Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drumuri I Trecatori Peste Carpai Prime
Drumuri I Trecatori Peste Carpai Prime
edidit
Costin Croitoru
Bucureşti – Brăila
2019
CUPRINS
Dragoș Măndescu
(Muzeul Județean Argeș)
1
Această lucrare a fost realizată cu sprijinul unui grant al Ministerului Cercetării și Inovării, CNCS‐
UEFISCDI, număr proiect 90/2016, PN‐III‐P4‐ID‐PCCF‐2016‐0090, în cadrul proiectului PNCDI III.
2
Soarta hărţilor antice, în general, a fost una schimbătoare şi inegală de‐a lungul istoriei: dacă, de
exemplu, harta lui Ptolemeu (sec. II p. Chr.) a făcut carieră în epocile ce au urmat, la fel de
celebra hartă a lui Agrippa, expusă public la Roma, şi care prezenta întreaga lume cunoscută la
cumpăna celor două ere, a fost definitiv pierdută.
3
Vezi un studiu recent, cu bibliografia, la Alexandru Madgearu, Comentarii asupra unor informaţii
din Geografia şi Harta lui al‐Idrīsī, în Pontica, L, 2017, p. 137‐162.
4
Laurențiu Rădvan, Drumuri de țară și drumuri de oraș în Țara Românească în secolele XVII‐XVIII,
în volumul Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident. Tranziția de la medievalitate la
modernitate (editor L. Rădvan), Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2007, p. 67; Aurora Ilieş,
Drumurile şi transportul sării în Ţara Românească (sec. XV‐XIX), în Studii şi materiale de istorie
medie, VII, 1974, p. 223.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 487
5
Lazarus Secretarius: the first Hungarian mapmaker and his work, editor Lajos Stegena,
Akademiai Kiado, Budapest, 1982; Sergiu Iosipescu, Carpații sud‐estici în Evul Mediu târziu (1166‐
1526). O istorie prin pasurile montane, Editura Istros, Brăila, 2013, p. 25‐29, pentru o discuție
foarte utilă din perspectiva problematicii trecătorilor.
6
Lazarus Secretarius, op. cit., pl. 1‐5.
7
Adrian Năstase, Ioan‐Aurel Pop, Mihai Gribincea, Historia Transylvaniae. Transilvania în cinci
secole de cartografie, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2018, p. 54‐55, nr. 3.
8
Ibidem, p. 62‐63, nr. 7.
9
Ibidem, p. 108‐109, nr. 30.
488 Dragoș Măndescu
Roșu, apare ca singurul spațiu prin care Țara Românească („Valachiae Pars”)
comunica cu teritoriul de peste Carpați, fiind redat ca un culoar larg ce
străpunge munții, în frumoasa hartă a Transilvaniei realizată de Johannes
Sambucus, la Viena, în 1566 și făcută cunoscută în urma includerii sale, în două
variante, în atlasul lui Abraham Ortelius, Theatrum Orbis Terrarum, tipărit
începând cu 1570 – prima ediţie la Antwerpen10. Statutul de trecătoare
principală prin Carpați de care se bucura defileul Oltului în producțiile
cartografice ale secolului al XVI‐lea era accentuată inclusiv prin suprapunerea
fantezistă cu Tapae, locul bătăliei11 care a făcut posibilă pătrunderea romanilor
în Dacia („Tabe acceßsus ad Daciam”), aşa cum va proceda același Ortelius pe
harta Daciarum, Moesiarum que, vetus descriptio, Anvers, 1595. Această hartă
a fost preluată rapid și de alți cartografi contemporani, precum Pieter van der
Keers (Petrus Kaerius), Amsterdam, 159512.
Defileul Oltului era greu de trecut cu vederea şi imposibil de omis din
reprezentare chiar atunci când avem de a face cu o hartă ce accentuează grafic
deliberat lanțul Carpaților – văzut ca hotarul nu numai geografic, ci poate și
cultural, dintre Transilvania şi regiunile extracarpatice aflate sub tutela Porţii
Otomane –, precum cea a lui Nicolas Sanson, Principaute de Transilvanie tirée
de W. Lazius, de I. Sambucus, et de G. Mercator & C., editată la Paris, în 1664,
de Pierre Mariette13.
Numai rareori, și atunci ca urmare foarte probabil a unor confuzii și
localizări eronate, se întâmplă în cartografia secolului al XVI‐lea ca trecătoarea
principală situată în unicul loc al segmentării lanțului Carpaţilor Meridionali, să
tindă către Bran și nu către Turnu Roșu. Așa este cazul în harta de la 1548 a lui
Jacobo Castaldo, Polonia et Hungaria nuova tavola, unde Carpații sunt
străbătuți de un râu (modelul Oltului este evident), dar în amonte nu se mai
10
Ion Ciortan, Măriuca Radu, Octavian Ion Penda, Descriptio Romaniae, Muzeul Naţional al
Hărţilor şi Cărţii Vechi, Bucureşti, 2004, p. 122‐123; Abraham Ortelius, Harta Transilvaniei,
traducere din limba latină și note de Aurora Pețan, Editura Dacica, București, 2009; László Gróf,
Descriptio Transylvaniae, Sfântu Gheorghe, 2010, p. 24‐27; A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op.
cit., p. 86‐87, nr. 19.
11
De căutat tot într‐o trecătoare montană, dar nu în defileul Oltului, ci, foarte probabil în zona
Porții de Fier a Transilvaniei (vezi Radu Vulpe, Columna lui Traian – monument al etnogenezei
românilor, Editura Sport‐Turism, București, 1988, p. 53‐58).
