiecte, printre care:
Îmbunătăţirea structurii spaţiale;
Modelarea dezvoltării oraşelor;
Dezvoltarea zonelor rurale;
Dezvoltarea infrastructurii;
Protecţia mediului şi managementul moştenirii naturale şi culturale;
Instrumente, instituţii şi metode ale planificării spaţiale şi factorii de decizie regionali.
Sarcinile din cadrul proiectului au fost împărţite în două părţi:
Elaborarea viziunilor şi strategiilor;
Dialog asupra planificării spaţiale.
La acest proiect au participat 11 state: Bulgaria, Germania, Italia, Croaţia, Austria,
Polonia, România, Slovaci, Slovenia, Cehia şi Ungaria.

VASAB - viziune şi strategie în jurul Mării Baltice

VASAB este o reţea interguvernamentală formată din 11 ţări din

regiunea Mării Baltice promovând cooperarea referitoare la planificarea
spaţială şi dezvoltarea în regiunea Mării Baltice. VASAB are o viziune pentru
o dezvoltare spaţială armonioasă, echilibrată şi durabilă în regiunea Mării
Baltice.

VASAB a fost fondată în 1992 la conferinţa de la nivel ministerial din

Karlskron care a decis să lucreze la un document „ Viziuni şi strategii pentru
regiunea Mării Baltice 2010” şi au stabilit un grup de obiective din toate
ţările şi regiunile interesate să monitorizeze lucrul la raportul final.
Lucrul a început în decembrie 1992 şi a fost finalizată 2 ani mai târziu , când a treia conferinţă
ministerială din Tallin a adoptat raportul final cu titlul VASAB 2010 ”Spre un cadru pentru
Dezvoltare Spaţială în BSR” (aşa numitul raport Tallin).

Conferinţa a desemnat un Comitet despre Dezvoltarea Spaţială a Regiunii Mării Baltice(CSD/

BSR) la care participau guverne din toate ţările baltice la care s-a adăugat Belarus. Aria de
acţiune VASAB cuprindea ţări sau părţi ale acestora: Belarus, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Germania, Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Rusia şi Suedia. Totodată Germania şi Rusia
au participat prin reprezentanţi din regiuni adiacente Regiunii Mării Baltice. Principalul scop
al CSD este să ofere un forum de schimburi de cunoştinţe şi experienţă în planificarea spaţială,
să ajute ministerele să creeze perspective comune ale politicii spaţiale, să promoveze proiecte
practice şi să coopereze cu alte organizaţii pan-baltice (Baltic 21, CBSS, Helcom) în
promovarea dezvoltării spaţiale efective în regiune.

A cincea conferinţă ministerială din Wismar (Germania) în septembrie 2001 a stabilit un set
Toate documentele se raportează la principiile de dezvoltare strategică teritorială aprobate prin
documente ale UE.

AUSTRIA. Documentul actual de planificare strategică se numeşte «Scenarii spaţiale –

Austria 2030.
Elementele de conţinut se grupează pe următoarele categorii : abordare metodologică,
megatendiţe, 4 scenarii de dezvoltare, analiză SWOT pentru scenariile amintite, provocări
strategice pentru elaborarea ploticilor de dezvoltare spaţială, monitorizarea unor fenomene
globale cu impact asupra dezvoltării spaţiale pe termen lung.

Din punct de vedere metodologic schema de abordare este următoarea:

Fig.10 – Cadru metodologic pentru DPST – Austria

Cele patru scenarii de dezvoltare sunt următoarele :

