PLAN DE SEMINAR:Partajul judiciar și acțiunile în materie succesorală

1. Cereri privind dezbaterea succesorală.

O atare acţiune cuprinde, de regulă, următoarele capete de cerere:
constatarea calităţii de moştenitor şi a cotei-părţi succesorale, constatarea masei
succesorale şi, eventual, partajul succesoral.
În practică este întâlnit frecvent și capătul de cerere având ca obiect
constatarea deschiderii succesiunii defunctului X, ca prim capăt de cerere.
Apreciem că un astfel de capăt de cerere are caracter inadmisibil, în
condițiile art. 35 C.proc.civ. raportat la art. 954 alin.1 Cod civil, fiind vorba despre
constatarea unei situații de fapt.
Recomandăm ca, în situația formulării unui astfel de capăt de cerere,
judecătorul să pună în discuția părților dacă acesta reprezintă un veritabil capăt de
cerere sau nu, raportat la dispozițiile legale aplicabile, urmând ca partea care l-a
formulat să facă precizările necesare, având în vedere că, în cele mai multe
situații, această cerere este formulată doar ca o premisă argumentativă a acțiunii.
Menționăm că în practică (contrar opiniei exprimate mai sus), în majoritate,
un astfel de capăt de cerere este admis, fără a se pune în discuție
inadmisibilitatea sa, reținându-se că nu este vorba despre o simplă constatare a
unei situații de fapt, respectiv a decesului, ci despre constatarea consecințelor
juridice ale decesului.

În ceea ce priveşte timbrarea, în privinţa capătului de cerere privind

constatarea calităţii de moştenitor şi a cotei-părţi succesorale, dacă există mai
mulţi succesori, reclamantul va achita câte 50 de lei pentru fiecare dintre ei, în
temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.
Cu referire la capătul de cerere privitor la constatarea masei succesorale, în
ipoteza în care în cuprinsul acesteia se află și un imobil, taxa judiciară de timbru
aferentă acestui capăt se va calcula ţinând cont și de art. 31 alin. (3) din O.U.G.
nr. 80/2013 pentru determinarea valorii acestuia, iar nu numai de art. 5 alin. (1) lit.
a) din O.U.G. nr. 80/2013.
1
 Atunci când pârâtul contestă apartenenţa unui bun la masa succesorală,
dorind excluderea acestuia din masă, nu se datorează taxă judiciară de timbru,
susţinerile pârâtului constituind simple apărări. În ipoteza în care însă doreşte
includerea unui bun în masa succesorală, acesta va timbra cererea sa prin
raportare la art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013.
În ceea ce priveşte timbrarea partajului, reținem că, potrivit art. 5 alin. (1) lit.
f) din O.U.G. nr. 80/2013, (...) cererea de partaj propriu-zis, indiferent de
modalitatea de realizare a acestuia se timbrează cu 3% din valoarea masei
partajabile.
Este de remarcat faptul că noul act normativ în materie de taxe de timbru nu
mai prevede norma existentă în Legea nr. 146/1997, potrivit căreia, în cazul
partajului judiciar, dacă părţile contestau valoarea bunurilor de împărţit, taxa de
timbru se datora de titularul cererii la valoarea contestată în condiţiile art. 2 alin.
(1).
În acest context, apreciem că, în caz de contestare a valorii bunurilor supuse
partajării, indicată de reclamant prin cererea principală, pârâtul, ce critică o atare
valoare, nu va mai timbra, cu atât mai mult cu cât, sub aspectul timbrării, acesta
nu are deschisă calea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru la care a
fost obligat reclamantul, prin raportare la art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Pârâtul, dar şi reclamantul, au posibilitatea declarării căii de atac a apelului
împotriva hotărârii de partaj, în măsura în care materialul probatoriu administrat în
faţa primei instanţe nu a fost de natură să le confirme valoarea indicată.
Prin contestarea valorii bunului partajabil, partea tinde la obţinerea unui
drept, şi anume acela de a primi de la cealaltă parte o sultă de o valoare mai mare
sau de a achita o sultă de o valoare mai mică.
În aceste condiţii, apreciem că cererea de apel declarată împotriva unei
hotărâri judecătoreşti în materia partajului judiciar, atunci când, prin motivele de
apel, se critică doar valoarea bunului supus partajării, se va timbra cu 50% din
taxa judiciară de timbru la valoarea contestată, potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) din
O.U.G. nr. 80/2013, taxa judiciară de timbru la valoarea contestată urmând a fi
stabilită potrivit art. 3 alin. (1) din ordonanţă.

