Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea de stat din Moldova

Facultatea Drept

Catedra Drept Procesual Penal şi Criminalistică

TEZĂ DE AN
Începerea urmăririi penale de către procuror.

Chişinău 2014
 CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
CAPITOLUL I Consideraţii generale privind competenţa procurorului la
exercitarea urmăririi penale
1.1 Competenţa funcţională a procurorului. Concept şi particularităţi
1.2 Competenţa personală şi materială a procurorului. Stabilirea competenţei
teritoriale
1.3 Soluţionarea conflictului de competenţă la faza de urmărire penală

CAPITOLUL II Pornirea urmăririi penale de către procuror

2.1 Forme generale şi particulare de sesizare a procurorului despre săvîrşirea
infracţiunilor
2.2 Acte procesuale şi procedurale de începere a urmăririi penale în cazul
competenţei procurorului în exercitarea urmăririi penale
2.3 Asigurarea drepturilor fundamentale ale persoanei la adoptarea soluţiilor de
neurmărire de către procuror
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
LISTA ABREVIERILOR

CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

CP – Cod penal
CPP – Codul de procedură penală
op. cit. – operă citată
ş. a. – şi altele
pct. – punct
M.O. – Monitorul oficial
art. – articol
alin. – alineat
vol. – volum
lit. – litera
par. – paragraf
ed. – editura
Pa. Gen. – partea generală
RM – Republica Moldova

3
INTRODUCERE

Importanţa temei studiate se manifestă prin faptul că cercetarea se clasează printre

direcţiile ştiinţifice, ale căror cercetare merită atenţie primordială, avînd în vedere neajunsul unor
lucrări şi cercetări consacrate în doctrina autohtonă, care ar examina în profunzime participarea
procurorului în faza urmăririi penale. Importanţa temei studiate se evidenţiază şi de ultimele
schimbări în domeniu fiind trasate de reforma justiţiei pe care statul nostru şi-a asumat-o în faţa
Uniunii Europene ca pilon al democratizării societăţii şi instalarea statului de drept.
Originalitatea constă în evidenţierea formării în Republica Moldova a unui domeniu de
cunoaştere a mijloacelor procesuale şi a tacticii de urmărire penală determinîndu-se obiectul de
studiu, natura şi sarcinile sale.
În baza cercetărilor realizate am constatat atît existenţa unor imprecizii, carenţe şi omisiuni
de ordin normativ, dar şi lipsa unor lucrări consacrate în materia abordată. Această stare de
lucruri, în reglementarea procesuală a participării procurorului în faza urmăririi penale,
împiedică asigurarea eficientă a justiţiei în procesul penal, lucru care influenţează negativ şi
favorizează condamnarea Republicii Moldova la CEDO şi m-a justificat să argumentez şi să
înaintez unele concluzii şi recomandări de lege .
Scopul lucrării este studierea complexă şi fundamentarea teoretico-practică a participării
procurorului în cadrul fazei de urmărire penală şi reevaluarea capacităţilor de ordin normativ şi
doctrinar, în vederea asigurării eficiente a procesului de realizare a justiţiei.
Pentru realizarea scopului enunţat, au fost trasate următoarele obiective: fundamentarea
doctrinară şi normativă a participării procurorului în procesul penal, în general, şi în, cadrul
urmăririi penale, în special, abordarea noţiunii de acuzare, evaluarea capacităţilor de cercetare,
colectare a probelor, în vederea administrării probelor în faza urmăririi penale; determinarea
competenţelor procurorului în cadrul actelor de urmărire penală şi la terminarea urmăririi penale;
comportamentul organului de urmărire(procuratură) în cazul acţiunilor sau inacţiunilor
procurorului; evaluarea cadrului normativ ce reglementează acţiunile procurorului în faza
urmăririi penale, argumentarea şi formularea propunerilor de lege ferenda.
Baza metodologică a tezei
Structura lucrării cuprinde trei capitole împărţite în douăsprezece secţiuni.
Primul capitol este compus din trei secţiuni şi cuprinde aspecte introductive cu privire la
tema pusă în discuţie. Capitolul dat conţine noţiuni generale şi scoate în evidenţă particularităţile
activităţii procurorului în cadrul exercitării urmăririi penale, principiile de stabilire a competenţei
teritorială, personală şi materială.

4
 Al doilea capitol face trimitere la formele de sesizare ale procurorului despre săvîrşirea
infracţiunii. Este structurat în trei secţiuni. Studiul este efectuat în conformitate cu legislaţia
naţională şi cuprinde o abordare teoretico – practică a actelor procesuale şi procedurale de
începere a urmăririi penale în cazul competenţei exclusive a procurorului. În acest capitol se
reliefează metodele de asigurare a drepturilor fundamentale ale persoanei la adoptarea soluţiilor
de neurmărire de către procuror.
Concluziile făcute ca urmare a studiului efectuat sînt structurate la finalul tezei, unde sînt
reflectate abordările teoretice asupra obiectului cercetării, dar sînt înaintate şi mai multe
propuneri de perfecţionare a mecanismului legal ce determină activitatea procurorului la
urmărirea penală în RM.
Referiţele bibliografice conţin acte normative, titluri de manuale, articole ştiinţifice, reviste
de specialitate precum şi resurse internet care au fost utilizate la edificarea tezei.

5
 CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind competenţa procurorului
la exercitarea urmăririi penale
1.1 Competenţa funcţională a procurorului.
Concept şi particularităţi

Orice organizare statală presupune existenţa unor reguli de conduită, care alcătuiesc
ordinea de drept în acel stat şi în baza cărora se desfăşoară întreaga viaţă socială. 1
Un stat dezvoltat care se doreşte a fi un loc sigur pentru viaţa şi evoluţia fiecărui cetăţean în
parte, dar şi ca naţiune trebuie să promoveze nişte politici capabile să asigure aceste directive. În
acest sens, ne interesează politicile penale ale statului, anume acestea fiind un indicator al
nivelului democraţiei. Realizarea acestei politici n-ar fi posibilă fără crearea unor instituţii
special abilitate cu anumite atribuţii care ar face posibilă atingerea acestor deziderate.
Pentru a face faţă provocărilor nesănătoase care au ca scop atentarea la valorile majore ale
societăţii, fiecare stat şi-a instituit un cadru normativ prin care face mai accesibilă îndeplinirea
atribuţiilor în desfăşurarea activităţii de urmărire penală de către autorităţile special formate în
acest sens. Pentru acest lucru, organele de urmărire penală trebuie să fie competente pentru
efectuarea actelor de urmărire penală în fiecare cauză concretă, indiferent de complexitate 2.
După Gr. Theodoru, “competenţa” este capacitatea recunoscută de lege unui organ de
urmărire penală sau instanţe de judecată de a urmări sau judeca şi soluţiona o anumită cauză
penală, cu excluderea de la această activitatejudiciară a celorlalte organe de urmărire penală sau
instaţe de judecată.3
Într-un sens, “competenţa” desemnează dreptul şi obligaţia organelor de urmărire penală de
a proceda la urmărire penală în anumite cauze penale.
În alt sens, “competenţa” este repartizarea legală a cauzei penale în cadrul atribuţiilor unui
anumit organ de urmărire penală4.
Repartizarea cauzelor penale şi acţiunilor de urmărire penală între organele judiciare
reprezintă forma sau modalitate a competenţei. Formele competenţei, afirmă Nicolae Volonciu,

1
Pintea Al-dru. Drept procesual penal. Partea generală şi partea specială. Bucureşti: LUMINALEX. 2002. p.23.
2
Dolea I., Roman D., Sedleţchi I., Vizdoagă T., Rotaru I., Cerbu A, Ursu S., Drept procesual penal. Universitatea
de Stat din Moldova. Chişinău: Cartdidact. Vol. 2. Partea Specială. 2006. p. 13.
3
Theodoru Gr. Drept procesual penal. Partea generală. Iaşi. Cugetarea. 1996. p.248.
4
Dongoroz V. şi alţii., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială. vol. V.,
Bucureşti: 2003. p. 29.
6
este criteriul care stabileşte diferenţierea capacităţii organelor judiciare de a urmări sau cauzele
penale.
Astfel, deosebim următoarele forme ale competenţei organelor de urmărire penală:
- funcţională;
- materială;
- personală;
- teritorială.
Competenţa funcţională este acea formă de competenţă prin care se determină categoriile
de activităţi pe care le desfăşoară fiecare organ de urmărire penală. Pe criteriul acestei forme de
competenţă, se face distincţie între organele de urmărire, în raport de atribuţiile lor funcţionale.
După Ion Neagu, competenţa funcţională conturează categoriile de activităţi pe care le poate
desfăşura un anumit organ în cadrul competenţei sale generale 1. Cu alte cuvinte, cu ajutorul
competenţei funcţionale, legiuitorul stabileşte categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un
organ.
Competenţa funcţională a organelor de urmărire penală este prevăzută de art. 55-57 a CPP,
care prevăd cadrul de atribuţii ce-i revin fiecărui organ de urmărire penală în faza urmăririi
penale în raport cu atribuţiile procurorului şi cu atribuţiile judecătorului de instrucţie.
Codul de procedură penală stipulează în art. 52 atribuţiile procurorului în cadrul urmăririi
penale. Printre acestea, una din atribuţii este exercitarea nemijlocită a urmăririi penale. Referirea
legii la procurori, ca organe de exercitare a urmăririi penale, nu are în vedere frecvenţa cauzelor
date în competenţa lor, ci vocaţia pe care o au procurorii în privinţa efectuării urmăririi penale 2.
Potrivit, art. 8 a Legii cu privire la procuratură, nr. 294-XVI din 25.12.2008, procurorul
exercită urmărirea penală în numele statului în privinţa infracţiunilor atribuite în competenţă, iar
în caz de necesitate, poate exercita sau poate prelua urmărirea penală privind orice categorie de
infracţiuni, în condiţiile Codului de procedură penală. Ca orice drept, preluarea exercitării penale
este lăsată la aprecierea procurorului, astfel încît acesta nu-l foloseşte decît atunci cînd cînd
preluarea cauzei din competenţa altui organ de urmărire penală este justificată de condiţiile
concrete ale cauzei3.
Pentru exercitarea urmăririi penale, procurorul este în drept să solicite persoanelor juridice
şi fizice prezentarea de documente, materiale, date statistice sau alte tipuri de informaţii, să
dispună organelor abilitate efectuarea controlului, a reviziei privind activitatea agenţilor
economici şi a altor persoane juridice, să antreneze specialişti pentru elucidarea unor probleme
de specialitate apărute în exerciţiul funcţiei, să dispună efectuarea unor expertize, controale
1
Neagu I., Tratat de procedură penală. Bucureşti: PRO. 1997. p. 220.
2
Lichii B., Urmărirea penală. Chişinău: Centrul de Instruire a Judecătorilor şi Centrul de Drept. 2000. p. 35.
3
Boris Lichii. Urmărirea penală ..., p. 36.
7
asupra materialelor, informaţiilor, comunicărilor primite de organele procuraturii şi să ceară
prezentarea rezultatelor acestor acţiuni, să citeze orice persoană şi să solicite explicaţii verbale
sau scrise în cazul urmăririi penale sau al lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, precum şi în cazul încălcării ordinii de drept, să aibă acces liber în localurile instituţiilor
publice, ale agenţilor economici, ale altor persoane juridice, precum şi la documentele şi
materialele lor.
Aşadar, procurorul porneşte urmărirea penală şi ordonă efectuarea urmăririi penale, refuză
pornirea urmăririi sau încetează urmărirea penală, controlează permanent executarea procedurii
de primire şi înregistrare a sesizărilor privind infracţiunile, anulează ordonanţele ilegale şi
neîntemeiate ale organului de urmărire penală, decide aplicarea măsurii preventive, modificarea
şi revocarea ei, cu excepţia arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării provizorii şi
ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de transport, adresează în instanţa de
judecată demersuri pentru obţinerea autorizării arestării şi prelungirii acesteia, liberării provizorii
a persoanei reţinute sau arestate, reţinerii, cercetării, predării, percheziţionării sau ridicării
trimiterilor poştale, interceptării comunicărilor, suspendării provizorii a învinuitului din funcţie,
urmăririi fizice şi prin mijloace electronice a persoanei, exhumării cadavrului, controlului video
şi audio al încăperii, instalării în încăpere a mijloacelor tehnice de înregistrare audio şi video,
controlării comunicărilor cu caracter informativ adresate bănuitului, internării persoanei în
instituţie medicală pentru efectuarea expertizei şi a altor acţiuni pentru care se cere autorizarea
judecătorului de instrucţie, solicită participarea judecătorului de instrucţie la efectuarea unor
acţiuni de urmărire penală dacă legea dispune participarea obligatorie a acestuia, înaintează
organului respectiv sesizări cu privire la ridicarea imunităţii unor persoane şi tragerea lor la
răspundere penală, întocmeşte rechizitoriul în cauza penală, copia căruia o înmînează
învinuitului, şi trimite cauza în instanţa de judecată competentă, sesizează organele de urmărire
penală şi cele care exercită activitate specială de investigaţii despre înlăturarea încălcării legii.
Astfel, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras
la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită fără să existe indici temeinici că a
săvîrşit o infracţiune1. Prin urmare, procurorul este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege
pentru a înlătura orice încălcare a legii, indiferent cine ar săvîrşi această încălcare 2.
Menţionat se cere faptul că atribuţiile cu care a fost înzestrată procuratura şi respectiv
procurorul nu pot face obiectul unor soluţii spontane, deoarece atribuţiile sînt specificate
nemijlocit prin lege. Potrivit Legii cu privire la Procuratură, activitatea procurorului trebuie să se