Scenariul “Creştere generală” în care forţele principale care determină dezvoltarea
spaţială înregistrează o creştere puternică. Aceste forţe sunt: economia, populaţia,
turismul, mobilitatea şi transportul. Interacţiunea continuă dintre stat, piaţă şi
societatea civilă previne apariţia disparităţilor, dar creează o presiune puternică
asupra spaţiului.
Scenariul “Competiţie generală” are ca forţe principale economia, populaţia, turismul
şi transportul. Presiunea asupra spaţiului creşte în zonele dezvoltate în timp ce
alte regiuni se confruntă cu probleme privind migraţia şi scădere substanţială
economică şi socială.
Scenariul “ Securitate generală” se caracterizează printr-o creştere moderată a forţelor
implicate în dezvoltarea spaţială: economie, populaţie şi turism, prin care se
 previne riscul creşterii unor disparităţi de ordin social şi se realizează un echilibru
în consumul energetic.
Scenariul “ Risc general” urmează primul scenariu, fără a dezvolta mecanisme care să
ducă la mărirea consumurilor energetice.

FRANŢA are un Cadru de Referinţă Strategic Naţional 2007-2013 (Programe ale politicii
europene de coeziune economică şi socială) elaborat în anul 2005 de către Ministerul de
interne, al teritoriilor de peste mări şi al colectivităţilor teritoriale (Direcţia de afaceri
economice, sociale şi culturale), de Ministerul eocologiei, amenajării şi dezvoltării durabile
(Direcţia interministerială a amenajării şi competitivităţii teritoriale), Ministerul muncii,
relaţiilor sociale şi solidarităţii (delegaţia generală de ocupare şi formare profesională).

În acest document este cuprinsă strategia şi resursele financiare care sunt reorganizate în jurul
celor trei obiective prioritare ale UE: Convergenţă, Competitivitate regională şi ocupare a
forţei de muncă şi Cooperare transfrontalieră şi interegională.
Obiectivul „convergenţă” în ceea ce priveşte Franţa, singurele regiuni care se
pot încadra în cofinanţările europene sunt „Teritoriile de peste mări”, prin
Fondul European de Dezvoltare Regională şi Fondul Social European.
Obiectivul „competitivitate regională şi de ocupare a forţei de muncă” acoperă
22 de regiuni ale Franţei fiind cofinanţate din aceleaşi fonduri europene.
Obiectivul „cooperare transfrontalieră şi interegională” se înscrie în
continuarea programului INTERREG
Acest cadru de referinţă cuprinde:
Un diagnostic asupra situaţiei actuale a Franţei : dinamica competitivităţii şi
ocupării forţei de muncă în anumite regiuni (Teritoriile de peste mări şi
regiunile metropolitane) şi analiza SWOT pentru fiecare obiectiv în parte;
Articularea politicilor naţionale cu cadrul comunitar şi cu orientările strategice
ale UE, precum şi în materie de ocupare a forţei de muncă şi incluziune
socială şi de dezvoltare a capitalului uma, ca şi în materie de
competitivitate, de coeziune teritorială şi de dezvoltare durabilă.
Orientările strategice ale FEDER-ului şi FSE-ului pentru obiectivele de
convergenţă ale teritoriilor de peste mări.
Orientările strategice ale FEDER şi FSE pentru obiectivul competitivităţii
regionale şi de ocupare a forţei de muncă în Franţa metropolitană.
Dimensiunea teritorială a coeziunii şi a dezvoltării durabile în Franţa
metropolitană.
Orientările strategice ale FEDER pentru cooperarea teritorială europeană.
Prezentarea modalităţilor de coordonare şi de orientare a instrumentelor de
intervenţie legate de guvernarea programelor referitoare la evaluarea şi
monitorizarea strategiilor.
Elementele de încadrare şi conţinut al programelor operaţionale.
În ceea ce priveşte cadrul instituţional, Franţa are unul dintre cele mai complexe ierarhii. Aşa
cum rezultă din fig. 11palierele instituţionale au marjă extrem de largă, de la nivelul UE până
la nivel local.