12
Florin Fodorean, Maps of Roman Dacia. I. Map of Petrus Kaerius, în Journal of Ancient History
and Archeology, I, 2014, 1, p. 40‐43; A. Năstase, M. Gribincea, Ovidiu Dumitru, Descriptio
Bessarabiae. Basarabia în cinci secole de cartografie, Editura Institutului Cultural Român,
Bucureşti, 2017, p. 88‐89, nr. 14; p. 92‐93, nr. 16.
13
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 106‐107, nr. 29.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 489
află Sibiul; capetele culoarului montan sunt aici Brașovul („Brastovia”) şi Argeşul
(„Argias”)14.
Faptul că nici măcar „producțiile interne” cartografice, cele dintâi fiind
elaborate la cumpăna secolelor al XVII‐lea și al XVIII‐lea, nu înfățișează
drumurile prin Țările Române nu ar trebui să surprindă. Prin aceste lipsuri
evidente, respectivele hărți, ai căror autori sunt reprezentanții prin excelență ai
„clasei conducătoare” din Principate, stolnicul Țării Românești, Constantin
Cantacuzino și ex‐voievodul Moldovei, Dimitrie Cantemir, par să ilustreze
carențele preocupărilor și limitele interesului autorităților pentru căile de
comunicație, o notă comună nu numai pentru evul mediu românesc15, ci și
pentru epocile mai recente.
Singurele drumuri ce apar atât în harta lui Cantacuzino pentru Țara
Românească, tipărită la Padova, în 170016, cât și în harta Moldovei elaborată de
Cantemir la 1716 și tipărită două decenii mai târziu la Amsterdam (1737)17 sunt
cele antice, încă durabile și funcționale, atribuite împăratului Traian18: drumul
de‐a lungul Oltului19, astăzi cunoscut drept limes alutanus (denumit „Gefyra
lithostrotos Basileia tou Traianou” / „Pons lapideus Imperatoris Trajani” de
Cantacuzino și preluat de Anton Maria del Chiaro cu denumrea „Strada
lastricata da Traiano Imperator”) și care dădea direcția de pătrundere în
Transilvania pe la Turnu Roșu, respectiv „Via Trajani” din sudul Moldovei, ce
dubla fortificația liniară atribuită, desigur, aceluiași împărat – valul împăratului
Traian20. Despre drumuri nu vom găsi informații coerente sau vreun capitol
aparte nici în Descriptio Moldaviae, scrisă de Dimitrie Cantemir la 1713, operă
în asociere cu care trebuie să privim harta amintita hartă a Moldovei. Informații
disparate din această lucrare ne permit totuși să recompunem tabloul căilor de
comunicație din Moldova la începutul sec. al XVIII‐lea, țesut în jurul a patru ape
navigabile – Dunărea (calea aleasă pentru a intra în țară, pe la Galați, inclusiv de
14
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 72‐73, nr. 5.
15
L. Rădvan, op. cit., p. 67‐68.
16
Ana Toşa‐Turdeanu, Oltenia – geografie istorică în hărţile secolului XVIII, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1975, p. 18‐23, 195.
17
Vlad Alexandrescu, Autour de la Carte de la Moldavie par Démètre Cantemir,în Revue des
Études Sud‐Est Européennes, XLIX, 2011, 1–4, p. 139–188.
18
Dragoş Măndescu, Ion Dumitrescu, The archaeological monuments at the North‐Balkan
periphery of the Roman Empire in old cartography, în volumul Limes XXII. Proceedings of the 22nd
International Congress of Roman Frontier Studies Ruse, Bulgaria, September 2012 (editori Lyudmil
Vagalinski, Nicolay Sharankov), National Archaeological Institute with Museum, Sofia, 2015,
p. 278‐279.
19
L. Rădvan, op. cit., p. 71, 85, 105.
20
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. Petre Pandrea, note Constantin Măciucă, Editura
Minerva, Bucureşti, 1986, p. 29.
490 Dragoș Măndescu
emisarii Porții), Nistrul, Prutul și Siretul21– și a două drumuri principale din Țara
de Jos, ce uneau reședința de la Iași, pe de o parte cu Suceava, prin Târgu
Frumos, iar pe de altă parte cu Galații, prin Vaslui, Bârlad și Tecuci. Cât privește
Ţara de Sus, aici este menționat doar „drumul pe la Trotuș” (Târgu Trotuș), dar
care ne interesează în mod direct, considerat a fi fost drumul „cel mai larg”
dintre Moldova şi Transilvania22. Este vorba de pasul Oituz, cel mai important
pas prin Carpații Orientali, ce urmează cursul văii Oituzului și apoi pe cel al
Trotușului. Faptul că oferea cele mai bune condiții de transport, inclusiv faptul
că putea fi străbătut cu carele (o situație rarisimă, dacă nu chiar unică pentru
pasurile din Carpații Orientali în evul mediu), pasul Oituz a fost utilizat pentru a
pătrunde în Moldova atât de efectivele masive ale celebrei „armate negre”
(fekete sereg), conduse personal de regele Mathia Corvin în campania din 1467
împotriva Moldovei lui Ștefan cel Mare23, cât și de Mihai Viteazul și oastea sa de
28.000 de oameni și 30 de tunuri, în primăvara lui 160024.