1
Didîc V., Şterbeţ V., Botezatu R., Roman D., Vîzdoagă T., Drept procesual penal. Conducerea şi efectuarea
urmăririi penale de către procuror. Suporturi de curs. Institutul Naţional al Justiţiei. Chişinău: Elan Poligraf. 2008.
p. 113.
2
Orîndaş V., Procedură penală. Chişinău: 2001. p. 41.
8
încadreze în limitele legale, să fie o activitate transparentă, autonomă şi bazată pe un control
ierarhic intern şi a controlului judecătoresc.
Conform art. 270 CPP, exercitarea nemijlocită de către procuror a urmăririi penale are loc
în mod obligatoriu în cauzele referitoare la infracţiunile săvîrşite de preşedintele ţării, deputaţi
membri ai Guvernului, judecători, procurori, generali, ofiţeri de urmărire penală, atentatele la
viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urărire penală, procurorilor, judecătorilor sau a
membrilor familiilor acestora dacă atentatul este determinat de activitatea lor şi infracţiunile
săvîrşite de Procurorul General. Exercitarea urmăririi penale în aceste cazuri reiese din
competenţa personală determinată de calitatea făptuitorului, precum şi de calitatea victimei
infracţiunii1.
Competenţa exclusivă a procurorului la exercitarea urmăririi penale presupune efectuarea
tuturor acţiunilor de urmărire penală de către procuror personal, care în mod obişnuit sînt
efectuate de ofiţerul de urmărire penală. În cazul exercitării nemijlocite a urmăririi penale de
către procuror, acestuia îi revin şi toate atribuţiile de a adopta toate hotărîrile procesuale în faza
urmăririi penal, nefiind prevăzută în mod expres, de Codul de procedură, conducerea urmăririi
penale de către procurorul ierarhic superior.
În cazul unui concurs de infracţiuni, dacă cel puţin o infracţiune este de competenţa
procurorului, atunci cauza cu toate episoadele ţine de competenţa exclusivă a procurorului, fiind
posibilă formarea unui grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală. Unul din procurori va fi
numit conducătorul grupului de urmărire penală, care va conduce acţiunile de urmărire penală şi
va avea puterea de decizie privind cele mai importante hotărîri procesuale 2.
Este competent să exercite urmărirea penală sau conducerea activităţilor de urmărire penală
procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa care, potrivit legii, judecă în primă
instanţă cauza. În acelaşi timp, cînd legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror, existînd posibilitatea ca în asemenea cauze organele de urmărire
penală să efectueze anumite acte, dar, în orice caz, marea majoritate a actelor ce intră în
conţinutul urmăririi se cer efectuate de către procuror. În cazurile ce nu suferă amînare este nu
numai posibilă, dar şi necesară colaborarea procurorului cu organele de urmărire penală, iar
actele întocmite de organul de urmărire penală necompetent fiind pe deplin valabile.
Procurorul este obligat să se abţină de la orice acţiune în cadrul exercitării urmăririi penale
în cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele sale, pe de o parte, şi interesul
public, al justiţiei sau al apărării intereselor generale ale societăţii, pe de alta.
Procurorul are atribuţii în ceea ce ţine de latura penală cît şi latura civilă a cauzei penale.
1
Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T., Sedleţchi I., Şterbeţ V., Rotaru V., Botezatu R., Cerbu A., Ursu S, Erjîu E, Codul
de procedură penală. Comentariu. Chişinău: Cartier Juridic. 2005. p. 413.
2
Ibidem..., p. 414.
9
 Urmărirea penală este marcată de participarea nemijlocită a organelor de urmărire penală,
aici un rol primordial jucîndu-l procurorul, acea persoană cu funcţie de răspundere prin al cărei
intermediu Procuratura îşi exercită atribuţiile stabilite prin lege. Prin urmare, procurorul îşi
desfăşoară activitatea rezultînd din voinţa statului, cel care este interesat de înfăptuirea justiţiei,
totodată el fiind cel care pune în mişcare mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la
răspundere penală şi pedepsirea inculpatului.1
Astfel, procurorul exercită, sau conduce în numele statului urmărirea penală şi reprezintă
învinuirea în instanţă. În contextul activităţilor care sunt de competenţa procurorului ca sarcină
principală, de calitatea realizării căreia depinde prezentarea invinuirii în instanţa de judecată.
Conform art. 11 a Legii cu privire la Procuratură, pentru realizarea unitară a politicii penale a
statului, procurorul acţionează în vederea prevenirii şi combaterii criminalităţii, studiază cauzele
care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă propuneri în vederea
eliminării acestora, precum şi în vederea perfecţionării legislaţiei în domeniu.
Procurorul, în limitele competenţei sale, sesizează instanţele de judecată în vederea
judecării cauzelor penale, reprezintă învinuirea de stat în toate cauzele penale pe principiul
contradictorialităţii, exercită căile de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege şi deasemenea poate participa la procedura executării hotărîrilor judecătoreşti,
după părerea lui Tudor Osoianu.2
Alături de latura penală a procesului penal, procurorul este învestit cu atribuţii şi în ceea ce
ţine de latura civilă, “acel mijloc legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu în urma
unei infracţiuni, cere repararea acestuia în cadrul procesului penal.” 3 Astfel, conform art. 51 alin.
(2), procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă potrivit art. 219 CPP împotriva
învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere delictuală pentru fapta acestora
în interesul statului sau în interesul persoanei vătămate, în situaţiile prevăzute de lege. În ceea ce
ţine de cauzele civile, procurorul participă la examinarea cauzelor civile şi contravenţionale în
calitate de participant la proces, în care procedura a fost intentată de Procuratură sau în care
procurorului este prevăzută de lege.
În concluzie, principalele funcţii ale procurorului este înfăptuirea justiţiei în numele statului
şi supravegherea legalităţii.4 Acest lucru înseamnă că ei trebuie să protejeze societatea de
infracţiuni şi, totodată, să asigure un proces penal echitabil pentru acuzaţi, victime şi martori.
Indiferent de acţiunile desfăşurate în cadrul exercitării urmăririi penale, statutul atribuit prin lege
procurorilor impune procurorilor responsabilitatea de a-şi exercita funcţiile în mod echitabil,
1
Paraschiv C. Drept procesual penal. Bucureşti: LUMINALEX. 2002. p.114.
2
Осояну Т. Уголовно-процесуальное право Республики Молдова: Часть общая. С.Н. Кишинэу: 2003. стр. 52.
3
Mateuţ Gh. Procedură penală. Partea generală. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea. 1997. p.26.
4
Парфенова М. В., Охрана конституционных прав подозреваемого и обвиняемого в досудебных стадиях
угогловного процесса России. Москва: Юрлитинформ. 2004. стр. 69.
10
imparţial şi obiectiv, în vederea asigurării unei justiţii eficiente pe cît posibil şi protejarea
drepturilor omului garantate de CEDO şi legislaţia naţională.

1.2 Competenţa personală şi materială a procurorului.

Stabilirea competenţei teritoriale
Potrivit art. 4 al Legii cu privire la Procuratură, procurorul este persoana cu funcţie de
răspundere prin al cărei intermediu Procuratura îşi exercită atribuţiile. Astfel, procurorului i-au
fost acordate în numele statului împuterniciri pentru a exercita şi a conduce urmărirea penală,
precum şi reprezintă învinuirea în instanţă. Aceste împuterniciri îi permit procurorului să exercite
personal urmărirea penală, revenindu-i atribuţiile organului de urmărire penală sau să conducă
personal urmărirea penală, controlînd legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de organul de
urmărire penală. Aceste atribuţii au determinat doctrinarii să numească procurorul “stăpîn al
primei faze a procesului penal1”. Acest lucru n-ar fi posibil de declarat dacă, procurorul n-ar fi
înzestrat cu anumite competenţe, care pot fi funcţionale, materiale, personale sau teritoriale.
Dacă e să vorbim despre competenţa personală a organelor de urmărire penală, atunci
trebuie să evidenţiem că aceasta este acea formă de competenţă prin intermediul căreia se
stabilesc organele care pot soluţiona anumite cauze penale în funcţie de calitatea făptuitorului.
Deci, competenţa personală este competenţa care poate fi stabilită în raport cu anumite calităţi pe
care le poate avea infractorul în momentul săvîrşirii infracţiunii 2. Calităţile pe care le poate avea
persoana infractoare sunt prevăzute expres în legislaţia procesual penală şi pot fi diferite, de
exemplu judecător, notar, deputat.
Potrivit art. 270 CPP, numai Procurorul exercită urmărirea penală în cazurile infracţiunilor
săvîrşite de Preşedintele ţării, deputaţi, membrii Guvernului, judecători şi membrii familiilor
acestora, dacă atentatul este legat de activitatea lor. Este competent să exercite urmărirea penală
în cazurile prevăzute de art. 270 alin. (1) CPP şi să efectueze conducerea activităţii de urmărire
penală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa căreia, potrivit legii, îi revine
judecarea cauzei în primă instanţă. executori judecătoreşti, minori, ofiţeri de urmărire penală,
colaboratori de poliţie şi colaboratori ai organelor care desfăşoară activitate specială de
investigaţie şi alte persoane expres prevăzute de legislaţia procesual penală. Procurorul
procuraturii ierarhic superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea
acţiunilor de urmărire penală în aceste cazuri dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi
penale.
Importanţa exercitării nemijlocite a urmăririi penale de către procuror asupra infracţiunilor
ce implică persoanele indicate mai sus rezidă din statutul special al persoanei. Anumite privilegii
acordate persoanelor în cauză a făcut ca exercitarea urmăririi penale să se desfăşoare de către