Fig.11 - Schema complexităţii instituţionale în domeniul strategiilor de dezvoltare

Ierarhia documentelor cuprinde Directivele Teritoriale de Amenajare, elaborate de stat pentru

teritorii strategice (Alpii maritimi, bazinele miniere din Lorena, estuarul Loirei), Schema de
Coerenţă Teritorială (SCOT), care realizează planificarea strategică la nivelul aglomeraţiilor
urbane pentru 10-20 de ani, Planurile Locale de Urbanism, Programele Locale de Locuire,
Planul de Transport Urban şi Schema de Dezvoltare Comercială.
Dintre acestea, nivelul aglomeraţiilor urbane este unul dintre cele mai importante având în
vedere gradul de urbanizare ridicat al Franţei (peste 75%) este SCOT. Acesta cuprinde
orientările generale ale amenajării spaţiului (direcţii generale), prevăzând menţinerea
echilibrelor majore şi dezvoltarea concertată obligatorie.
 Fig.12 – Schema de coerenţă teritorială (SCOT)

ITALIA. Cadrul strategic naţional este pus în aplicare prin programe operative, documente
ce împart priorităţile strategice pe sectoare şi teritorii. În perioada 2007-2013 există 42 de
programe operative finanţate prin FESR şi 24 programe operative finanţaţi prin FSE.
Programele Operative pot fi naţionale, regionale sau interregionale. Strategia 2007-2013 are 4
macro-obiective, ce cuprind 10 priorităţi, reprezintă o acţiune pentru politica regională
finalizată, şi în acelaşi timp integrarea actorilor şi a diverselor teritorii pe ruta inovării şi a
competitivităţii care permit o mai bună asociere în scenariile de competiţie globală şi
îmbunătăţirea coeziunii economice, sociale şi teritoriale a ţării, promovând condiţii de viaţă şi
de participare la activităţile economice mai puţin dezechilibrate.
 Fig.13 – Macro-obiective şi priorităţi ale conceptului strategic naţional în Italia

SPANIA. Cadrul strategic naţional are un scop dublu, fiind un document strategic şi în acelaşi
timp financiar:
ca document financiar, acesta conţine subvenţiile alocate pentru politica de
coeziune teritorială şi regională;
ca document strategic fixează mai departe strategia care trebuie urmată în aşa fel
încât să îndeplinească intervenţiile prin Fondul de Coeziune, FEDER şi FSE
pentru Spania în perioada 2007- 2013.

Se stabilesc 4 obiective finale majore care vor fi implementate prin 27 de axe prioritare care,
prin rotaţie, vor fi materializate (în conformitate cu caracteristicile fiecărui teritoriu sau sector
strategic) prin oricare din cele 86 categorii de cheltuieli stabilite prin Fondurile europene
amintite.

Concluzii. Într-o viziune sintetică privind clasificarea ţărilor membre ale UE în funcţie de
DPST acestea pot fi grupate astfel:
State şi regiuni cu DPST elaborate în concordanţă cu strategiile adoptate la
Lisabona
State cu strategii de dezvoltare de bază
State şi regiuni cu strategii mixte
Această clasificare a fost realizată în funcţie de următoarele criterii: utilizarea fondurilor UE,
contextul politic, focalizarea pe programele UE şi modalităţile de implementare.

State şi regiuni cu DPST elaborate în concordanţă cu strategiile adoptate la

 Lisabona: Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Olanda, Suedia, Marea
Britanie, regiunea central nordică a Italiei şi partea de vest a Germaniei.
Fondurile UE sunt destinate în cea mai mare parte pentru programe ce vizează
competitivitatea regională şi creşterea numărului de locuri de muncă.
Contextul politic este dat de existenţa limitată a disparităţilor regionale,
politicile naţionale de dezvoltare regională sunt centrate pe creştere,
competitivitate şi ocuparea forţei de muncă, dimensiunea teritorială pe termen
lung a dezvoltării economice se realizează prin politici regionale, strategii
regionale de promovare a inovării, de creştere a productivităţii şi de sprijinire a
iniţiativelor antreprenoriale.
Focalizarea pe programele UE vizează aspecte privind accesul la cunoaştere şi
informare, inovare, utilizare de noi tehnologii, iniţiativă antreprenorială,
creşterea calităţii resurselor umane.
Implementarea se confruntă cu: o reducere a resurselor financiare necesare,
divergenţe între politicile sectoriale şi politica de dezvoltare regională şi cu
raportul dintre concentrarea creşterii pe poli/centre – întreaga regiune.