Dar chiar și la nivel european cartografii din zorii modernității acordau
puțină atenție reprezentărilor drumurilor pe hărțile lor. Există, totuși, o rută
celebră ce apare constant trasată pe hărțile sud‐estului Europei începând cu a
doua jumătate a sec. al XVII‐lea, și anume drumul de la Belgrad la Istanbul, ce
tăia Peninsula Balcanică de‐a lungul, la sud de Dunăre, prin Niș, Sofia, Plovdiv și
Edirne. Regăsim acest drum, de exemplu, în hărțile lui Nicolaus Visscher,
Exactissima tabula qua tam Danubii fluvii pars inferior... și Totius Regni
Hungariae, ambele tipărite la Amsterdam, în 1680, respectiv 168325. În aceeaşi
perioadă, circa 1680, marele drum apare pe harta lui Justus Danckerts, Regni
Hungariae, Greciae et Moreae, tipărită la Amsterdam26.
Același drum, denumit clar „Camino da Belgrado á Constantinopoli”
este marcat și de Giacomo Cantelli da Vignola pe harta intitulată Corso del
Danubio da Belgrado fino al Mar Nero (Roma, 1684). La acesta, în plus, apar
primele indicii ale unei rute la nord de Dunăre, în Moldova, și anume un drum
(„Camino da Iassi á Constantinopoli”) ce străbate țara de la nord la sud, de la
Iași („Iassi”), prin Vaslui („Vasluy”), Bârlad („Barlad”) și Galați („Galacz”) până la
21
Ibidem, p. 12.
22
Ibidem, p. 17‐25.
23
Eugenia Neamțu, Vasile Neamțu, Stela Cheptea, Orașul medieval Baia în secolele XIV‐XVII, Editura
Junimea, Iași, 1980, p. 14‐15; L. Rădvan, Orașele din Țările Române în Evul Mediu (sfârșitul sec. al
XIII‐lea – începutul sec. al XVI‐lea), Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2011, p. 223, 480‐481.
24
Gheorghe Burlacu, Ocolul domnesc Trotuș (sec. XV‐XIX). Partea a III‐a, în Carpica, XXXI, 2002,
p. 129‐130.
25
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 110‐111, nr. 25; A. Năstase, I‐A. Pop,
M. Gribincea, op. cit., p. 126‐127, nr. 40.
26
I. Ciortan, M. Radu, O. I. Penda, op. cit., p. 70‐71.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 491
27
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 118‐119, nr. 29; A. Năstase, I‐A. Pop,
M. Gribincea, op. cit., p. 128‐129, nr. 41.
28
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 174‐177, nr. 64‐65.
29
L. Rădvan, Orașele..., p. 223, nota 289; p. 451.
30
Pavel Binder, Drumurile și plaiurile Carpaților Orientali, în Studii și articole de istorie, XX, 1972,
p. 74.
31
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 134‐135, nr. 44.
492 Dragoș Măndescu
32
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 160‐161, nr. 50; A. Năstase, I‐A. Pop,
M. Gribincea, op. cit., p. 178‐179, nr. 66.
33
Cf. S. Iosipescu, op. cit., p. 405, nota 127.
34
E. Neamțu, V. Neamțu, S. Cheptea, op. cit., p. 14‐15; L. Rădvan, Orașele..., p. 451 și urm.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 493
35
I. Ciortan, M. Radu, O. I. Penda, op. cit., p. 98‐99.
36
Ibidem, p. 148‐149; A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 108‐109, nr. 30.
494 Dragoș Măndescu
37
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 140‐141, nr. 47.
38
I. Ciortan, M. Radu, O. I. Penda, op. cit., p. 182‐183.
39
Antal András Deák, Maps from under the shadow of the Crescent Moon, Duna Múzeum,
Esztergom, 2006, p. 20‐21.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 495
43
Ion Toderașcu, Unitatea românească medievală, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1988, p. 98‐102; Costin Murgescu, Drumurile unității românești, Editura Enciclopedică, București,
1996, p. 107 și urm., 154‐162.
44
Nicolae Iorga, Carpații în luptele dintre români și unguri, în Idem, Studii asupra evului mediu
românesc (ediție îngrijită de Șerban Papacostea), Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1984, p. 168‐186; S. Iosipescu, op. cit., în special capitolul V, Trecătorile Carpaților sud‐estici sub
expansiunea otomană în anii 1395‐1456, p. 223‐305.
45
În finalul notei de sub cartușul hărții, Visconti recunoaște, de altfel, că pentru realizarea
acesteia nu toate ținuturile înfățișate au beneficiat de o documentare directă pe teren; așadar,
unele zone erau mult mai bine cunoscute decât altele, aceasta reflectându‐se și în inconstanța
detaliilor: „Quello chi se vede imperfetto, fa conoscere che non vi sono stato per darne la dovuta
chiarezza”.
46
L. Rădvan, Drumuri..., p. 75 și S. Iosipescu, op. cit, p. 407, unde sunt redate mărturiile unor
călători de la finalul sec. al XVI‐lea, precum Franco Sivori și Jacques Bongars.