1
Dolea I., Roman D., Sedleţchi I., Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S., Drept procesual penal. Ed. a 3-a rev.
şi completată. Chişinău: Cartier Juridic. 2009. p. 132.
2
Neagu I. Tratat de procedură penală..., p. 85.
11
procuror. În acest sens, la exercitarea urmăririi penale de către procuror, acesta trebuie să
îndeplinească o procedură specială, şi anume să obţină permisul anumitor instituţii.
În cazul infracţiunii săvîrşite de Procurorul general, urmărirea penală este exercitată de
procurorul sau grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea preşedintelui
legislativului, conform art. 270, alin. 7 CPP. În cauze complexe şi de mari proporţii, procurorul
ierarhic superior celui de competenţa căruia este urmărirea penală poate dispune, prin ordonanţă
motivată, urmărirea penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală, indicînd
procurorul care va conduce acţiunile de urmărire penală.
De exemplu în cazul deputaţilor, acţiunea penală împotriva deputatului poate fi intentată
numai de Procurorul General, iar urmărirea penală se va face cu permisiunea Parlamentului, dat
fiind faptul că deputatul dispune de imunitate parlamentară, ceea ce are ca scop protejarea
deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare şi garantarea libertăţii lui de gîndire şi
de acţiune. Deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat cu excepţia cazurilor de
infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravenţională fără
încuviinţarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa 1. Cererea la reţinere, arest, percheziţie
sau trimitere în judecată penală ori contravenţională este adresată Preşedintelui Parlamentului de
către Procurorul General. Preşedintele Parlamentului o aduce la cunoştinţă deputaţilor în şedinţă
publică în cel mult 7 zile de la parvenirea acesteia şi o trimite de îndată spre examinare Comisiei
juridice, pentru numiri şi imunităţi, care, în cel mult 15 zile, va constata existenţa unor motive
temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărîrea comisiei este adoptată prin votul secret a cel puţin
jumătate plus unu din membrii ei.
Procurorul General va depune în comisie toate documentele pe care acesta le solicită. În
caz de refuz comisia va face apel în Parlament.
Raportul comisiei este supus examinării şi aprobării în Parlament imediat, în cel mult 7 zile
de la prezentarea acestuia.
Parlamentul decide asupra cererii Procurorului General cu votul secret al majorităţii
deputaţilor aleşi.
O situaţie similară este şi-n cazul judecătorilor. Conform art. 19, alin. (4) a Legii cu privire la
statutul jdecătorului, urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de către
Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile Codului de
procedură penală. În cazul săvîrşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art. 324 şi
art. 326 ale Codului penal al Republicii Moldova, acordul Consiliului Superior al Magistraturii
pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar.

1
Legea despre statutul deputatului în Parlament, nr. 39-XIII din 07.04.1994, Monitorul Oficial nr.59-61/201 din
15.04.2005.
12
 O procedură anume prevăzută de lege este şi-n cazul judecătorilor Curţii Constituţionale a
RM. Conform art. 16 al Legii cu privire la Curtea Constituţională, Judecătorul Curţii Constituţionale
nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, trimis în
judecată contravenţională sau penală fără încuviinţarea prealabilă a Curţii Constituţionale.
Competenţa de judecată pentru infracţiunile şi delictele administrative săvîrşite de
judecătorul Curţii Constituţionale aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Intentarea de acţiune penală şi cererea încuviinţării trimiterii în judecată ţin de competenţa
Procurorului General.
De la data încuviinţării trimiterii în judecată, judecătorul Curţii Constituţionale este
suspendat de drept din funcţie. În caz de condamnare definitivă, mandatul judecătorului este
ridicat.
Competenţa materială este forma de competenţă prin care se stabileşte capacitatea unui
organ de urmărire penală de a instrumenta anumite cauze penale. Această competenţă determină
repartiţia cauzelor penale între organele de urmărire penală în raport cu natura şi gravitatea
infracţiunilor ce urmează a fi soluţionate1.
De competenţa materială ţine distincţia pe linie verticală între organe judiciare de grade
diferite, în funcţie de obiectul cauzei, adică în funcţie de natura şi gravitatea infracţiunilor.
Reieşind din prevederile legale, şi anume art. 8 a Legii cu privire la procuratură, procurorul
exercită urmărirea penală în numele statului în privinţa infracţiunilor atribuite în competenţa sa,
iar în caz de necesitate poate exercita sau poate prelua urmărirea penală privind orice categorie
de infracţiuni, în conformitate cu legea.
Potrivit art. 270, alin. 6 CPP, Procurorul general poate să dispună prin ordonanţă motivată,
exercitarea urmăririi penale în cazurile menţionate la art. 270, alin. (1) de către un procuror de la
Procuratura Generală.
Conform art. 270 alin. (2) CPP, în competenţa exclusivă a procurorului a fost inclusă
efectuarea urmăririi penale privind infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii prevăzute de
Capitolul 1 a Părţii Speciale a CP art. 135-144: genocidul (art. 135 CP); ecocidul (art. 136 CP);
tratamente inumane (art. 137 CP); încălcarea dreptului umanitar internaţional (art. 138 CP);
planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art. 139 CP); propagarea războiului
(art. 140 CP); activitatea mercenarilor (art. 141 CP); atacul asupra instituţiilor care beneficiază
de protecţie internaţională (art. 142 CP); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a
războiului (art. 143 CP); 10) clonarea (art. 144 CP).
Totodată, procurorul este cel care exercită urmărirea penală şi-n cazul infracţiunilor contra
securităţii statului prevăzute de Capitolul XVII CP al RM: trădarea de patrie (art. 337 CP);
spionajul (art. 338 CP); uzurparea puterii de stat (art. 339 CP); rebeliunea armată (art. 340 CP);
chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionalea RM (art. 341
1
Neagu I. Tratat de procedură penală..., p. 85.
13
CP); atentarea la viaţa preşedintelui RM, a preşedintelui Parlamentului sau a Prim –ministrului
(art. 342 CP); diversiunea (art. 343 CP); divulgarea secretului de stat (art.344 CP); pierderea
documentelor ce conţin secret de stat (art. 345 CP); acţiuni intenţionate îndreptate spre aţîţarea
vrajbei sau dezbinării naţionale, sociale sau religioase (art. 346 CP); profanarea simbolurilor
naţionale statale (art. 347 CP).
Scopul urmărit la exercitarea urmăririi penale este asigurarea aplicării întocmai a
prevederilor legale de către organele de urmărire penală, de organele de constatare şi cele care
exercită activitate operativă de investigaţii.
Deci, procurorul exercită conducerea urmăririi penale pentru descoperirea infracţiunilor în
modul în care nici un infractor să nu scape de atragerea la răspundere penală, dar nici o persoană
să nu fie urmărită penal fără să existe indicii întemeiate că a săvîrşit o infracţiune.
Competenţa teritorială se stabileşte în dependenţă de locul comiterii infracţiunii – rationae
loci. Este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este
competent să soluţioneze o anumită cauză1. Competenţa teritorială diferenţiază, din punct de
vedere teritorial, organele de urmărire penală cu o competenţă materială egală. În acest fel,
infracţiunea va fi cercetată de organul penal în raza teritorială a căruia a fost săvîrşită.

§1.3 Soluţionarea conflictului de competenţă

la faza de urmărire penală
În activitatea dintre două sau mai multe organe de urmărire penală se poate ivi un conflict
de competenţă. Conflictul de competenţă poate fi pozitiv şi negativ.
Conflictul pozitiv de competenţă apare atunci cînd două sau mai multe organe se declară
competente concomitent să exercite anumite acţiuni de urmărire penală.
Conflictul negativ intervine cînd două sau mai multe organe de urmărire penală îşi declină
competenţa reciproc unul în favoarea celuilalt. Declinarea competenţei presupune că organul
care constată că nu este competent să trimită cauza organului competent.
Conflictele de competenţă în materie penală se pot ivi doar între organele judiciare care au
aceeaşi competenţă funcţională.2
Legea, şi anume art. 271 CPP menţionează că, conflictul de competenţă între organele de
urmărire penală este inadmisibil.

1
Moldovan L., Theodoru Gr., Drept procesual penal român. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică. 1999. p.
14
2
Dragomir E., Paliţă R., Drept procesual penal..., p.73
14
 În consecutivitatea continuării gîndului nostru, se cere menţionat faptul că potrivit art. 271
CPP, organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut de art. 262 este obligat
să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a
efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care
exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.
Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită
controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior1.
Chestiunea competenţei organului de urmărire penală urmează a fi verificată în scopul
efectuării urmăririi penale eficiente. Totodată, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa
materială sau teritorială a organului de urmărire penală nu poate fi considerată un caz de nulitate
din motivul că organele de urmărire penală adună probele necesare pentru descoperirea
infracţiunii şi identificarea făptuitorului şi nu pot fi pierdute probele în cazul desconsiderării unei
reguli formale privind competenţa organului de urmărire penală.
Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie
efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ
similar.
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală,
chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca
anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.
Totodată, în practica se poate întîmpla ca efectuarea anumitor acţiuni de urmărire penală să
nu poată fi aminată, dar posibilitatea de a le efectua neîntîrziat să o aibă nu organul căruia îi
revine competenţa, ci un alt organ de urmărire penală care nu are această competenţă. Aplicarea
riguroasă a regulilor de competenţă ar putea compromite întrega desfăşurare a urmăririi penale 2.
Din aceste considerente legea procesual penală obligă organul de urmărire necompetent să
efectueze acţiunile de urmărire penală care nu pot fi amînate 3. După părerea lui Ion Neagu,
această obligaţie există chiar dacă este sau nu începută urmărirea penală, dar şi în cazurile cînd
urmărirea penală este în competenţa exclusivă a procurorului.
Conform art. 270 CPP, procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se
anexează la cauza respectivă, şi se remit procurorului care conduce urmărirea penală imediat, dar
nu mai tîrziu de 3 zile, pentru a fi transmise organului de urmărire penală competent sau
procurorului, după caz.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi
complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea
urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.

1
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 –XV din 14.03.2013, MO al RM nr. 104-110/447 din
07.06.2013, art. 271, alin. (3).
2
Dongoroz V. şi alţii..., p. 32.
3
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 –XV din 14.03.2013, MO al RM nr. 104-110/447 din
07.06.2013, art. 272.
15
 Potrivit art. 257 CPP, urmărirea penală se efectuează în sectorul unde a fost săvîrşită
infracţiunea sau, la decizia procurorului, în sectorul unde a fost descoperită infracţiunea ori unde
se află bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor.
Constatînd că această cauză nu este de competenţa sa sau că urmărirea penală poate fi
desfăşurată mai operativ şi mai complet de către un alt organ de urmărire penală, ofiţerul de
urmărire penală este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amînate şi
apoi să înainteze cauza procurorului pentru ca acesta să decidă trimiterea ei organului de
urmărire penală competent.
Dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut, urmărirea penală se efectuează de
organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost descoperită infracţiunea sau se află
domiciliul bănuitului, învinuitului.
Procurorul ierarhic superior procurorului care participă la urmărirea penală în cauza
respectivă poate dispune, motivat, transmiterea cauzei la un alt sector, în limitele circumscripţiei
în care activează.
Procurorul General şi adjuncţii lui pot dispune, motivat, transmiterea cauzei de la un organ
de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru efectuarea unei urmăriri penale mai
operative, mai complete şi mai obiective.
Cu toate acestea, însă, pot exista anumite situaţii cînd apar conflicte de competenţă. În
aceste cazuri, nerezolvarea lor poate duce la ineficienţa desfăşurării ulterioare a anumitor acţiuni
de urmărire penală, iar persoana infractoare să scape basma curată din încătuşarea aplicării
sancţiunilor.
În practică, pot apărea situaţii cînd este necesar să fie extinsă competenţa teritorială, iar
anumite acte de cercetare penală să fie efectuate în afara razei teritorialeîn care se face
cercetarea. Aici apare necesitatea uneori a dispunerii exercitării urmăririi penale prin comisie
rogatorie sau delegare1.
Organele de urmărire penală, după cum s-a menţionat anterior, îşi exercită atribuţiile în
limitele competenţei teritoriale în circumscripţia determinată de statutul organului de urmărire
penală (departament, direcţie, secţie) şi orice refuz de la obligaţia de a urmări pricinile
repartizate prin lege este considerată o încălcare a obligaţiilor de serviciu. 2
Art. 258 din CPP permite extinderea competenţei teritoriale cînd acţiunile de urmărire
penală se efectuează în afara razei de activitate a organului. Astfel, în cazul în care anumite
acţiuni de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara teritoriului în care se face urmărirea
penală, organul de urmărire penală poate să le efectueze el însuşi sau să delege efectuarea
acestor acţiuni altui organ respectiv, care este obligat să execute această delegaţie în termen de
cel mult 10 zile.