2
 Dacă în cadrul aceleiaşi acţiuni, se formulează atât un capăt privind
constatarea masei succesorale, cât şi un capăt privind ieşirea din indiviziune, este
incident art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.
Este de menționat însă faptul că, dacă în cadrul aceleiași acțiuni, se
formulează un capăt de cerere privind constatarea masei succesorale și un capăt
de cerere privind stabilirea calității părților de coproprietari și a cotelor-părți, nu
este aplicabil art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ci cele două pretenții se vor
timbra cu taxa aplicabilă fiecăreia în parte, rațiunea instituirii alin. (2) al art. 5 fiind
aceea de a nu se timbra de 2 ori cu câte 3%, fiind stabilită o taxă mai mică de 5%,
scopul normei nemairegăsindu-se în ipoteza analizată.
În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect
dezbaterea succesiunii şi ieşirea din indiviziune, în contextul numeroaselor
controverse doctrinare şi al unor soluţii jurisprudenţiale neunitare ivite în stabilirea
competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă a cererilor în materie de
moştenire, determinate de calificarea acestora fie ca cereri principale (caz în care,
independent de formularea sau nu a unui capăt de cerere având ca obiect partajul
judiciar, competenţa materială se stabilea în funcţie de valoarea obiectului acestor
cereri, aparţinând judecătoriei sau, după caz, tribunalului), fie ca cereri accesorii
unei cereri de partaj judiciar (caz în care competenţa materială aparţinea
întotdeauna judecătoriei), Legea nr. 310/2018 a stabilit, în mod cert, că aceste
cereri sunt de competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a
judecătoriei, indiferent de valoare, conform art.94 punctul 1 litera j ind. 1
C.proc.civ.
Prin urmare, cu titlu exemplificativ, sunt de competenţa materială de
soluţionare în primă instanţă a judecătoriei următoarele cereri în materie de
moştenire: cererea vizând constatarea vacanţei succesorale, cererea având ca
obiect constatarea calităţii de unic moştenitor legal, cererea privind constatarea
calităţii părţilor de moştenitori şi a cotelor succesorale, cererea privind constatarea
masei succesorale, cererea privind reducţiunea liberalităţilor excesive, cererea
privind nulitatea absolută sau relativă a unui legat, cererea privind revocarea unui

3
legat, cererea privind nulitatea absolută sau relativă a unui certificat de moştenitor
sau a unui certificat de calitate de moştenitor, petiţia de ereditate etc.
În contextul în care Legea nr. 310/2018 a introdus în competenţa materială
de soluţionare în primă instanţă a judecătoriilor cererile în materie de moştenire,
indiferent de valoare, abrogarea art. 105 CPC este consecinţa directă a acestei
completări, căci valoarea obiectului acestor cereri nu mai prezintă relevanţă pentru
fixarea competenţei în discuţie.