47
Johann Filstich, Încercare de istorie românească (studiu introductiv, ediţia textului şi note Adolf
Armbruster, trad. Radu Constantinescu), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979,
p. 59. Autorul scria, la 1728, despre transporturile de vin pe care brașovenii obișnuiau să aducă
toamna din Țara Românească, în butii mari și multe (uneori cu capacități considerabile, de câte
120, 130 și chiar 140 de vedre), desigur, prin pasul Bran: „Cel care nu știe drumurile, abia ar
putea să creadă întru câtă primejdie a vieții, ologire a cailor și geruri îndurate sunt aduse de
498 Dragoș Măndescu
cărăuși acele butii de peste munte”. De altfel, vinul constituia în acea epocă una dintre cele mai
tranzitate produse de import. O situație a importurilor în Transilvania la 1768, situează vinul din
Țara Românească și Moldova pe un onorabil loc 6 din 60 de produse tranzacționate. Se aducea
vin muntenesc și moldovenesc în valoare de peste 57.000 de florini, reprezentând 4,3% din
valoarea totală a importurilor. Era o valoare mai mare decât a oricărui produs exportat atunci de
Transilvania (oricum, exporturile valorând de 2,5 ori mai puțin decât importurile), cu excepția
postavului (cf. Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, ediția a II‐a, ediție îngrijită
de Mihai D. Drecin și Margareta Susana Spânu, Muzeul Județean de Istorie Brașov, Brașov, 1995,
p. 201‐202). Descrierea plastică a lui Filstich privind dificultățile transportului trimite involuntar și
la situația din Antichitate a transbordării vinului peste Carpați prin același anevoios pas Rucăr‐
Bran, la capătul sudic al culoarului montan situl getic de la Cetățeni funcționând ca un adevărat
antrepozit pentru comerțul cu acest mult‐dorit produs [Ion Glodariu, Roads across the
Carpathians during the Dacian antiquity, în volumul Orbis Antiquus. Studia in honorem Ioannis
Pisonis (editori: Ligia Ruscu, Carmen Ciongradi, Radu Ardevan, Cristian Roman, Cătălin Găzdac),
Nereamia Napocae Press, Cluj‐Napoca, 2004, p. 538‐541; Dragoş Măndescu, De la Mer Égée
jusqu’aux Carpates: la route du vin de Rhodes vers la Dacie, în volumul The Danubian Lands
between the Black, Aegean and Adriatic Seas, Proceedings of the Fifth International Congress on
Black Sea Antiquities – Belgrade, 2013 (editori: Gocha R. Tsetskhladze, Alexandru Avram, James
Hargrave), Archaeopress Archaeology, Oxford, 2015, p. 255‐260].
48
E. Namțu, V. Neamțu, S. Cheptea, op. cit., p. 15.
49
John Stoye, Marsigli's Europe. 1680‐1730. The life and times of Luigi Ferdinando Marsigli,
soldier and virtuoso, Yale University Press, New Haven & London, 1994, p. 61‐100, 164‐215.
50
A. A. Deák, Die Nürnberger Hersteller der Donau‐ und Ungarkarten von L. F. Marsigli, în volumul
Gerhard Mercator und seine Zeit. 7 Kartographiehistorisches Colloquium in Duisburg 1994.
Vorträge und Berichte (editor W. Scharfe), Duisburger Forschungen Bd. 42, Walter Braun Verlag,
Duisburg, 1996, p. 211‐216; A. A. Deák, Miljenko Lapaine, Ivka Kijajic, Johann Christoph Müller
(1673‐1721), în Kartografija i Geoinformacije – Croatia Cartographic Society Zagreb, III, 2004, 3,
p. 68‐80; D. Măndescu, ”Jidova” before Danubius..., p. 26‐27.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 499
51
Biblioteca Universitaria di Bologna, mss. Marsigli, vol. 54, nr. 604.
52
Gyorgy Kisari Balla, Marsigli tábornok térképei, Budapesta, 2005, p. 237‐238, nr. 153.
53
Biblioteca Universitaria di Bologna, mss. Marsigli, vol. 48, nr. 36.
54
G. Kisari Balla, op. cit., p. 216, nr. 110.
500 Dragoș Măndescu
55
A. A. Deák, Maps from under..., p. 42, 322, 348, nr. 280, 312; G. Kisari Balla, op. cit., p. 222,
nr. 124‐125.
56
Biblioteca Universitaria di Bologna, mss. Marsigli, vol. 49, nr. 16.
57
A. A. Deák, Maps from under..., p. 42, 321, 343‐344, nr. 279, 307; G. Kisari Balla, op. cit., p. 219,
nr. 118‐119.
58
Österreichische Staatsarchiv, Hofkriegsrat, Akten, BLG 1701. Juli/42.
59
Iată o primă „defecțiune” în construirea acelei concepții, urmărită cu perseverență îndeosebi în
epoca modernă, conform căreia sistemul de drumuri al Ungariei a fost întotdeauna orientat în
chip natural, firesc, spre Buda, pentru necesitățile căreia se justifica, astfel, crearea unei regiuni
economice a Dunării mijlocii (cf. V. Jinga, op. cit., p. 46‐47, 150).
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 501
60
Anton Maria del Chiaro, Revoluțiile Valahiei (trad. S. Cris‐Cristian), Editura Viața Românească,
Iași, 1929, p. 10; Călători străini despre Țările Române (volum îngrijit de Maria Holban, Maria
Matilda Alexandrescu‐Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu), IX, Editura Științifică, București,
1997, p. 342 (mărturiile lui Neofit din Creta, la 1746); Flaminiu Mîrțu, Bâlciul, târg internațional,
în: Câmpulung‐Muscel, ieri și azi – istoria orașului (coord. Gheorghe Pârnuță), Câmpulung, p. 36‐41;
Claudiu Neagoe, Noi aspecte referitoare la „Zborul de la Sfântul Ilie”, în Argesis. Studii și
comunicări – Seria Istorie, XI, 2002, p. 225‐226; D. Măndescu, Marius Păduraru, Vasele funerare
din sticlă. Comerț, contacte interculturale și practici funerare în Valahia medievală, în Istros, XIX,
2013, p. 573‐575, cu bibliografia.
61
Pentru plasarea începuturilor bâlciului de la Câmpulung cel mai târziu în sec. al XV‐lea, vezi
L. Rădvan, Orașele..., p. 234.
502 Dragoș Măndescu
către sud şi care se unea lângă Tohan („Thohany”) și nu lângă Câmpulung cum
este reprezentat pe harta de la 1699, cu drumul ce făcea legătura, prin pasul
Rucăr‐Bran, între Brașov și Țara Românească62.