1
Apetrei M., Drept procesual penal. Bucureşti: OSCAR PRINT. 1999. p. 40.
2
Neagu I. Crişu A. Ciobanu A. Zarafiu A. Drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă. Bucureşti. ALL
BECK. 2003. p.1.
16
 La dispoziţiile speciale prevăzute de art. 258 din CPP, care prescrie efectuarea unor acţiuni
de urmărire penală prin delegaţie, urmează a fi aplicate şi dispoziţiile generale ale legii (din al
art. 57, alin. (2), pct. 10) din CPP) ce prevede atribuţia ofiţerului de urmărire penală de a
dispune, prin comisie rogatorie, altor organe de urmărire penală efectuarea acţiunilor de
urmărire penală.
Codul de procedură penală nu defineşte caracterul şi conţinutul comisiei rogatorii şi al
delegaţiei, cu excepţia comisiei rogatorii internaţionale, prevăzute de art. 536, 537 din CPP.
În doctrină, s-a menţionat că comisia rogatorie este instituţia prin care un organ de urmărire
penală sau de judecată, care nu are posibilitatea să îndeplinească un anumit act procedural, se
adresează unui organ avînd similitudine organică şi egalitate ierarhică, pentru realizarea actului
respectiv1. In consecinţă, comisia rogatorie duce la o deplasare a competenţei teritoriale în
realizarea unui act procedural.
Delegaţia (delegarea) este actul procedural prin care organul judiciar penal competent cere
unui organ judiciar ierarhic inferior efectuarea unui act procedural, chiar dacă nu are competenţa
materială sau funcţională corespunzătoare2.
Prin urmare, organul de urmărire penală poate să dispună efectuarea unei acţiuni de
urmărire penală altui organ în afara teritoriului prin comisie rogatorie sau prin delegaţie în
funcţie de faptul dacă este egal în grad sau nu cu organul solicitat.
Nu se admite delegarea sau efectuarea unor acţiuni procesuale prin care se cere adoptarea
unor hotărîri procesuale (de exemplu: punerea sub învinuire, înaintarea acuzării şi audierea
învinuitului).
În scopul operativităţii urmăririi penale, conform art. 258, alin. (2) din CPP oricare acţiuni
procesuale pot fi efectuate de ofiţerul de urmărire penală în afara circumscripţiei teritoriale, dar
cu înştiinţarea prealabilă sau, după caz, cu solicitarea ajutorului necesar din partea organului de
urmărire penală local.
Sîntem de părere că în situaţia în care organul de cercetare penală efectuează el însuşi
actele de urmărire penală, trebuie să înştiinţeze în prealabil despre acest lucru organul
corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte. Astfel, pe teritoriul aceleiaşi
localităţi, organul de urmărire penală poate exercita toate actele necesare.
Codul de procedură penală prevede în art. 251, alin. (2) că încălcarea prevederilor legale
referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la
compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile
obligatorii, atrage nulitatea actului procedural.

1
Volonciu N., Tratat de procedură penată. Partea generală. vol. I. Bucureşti. Paideia. 1996. p. 462.
2
Mateuţ Gh., Procedură penală II. Laşi: Editura Fundaţiei "Chemarea". 1994. p. 101.
17
 Nulitatea prevăzută în alin. (2) nu se înlătură în nici un mod, poate fi invocată în orice
etapă a procesului de către părţi, şi trebuie să se ia în considerare de instanţă, inclusiv din oficiu,
dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei. Încălcarea oricărei alte prevederi legale decît cele prevăzute în art. 251, alin. (2) atrage
nulitatea actului dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii – cînd partea este prezentă, sau
la terminarea urmăririi penale – cînd partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în instanţa
de judecată – cînd partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în
care proba este prezentată nemijlocit în instanţă.
Nulitatea actului procedural nu se operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru
constatarea nulităţii se cere să fie invocată din oficiu în cazurile prevăzute de art. 251 alin. (2).
Invocarea nulităţii cererii se face de cei interesaţi prin intermediul cererii, plîngerii, sau căilor de
atac, nulităţile pot fi invocate ca apel, recurs sau recurs în anulare.
În concluzie, indiferent de conflictele de competenţă aparute, procurorul trebuie să asigure
egalitatea în faţa legii şi să ia cunoştinţă de toate circumstanţele relevante ale cauzei.

CAPITOLUL II
Pornirea urmăririi penale de către procuror
2.1 Forme generale şi particulare
de sesizare a procurorului despre săvîrşirea infracţiunilor
Pentru a desfăşura activitatea de combatere şi prevenire a comportamentului infracţional,
organele de urmărire penală, procurorul după caz, trebuie să fie în cunoştinţă de cauză despre
pregătirea şi săvîrşirea unei infracţiuni. Cu cît este mai bine organizată activitatea de cunoaştere
a infracţiunilor săvîrşite sau planificate a se săvîrşi, cu atît şi criminalitatea cercetată va fi mai
apropiată de criminalitatea reală, ceea ce va duce la planificarea eficientă a combaterii măsurilor
anticriminale/antisociale. Aşadar, acţiunea penală apare întotdeauna ca un drept ce decurge din
lege În substanţa sa din legea penală materială, iar în conţinutul său, condiţii şi forma sa de
realizare, din legea penală formală1.
Activitatea procesuală desfăşurată la faza urmăririi penale face necesară prezenţa unui act
care să facă posibilă declanşarea urmăririi penale. Acest act procesual catalizator este sesizarea,
care este primul moment în desfăşurarea activităţii de urmărire. Sesizarea organului penal,

1
Mitrache C-tin., Mitrache C., “Drept penal roman. Partea generală”, Univers juridic. Bucureşti: 2004. p. 239.
18
respectiv a procurorului face posibilă începerea procesului penal, reprezentînd punctual de
plecare al urmăririi penale, fără sesizare, urmărirea penală neputînd începe 1.
Sesizarea presupune înştiinţarea procurorului despre săvîrşirea unei infracţiuni şi obligarea
lui la efectuarea activităţilor prevăzute de lege pentru realizarea obiectului urmăririi penale. Dacă
e să ne referim la caracterul sesizării, atunci se cere menţionat faptul că aceasta poate fi totală sau
parţială, adică înştiinţarea poate conţine toate datele despre săvîrşirea sau pregătirea unei
infracţiuni, ori numai anumite date generale, pe care reprezentanţii organelor de drept sunt
obligaţi să le verifice. După părerea lui Nicolae Volonciu 2, sesizarea nu trebuie privită ca
restrictive, doar ca o modalitate de informare a organului de urmărire penală, întrucît ea conţine
şi acea posibilitate legală în virtutea căreia se organizează activitatea de mai departe.
Dacă există indici ai infracţiunii, organul de urmărire penală, concomitent cu înregistrarea
sesizării despre aceasta, porneşte procesul de urmărire penală şi, călăuzindu-se de prevederile
normative, efectuează acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei şi fixării probelor care
confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a
unei eventuale confiscări a bunurilor dobîndite ilicit. Organul de urmărire penală anunţă imediat
procurorul despre infracţiunea săvîrşită şi despre necesitatea începerii acţiunilor de urmărire
penală.
În acest sens, un rol deosebit îl constituie operativitatea activităţii organului de urmărire
penală/procurorului, ce reiese din art. 20 al CPP. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor
sau a denunţurilor cu privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală şi procuror
nemijlocit, caracterizează rolul activ şi operativitatea acestora în calea aflării adevărului.
Practica judiciară a demonstrat că prezentarea întîrziată la locul comiterii infracţiunii duce
la imposibilitatea stabilirii probelor care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei
infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi constatarea existenţei vinovăţiei lui, precum şi la
stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionarea a cauzelor penale. Prin urmare, la
exercitarea urmăririi penale un rol deosebit îl joacă începerea fără tergiversare a urmăririi
acesteia mai ales cînd infracţiunea trebuie cercetată pe urme fierbinţi. Dimpotrivă, reacţia
întîrziată a organelor de drept la informaţia privind săvîrşirea infracţiunii poate fi urmată de
pierderea probelor importante în timpul cercetării cauzei.
Sesizările despre infracţiuni se examinează de procuror şi se fac propuneri prevăzute de
Codul de procedură penală autorităţii competente. Astfel, organul sesizat face propuneri
procurorului de a decide sau după caz, cu acordul acestuia, în limitele competenţei sale dispune:
- transmiterea materialelor organului competent;
1
Dongoroz V. şi alţii. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială. vol. VI.
Bucureşti: 2003, p. 37.
2
Volonciu N.. Tratat de procedură penală. Partea specială. Bucureşti: 1996. p. 54.
19
 - pornirea urmăririi penale;
- neînceperea urmăririi penale;
- prezentarea materialelor referitoare la infracţiunea flagrantă.
În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte de
constatare. Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele
de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii
spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale 1.
Astfel, organul de urmărire penală, pînă la ănceperea urmăririi penalepot efectua
următoarele acte de constatare – primirea explicaţiilor de la cetăţeni, culegerea de date sau
informaţii legate de existenţa sau inexistenţa infracţiunii, efectuarea unor verificări, controale,
razii ori dispunerea reviziilor. Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de
începerea urmăririi penale, se poate menţiona că-n cazul efectuării actelor premergătoare nu pot
fi dispuse aplicarea măsurilor preventivesau asiguratorii, deoarece acestea pot fi aplicate numai
faţă de bănuit, învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fie începută.
Sesizările despre infracţiuni flagrante şi cele care nu necesită un control suplimentar (în
cazurile în care din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare rezultă evident
prezenţa sau lipsa elementelor infracţiunii) sunt soluţionate imediat.
Termenul rezonabil de examinare a altor informaţii despre infracţiuni şi incidente, a
plîngerilor şi denunţurilor anonime, precum şi a sesizărilor ce necesită un control suplimentar
este stabilit de către conducătorul organului şi se indică prin rezoluţie, conform Instrucţiunii nr.
124/319/46/172-O/101 din 26.08.2003. În cazul în care este necesară prelungirea termenului de
examinare a sesizării, obligatoriu se întocmeşte un raport motivat în acest sens şi îl prezintă
conducătorului înainte de expirarea termenului fixat de acesta.
În cazul cînd termenul de examinare a sesizării depăşeşte o lună, procurorul informează în
scris persoana care a făcut sesizarea.
După înregistrarea sesizării organul îşi verifică competenţa şi procedează în conformitate cu
alin. (2) al art. 271 din CPP dacă constată că nu este competent de a efectua urmărirea penală.
In concluzie, menţionăm că examinarea plîngerilor, denunţurilor şi a altor sesizări
referitoare la infracţiuni include acţiuni de completare, verificare (acţiuni cu caracter
administrativ, măsuri de investigaţie operative şi unele acţiuni procesuale penale admise de alin.
(1) al art. 279 din CPP) a informaţiei primite pentru a confirma sau a infirma concordanţa
acesteia cu realităţile faptice ale cauzei şi adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de art. 274 din
CPP.