Statele cu strategii de dezvoltare de bază sunt reprezentate de noile state membre ale
UE.
Fondurile UE au o importanţă deosebită şi constituie suportul politicii de
coeziune, majoritatea fiind utilizate sub auspiciile programelor de convergenţă.
Contextul politic este reprezentat de provocarea cea mai importantă cea a
integrării în UE. Există o creştere a disparităţilor sociale şi regionale, în special
între regiunile metropolitane şi celelalte areale. Se adaugă rolul limitat în timp al
politicilor de dezvoltare la nivel regional şi naţional, relativa lor aplicare în
teritoriu precum şi existenţa unor probleme privind structurile instituţionale.
Focalizarea strategiilor se îndreaptă, în principal domeniul investiţiilor publice
şi pe creearea condiţiilor de bază pentru dezvoltarea mediului de afaceri.
Domeniile de referinţă sunt transporturi, telecomunicaţii şi alte tipuri de
infrastructuri, îmbunătăţirea calităţii capitalului uman şi ameliorarea condiţiilor
de mediu. Măsurile prevăzute de strategia Lisabona au un rol secundar.
Implementarea presupune alegerea soluţiilor adecvate care să asigure un
echilibru între investiţiile pe termen lung şi efectele scontate pe termen scurt,
între competitivitate (creştere economică) şi reducerea disparităţilor (coeziune).
În plan spaţial se pune problema realizării unui echilibru între regiunile
metropolitane şi celelalte areale.
State şi regiuni cu strategii mixte de dezvoltare : Grecia, Portugalia, Spania şi Irlanda
(parţial), regiunile din sudul Italiei, estul Germaniei.
Fondurile UE se caracterizează prin reducerea fondurilor de coeziune şi o
uitlizare combinată a celor ce vizează programele de convergenţă,
competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă.
Contextul politic. Deşi suportul anterior a fost bun, există regiuni care au
o infrastructură insuficientă şi altele care au necesităţi privind dezvoltarea de
bază. Persistă puternice diferenţieri regionale, în special între capitală/areale
metropolitane şi periferie sau regiunile mai slab dezvoltate. Politicile regionale
au crescut ca importanţă precum şi capacitatea administraţiilor regionale de a
prelua responsabilităţi sporite în domeniul dezvoltării economice.
Focalizarea strategiilor se bazează pe strategiile Lisabona/Goteborg, dar
 şi pe continuarea asigurării unui suport ce vizează infrastructura de bază, mediul
de afaceri şi măsurile de creştere a gradului de ocupare a forţei de muncă. Se
pune un accent deosebit pe trasferul de tehnologie şi inovaţii, managementul
mediului şi al energiei, proiecte logistice şi multimodale, iniţiavă
antreprenorială.
Implementarea necesită o selectare a politicilor ca pre condiţie pentru
realizarea creşterii economice şi implicit a competitivităţii. De asemenea este
necesară o mai bună coordonare între intervenţiilor la nivel naţional şi cele
prevăzute în documentele UE şi o creştere a implicării regiunilor în strategiile şi
programele viitoare privind utilizarea fondurilor structurale. Se adaugă întărirea
capacităţilor de implementare şi intervenţie în contextul documentelor de la
Lisabona în special la nivel regional.

1.5. Recomandări pentru elaborarea metodologiei-cadru în situaţia particulară a

României – la nivel regional şi la nivel naţional

Analiza situaţiei particulare a României privind strategiile de dezvoltare teritorială

la diferite nivele.