Aceste clarificări ale concepției lui Marsigli despre trecătorile din
Carpați reies din hărțile destinate reprezentărilor cartografice ale „țărilor
monarhiei maghiare”, desenate de Müller în 1702‐1703, la Nürnberg, și rămase
în manuscris în arhiva de la Bologna63. Acest set conține nu numai harta
Transilvaniei, ci și pe cele ale Țării Românești și Moldovei, toate fiind îngrijit și
cu mare acuratețe realizate64. Drumurile sunt ușor de urmărit, fiind redate
distinct, sub forma unor linii roșii. Între Transilvania și Țara Românească,
drumurile treceau munții prin pasurile Vulcan („Vulkan”), Turnu Roșu
(„Rotthurn”), Bran („Tersburg”), Predeal („Timis”) și Buzău („Busa”). Moldova se
lega de Transilvania, de asemenea, prin cinci trecători. Primele trei trecători,
cele mai nordice, nu sunt numite, dar sunt ușor de recunoscut. Cel mai nordic
pas, în zona Rodnei („Radna”), este probabil aşa‐numitul „drum al Cucuresii”,
un drum de culme prin Munţii Suhardului (succedat mult mai târziu și pe un cu
totul alt traseu de pasul Rotunda), ce fusese fortificat de principele Rákóczi
György II cu un turn de strajă, în 165565; al doilea, ce unea zona Dornelor
(„Dorna”) cu cea a Bârgăului („Borgo”) este, evident pasul Tihuța / Bârgău; în
cel de‐al treilea, situat între Munții Călimani („Kelemen M.”) și Tarcău („Tarkö
M.”) trebuie să vedem foarte probabil pasul Covacipeter; în fine, ultimele două
sunt marcate ca atare: Ghimeș („Gemis”) și Oituz („Oitos”).
Acest inventar al pasurilor montane transcarpatice înfățișat de Marsigli
în primii ani ai sec. al XVIII‐lea este cel mai complet de până atunci și mult mai
bine închegat decât multe altele ce vor urma. Neșansa acestor hărți detaliate
special dedicate provinciilor românești a fost aceea că au rămas în stadiul de
manuscris și, ca urmare a faptului că nu au circulat în epocă, nu au avut
posibilitatea de a influența producția cartografică europeană aflată atunci în
plin avânt. De altfel, nici astăzi soarta lor nu este una cu mult mai bună, fiind
ignorate de istoriografia românească.
62
Cât de mult preț a pus administrația comercială habsburgică pe aceste recomandări vizionare
ale lui Marsigli, ce țineau seama, fără doar și poate, de realitățile obiective, se vede și din faptul
că doar după ceva mai mult de jumătate de secol, Maria Teresia diriguia prin decret imperial
orientarea comercială a Transilvaniei către Marea Mediterană, pe axa Sibiu – Fiume. Este
evidentă inconstanța Vienei, care, la răstimpuri, „întocmea planuri vaste de expansiune
comercială spre Orientul Apropiat, planuri fără a doua zi, creatoare de iluzii și dezamăgiri”
(V. Jinga, op. cit., p. 190‐192).
63
Biblioteca Universitaria di Bologna, mss. Marsigli, vol. 28.
64
A. A. Deák, Maps from under..., p. 320, nr. 276‐278; G. Kisari Balla, op. cit., p. 197, nr. 71‐72–75‐76.
65
P. Binder, op. cit., p. 69‐70.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 503
66
D. Măndescu, ”Jidova” before Danubius..., p. 25‐28; Idem, Harta Ungariei de Guillaume Delisle
(1703) și enigma primei reprezentări cartografice a limesului transalutan, în volumul Arheologia
peisajului și frontierele romane. Lucrările Simpozionului din 20 noiembrie 2015, Muzeul Național
de Istorie a României București (editor Eugen Silviu Teodor), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2016, p. 204‐207.
67
L. Szántai, Delisle 1703‐ as Magyarország ‐ térképének rejtélyei, în Cartographica Hungarica,
VIII, 2004, p. 75‐80.
504 Dragoș Măndescu
68
I. Ciortan, M. Radu, O. I. Penda, op. cit., p. 92‐93; A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit.,
p. 222‐223, nr. 82.
69
I. Ciortan, M. Radu, O. Penda, op. cit., p. 172‐173.
70
Ibidem, p. 184‐185; A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru 2017, p. 208‐209, nr. 75; A. Năstase,
I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 194‐195, nr. 73; p. 198‐199, nr. 75.
71
Friedrich Schwantz von Springfels, Descrierea Olteniei la 1723 (ediție, trad. germ., studiu
introductiv, note și indice de Mircea‐Gheorghe Abrudan), Editura Istros – Centrul de Studii
Transilvane, Brăila – Cluj‐Napoca, 2017, p. 47‐52.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 505
72
J. Filstich, op. cit., p. 37.
73
F. Schwantz von Springfels, op. cit., p. 49; L. Rădvan, Drumuri..., p. 84.
74
Conform indicațiilor oferite de softurile contemporane de orientare, pentru a străbate pietonal
traseul actual al defileului Oltului (de la Turnu Roșu până la Cozia) sunt necesare 12 ore și
jumătate.
75
L. Rădvan, Drumuri..., p. 86, nota 114.
76
J. Filstich, op. cit., p. 61.
77
Lidia A. Demény, Regimul tricesimelor şi punctele vamale din Transilvania în perioada
principatului autonom, în Studii şi materiale de istorie medie, VII, 1974, p. 212, 214.