În ceea ce priveşte procedura prealabilă, la sesizarea instanţei cu

dezbaterea procedurii succesorale, cererea având ca obiect constatarea calităţii
părţilor de moştenitori legali şi a cotelor succesorale, precum şi a masei
succesorale sau constatarea vacanţei succesorale, reclamantul va depune la
dosar o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor
succesorale prevăzute de noul Cod civil.
Instituirea acestei obligaţii legale în sarcina reclamantului are ca scop
evitarea riscului pronunţării de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti prin care
să se statueze asupra aceloraşi aspecte ca cele tranşate de notarul public, în
ipoteza în care procedura succesorală a fost anterior demarată în faţa acestuia,
fiind emis un certificat de moştenitor sau, după caz, de calitate de moştenitor.
În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va putea fi invocată de
către instanţă, din oficiu, sau de către pârât. Este de menţionat că alineatul ultim al
art. 193 C.proc.civ. nu mai prevede un termen care să limiteze în timp dreptul de
invocare a neregularităţii în discuţie, decurgând ca atare concluzia că lipsa
încheierii respective poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, independent dacă
aceasta este invocată de către instanţă din oficiu sau de către pârât. Motivul
pentru care apreciem că pârâtul nu este limitat a invoca excepţia inadmisibilităţii
promovării cererii în acest caz exclusiv prin întâmpinare este acela că această
excepţie este de ordine publică şi sunt aplicabile în consecinţă dispoziţiile art. 247
alin. (1) C. proc. civ., spre deosebire de excepţia inadmisibilităţii promovării cererii
decurgând din lipsa îndepliniri procedurii prealabile în reglementarea art. 193
alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care, de principiu, este de ordine privată, natura

4
interesului ocrotit prin cele două norme fiind distinct. Astfel, procedura prealabilă
prevăzută de art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. este instituită în considerarea
soluţionării litigiului pe cale amiabilă, ocrotind interesul particular al părţilor de a
preîntâmpina naşterea unui proces. În schimb, obligaţia depunerii de către
reclamant a încheierii emise de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor
succesorale prevăzute de Codul civil are ca scop eliminarea riscului instanţei de a
statua în contra menţiunilor unui act notarial (certificat de moştenitor, certificat de
calitate de moştenitor), ce se bucură de prezumţia de legalitate, nefiind declarat
nul până la momentul sesizării instanţei judecătoreşti. De asemenea, în acest caz,
nu ar exista nicio raţiune pentru care instanţa ar putea, din oficiu, invoca oricând
această carenţă, iar pârâtul numai prin întâmpinare.
Nedepunerea de către reclamant a unei atare încheieri este sancţionată cu
inadmisibilitatea promovării cererii de chemare în judecată, dat fiind caracterul
prealabil şi imperativ de ordine publică al procedurii în discuţie.
Se impune sublinierea faptului că sancţiunea inadmisibilităţii cererii de
chemare în judecată este determinată exclusiv de nerespectarea obligaţiei de a
depune la dosar încheierea solicitată de lege, iar nu şi de lipsa sesizării notarului
public cu deschiderea procedurii succesorale, întrucât aceasta din urmă nu are
semnificaţia unei proceduri prealabile şi obligatorii introducerii cererii la instanţa
judecătorească. Astfel, în măsura în care părţile doresc să dezbată procedura
succesorală în faţa instanţei, preîntâmpinând eventualele neînţelegeri ce ar cauza
suspendarea procedurii notariale, pot sesiza direct instanţa, având numai obligaţia
legală de a depune la dosar încheierea prevăzută de art. 193 alin. (3) C. proc. civ.

2. Petiţia de ereditate.
În ceea ce priveşte petiţia de ereditate, reglementată în cuprinsul dispoziţiilor
art. 1130-1131 C. civ., acesta constituie acea acţiune în justiţie prin care
reclamantul solicită instanţei recunoaşterea calităţii sale de moştenitor universal
sau cu titlu universal, precum şi obligarea pârâtului, care se pretinde, de
asemenea, moştenitor universal sau cu titlu universal, la restituirea bunurilor

5
succesorale pe care le deţine, drepturile pretinse de cele două părţi fiind
inconciliabile.
Prin raportare la art. 1130 C. civ., ce face referire la posibilitatea
recunoaşterii pretenţiilor "oricând", rezultă că cererea în discuţie este
imprescriptibilă extinctiv.
Petiţia de ereditate poate cuprinde mai multe capete de cerere (constatarea
calităţii reclamantului de moştenitor universal sau titlu universal, obligarea
pârâtului la predarea bunurilor succesorale), acestea timbrându-se corespunzător,
potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) şi art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.