Strategiile de dezvoltare teritorială a României la nivel naţional şi regional se regăsesc în

cadrul următoarelor documente elaborate până în prezent:
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2007-2013
Cadrul Strategic Naţional de Referinţă (2007-2013)
Programul Operaţional Regional
Conceptul Strategic de Dezvoltare Teritorială, România 2030 (proiect)

Obiectivul global al PND vizează reducerea disparităţilor de dezvoltare socio-economică

faţă de Uniunea Europeană. Pentru realizarea sa sunt necesare atingerea a trei obiective
specifice:
• Creşterea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti
• Dezvoltarea la standarde europene a infrastructurii de bază
• Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman autohton

Planul prevede şi şase priorităţi naţionale care trebuie avute în vedere pentru realizarea acestor
obiective:
Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere
Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport
Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului
Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale şi
întărirea capacităţii administrative
Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol
Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării

Cadrul Strategic Naţional de Referinţă subliniază problemele şi disfuncţionalităţile care

trebuie rezolvate în vederea atingerii obiectivului strategic global:
Infrastructura de bază – calitatea slabă şi ineficienţa serviciilor de furnizare a apei
potabile, canalizare şi de management al deşeurilor, precum şi a sistemului de
transport rutier, feroviar, aerian şi naval, ca şi lipsa inter-conectivităţii, constituie
frâne în calea dezvoltării. Toate acestea sunt dublate de un nivel scăzut al
cunoştinţelor în domeniul protecţiei mediului înconjurător, administrarea defectuoasă
a acestuia, precum şi utilizarea ineficientă a resurselor de energie.
Competitivitatea economică – productivitatea scăzută, echipamentele şi tehnologia
învechite, ineficienţa energetică, spiritul antreprenorial insuficient dezvoltat, un cli-
mat de afaceri dificil şi lipsa unei infrastructuri adecvate pentru sprijinirea mediului
de afaceri, accesul limitat la finanţare şi investiţiile insuficiente în cercetare-
dezvoltare şi tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC), toate afectează dezvol-
tarea mediului de afaceri.
Capitalul uman - capacitatea limitată a sistemului de educaţie şi formare profesională
continuă de a răspunde nevoilor unei economii moderne bazate pe cunoaştere, atenţia
redusă acordată educaţiei, insuficienta corelare între educaţie, formarea profesională
iniţială şi formarea profesională continuă. Inegalitatea de şanse duce la excluderea
socială a categoriilor vulnerabile, cum ar fi femeile, persoanele cu dizabilităţi şi etnia
romă.
Capacitatea administrativă – serviciile publice sunt slab dezvoltate şi
„neprietenoase”. Capacitatea administrativă insuficientă este reflectată în structuri de
management neperformante, abilităţi nesatisfăcătoare ale funcţionarilor publici, coop-
erare interinstituţională inadecvată, care conduc într-un final la calitatea slabă a ser-
viciilor furnizate societăţii, punând astfel în pericol dezvoltarea socio-economică. În
mod special, este necesară consolidarea în continuare a managementului fondurilor
comunitare pentru utilizarea eficientă a acestora în scopul promovării dezvoltării
economice şi sociale.
Dimensiunea teritorială - ca urmare a restructurării industriei, au apărut foarte rapid
decalaje între regiuni, acestea continuând să crească. Disparităţile dintre mediul urban
şi cel rural sunt de asemenea mari şi în continuă creştere. Acest fenomen este şi mai
pregnant atunci când se compară nivelul de dezvoltare al regiunii Bucureşti–Ilfov cu
restul ţării. ISD sunt atrase, de obicei, în regiunile mai dezvoltate, ceea ce conduce la
creşterea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. Atât zonele urbane cât şi zonele
rurale se confruntă cu probleme legate de infrastructură (din cauza investiţiilor
insuficiente), de dezvoltare economică locală şi de mediul social. Totodată, zonele
 rurale depind excesiv de agricultură. În aceste zone, infrastructura şi serviciile de
sprijin pentru afaceri sunt foarte slab dezvoltate sau chiar inexistente Este necesară o
abordare mai structurată în ceea ce priveşte nivelul teritorial al diverselor politici de
dezvoltare sectoriale şi inter-sectoriale şi măsurilor derivate din acestea.