1
Osoianu T., Andronache A., Orîndaş V., Urmărirea penală, Chişinău: ELENA. 2005. p. 27.
20
 Sub aspectul sursei informative din care provin, actele de sesizare au fost clasificate de
doctrinari în acte de sesizare externe şi interne.
Din categoria celor externe fac parte:
- plîngerea;
- denunţul;
- autodenunţarea;
- actele de constatare.
Conform art. 263 alin. (1) CPP, plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau
juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune şi poate fi făcută de către victimă
personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii.
Condiţiile de formă înaintate plîngerii prin lege se referă la descrierea faptei care formează
obiectul acesteia, indiciile despre făptuitor, mijloacele de formă, precum şi calitatea, numele şi
prenumele petiţionarului1. Deasemenea, plîngerea se face în scris ori verbal. Dacă plîngerea este
făcută verbal, atunci ea urmează a fi consemnată într-un proces – verbal semnat de victimă şi
persoana oficială a organului de urmărire penală. Odată întocmită, plîngerea se poate adresa fie
direct, fie indirect2.
Conform art. 263 alin. 6 CPP, plîngerea poate fi făcută şi de către unul dintre soţi pentru
celălalt soţ sau de copilul major pentru părinţi. Victima poate să declare că nu-şi asumă
plîngerea.
Potrivit art. 272 al CPP, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plîngerea
prealabilă3.
Art. 276 al CPP, stabileşte un număr limitat de cazuri în care procedura porneşte în urma
plîngerii prealabile. În doctrină,4 se menţionează că pornirea urmăririi penale în baza plîngerii
victimei poate avea loc şi în cazul furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba
tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.
Sînt totuşi cazuri cînd plîngerea nu este de ajuns, necesar fiind şi acordul anumitor
autorităţi, de exemplu în cazul judecătorilor5.
Plîngerea prealabilă este în cazurile determinate de lege o condiţie pentru tragerea la
răspundere penală a celui ce a comis o infracţiune, deci, implicit pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale. În acest caz, urmărirea penală poate fi încetată odată cu retragerea plîngerii.
De menţionat este faptul că între plîngerea menţionată la art. 263 CPP şi plîngerea
prealabilă stipulată la art. 276 CPP nu există deosebire după conţinut şi subiectul care le depune.
Diferenţa constă în caracterul faptelor relatate. Prin plîngere se poate sesiza organul de urmărire

1
Dolea I., Roman D., Sedleţchi I., Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S., Drept procesual penal. Chişinău:
Cartdidact. Partea Specială. 2006. p. 13.
2
Mateuţ Gh. Procedura penală. Partea specială. Bucureşti: LUMINA LEX. 1997. p. 10.
3
Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 –XV din 14.03.2013, MO al RM nr. 104-110/447 din
07.06.2013, art. 272.
4
Dolea I., Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat. Chişinău: Cartea
Juridică. 2009. p. 284.
5
Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544 din 20.07.1995, Monitorul Oficial Nr. 117-119, În vigoare din
26.10.1995
21
penală privind săvîrşirea oricărei infracţiuni, fiind posibilă şi admisă oricare altă modalitate de
sesizare în cazurile prevăzute de art. 276 din CPP alin. (1) care constituie faptul juridic necesar
pentru începerea urmăririi penale.
Plîngerea prealabilă este o categorie juridică cu caracter complex – instituţie ce aparţine
dreptului penal, cu răsfrîngere în sfera dreptului procesual penal, constituind o condiţie pentru
tragerea la răspundere penală, dar şi o condiţie pentru pornirea şi continuarea procesului-penal.
Plîngerea prealabilă nu este o condiţie procesuală, ci un act preprocesual, întrucît nu determină
constituirea raportului procesual penal. Este un act care autorizează, deci declanşează procedura
judiciară (pune în mişcare acţiunea penală), dar nu un act constitutiv de procedură, plîngerea
prealabilă rămînînd independentă de actele procesuale1.
Dacă procurorul sesizat, examinînd propunerea organului de urmărire penală şi conţinutul
plîngerii, ajunge la concluzia că nu este competent să efectueze el însuşi urmărirea penală,
potrivit legislaţiei, trebuie să-şi decline competenţa în favoarea procurorului competent sau a
altui organ2.
Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică despre
săvîrşirea unei infracţiuni, conform art. art. 262, alin. (2) din CPP.
În plan comparativ, denunţul faţă de plîngere poate fi făcut de de orice persoană care îşi
asumă rolul şi răspunderea denunţătorului, pe cînd plîngerea poate fi făcută numai de victimă.
După părerea lui Vintilă Dongoroz3, cînd victima nu-şi însuşeşte plîngerea depusă de soţ
ori de copilul major, asemenea plîngere va putea fi considerată ca un denunţ. Denunţul trebuie să
conţină aceleaşi date ca şi plîngerea, aplicîndu-i-se dispoziţiile art. 263 al CPP.
Persoanei care face denunţ sau plîngere ce conţine şi denunţ i se explică răspunderea pe
care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în
procesul-verbal.
Plîngerile şi denunţurile anonime nu pot servi temei pentru pornirea urmăririi penale, însă,
în urma controlului efectuat în temeiul acestor plîngeri sau denunţuri, organul de urmărire,
penală respectiv procurorul, se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.
Atunci cînd denunţul sau plîngerea nu sînt semnate de cel care le face, refuză să le semneze
ori nu-şi descoperă identitatea, acestea nu mai au caracterul unei sesizări legale, dar constituie o
simplă informare, fiind numite denunţuri şi plîngeri anonime. De menţionat se cere faptul că,
potrivit art. 263, alin. 8 din CPP, plîngerile şi denunţurile anonime nu pot fi ca temei pentru
pornirea urmăririi penale, însă, în urma controlului efectuat avînd la bază aceste informaţii,
organul de urmărire se poate autosesiza în vederea urmăririi penale.
În cazul parvenirii unor plîngeri sau denunţuri care după formă nu corespund prevederilor
legale ale art. 262-264 din CPP, vor fi întocmite ulterior potrivit normelor legale, şi vor fi
transferate în Registrul nr.1 de evidenţă a sesizărilor cu privire la infracţiuni.

1
Chirilă A., Relevanţa penală a plîngerii prealabile. Bucureşti: Universul Juridic. 2010. p. 45.
2
Mateuţ Gh. Procedura penală. Partea specială. Bucureşti: LUMINALEX. 1997. p. 65.
3
Dongoroz V. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român..., p. 89.
22
 Alături de celelalte forme de sesizare, mai întîlnim şi autodenunţul, acea înştiinţare
benevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni în
cazul în care procurorul/organele de drept nu sînt la curent cu această faptă. Declaraţia de
autodenunţare se face în scris sau verbal. În situaţiile cînd autodenunţarea se face verbal, se
înregistrează audio sau video şi se întocmeşte un proces-verbal care să corespundă prevederilor
art. 263, alin. (5) din CPP.
Autodenunţarea poate fi făcută prin prezentarea benevolă a făptuitorului în faţa organului
de urmărire penală şi înştiinţarea despre tentativă sau pregătirea unei infracţiuni de către acesta.
În cazul în care persoana s-a autodenunţat, dar nu s-a prezentat în faţa organului, urmează a fi
identificată şi găsită pentru întocmirea procesului-verbal în conformitate cu art. 264, alin. (2) din
CPP.
Codul de procedură penală prevede dreptul persoanei care face declaraţie de autodenunţare
să nu spună nimic şi să nu se autoincrimineze. Persoanei trebuie să i se explice că în caz de
autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, nu va avea dreptul la repararea
prejudiciului în condiţiile legii. În acest sens, în procesul-verbal sau în textul declaraţiei de
autodenunţare trebuie să se facă menţiunea respectivă privind autodenunţarea. În anumite cazuri
prevăzute de legislaţia penală, prezentarea benevolă a obiectelor interzise de lege absolvă
făptuitorul de răspundere penală, dacă autodenunţarea şi prezentarea obiectelor interzise au fost
făcute benevol. Sunt cazurile cînd persoana deţine lucruri interzise în circulaţie, dar deţine asupra
sa o declaraţie de autodenunţare şi motivează că se îndrepta spre organul de urmărire penală.
Autodenunţarea, în cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul este la curent
cu această faptă, are importanţă pentru a stabili şi identifica făptuitorul infracţiunii şi se ia în
considerare ca prezentare benevolă a făptuitorului.
Din categoria actelor de sesizare interne face parte depistarea infracţiunii nemijlocit de
către colaboratorii organului de urmărire penală sau autosesizarea. Autosesizarea mai poate fi
denumită şi sesizare din oficiu1. Procurorul se poate sesiza din oficiu în urma desfăşurării
diferitor acţiuni, ca de exemplu în urma unui control planificat.
Aşadar, procurorul poate afla că s-a comis o infracţiune pe baza constatării personale a unei
infracţiuni flagrante, din alte surse, ca de exemplu prin primirea unui denunţ anonim, ca urmare a
activităţii administrative a altor subdiviziuni din cadrul organelor de drept în urma desfăşurării
activităţilor operative de investigaţie, fie în urma efectuării urmăririi penale privind unele
infracţiuni.
Mijloacele prin care se află despre săvîrşirea infracţiunii pot fi diverse. Profesorul
Gheorghe Mateuţ, vorbeşte despre o sursă distinctă de unde procurorul poate afla diferite
informaţii, şi anume “zvonul public”, adică informaţiile care circulă în anumite locuri, medii ori
grupări de oameni în legătură cu o anumită faptă. De exemplu într-o anumită localitate circulă
zvonul că mai multe persoane se ocupă cu traficul de droguri 2. Aici deosebim denunţurile

1
Osoianu T., Andronache A., Orîndaş V., Urmărirea penală p. 25.
2
Mateuţ Gheorghiţă. Procedura penală. Partea specială. Bucureşti: LUMINALEX. 1997, p. 11.
23
anonime, informaţiile din presă, radio sau televiziune, propriile constatări din informaţii culese în
baza obligaţiunilor de serviciu, constatarea infracţiunilor flagrante şi cercetarea altor fapte.
Procurorul este obligat să dispună la înregistrarea în Registrul nr. 2 alte informaţii cu
privire la infracţiuni şi după verificarea acestora să se autosesizeze. În cazul depistării
infracţiunii, este necesară întocmirea unui raport în care se expun circumstanţele constatate şi se
dispune înregistrarea infracţiunii conform art. 262, alin. (3) din CPP.
Credem oprtună şi clasificarea în funcţie de forma parvenirii şi de procedura examinării
unde deosebim sesizări oficiale şi neoficiale.
Sesizările oficiale sînt prevăzute şi întocmite conform Codului de procedură penală,
servind ca temei pentru începerea urmăririi penale.
Sesizările neoficiale reprezintă informaţiile referitoare la infracţiuni şi incidente, plîngeri şi
denunţuri anonime, alte cereri şi comunicări despre infracţiuni, neîntocmite în conformitate cu
Codul de procedură penală. Acestea nu pot servi drept temei pentru pornirea urmăririi penale,
dar trebuie să fie supuse controlului suplimentar.
Clasificarea sesizărilor în oficiale şi neoficiale este făcută potrivit instrucţiunii privind
modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre
infracţiuni, nr. 124/319/46/172-O/101 din 26.08.20081.
Mai întîlnim şi aşa clasificare a sesizărilor în funcţie de organul sesizat, se pot distinge
sesizările primare, atunci cînd nu a fost sesizat anterior un alt organ de urmărire penală şi
sesizările complementare, atunci cînd sesizarea se face de un alt organ de urmărire penală care îşi
declină competenţa.
Codul de procedură penală stipulează în art. 217 alin. (1) că dacă organul de urmărire
penală a constatat existenţa unor cauze şi condiţii care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, el
este obligat să sesizeze organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere cu privire la
luarea unor măsuri pentru înlăturarea acestor cauze şi condiţii.
Potrivit art. 18 a Legii cu privire la Procuratură, în cadrul exercitării atribuţiilor, în cazurile
în care apreciază că fapta prejudiciabilă ar putea atrage măsuri ori sancţiuni altele decît cele
prevăzute de legea penală, procurorul sesizează instituţia sau persoana cu funcţie de răspundere
competentă pentru: lichidarea încălcărilor de lege, înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care le-au
favorizat; sancţionarea încălcărilor de lege, neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiilor care le revin în cadrul urmăririi penale, comise de ofiţerii de urmărire penală, de
lucrătorii organelor de constatare şi de cei ai organelor care exercită activitate specială de
investigaţii; ridicarea imunităţii unor persoane şi tragerea lor la răspundere în condiţiile legii.