3. Partajul judiciar.

A. Aspecte de drept substanţial

Spre deosebire de Codul civil din 1864, noul Cod civil conține o reglementare
generală a partajului (Cartea a III-a, Titlul II, Capitolul al IV-lea, Secțiunea a V-a).
Această reglementare are caracter de drept comun, ea urmând a se aplica
indiferent de izvorul proprietății comune, sub rezerva unor norme speciale care ar
dispune altfel. Potrivit art. 66 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art.
669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor de partaj, încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil; de asemenea, dispoziţiile menţionate se aplică
şi partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă
după intrarea în vigoare a Codului civil.

Partajul reprezintă operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de

proprietate comună, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite în comun se împart,
în materialitatea lor, între titularii dreptului de coproprietate, fiecare dintre aceștia
devenind proprietar exclusiv asupra unui anume bun sau unei părți materiale din
bun. Art. 669 C. civ. păstrează soluția imprescriptibilității partajului, acesta putând
fi cerut oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat legal, convenţional
sau judiciar. Aşadar, este permisă încheierea unor convenţii prin care partajul este
suspendat pe o durată de cel mult 5 ani, urmând ca, dacă au ca obiect drepturi

6
reale imobiliare, acestea să fie încheiate în formă autentică și notate în cartea
funciară pentru opozabilitate față de terți (art. 672 C. civ.). În materia partajului
succesoral, art. 1143 alin. (1) C. civ., după ce stabileşte că nimeni nu poate
obligat a rămâne în indiviziune, prevede că moştenitorul poate cere oricând ieşirea
din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care
prevăd altfel.

Este imprescriptibilă extinctiv şi cererea prin care s-ar solicita numai
constatarea masei partajabile, calitatea de titular al dreptului de proprietate
comună sau cota-parte din dreptul de proprietate comună. Cu toate acestea, unele
cereri care se valorifică în cadrul procesului de partaj sunt supuse prescripţiei
extinctive, cum ar fi: cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive (art. 1095 C.
civ.), afară de cazul în care reducţiunea este invocată pe cale de excepţie; cererea
de revocare a legatului pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine (art.
1070 C. civ.); cererea prin care se solicită predarea legatului cu titlu particular ce
are ca obiect bunuri de gen sau drepturi de creanţă; cererea de anulare a legatului
pentru o cauză de nulitate relativă; cererea de lichidare a cheltuielilor făcute cu
înmormântarea defunctului, precum şi a altor datorii şi sarcini ale moştenirii.

În ceea ce privește suspendarea pronunțării partajului prin hotărâre

judecătorească (art. 673 C. civ.), achiesăm la opinia, potrivit căreia este vorba
despre un caz particular de suspendare facultativă a judecății, lăsată la aprecierea
motivată a instanței, textul nevizând amânarea/suspendarea pronunțării hotărârii
judecătoreşti.

În mod justificat, legiuitorul a înlăturat ficțiunea efectului declarativ al

partajului, care, potrivit actualei reglementări, va produce efecte ex nunc (art. 680
C. civ.). Astfel, fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau,
după caz, al sumelor de bani ce i‐au fost atribuite numai cu începere de la data
stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul
împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti. Garanţiile constuite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se

7
strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de
bani care i‐au fost atribuite prin partaj (art. 682 C. civ.).

Discuția doctrinară asupra caracterului constitutiv ori translativ al partajului

nu prezintă importanță practică, de vreme ce, în cazul partajului în natură,
copărtașii își datorează reciproc garanție pentru evicțiune și pentru vicii (art. 683
C. civ., normă cu caracter supletiv), ceea ce este specific actelor translative de
drepturi (art. 1651 C. civ.). Această inovație este de natură să garanteze siguranța
circuitului civil și sub un alt aspect: soarta actelor juridice încheiate de un
coindivizar ori de o parte dintre coindivizari cu privire la bunul comun nu mai
depinde de soarta partajului. Aceste acte sunt valabile și opozabile celui căruia i-a
fost atribuit bunul în urma partajului (art. 681 C. civ.). Acest text de lege trebuie
coroborat cu dispozițiile art. 640-641 C. civ., care instituie condițiile ce trebuie
îndeplinite pentru ca actele încheiate de unul sau de o parte din coproprietari
asupra bunului comun să producă efecte și față de coproprietarii care nu au
participat la încheierea actului (să le fie opozabile acestora). Astfel, dacă actele de
dispoziție rămân supuse regulii unanimității (sunt asimilate actelor de dispoziție
actele de folosință cu titlu gratuit, locațiunile și cesiunile de venituri imobiliare pe o
durată mai mare de 3 ani, care angajează astfel în mod substanțial soarta viitoare
a bunului, actele pur voluptuare și actele cu titlu gratuit), actele de administrare pot
fi încheiate, de regulă, de coproprietarii ce dețin majoritatea cotelor-părți, iar actele
de conservare pot fi făcute de fiecare coproprietar.