78
P. Binder, op. cit., p. 68‐71, nota 12.
79
A. Ilieş, op. cit., p. 228, notele 37‐39.
80
F. Schwantz von Springfels, op. cit., p. 80‐82, 123‐145, hărţile 1‐4.
506 Dragoș Măndescu
81
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 204‐205, nr. 78.
82
Mădălina‐Valeria Veres, Putting Transylvania on the Map: Cartography and Enlightened
Absolutism in the Habsburg Monarchy, în Austrian History Yearbook, XLIII, 2012, p. 141–164.
83
A. Toşa‐Turdeanu, op. cit., p. 169‐177; Eugen Silviu Teodor, Harta Specht, studiu disponibil
online, pe www.limes‐transalutanus.ro/files/Documentare/HARTA%20SPECHT.pdf
84
Alexandru‐Ionuţ Cruceru, Cezar Buterez, Historical travel times according to Specht’s map. Case
study: Săcuieni county ‐ Wallachia (Romania), în Cinq Continents. Revue Roumaine de
Geographie, VII, 2017, 15, p. 59‐77.
85
I. Ciortan, M. Radu, O. I. Penda, op. cit., p. 180‐181; L. Gróf, op. cit., p. 14‐15; A. Năstase, I‐A.
Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 172‐173, nr. 63.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 507
86
Andrea Demjén, Florin Gogâltan, The Ciuc‐Ghimeș Quarantine (18th–19th Centuries).
Archaeological Researches of the Former Customs Point “Cetatea Rákóczy”, în Ziridava. Studia
Archaeologica, XXXI, 2017, p. 301‐324. De numele principelui Transilvaniei Bethlen Gábor se
leagă, de fapt, viziunea unui sistem coerent de fortificare a trecătorilor prin Carpaţii Curburii, de
care a beneficiat nu numai pasul Ghimeş, ci şi Oituzul, Doftana şi Buzăul (P. Binder, op. cit., p. 66, 73).
87
Gh. Burlacu, op. cit., p. 133.
88
P. Binder, op. cit., p. 73; Idem, Din geografia istorică a pasurilor din Carpații Orientali, în Revista
Bistriței, III, 1974, p. 331
508 Dragoș Măndescu
„Laposh” (Lăpuș) și înainta către sud prin „Passus Rudna”, iar ultimul pornea, ca
și „Passus Tartar”, tot de la „Dobrilo”(?), de la Prut, trecând munții printr‐un pas
nenumit, marcat drept „Porta”.
După această piatră de hotar reprezentată de harta lui Homann,
detaliile respective vor fi preluate îndeaproape de alți autori, dintre care unii,
precum Johann Matthias Haas cu a sa larg răspândită Carte d’Hongrie,
elaborată în 1744 la Wittenberg şi tipărită la Nürnberg, începând cu 1747,
lucrau direct cu editura moștenitorilor lui Homann89. Un bun exemplu pentru
ilustrarea perpetuării modelului cartografic inițiat de Homann pentru arcul
carpatic este reprezentat şi de Johann Schreiber, cu a sa Neue Kriegs Charte von
Siebenbürgen, Moldau, Walachey und dem Temeswarer Bannat, Leipzig , 1749.
Dinspre „Temeswarer Banat” se ajungea în Transilvania prin „P. Eisen Thor”.
Dinspre Oltenia („Kayserliche Walachei”), se ajungea prin „Passus Vulkan”.
Dinspre Valahia de la răsătit de Olt („Türkische Walachei”), călătorului care
dorea să treacă Carpații îi stăteau la dispoziție patru trecători, și anume: „zum
Rothe Thurm”, „P. Türzburg” (de la „Rukur” la „Türtzburg” și mai departe la
„Rosenau”), „Passus Themis” între „Tzeras” (Cerașu) și „Cronstat” (Brașov), în
care trebuie să vedem, cu înțelegere pentru erorile de localizare, drumul
Teleajenului90, apoi la limita dintre Țara Românească și Moldova înainta către
Transilvana, către nord‐vest, „Passus Buza”, de la „Tzesleu” (Cislău) până la
„Tartlau” (Prejmer). Dinspre Moldova, accesul spre Transilvania se făcea prin
două trecători: „Passus Oitos” și „Passus Ghemes”, al cărui capăt la răsărit de
Carpați se sprijină pe „Moldavorum Vigilia”. Mai departe, dinspre nord, dinspre
Ungaria și Polonia, în Transilvania pătrundeau alte patru trecători: „Nagybania”,
„Rudna”, „Tartar” și „Tirmenitz”91 (Fig. 6).
Acestea vor fi coordonatele prin care cartografia europeană se va
raporta la pasurile carpatice pe toată durata secolului al XVIII‐lea. Linia
inaugurată de Homann și preluată de Haas şi de Schreiber va fi continuată
aproape fără vreo modificare de Paolo Santini, care prezintă aceleași trecători,
cu aceeași dispunere și utilizând aceeași convenție grafică precum înaintașii săi
(o notă distinctă, totuși, pentru acea „Moldavorum Vigilia” de la capătul
moldovean al pasului Ghimeș, redată acum mult mai individualizat – Fig. 7), în
89
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 188‐189, nr. 70.
90
A‐I. Cruceru, C. Buterez, Drumul Teleajenului şi Drumul Buzăului. Noi repere geografice şi
istorice, în Mousaios, XVII, 2012, p. 263.
91
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 200‐201, nr. 71; A. Năstase, I‐A. Pop,
M. Gribincea, op. cit., p. 192‐193, nr. 72.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 509
92
L. Gróf, op. cit., p. 32‐33; A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 212‐213, nr. 82.
93
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 183, nr. 68
94
Stelian Coșuleț, Date de geografie istorică oferite de „Harta Moldovei și a Țării Românești”
tipărită la Nürnberg în anul 1785, în Cumidava, XXII‐XXIV, 1998‐2000, p. 302.