Priorităţi şi acţiuni
Priorităţile CSNR au fost formulate ca răspuns strategic al Guvernului la problemele
economice actuale şi în vederea creării oportunităţilor pe care România şi le doreşte. CSNR
vizează armonizarea tuturor acestor priorităţi într-o strategie coerentă, care să fie adecvată
pentru România, dar care să se şi conformeze strategiilor Uniunii Europene, inclusiv Strategia
de la Lisabona, şi să aibă ca efect dezvoltarea economică şi creşterea numărului de locuri de
muncă.

Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europene – investiţiile în infrastruc-

tură vor îmbunătăţi calitatea reţelelor rutiere şi feroviare, precum şi a navigaţiei pe
Dunăre (axele prioritare TEN-T nr. 7, 18 şi 22) şi vor sprijini dezvoltarea mediului de
afaceri şi crearea de noi locuri de muncă. Investiţiile vor îmbunătăţi, de asemenea,
accesibilitatea şi inter-conectivitatea dintre drumurile naţionale, judeţene şi locale, căi
ferate, aeroporturi şi servicii navale, asigurând totodată legături mai bune cu rutele
TEN-T. Investiţiile vor îmbunătăţi accesul la pieţe mai extinse şi toate acţiunile vor
contribui la reducerea duratei călătoriilor şi costurilor de transport. Investiţiile în
infrastructura de mediu vor contribui la îmbunătăţirea sistemelor de management al
apei potabile şi a deşeurilor menajere la standarde europene. O eficienţă energetică
mai mare de-a lungul întregului lanţ – producţie, transport, distribuţie şi utilizare
finală – va îmbunătăţi competitivitatea economică şi calitatea aerului şi vor crea
premizele unei dezvoltări durabile. Eforturile se vor concentra pe un management
mai eficient al mediului natural şi pe utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Creşterea competitivităţii pe termen lung a economiei româneşti – strategia va

contribui la construirea unei baze de producţie şi antreprenoriale dinamice, va sprijini
crearea şi dezvoltarea de noi afaceri, în special prin investiţii în produse şi servicii cu
o valoare adăugată mai mare. Se va încuraja inovarea şi se va îmbunătăţi procesul de
punere în practică a rezultatelor activităţilor de cercetare şi dezvoltare la
oportunităţile de piaţă, precum şi accesul la finanţare şi TIC. Întreprinderile mici şi
mijlocii vor beneficia de ajutoare pentru investiţii şi vor fi sprijinite prin servicii de
consiliere pentru afaceri de calitate, precum şi prin asigurarea accesului la alte tipuri
de servicii necesare dezvoltării şi creării de noi locuri de muncă. Turismul va fi
sprijinit, de asemenea, acesta fiind un important motor al dezvoltării.

Dezvoltarea şi folosirea mai eficientă a capitalului uman din România - strategia va

urmări sprijinirea sistemului de învăţământ şi formare profesională în scopul
îmbunătăţirii calităţii educaţiei şi calificărilor indivizilor, precum şi pentru asigurarea
unei mai mari flexibilităţi a sistemului educaţional. Totodată, se va acorda sprijin
pentru creşterea accesului şi participării la educaţie şi pentru creşterea adaptabilităţii
sistemului de educaţie şi formare profesională în vederea furnizării cunoştinţelor şi
aptitudinilor necesare unei economii moderne şi în plină dezvoltare. Creşterea
adaptabilităţii, dezvoltarea spiritului antreprenorial şi învăţarea pe parcursul întregii
vieţi se vor afla în centrul politicilor în domeniu, iar angajatorii vor fi încurajaţi să
investească în capitalul uman. Pentru a beneficia de sisteme educaţionale şi de
formare profesională de calitate, se impune modernizarea infrastructurii educaţionale
şi de formare, inclusiv prin dotarea cu echipamente şcolare şi TIC. Se vor sprijini
 acţiunile de combatere a excluziunii sociale şi de promovare a incluziunii sociale a
grupurilor vulnerabile (femeile, minorităţile etnice, persoanele cu dizabilităţi) care
reprezintă categorii dezavantajate pe piaţa forţei de muncă, astfel încât acestea să
poată beneficia de noile oportunităţi de angajare care vor fi create. Îmbunătăţirea
calităţii serviciilor de sănătate şi îngrijire va contribui la regenerarea economică prin
reducerea costurilor şi a perioadelor de inactivitate.