1
Instrucţiunea privind modul de primire, înregistrare, evidenţă şi examinare a sesizărilor şi altor informaţii despre
infracţiuni nr. 124/319/46/172-O/101 din 26.08.2003, aprobate prin ordinul comun al Procurorului General,
Ministrului Afacerilor Interne, directorului Serviciului de Informaţii şi securitate, directorului Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (Centrul Naţional Anticorupţie), în continuare - Instrucţiunea.

24
 Procurorul înaintează sesizarea privind lichidarea încălcărilor de lege instituţiei respective
sau persoanei cu funcţie de răspundere spre a fi examinată imediat.
Instituţia respectivă sau persoana cu funcţie de răspundere va lua măsuri concrete în
vederea lichidării încălcărilor de lege menţionate în sesizare, înlăturării cauzelor şi a condiţiilor
care le-au favorizat, în vederea aplicării sancţiunilor prevăzute de lege, fapt care îl va comunica
în scris procurorului în termen de o lună de la data primirii sesizării.
Pe lîngă modurile de sesizare obişnuite, art. 273 CPP şi art. 274 CPP prevăd o modalitate
de sesizare specifică – prin intermediul actelor de constatare.
Astfel, legiuitorul a prevăzut 5 moduri obişnuite de sesizare care pot fi realizate în ordine
generală indiferent de caracterul infracţiunii săvîrşite şi doar ca excepţie sînt stipulate şi alte
moduri speciale de sesizare (plîngerea prealabilă şi acordul unui organ prevăzut de lege), care
obligatoriu trebuie realizate pentru începerea urmăririi penale.
Potrivit alin. (1) al art. 265 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să primească
plîngerile sau denunţurile referitoare la infracţiunile săvîrşite, pregătite sau în curs de pregătire
chiar în cazul în care cauza nu este de competenţa lui. Persoanei care a depus plîngerea sau
denunţul i se eliberează un certificat despre acest fapt, indicîndu-se persoana care a primit
plîngerea sau denunţul şi timpul înregistrării.
Primirea sesizărilor, indiferent de locul şi timpul comiterii infrcţiunilor, de plenitudinea
datelor anunţate, se efectuează zilnic în orele de lucru, iar de către unităţile de gardă şi efectivul
organelor de poliţie antrenat în serviciu - pe parcursul a 24 de ore (pct. 7) al Instrucţiunii.
Sesizarea trebuie depusă în limba de stat. Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat
are dreptul să depună sesizarea în limba maternă sau în limba pe care o cunoaşte.
Sesizările şi alte informaţii parvenite în cancelarie sau în secretariatul organului sunt
înregistrate în conformitate cu regulile de înregistrare a corespondenţei de intrare şi raportate
conducătorului organului, care dispune în scris înregistrarea lor în Registrul nr. 1, iar privitor la
alte informaţii despre infracţiuni şi incidente, plîngeri şi denunţuri anonime dispune în scris
înregistrarea lor în Registrul nr. 2, indicînd termenul rezonabil de examinare, conform pct. 8 al
Instrucţiunii.
În acelaşi timp, urmărirea penală nu poate fi pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi
efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care: nu există faptul infracţiunii; fapta nu este prevăzută
de legea penală ca infracţiune; fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor
cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică; a intervenit termenul de prescripţie sau
amnistia; a intervenit decesul făptuitorului; lipseşte plîngerea victimei în cazurile în care
urmărirea penală începe, conform art. 276, numai în baza plîngerii acesteia sau plîngerea
prealabilă a fost retrasă; în privinţa unei persoane există o hotărîre judecătorească definitivă în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe
25
aceleaşi temeiuri; în privinţa unei persoane există o hotărîre neanulată de neîncepere a urmăririi
penale sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii; există alte circumstanţe prevăzute
de lege care condiţionează excluderea sau, după caz, exclud urmărirea penală.
Refuzul de a primi plîngerea sau denunţul poate fi atacat la judecătorul de instrucţie, dar nu
mai tîrziu de 5 zile din momentul refuzului (alin. (2) al art. 265 din CPP). Asemenea plîngere se
examinează de către judecătorul de instrucţie în modul prevăzut de art. 313 din CPP.
Instrucţiunea, include în categoria de "alte informaţii" informaţiile parvenite prin telefon,
fax, teletip, internet, mass-media şi altele decît denunţurile anonime şi cele care conţin abateri de
la prevederile art. 262-264 din CPP.
Certificatul include două părţi, dintre care una se eliberează persoanei care a depus
înştiinţarea, alta obligatoriu rămîne şi se păstrează la persoana oficială a organului care a
recepţionat sesizarea. Formularele certificatelor sunt acte de evidenţă strictă. Certificatul nu se
eliberează în cazul parvenirii sesizării prin poştă (pct. 10) al Instrucţiunii din 26.08.2003).
În literatura de specialitate1, se vehiculează ideea că în funcţie de caracterul cauzelor şi
condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, de faptul că aceste condiţii şi cauze există
şi în continuare, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul întreprind următoarele acţiuni de
sinestătător:
1. aplicarea măsurilor preventive;
2. începerea urmăririi penale şi atragerea la răspundere penală a persoanelor
responsabile de crearea condiţiilor favorabile pentru săvîrşirea
infracţiunilor;
3. dispunerea măsurilor de protecţie de stat;
4. dispunerea înfăptuirii măsurilor operative de investigaţii.
Alături de aceste acţiuni, ca atribuţie a organului de urmărire penală, unii doctrinari
identifică şi suspendarea provizorie din funcţie.
Dacă sînt constatate cazuri de încălcare a legislaţiei sau a drepturilor şi libertăţilor omului
care constituie infracţiuni, ofiţerul de urmărire penală va proceda în conformitate cu art. 274 din
CPP privind începerea urmăririi penale, iar procurorul va porni procesul penal prin ordonanţă.
În cazul în care procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el
întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea
depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale. Totodată, procurorul trebuie
să fixeze termenul de urmărire penală.
În cazul încălcărilor de alt gen, procurorul va intenta prin ordonanţă proceduri privind
tragerea la răspundere administrativă sau disciplinară, iar prinintermediul acţiunii civile inclusiv
tragerea la răspundere materială sau civilă.

1
Neagu I. Tratat de procedură penală..., p. 32.
26
 În cazul încălcării drepturilor omului, procurorul poate sesiza organele de stat competente
pentru luarea altor măsuri decît cele de tragere la răspundere juridică a persoanelor vinovate. În
sesizare, organul de urmărire/procurorul va menţiona dispoziţiile art. 217 alin. (3) CPP care
prevăd că în termen de cel mult o lună, organul sesizat va lua măsurile necesare, iar despre
rezultatele obţinute se va comunica obligatoriu procurorului care conduce urmărirea penală în
cauza dată şi organului de urmărire. Totodată, Legea cu privire la procuratură, în art. 18 alin. (2)
prevede că procurorul înaintează sesizarea privind lichidarea încălcărilor de lege instituţiei
respective sau persoanei cu funcţie de răspundere spre a fi examinată imediat.
Copia sesizării făcute de către ofiţerul de urmărire penală sau procuror, precum şi
comunicarea scrisă a organului sesizat se anexează la materialele dosarului penal.
În continuare, CPP în art. 217 menţionează că ofiţerul de urmărire penală sau procurorul
formulează sesizarea care se trimite autorităţilor, persoanelor cu funcţii de răspundere în cazul în
care în care luarea măsurilor necesare de înlăturare a cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii nu ţine de competenţa organelor de urmărire penală.
Sesizarea privind lichidarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea
infracţiunilor trebuie să se facă atît cu ocazia terminării urmăririi penale, cît şi în cazul încetării
urmăririi penale. Pot exista situaţii cînd pot fi luate măsuri complexe de lichidare a cauzelor şi
condiţiilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, fiind astfel sesizate mai multe
instituţii/autorităţi.
2.2 Acte procesuale şi procedurale
de începere a urmăririi penale în cazul competenţei
procurorului în exercitarea urmăririi penale

Pentru realizarea prin constrîngere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare, deci
ca o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei infracţiuni 1. Prin dispoziţia legii penale în care se
prevăd care fapte sînt considerate infracţiuni, este instituţionalizată implicit aducerea conflictului
născut prin încălcarea legii penale în faţa organelor judiciare, în vederea tragerii la răspunderea
penală a celor vinovaţi de comiterea faptelor penale respective 2. În acest sens, nu contează cum
se numeşte fătuitorul, ce merite sociale sau de alt gen are, ori statut. Orice persoană trebuie să
vină în faţa legii. Astfel, urmărirea penală este îndreptată spre acuzarea unei sau altei persoane, şi
anume a făptuitorului3.
Potrivit principiului oficialităţii procesului penal, procurorul şi organul de urmărire penală
au obligaţia, în limitele competenţei lor de a porni urmărirea penală în cazul în care sînt sesizate
că a fost săvîrşită o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei
penale şi a persoanelor vinovate.