Trebuie subliniat că neîndeplinirea acestor condiții (spre exemplu, încheierea

unui act de dispoziție, fără acordul unui coproprietar minoritar ori a unui act de
administrare, fără a fi întrunită majoritatea cotelor-părți, cerută de lege) nu atrage
nulitatea actului juridic încheiat în aceste condiții, care este și rămâne valabil inter
partes, ci sancțiunea inopozabilității respectivului act față de coproprietarul care nu
și-a dat acordul [art. 642 alin. (1) C. civ.]. Art. 642 alin. (2) C. civ. dispune expres
că i se recunoaște coproprietarului vătămat dreptul de a exercita acțiunea
posesorie împotriva terțului care ar fi intrat în posesia bunului comun, chiar înainte
de partaj, caz în care restituirea posesiei se face în folosul tuturor coproprietarilor.

8
 Regulile privitoare la modul de împărţire sunt prevăzute de art. 676 C. civ.

B. Aspecte de drept procesual

Procedura specială a partajului judiciar (art. 980 - 996 C. proc. civ.) reia în
cea mai mare parte reglementarea anterioară, introdusă în Codul de procedură
civilă din 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000. În prezent, se prevede expres
denumirea de încheiere de admitere în principiu (art. 985 C. proc. civ.), prevăzută
în legislație în perioada anilor 1943 – 2001 și păstrată de doctrină și de
jurisprudență și ulterior; în acord cu prevederile Codului civil, se dispune că
hotărârea de partaj are efect constitutiv, fiind supusă numai apelului, cu excepția
situației în care cererea de partaj are caracter incidental, iar hotărârea dată asupra
cererii principale ar fi supusă recursului; în acest caz însă, aplicarea criteriilor
prevăzute de art. 988 C. proc. civ. nu este supusă cenzurii instanței de recurs [art.
995 alin. (3) C. proc. civ.].

Fiind dreptul comun în materie, partajul judiciar se realizează potrivit

dispoziţiilor art. 980‐996 C. proc. civ., indiferent de forma dreptului de proprietate
comună, deci atât în cazul proprietăţii comune pe cote‐părţi (al coproprietăţii) cât şi
în cel al proprietăţii comune în devălmăşie (care are ca obiect bunuri cu privire la
care nu se cunoaşte cota‐parte ideală şi abstractă din drept ce revine fiecărui
codevălmaş – art. 667 C. civ.). Prevederile cuprinse în art. 980‐996 C. proc. civ.
reprezintă dispoziţii speciale faţă de cele de drept comun în materia procedurii
contencioase, astfel încât acestea din urmă se vor aplica în completarea celor
dintâi acolo unde acestea nu dispun.

De asemenea, în procesul de partaj pot interveni terţe persoane, fie din
proprie iniţiativă, fie la cererea părţilor iniţiale. Dacă bunurile ce urmează a fi
împărţite se găsesc în posesia sau detenţia unui terţ, este recomandabil să se
solicite introducerea terţului respectiv în proces, putându-se face apel inclusiv la
dispoziţiile art. 78 C. proc. civ., pentru ca hotărârea ce se va pronunţa să fie dată
în contradictoriu şi cu acesta şi, deci, să poată fi executată împotriva sa. În caz

9
contrar, cel căruia îi revine, în urma partajului, bunul aflat la terţ va trebui să
introducă împotriva acestuia o acţiune în revendicare.