95
A. Năstase, M. Gribincea, O. Dumitru, op. cit., p. 232‐233, nr. 87; p. 252‐253, nr. 98; A. Năstase,
I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 214‐215, nr. 83; p. 220‐221, nr. 86.
96
A. Năstase, I‐A. Pop, M. Gribincea, op. cit., p. 224‐225, nr. 88.
97
L. Rădvan, Drumuri..., p. 71.
98
Ibidem, p. 86; S. Iosipescu, op. cit., p. 24‐25; A. Toşa‐Turdeanu, op. cit., p. 176.
510 Dragoș Măndescu
99
J. Filstich, op. cit., p. 37.
100
Ibidem, p. 43.
101
E. Neamţu, V. Neamţu, S. Cheptea, op. cit., p. 15.
102
Constantin C. Giurescu, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino. O descriere a Munteniei la
1700, în Revista Istorică Română, XIII, 1943, p. 24.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 511
103
J. Filstich, op. cit., p. 10, nota 16.
104
Călători străini despre Țările Române (volum îngrijit de Maria Holban, Maria Matilda
Alexandrescu‐Dersca Bulgariu, Paul Cernovodeanu), III, Editura Științifică, București, 1971,
p. 160‐161.
105
Călători străini despre Țările Române (volum îngrijit de Maria Holban), I, Editura Științifică,
București, 1968, p. 35.
106
Posibilitatea sugerată de unii autori [Ana Andreescu, Cartea de colecție (secolele XV‐XX),
Editura Meridiane, București, 2000, p. 2, 14; S. Iosipescu, op. cit., fig. 102‐103) ca această gravură
în lemn să fi ieșit din mâinile lui Albrecht Dürer, ucenic la un moment dat în acel atelier, deşi
tentantă, trebuie privită cu multă reţinere. Foarte probabil, Dürer nu a avut vreo implicare în
realizarea ilustraţiei Cronicii, de vreme ce ucenicia lui timp de trei ani în atelierul lui Wolgemut a
cuprins perioada de la finalul lui 1486 până la începutul lui 1489, aşadar cu ani buni înainte de
apariţia cărţii. În perioada când Cronica a fost elaborată la Nürnberg, Dürer părăsise deja oraşul
natal, pornind, începând cu primăvara anului 1490, în călătoria sa de calfă (aşa‐numita
512 Dragoș Măndescu
aici, despre cum, la 1396, jefuit, bătut și sleit de puteri, consideră că a ajuns în
„țară creștină” („zu den Christen”), în civilizația pe care nu nădăjduise să o mai
revadă vreodată, numai după ce a pus piciorul în Transilvania, dincolo de
trecătoarea Oltului, nu mai are nevoie de comentarii suplimentare. Așadar,
gravura de la Nürnberg poate fi citită și în această „cheie”, una mai degrabă a
segregării decât a alterității.
Tot în ceea ce mă privește, constat o asemănare izbitoare a acestei
ilustrații generice pentru Valahia cu peisajul atât de pitoresc, unic în
spectaculozitate (și de aceea cu șanse mari de a fi ales într‐o eventuală selecție
de vedute cu impact garantat asupra privitorului), al văii râului Dâmbovița la
Cetățeni. Prin castelul auster de pe vârful stâncilor din colțul din dreapta‐sus al
ilustrației ar putea fi reprezentată cetatea medievală de la care‐și trage numele
și localitatea de astăzi. Fortificația este una și aceeași cu „castelul Negru‐Vodă”
(„Nigravoda”) menționat la 1585 de francezul Jacques Bongars, călător ce
străbătea drumul de la poalele sale111. În fața cetății este bine individualizat un
stei golaș ce domină peisajul (un masiv stâncos ce există în realitate, la fel de
zvelt și vertical ca și în gravură, și pe care localnicii îl numesc „Colțul Doamnei”),
de care o desparte, ca și astăzi, drumul ce însoțește – numai parțial în gravură,
permanent în realitate – cursul râului. Acest sector de drum era parte a unei
importante rute comerciale care își urma traseul prin pasul Rucăr‐Bran spre
Transilvania încă din Antichitate112. În cunoscuta scrisoare a lui Vlad Ţepeş către
negustorii braşoveni („prietenii mei”) din 1476, aşadar în chiar epoca elaborării
Cronicii, acest pas („drumul pe la Rucăr”) era primul enumerat dintre cele prin
care amintiții negustori erau invitați să coboare cu mărfuri și afaceri în Valahia
(„umblați ... și hrăniți‐vă[!]”)113.
Astfel și‐ar găsi explicația și orașul din câmpul central al gravurii, aflat și
el pe traseul drumului, care nu poate fi altul decât Târgoviște – perfect plauzibil
și o alegere justificată pentru editor: la vremea tipăririi Cronicii aici se afla
reședința domnească a țării pe care o ilustra gravura respectivă114. Chiar în acea
perioadă, drumul comercial de la Rucăr, prin Cetățeni, la Târgoviște („Drumul
111
Călători străini, III, p. 160‐161.
112
D. Măndescu, Cetățeni. Stațiunea geto‐dacă de pe valea Dâmboviței superioare, Editura Istros,
Brăila, 2006, p. 115‐116.
113
Ioan Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi
Ungaria în secolul XV şi XVI, Socec, Bucureşti, 1902, p. 66‐67, doc. 69.