1
Bulai C., Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti. ALLBECK. 1997. p. 325.
2
Neagu I., Tratat de procedură penală. Bucureşti: PPO. 1997. p. 161.
3
Алиев Т. Т., Громов Н. А., Зейналова Л. М., Лукичев Н. А., Состоятельность и равноправие сторон в
уголовном судопроизводстве. Москва. 2003. стр. 25.
27
 Însă, de la această regulă a obligativităţii procesului penal legea a prevăzut unele derogări
conform cărora pornirea urmăririi penale se poate face numai la plîngerea prealabilă ori cu
acordul organului împuternicit de lege. În lipsa lor, urmărirea penală nu poate începe.
Totodată, conform art. 270 alin. (2) CPP, în competenţa exclusivă a procurorului a fost
inclusă efectuarea urmăririi penale privind infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii
prevăzute de Capitolul 1 a Părţii Speciale a CP art. 135-144:
- genocidul (art. 135 CP);
- ecocidul (art. 136 CP);
- tratamente inumane (art. 137 CP);
- încălcarea dreptului umanitar internaţional (art. 138 CP);
- planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art. 139 CP);
- propagarea războiului (art. 140 CP);
- activitatea mercenarilor (art. 141 CP);
- atacul asupra instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională (art. 142 CP);
- aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 CP);
- clonarea (art. 144 CP).
Totodată, procurorul este cel care exercită urmărirea penală şi-n cazul infracţiunilor contra
securităţii statului prevăzute de Capitolul XVII CP al RM:
- trădarea de patrie (art. 337 CP);
- spionajul (art. 338 CP);
- uzurparea puterii de stat (art. 339 CP);
- rebeliunea armată (art. 340 CP);
- chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionalea RM
(art. 341 CP);
- atentarea la viaţa preşedintelui RM, a preşedintelui Parlamentului sau a Prim –ministrului
(art. 342 CP);
- diversiunea (art. 343 CP);
- divulgarea secretului de stat (art.344 CP);
- pierderea documentelor ce conţin secret de stat (art. 345 CP);
- acţiuni intenţionate îndreptate spre aţîţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, sociale sau
religioase (art. 346 CP);
- profanarea simbolurilor naţionale statale (art. 347 CP).
În cazurile prevăzute de lege, cînd procurorul exercită nemijlocit urmărirea penală, el
efectuează toate procedeele probatorii şi adoptă toate hotărîrile procesuale necesare, fără a fi
confirmate de procurorul ierarhic superior. În aceste cazuri, legea nu prevede expres conducerea
urmăririi penale de către procurorul ierarhic superior, dar cel din urmă poate controla şi anula
hotărîrile adoptate de procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală.
În cazurile în care legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror, sarcinile urmăririi penale sunt îndeplinite de către procuror1.
1
Boris Lichi. Urmărirea penală..., p. 121.
28
 Pe lîngă dispoziţiile privind obiectul şi scopul urmăririi penale, Codul de procedură penală
(art. 253-261) prevede şi alte dispoziţii generale aplicabile la efectuarea urmăririi.
Potrivit alin. (1) al art. 253 din CPP, urmărirea penală se efectuează de către procuror
şi de către organele constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, organe cu care procurorul colaborează la exercitarea urmăririi penale.
Din dispoziţiile legii menţionate rezultă noţiunea în sens larg de organ de urmărire penală,
unde se include şi procurorul. în principal procurorul (procuratura) în sistemul organelor de
urmărire penală este organul care conduce întreaga activitate efectuată de organele de urmărire
penală propriu-zise. In cazurile prevăzute de art. 270 din CPP, procurorul (procuratura) exercită
nemijlocit urmărirea penală în sens restrîns. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Constituţiei (art.
124) ale Legii cu privire la Procuratură (pct. b) al art. 4) şi ale Codului de procedură penală (art.
52, 253, 270), procurorul (procuratura) este un organ de urmărire penală cu atribuţii de
conducere sau, după caz, de exercitare nemijlocită a urmăririi penale.
Alte organe decît cele menţionate la art. 253 din CPP nu sunt în drept să efectueze
urmărirea penală.
Conform alin. (1) al art. 254 din CPP, organul de urmărire penală este obligat să ia toate
măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a
circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. Organul de urmărire penală este obligat să
adune probe atît în defavoarea, cît şi în favoarea bănuitului, învinuitului, această obligaţie
menţinîndu-se chiar dacă bănuitul sau învinuitul îşi recunoaşte fapta (alin. (2) al art. 253 din
CPP).
Astfel, procurorul trebuie să aibă un rol activ in procesul probatoriului stabilind toate
circumstanţele prevăzute de art. 96 din CPP, la examinarea plîngerilor şi denunţurilor referitoare
la infracţiuni conform art. 265 din CPP la explicarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la
urmărirea penală conform art. 277 din CPP. la examinarea cererilor şi demersurilor
participanţilor la proces şi ale altor persoane interesate conform art. 278 din CPP. la asigurarea
securităţii participanţilor la proces şi a altor persoane conform art. 215 din CPP.
Procurorul dispune prin ordonanţă efectuarea diferitelor acţiuni procesuale (de exemplu,
recunoaşterea ca parte vătămată - art. 59, alin. (2) din CPP; cercetarea la faţa locului la domiciliu
- art. 118, alin. (2) din CPP; anexarea documentelor la dosar - art. 157, alin. (2) din CPP;
nimicirea corpurilor delicte - art. 159, alin. (2) din CPP), precum şi aplicarea diferitelor măsuri
procesuale (de exemplu, aducerea silită -.art. 199, alin. (3) din CPP; scoaterea bunurilor de sub
sechestru - art. 210, alin. (2) din CPP; măsurile de protecţie - art. 215, alin. (2) al din CPP).

29
 Procurorul, în efectuarea atribuţiilor sale, poate adopta ordonanţe şi în alte cazuri în care
legea nu prevede expres ce act procedural urmează a fi întocmit (de exemplu, la dispunerea
constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-legale.
Potrivit art. 255, alin. (4) din CPP, dacă legea prevede că o acţiune sau o măsură procesuală
trebuie să fie încredinţată, autorizată sau confirmată de procuror sau, după caz, de judecătorul de
instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procedural rămîne la procuror ori la
judecătorul de instrucţie.
Potrivit art. 274 CPP, organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut
în art.262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în
cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială
rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud
urmărirea penală, informînd despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul
respectiv.
În cazul în care procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi penale, el
întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la infracţiunea
depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale. Urmărirea penală poate fi
pornită numai din motive legale şi temeinice.1
Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în termen
de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în scris procurorului care
efectuează conducerea activităţii de urmărire penală, prezentîndu-i-se totodată şi dosarul
respectiv. La momentul cînd a luat cunoştinţă de ordonanţa de începere a urmăririi penale,
procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.
În cazul în care din cuprinsul actului de sesizare sau de constatare rezultă bănuirea de
săvîrşire a unei infracţiuni prevăzute la art.166 1 din Codul penal, procurorul urmează să decidă
asupra acesteia corespunzător alin.(1) din prezentul articol, într-un termen ce nu va depăşi 15
zile.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile care împiedică pornirea
urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite cu
propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul consideră că nu sînt circumstanţe
care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu ordonanţa sa, organului menţionat pentru
începerea urmăririi penale.
În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi penale, el confirmă faptul prin
ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un termen cît mai scurt posibil, dar nu mai
mare de 15 zile, persoana care a înaintat sesizarea. În cazul în care consideră că lipsesc
1
Кобликова А. С. Уголовный процесс. Учебник для вузов. Москва. НОРМА. 2001. стр. 129.
30
temeiurile pentru a începe urmărirea penală, procurorul, prin ordonanţă, abrogă ordonanţa de
începere a urmăririi penale şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale şi clasarea procesului
penal.
Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în instanţa
judecătorească, în condiţiile art.313.
Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut circumstanţa pe care se baza
propunerea de a refuza începerea urmăririi penale, procurorul anulează ordonanţa pe care a emis-
o şi dispune începerea urmăririi penale.
În unele cauze penale cu multiple infracţiuni, unde unele episoade sunt de competenţa
exclusivă a procurorului, conform art. 270 din CPP. de către procurorul ierarhic superior se
poate dispune efectuarea urmăririi de către un grup mixt de procurori şi ofiţeri de urmărire
penală. In cazul dat unul din procurori va fi numit conducător al grupului de urmărire penală.
Locul săvîrşirii faptei infracţionale se determină aplicîndu-se dispoziţiile art. 12 din Codul
penal ce prevede că “se consideră locul unde a acţionat ori în cazul inacţiunii trebuie să
acţioneze, fie locul unde a survenit ori, în viziunea persoanei, trebuiau să survină urmările
infracţiunii date”.
Dacă în cauza penală sunt cercetate mai multe infracţiuni comise în diferite sectoare,
urmărirea penală va fi efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau se află domiciliul bănuitului
sau învinuitului. În asemenea cazuri competenţa teritorială este stabilită prin ordonanţă de către
procurorul ierarhic superior procurorului care conduce urmărirea penală, în conformitate cu
dispoziţiile art. 257, alin. (4) din CPP.
Ofiţerul de urmărire penală, constatînd că această cauză nu este de competenţa sa ori că
urmărirea penală poate fi desfăşurată mai operativ şi mai complet de către un alt organ de
urmărire penală, este obligat să efectueze toate acţiunile de urmărire penală ce nu pot fi amînate
şi apoi să înainteze cauza procurorului pentru ca acesta să decidă trimiterea ei organului de
urmărire penală competent (art. 257, alin. (2) din CPP).
Codul de procedură penală nu prevede expres acţiunile care nu pot fi amînate, dar
stipulează la art. 6, pct. 6) din CPP drept cazuri ce nu suferă amînare “pericol real că se vor
pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată
ori că se vor comite alte infracţiuni”.
Potrivit art. 257, alin. (3) din CPP, dacă locul săvîrşirii infracţiunii nu este cunoscut,
urmărirea penală se efectuează de organul de urmărire penală în a cărui rază de activitate a fost
descoperită infracţiunea sau se află domiciliul bănuitului, învinuitului.
Dacă urmărirea penală este efectuată la locul descoperirii infracţiunii sau la locul aflării
domiciliului bănuitului, învinuitului şi ulterior este stabilit locul săvîrşirii infracţiunii, cauza se
31
trimite la organul de urmărire teritorial respectiv, dacă procurorul nu dispune prin ordonanţă
continuarea urmăririi penale de către organul precedent.
Potrivit art. 257, alin. (5) din CPP, procurorul general şi adjuncţii lui pot dispune, motivat,
transmiterea cauzei de la un organ de urmărire penală unui alt organ de urmărire penală pentru
efectuarea unei urmăriri penale mai operative, mai complete şi mai obiective. Această excepţie
de la criteriile menţionate la art. 257, alin. (1) al din CPP este aplicabilă în cazuri complexe ce
sunt de competenţa materială şi teritorială a mai multor organe de urmărire penală. În asemenea
cazuri, procurorul general sau adjuncţii lui determină organul competent teritorial în funcţie de
circumstanţele concrete ale cauzei.
Urmărirea penală se efectuează în cadrul termenelor de prescripţie privind tragerea la
răspundere penală stabilite de art. 60 din Codul penal. Prin urmare, prelungirea termenului
urmăririi penale se face numai în limitele termenului de prescripţie.