La primul termen de judecată, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va lua

declaraţie cu privire la fiecare dintre bunurile supuse partajului şi va lua act, când
este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul
unde se află şi valoarea acestora. Mijlocul procedural prin care sunt luate
declaraţiile părţilor este interogatoriul, răspunsurile acestora fiind consemnate în
încheierea de şedinţă. Dispoziţiile art. 982 C. proc. civ. impun luarea declaraţiilor
părţilor cu privire la elementele vizate de acest text de lege în cazul în care părţile
sunt prezente.

Hotărârea prin care se ia act de învoiala părţilor cu privire la partajul prin

bună înţelegere se va pronunţa cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art.
438‐441 C. proc. civ.. Prin urmare, înţelegerea părţilor va fi încheiată în formă
scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii, iar hotărârea care consfinţeşte tranzacţia
intervenită între părţi poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs
la instanţa ierarhic superioară.

În cazurile mai simple, când instanţa are la dosar elemente probatorii
suficiente, în baza cărora poate să treacă direct la soluţionarea pricinii în fond, nu
mai este necesară etapa prealabilă a admiterii în principiu. Această soluţie rezultă
din dispoziţiile art. 985 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd necesitatea pronunţării
încheierii de admitere în principiu în cazurile în care, pentru formarea loturilor, sunt
necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care
instanţa nu are date suficiente la momentul stabilirii elementelor enunţate de art.
984 alin. (1) C. proc. civ..

În cazul în care apreciază că este necesar ca judecata să se desfăşoare în
două etape, instanţa va pronunţa mai întâi încheierea de admitere în principiu, prin
care va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota‐parte ce
se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care
coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, prin încheierea

10
de admitere în principiu instanţa va mai stabili şi datoriile transmise prin moştenire,
datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile
moştenirii.

Încheierea de admitere în principiu are caracter interlocutoriu. Prin urmare,

aceasta leagă instanţa, care nu mai poate reveni asupra a ceea ce s‐a stabilit prin
această încheiere. Prin încheierea de admitere în principiu instanţa va dispune şi
efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiză va arăta
valoarea bunurilor şi criteriile avute în vedere la stabilirea acestei valori, va indica
dacă bunurile sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, propunând, la
solicitarea instanţei, loturile ce urmează a fi atribuite. Încheierea de admitere în
principiu poate să fie îndreptată în situaţia în care cuprinde unele erori materiale,
potrivit art. 442 C. proc. civ., poate face obiectul unei cereri de lămurire sau de
înlăturare a dispoziţiilor contradictorii, conform art. 443 C. proc. civ., sau poate să
fie completată în condiţiile art. 444 C. proc. civ..

După pronunţarea încheierii de admitere în principiu se va trece la partajul

propriu‐zis, care, potrivit art. 676 C. civ., poate fi realizat în una dintre următoarele
trei modalităţi: în natură; prin atribuirea întregului bun unui copărtaş; prin vânzarea
bunului sau, după caz, a bunurilor.

Din dispoziţiile art. 676 alin. (2) C. civ., care arată că partajul prin alte
modalităţi se poate face atunci când bunul este indivizibil sau nu este comod
partajabil în natură, rezultă că partajul în natură trebuie să constituie regula. În
acelaşi sens, art. 989 alin. (1) C. proc. civ. dispune că partajul prin celelalte
modalităţi prevăzute de lege se poate realiza în cazul în care împărţeala în natură
a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia
ori i‐ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică.

În vederea alcătuirii loturilor, judecătorul va dispune efectuarea unei

expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiză va arăta valoarea
bunurilor şi criteriile avute în vedere la stabilirea acestei valori, va indica dacă

11
bunurile sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, propunând, la solicitarea
instanţei, loturile ce urmează a fi atribuite.