Consolidarea unei capacităţi administrative eficiente – strategia va îmbunătăţi

managementul în sectorul public. Investiţiile vor contribui la îmbunătăţirea
procesului de elaborare a politicilor şi a proceselor decizionale în domeniul
managementului public, la dezvoltarea unui sistem al funcţiei publice modern,
flexibil şi reactiv, precum şi la îmbunătăţirea standardelor de calitate şi eficienţă în
furnizarea serviciilor publice. Acţiunile vor viza, cu prioritate, acele domenii
administrative unde se poate înregistra cel mai mare impact din punctul de vedere al
stimulării dezvoltării socio-economice şi al mediului de afaceri, precum şi al
combaterii deficienţelor economiei române.

Promovarea dezvoltării teritoriale echilibrate – scopul este stoparea şi, eventual, in-
versarea tendinţei de accentuare a disparităţilor de dezvoltare prin sprijinirea şi pro-
movarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate a Regiunilor. Acţiunile vor
sprijini dezvoltarea regiunilor prin crearea condiţiilor necesare stimulării creşterii
economice a regiunilor mai puţin dezvoltate, precum şi restructurarea zonelor rurale
şi urbane. Investiţiile se vor concentra pe consolidarea infrastructurii şi stabilirea
legăturilor locale cu reţelele naţionale, europene şi inter-continentale care conectează
România la pieţele internaţionale. Acţiunile vor viza coridoarele şi polii de dezvoltare
existenţi sau emergenţi şi vor crea condiţiile necesare dezvoltării integrate, stabilind
conexiunile cu reţelele regionale, naţionale şi trans-europene. Sprijinul acordat va
contribui la consolidarea mediului de afaceri local şi regional şi la dezvoltarea
patrimoniului natural şi cultural în vederea sprijinirii turismului şi dezvoltării
mediului urban. Realizarea coeziunii teritoriale se va sprijini pe cadrul strategic pe
termen lung stabilit prin Conceptul strategic de dezvoltare spaţială şi integrare în
structurile spaţiale europene 2007–2025.

În fig.14 este reprezentată, sintetic, corelaţia actuală dintre strategiile de dezvoltare prevăzute
la nivel european şi planurile, programele naţionale existente sau aflate în diferite stadii de
execuţie, precum şi raportarea acestora la regiunile caracteristice echivalent europene.
 Fig.14 – Schemă sinteză privind corelaţia dintre strategii europene şi planuri, programe la
nivel naţionale

2. Stabilirea cadrului metodologic în vederea elaborării strategiilor de dezvoltare teritorială

pe paliere diferite.

În stabilirea cadrului metodologic trebuie să existe o corelaţie între documentele europene,

cele care definesc direcţiile strategice naţionale precum şi cele care vizează amenajarea
teritoriului, precum şi alte strategii, planuri şi programe la nivel sectorial.
Logica de abordare este prezentată sintetic în fig.15.

Fig.15 – Relaţia strategii de dezvoltare teritorială – planuri de amenajarea teritoriului

METODOLOGIA CADRU PRIVIND ELABORAREA DOCUMENTELOR DE
PLANIFICARE STRATEGICĂ TERITORIALĂ LA NIVEL NAŢIONAL, STARTEGIA DE
DEZVOLTARE TERITORIALĂ A ROMÂNIEI - DPSTN