În structura procesului penal, urmărirea penală este bine determinată, atît în timp, cît şi sub
aspectul activităţilor şi soluţiilor ce pot fi desfăşurate de către organele de urmărire penală, de
către procuror şi de judecătorul de instrucţie.
În timp, urmărirea penală îşi are limitele fixate între momentul începerii şi momentul emiterii
soluţiei de către procuror. Momentul începerii urmăririi penale este marcat prin ordonanţă. Prin
începerea urmăririi penale se creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot
desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul urmăririi penale. Momentul final al urmăririi
penale este marcat prin soluţia dată de procuror, care poate fi trimiterea în judecată sau scoaterea
de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori clasarea1.
Potrivit art. 291 din CPP, în cazul în care procurorul constată că din materialele cauzei
rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi acesta poartă răspundere penală, îl pune sub
învinuire şi întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată.
În cazul cînd se constată că fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau de învinuit sau în cazul
constatării altor temeiuri de reabilitare, procurorul dispune prin ordonanţă scoaterea persoanei de
sub urmărire penală (art. 284 din CPP),
În raport cu faptele penale şi cu persoanele care le-au săvîrşit urmărirea penală se efectuează
în privinţa infracţiunii (infracţiunilor) depistate şi a tuturor făptuitorilor în acelaşi timp într-o
cauză unică, dacă se constată una din împrejurările prevăzute de alin. (3) al art. 42 din CPP ce
denotă conexitate, fie în cadrul mai multor cauze, dacă în timpul urmăririi penale sunt stabilite noi
infracţiuni săvîrşite de alte persoane2.
1
Neagu I., Drept procesual penal Partea specială, vol. I. Bucureşti: Oscar Print. 1994. p.30.
2
Potrivit pct. 17 al Instrucţiunii nr. 124/310/46/1720/101 din 26.08.2008 privind evidenţa unică a infracţiunilor, a
cauzelor penale şi a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, modul de completare şi prezentare a actelor de
32
Astfel, după începerea urmăririi penale pentru o singură faptă penală are loc extinderea
procesului penal privind efectuarea urmăririi penale faţă de alte fapte (episoade) sau alte
infracţiuni săvîrşite de bănuit, învinuit sau alte infracţiuni săvîrşite de alte persoane.
Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea urmăririi penale printr-o formă
procesuală generală unică în toate cauzele penale privind orice infracţiune, aplicată şi în cazul
unor infracţiuni flagrante în condiţiile art. 513, 514 din CPP, care se efectuează în termen redus.
Potrivit art. 17 al Legii cu privire la procuratură, la desfăşurarea investigaţiilor în
vederea constatării încălcărilor de lege care urmează a fi sancţionate penal, la exercitarea şi
la conducerea urmăririi penale, la aplicarea unor măsuri de alternativă urmăririi penale, la
implementarea politicii penale a statului şi la asigurarea protecţiei martorilor infracţiunii şi a
altor participanţi la procesul penal, precum şi în cazul participării la înfăptuirea justiţiei,
procurorul este în drept, în limita competenţei, să adopte acte prevăzute de legea procesual
penală, civilă, de legea contravenţională şi de alte legi, să înainteze sesizări şi să conteste cu
recurs actul administrativ.
În anumite cazuri prevăzute de lege, urmărirea penală poate fi pornită numai de Procurorul
General sau de alt procuror.
În cazurile cînd urmărirea penală este pornită de Procurorul General împotriva anumitor
categorii de persoane, acţiunile de urmărire penală trebuie efectuate cu acordul anumitor
instituţii, cu excepţia cazurilor de flagrant. De exemplu în cazul pornirii urmăririi penale
împotriva deputaţilor în Parlament, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în
judecată a cauzei penale este necesar acordul prealabil al Parlamentului. Acest lucru este necesar,
deoarece parlamentarii fac parte din categoria persoanelor care se bucură de imunitate. Alături de
această categorie de persoane mai fac parte judecătorii Curţii Constituţionale, judecătorii Curţii
Supreme de Justiţie şi alte categorii de judecători, Preşedintele RM, Avocaţii parlamentari,
membrii Curţii de Conturi şi Membrii Consiliului de administrare al Băncii Naţionale.
CONCLUZII
Urmare a activităţii de cercetare asupra temei pusă în discuţie, asupra exercitării urmăririi
penale de cître procuror, am relevat următoarele aspecte problematice în domeniul urmăririi
penale:
a) tergiversarea investigaţiilor pe cauzele penale;
b) admiterea unor încălcări la aplicarea institutelor de simplificare a procesului
penal;

evidenţă primară (nepublicată), organele de urmărire penală au obligaţia să dispună începerea urmăririi penale
şi efectuarea acţiunilor de conexare a proceselor penale intentate suplimentar la dosarul penal iniţial început în
cazul constatării unei circumstanţe prevăzute la alin. (3) al art. 42 din CPP sau să dispună începerea urmăririi
penale cu disjungere a materialelor cauzei în cazul stabilirii unor noi infracţiuni săvîrşite de alte persoane decît
cel bănuit sau învinuit în cauza iniţială.

33
 c) deficienţe la interpretarea legislaţiei în vigoare, aplicarea eronată şi
neuniformă a prevederilor legale, ce duce la calificarea incorectă a faptelor
infracţionale;
d) în contextul fluctuaţiei de cadre, remarcăm pregătirea profesională
insuficientă a multor reprezentanţi din cadrul corpului de ofiţeri de urmărire penală;
e) menţinerea îndelungată şi neîntemeiată a persoanelor în calitate de bănuit;
f) deficienţe la aplicarea dispoziţiilor cu privire la administrarea probelor;
g) practica judecătorească neuniformă şi divergenţe la interpretarea normelor
legale.
Drept sistem de referinţă pentru analiza deficienţelor indicate mai sus reiterăm constatarea
că activitatea de urmărire penală are un caracter complex şi continuu.Aceasta vizează toate
verigile tangente procesului penal: organele de constatare – organele de urmărire penală –
procurorul - judecătorul. Activitatea nominalizată trebuie privită ca un tot întreg şi cu un singur
scop: prevenirea şi combaterea fenomenului criminal. Ea se finisează odată cu executarea
hotărîrii pe caz şi nu la etapa transmiterii materialelor acumulate de către, procuror sau instanţa
de judecată. De aceea, deficienţele puse în discuţie trebuie privite în complex, evaluînd aportul
fiecăruia dintre participanţii la proces, în măsura în care au avut careva tangenţe la acesta, în
virtutea executării obligaţiunilor procesuale.

a) Respectarea termenelor rezonabile la efectuarea urmăririi penale.

În calitate de stat membru al Consiliului Europei, parte la Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi alte instrumente relevante, Republica
Moldova a aderat la valorile şi standardele acestora, inclusiv la judecarea cauzei într-un termen
rezonabil, drept garantat prin art.6 al Convenţiei. Revizuirea cauzelor penale în care urmărirea
penală este tergiversată cere analizarea motivelor tergiversării, cu dispunerea indicaţiilor scrise
cu privire la acţiunile necesare a fi efectuate în scopul finisării urmăririi penale în termene
rezonabile. Urmare a studiului efectuat au fost relevaţi factorii ce condiţionează fenomenul
tergiversării urmăririi penale:
- deficienţe legate de dispunerea efectuării expertizelor;
- deficienţe legate de solicitarea şi realizarea asistenţei juridice internaţionale;
- lipsa asistenţei din partea serviciilor operative după pornirea urmăririi penale.

b) Deficienţe la interpretarea legislaţiei în vigoare, aplicarea eronată şi neuniformă a

prevederilor legale respective, ce duce la calificarea incorectă a faptelor infracţionale;

34
 Deşi de la punerea în aplicare a noului Cod de procedură penală au trecut deja 10ani, în
activitatea de urmărire penală a procurorilor continuă să fie constatate cazuri de interpretare
neuniformă a acestuia, care condiţionează în consecinţă aplicarea eronată a dispoziţiilor legii la
investigarea infracţiunilor şi la adoptarea soluţiilor pe cauzele penale.

c) Menţinerea îndelungată şi neîntemeiată a persoanelor în calitate de bănuit.

În condiţiile legii, procurorii urmează să ia toate măsurile necesare pentru soluţionarea într-
un termen de cel mult 3 luni a problemei menţinerii cu statut de bănuit a persoanei în privinţa
căreia a fost adoptată o ordonanţă de recunoaştere în această calitate. Activitatea de urmărire
penală trebuie să fie orientată de la fapt la persoană şi nu invers.
Totodată, în practică însă, urmîndu-se tacit o atitudine caracterizată prin formalism şi lipsă
de control, multe dintre aceste cauze, pe care s-a dispus recunoaşterea persoanei în asemenea
calitate, sînt lăsate în nelucrare, ceea ce presupune că pe dosar, în acest termen de 3 luni, există
perioade îndelungate, cînd nu se întreprind acţiuni procesuale concrete şi eficiente de investigare,
deşi pe caz se impun activităţi multiple, inclusiv cu participarea bănuitului. În interiorul acestui
termen procurorii nu intervin cu indicaţii pentru administrarea probatoriului necesar, nu
reacţionează la tergiversări, dar practic dau dovadă de inacţiune.

d) Deficienţe la aplicarea dispoziţiilor cu privire la administrarea probelor.

Uneori, procurororii în procesul examinării cauzelor se conduc de prevederile legislaţiei
abrogate şi continuă să administreze probatoriul în baza unor obişnuinţe şi stereotipuri vechi. În
special în procesul audierii persoanelor, declaraţiile acestora continuă a fi documentate ca
explicaţii, deşi potrivit Codului de procedură penală anume procesul-verbal al acţiunii procesuale
constituie mijloc de probă şi unicul act procedural prin care se consemnează declaraţiile
persoanelor; depoziţiile victimei, ale martorilor.

e) Practica judecătorească neuniformă, divergenţe la interpretareanormelor legale.

La moment între corpul de judecători şi procurori au fost stabilite mai multe divergenţe la
interpretarea diferitor institute materiale şi procesual penale care privesc:
- competenţa organelor de urmărire penală la investigarea infracţiunilor (competenţa
organelor de urmărire penală din cadrul MAI; atribuţia procurorului teritorial sau
specializat ori a Procurorului General şi a adjuncţilor lui de a dispune efectuarea urmăririi
penale organelor de urmărire similare sau de a transmite cauza pentru exercitarea
urmăririi penale unui organ de poliţie; competenţa procurorului de a investiga orice
categorie de cauze penale, indiferent de competenţa legală);
35
 - nulitatea probelor şi încălcările procesual penale care pot determina declararea nulităţii
absolute sau relative a probelor administrate;
- limitele controlului judiciar al procedurii prejudiciare (art.313 CPP);
- criteriile de apreciere a probelor;
- legalitatea reluării urmăririi penale conform art.287 alin.(1) din CPP prin prisma
exigenţelor principiului naedmiterii dublei urmăriri penale.

BIBLIOGRAFIE
1. Constituţia Republicii Moldova. Publicată la 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr. 1. în
vigoare: 27.08.1994.
36
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122 –XV din 14.03.2013, MO al RM
nr. 104-110/447 din 07.06.2013.
3. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002, M.O. al RM nr. 72-74/195
din 14.04.2009.
4. Legea RM nr. 294-XVI din 25.12.2008 cu privire la procuratură, M.O. al RM nr. 55-
56/155 din 17.03.2009.
5. Legea RM nr. 544 din 20.07.1995 cu privire la statutul judecătorului, M.O. al RM nr. 117-
119 din 15.08.2002.
6. Legea RM nr. 317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituţională, M.O.al RM nr. 8 din
07.02.1995.
7. Legea cu privire la statutul judecătorului, nr. 544 din 20.07.1995, Monitorul Oficial Nr.
117-119, În vigoare din 26.10.1995
8. Apetrei M., Drept procesual penal. Bucureşti: OSCAR PRINT. 1999.
9. Bîrsan C., Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Bucureşti: C.H.Beck. 2006.
10. Chirilă A., Relevanţa penală a plîngerii prealabile. Bucureşti: Universul Juridic. 2010.
11. Didîc V., Şterbeţ V., Botezatu R., Roman D., Vîzdoagă T., Drept procesual penal.
Conducerea şi efectuarea urmăririi penale de către procuror. Suporturi de curs. Institutul
Naţional al Justiţiei. Chişinău: Elan Poligraf. 2008.
12. Dolea I., Roman D., Sedleţchi I., Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S., Drept
procesual penal. Chişinău: Cartdidact. Partea Specială. 2006.
13. Dolea I., Roman D., Sedleţchi I., Vizdoagă T., Rotaru V., Cerbu A., Ursu S., Drept
procesual penal. Ed. a 3-a rev. şi completată. Chişinău: Cartier Juridic. 2009.
14. Dolea I., Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului
privat. Chişinău: Cartea Juridică. 2009.
15. Dolea I., Roman D., Sedleţchi I., Vizdoagă T., Rotaru I., Cerbu A, Ursu S., Drept procesual
penal. Universitatea de Stat din Moldova. Chişinău: Cartdidact. Vol. 2. Partea Specială.
2006.
16. Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T., Sedleţchi I., Şterbeţ V., Rotaru V., Botezatu R., Cerbu
A., Ursu S, Erjîu E, Codul de procedură penală. Comentariu. Chişinău: Cartier Juridic.
2005.

37