Dacă este posibil să se facă partajul în natură, chiar dacă loturile sunt
inegale, instanţa nu poate, fără consimţământul copărtaşilor, să recurgă la o altă
modalitate de împărţeală. În cazul în care loturile atribuite în natură nu sunt egale
din punct de vedere valoric, inegalitatea se compensează prin sume de bani
numite sulte. În vederea stabilirii sultei, instanţa va determina, în prealabil,
echivalentul valoric al cotei fiecărui copărtaş, prin raportare la valoarea tuturor
bunurilor ce alcătuiesc masa partajabilă, iar părţii căreia i s‐a atribuit un lot de
bunuri cu o valoare mai mică decât echivalentul valoric al cotei sale va mai primi o
sumă de bani, egală cu diferenţa dintre cele două valori, de la copărtaşul căruia i
s‐a atribuit un lot având o valoare mai mare decât echivalentul valoric al cotei sale.
Dacă mai mulţi copărtaşi urmează a plăti sulta către unul dintre copărtaşi, atunci
sulta trebuie divizată, nefiind posibilă obligarea în solidar la plata ei. Sulta este
producătoare de dobândă de la data punerii în întârziere a celui care o datorează.

Partajul prin atribuirea întregului bun unuia din copărtaşi intervine în cazul în
care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere
importantă a valorii acestuia ori i‐ar modifica în mod păgubitor destinaţia
economică.

Atribuirea în natură se dispune în mod provizoriu de instanţă prin încheiere.
Prin aceeaşi încheiere instanţa va stabili şi termenul în care coproprietarul căruia i
s‐a atribuit provizoriu bunul este obligat să consemneze sumele ce corespund
cotelor‐părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.

Dacă coproprietarul căruia i s‐a atribuit provizoriu bunul consemnează, în

termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin hotărârea
asupra fondului procesului, îi va atribui acestuia bunul. Totodată, sumele depuse
de unul dintre coproprietari pentru ceilalţi vor fi împărţite de instanţă potrivit
dreptului fiecărui coproprietar, prin aceeaşi hotărâre.

12
 În cazul în care coproprietarul nu consemnează în termen sumele cuvenite
celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, cu
respectarea dispoziţiilor art. 989 C. proc. civ..

Aşadar, realizarea partajului prin atribuirea bunului către unul dintre copărtaşi
are loc în două etape: atribuirea provizorie, condiţionată de consemnarea sumelor
ce corespund cotelor‐părţi cuvenite celorlalţi coproprietari, şi atribuirea definitivă,
care intervine după ce are loc această consemnare.

Cu toate acestea, pentru motive temeinice, la cererea unuia dintre copărtaşi,

instanţa sesizată cu cererea de partaj poate proceda direct la atribuirea definitivă
către unul dintre coproprietari prin hotărârea finală de partaj, fără a mai parcurge şi
etapa atribuirii provizorii. Motivele temeinice sunt apreciate de instanţa sesizată cu
cauza în raport de împrejurările concrete ale cauzei.

Prin hotărârea asupra fondului de atribuire directă a bunului instanţa

stabileşte şi sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari, precum şi termenul în care
copărtaşul căruia i s‐a atribuit bunul este obligat să le plătească. Întrucât atribuirea
prin hotărârea asupra fondului este definitivă, nerespectarea termenului de plată a
sumelor care se cuvin celorlalţi copărtaşi corespunzător cotelor lor din dreptul de
proprietate nu conduce la posibilitatea solicitării reatribuirii bunului, ci copărtaşii
creditori ai sumelor menţionate vor putea solicita executarea silită a copărtaşului
căruia i s‐a atribuit definitiv bunul.

Partajul prin vânzarea bunului sau a bunurilor reprezintă modalitatea extremă

de lichidare a proprietăţii comune, la care se recurge numai în măsura în care
partajul nu se poate realiza prin celelalte două modalităţi, fie pentru că ele nu pot
fi împărţite în natură sau atribuite unuia dintre copărtaşi, fie pentru că toţi
copărtaşii solicită să se recurgă la această modalitate de lichidare a coproprietăţii.
La această modalitate de realizare a partajului se va recurge şi în cazul în care
niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit
provizoriu, nu s‐au consemnat, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi

13
coproprietari. Realizarea partajului prin vânzarea bunului sau a bunurilor indivize
se dispune de instanţă, prin încheiere.