114
Dan Simonescu, Gheorghe Buluță, Pagini din istoria cărții românești, Editura Ion Creangă,
București, 1981, p. 26 identifică oraşul cu capitala de astăzi a ţării, o propunere fragilă şi
anacronică dacă ne gândim numai la faptul că la vremea editării Cronicii, Bucureştii erau un oraş
încă în „fragedă pruncie”, ce abia dacă cunoscuse atestarea documentară cu numai o generaţie în
urmă (1459).
514 Dragoș Măndescu
Dâmboviței”) era funcțional, intens circulat și probabil cea mai importantă cale
de acces a negustorilor brașoveni către inima Valahiei115, de vreme ce, în 1508,
Radu IV îi amenința (prin jude) pe comercianții sași din Țara Bârsei că îl va
închide – și pe acesta în primul rând – ca răspuns la abuzurile și umilirile pe care
vama brașoveană le provoca negustorilor români („niște târgoveți și săraci ai
noștri”) ce treceau munții pe la Bran, înapoi spre casă116.
Mă întreb dacă această surprinzătoare similitudine poate fi considerată
doar rodul unei pure coincidențe sau dacă, totuși, nu reprezintă ceva mai mult
decât atât, fiind cunoscut faptul că în documentarea sa pentru ilustrarea cât
mai rezonabilă (ca să nu spunem fidelă – o utopie, desigur) a ținuturilor evocate
în Cronică, Schedel a consultat inclusiv izvoare interne117. În plus, argumente
pentru a nu considera imaginea aleasă pentru Valahia drept una fantezistă, ne
sunt oferite de ilustraţiile oraşelor reprezentate în Cronică prin gravuri unice. În
cea mai mare parte a cazurilor, gravorul a căutat riguros să respecte realitatea,
să redea o imagine veridică a oraşului respectiv, şi nu una fantezistă. Detaliile
strecurate uneori cu multă subtilitate în gravurile respective sunt edificatoare în
acest sens.
De exemplu, sunt uşor recognoscibile monumentele antice în Roma şi
Constantinopol, pentru care se respectă şi dispunerea acestora în ansamblul
urban; Veneţia, văzută de pe San Giorgio Maggiore mai curând decât de pe
Giudecca, are în prim‐plan palatul ducal, bazilica San Marco şi campanila, iar pe
fundal Alpii ce închid orizontul; la Salzburg şi la Würzburg castelul domină
oraşul, la fel şi Hradčani cu St. Vitus la Praga; Viena cu lebede pe Dunăre; Köln
cu domul în construcţie; Florența cu salba de poduri peste Arno; la Buda, văzută
de pe malul opus al Dunării, se distinge clar biserica Mátyás, într‐o perioadă în
care, desigur, amintirea celebrului rege era încă proaspătă; Nürnberg, oraşul în
care cartea a fost elaborată, are clar marcat deasupra porţii herbul Sfântului
Imperiu etc. Aşadar, dacă pentru toate aceste ilustrații gravorul alege să
respecte cât mai fidel realitatea, ce ne împiedică să considerăm că gravura ce
reprezintă Valahia a putut porni, totuşi, de la o imagine reală?
Putem fi de acord că imaginea aleasă de editor pentru ilustrarea
Valahiei este un clișeu118, de vreme ce se repetă succesiv de încă trei ori (pentru
Ungaria „olim Pannonia apellata”, Prusia și Saxonia, toate grupate către finalul
115
Un drept de depozit pentru produsele aduse de peste munți de negustorii brașoveni (așadar o
îngrădire a pătrunderii libere a acestora mai departe către sud în Țara Românească) s‐a încercat
a‐i fi conferit Câmpulungului abia ulterior și cu totul efemer, în perioada domniei lui Neagoe
Basarab. Cf. L. Rădvan, Orașele..., p. 274‐275 .
116
Ibidem, p. 135‐136, doc. 138)
117
A. Andreescu, op. cit., p. 14.
118
Z. Haiduc, op. cit., p. 353‐354.
Drumuri și trecători peste Carpați – primele reprezentări în cartografie 515
cărții, între filele 268 și 281). La aceasta contribuie şi arhitectura clădirilor din
imagine, una deloc specifică Valahiei, ci mai degrabă spaţiului teuton, desigur o
licenţă a ilustratorului pentru a‐i apropia mai mult pe cititori, de a‐i familiariza
cu conţinutul, în aceeaşi manieră cum figurile biblice ori împăraţii romani sunt
reprezentaţi precum monarhii Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană,
purtând atribute anacronice ale puterii şi suveranităţii (triada Reichsapfel,
Zepter und Krone).
Aceste convenţii, în fapt mici trucuri editoriale privite cu îngăduinţă şi
chiar cu bunăvoinţă de cititorul de atunci, nu trebuie să conducă la concluzia
eronată că realizarea imaginilor destinate a ilustra ținuturi sau orașe diferite a
fost trată superficial ori a fost lăsată la voia întâmplării sau a fanteziei
gravorului. Trebuie să ținem seama că „onoarea” de a beneficia de imagini
unice în Cronică au avut‐o numai orașele celebre atunci ca și acum, precum s‐a
văzut din cele de mai sus, și, desigur, cele din spațiul german, cu care cititorii
erau familiarizați (Erfurt, Bamberg, Ulm, München, Regensburg etc.). Nimic nu
ne împiedică să considerăm că prototipul acestui clișeu discutat aici l‐a
constituit o imagine reală şi extrem de spectaculoasă din Valahia, cu atât mai
mult cu cât particularitățile peisajului reprezentat în gravură cu greu s‐ar potrivi
realităților geografice ale celorlalte trei țări, unde, cu excepția sudului Saxoniei,
predomină câmpiile.
516 Dragoș Măndescu