Vânzarea se poate face de către părţi prin bună învoială ori de către
executorul judecătoresc, modalitatea de vânzare fiind stabilită prin încheierea de
scoatere în vânzare a bunurilor. La această modalitate de sistare a coproprietăţii
se poate recurge pentru toate bunurile ce compun masa partajabilă sau numai
pentru o parte dintre acestea. Conform art. 993 C. proc. civ., pentru bunurile
nesupuse vânzării, la cererea oricăreia dintre părţi, instanţa poate proceda la
împărţeala lor în natură.

Partajul judiciar se caracterizează prin faptul că dă naştere la o judecată

dublă, pârâtul fiind considerat şi el reclamant, deoarece poate obţine
condamnarea reclamantului iniţial, chiar fără să fi făcut o cerere reconvenţională.
Această particularitate a partajului judiciar are efect şi pe planul cheltuielilor de
judecată, în sensul că acestea vor fi suportate, în principiu, de către toţi copărtaşii,
potrivit cotei ce revine fiecăruia. Prin urmare, cheltuielile de judecată efectuate de
părţi în cadrul procesului de partaj vor fi, în regulă generală, compensate. Cu toate
acestea, dacă un copărtaş a formulat cereri care s‐au dovedit a fi nefondate,
cheltuielile ocazionate de aceste cereri vor fi suportate, pe temeiul culpei
procesuale, exclusiv de acea parte.

4. Probleme de practică neunitară

A. Timbrarea cererii de apel în situația în care apelantul solicită

schimbarea hotărârii primei instanțe exclusiv sub aspectul variantei de
împărțeală stabilite

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, (...) cererea de partaj
propriu-zis, indiferent de modalitatea de realizare a acestuia se timbrează cu 3%
din valoarea masei partajabile. În conformitate cu art. 23 din aceeași ordonanță,
cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează
cu 50% din:

14
 a) taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani,
soluționată de prima instanță, dar nu mai puțin de 20 lei;

b) taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile

în bani, dar nu mai puțin de 20 de lei.

Părțile au posibilitatea declarării căii de atac a apelului împotriva hotărârii de

partaj, în măsura în care materialul probatoriu administrat în faţa primei instanţe
nu a fost de natură să le confirme varianta de împărțire dorită.

Cererea de partaj este în mod incontestabil o acțiune evaluabilă în bani,

motiv pentru care pentru timbrarea apelului este incident art. 23 lit. b) din
ordonanță. Pe de altă parte, apelantul nu contestă vreo sumă în ipoteza în care
critică soluția primei instanțe exclusiv sub aspectul variantei de împărțeală
stabilite.

În aceste condiţii, apreciem că cererea de apel declarată împotriva unei

hotărâri judecătoreşti în materia partajului judiciar, atunci când, prin motivele de
apel, se critică doar modalitatea de realizare a partajului, se va timbra cu 20 de lei,
minimul prevăzut de art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

B. Calitatea procesuală pasivă a moştenitorului sezinar în acţiunea

îndreptată împotriva unei pârât decedat pe parcursul procesului, în lipsa
emiterii certificatului de moştenitor sau a celui de calitate de moştenitor ori a
dovedirii acceptării moştenirii în orice mod

Potrivit art. 1125 C. civ., „Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra
patrimoniului succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari (soţul
supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi – n.n.) şi dreptul de a
administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.

În conformitate cu art. 1127 alin. (1) C. civ., „Moştenitorii legali nesezinari
dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect
retroactiv din ziua deschiderii moştenirii”.

15
 „Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal
nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor”, potrivit alin. (2) al aceluiaşi
articol.

Apreciem că dispoziţiile legale menţionate anterior nu sunt de natură să

susţină însă concluzia că legitimarea procesuală pasivă este conferită prin simpla
calitate a succesibilului de sezinar, fiind necesară însuşirea de către acesta a
calităţii de moştenitor, prin acceptarea succesiunii într-unul dintre modurile
prevăzute de lege.

Astfel, în primul rând, potrivit art. 1106 C. civ., „Nimeni nu poate fi obligat să
accepte o moştenire ce i se cuvine”, iar, în conformitate cu art. 1114 alin. (2) C.
civ., „Moştenitorii legali (...) răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”. De asemenea,
art. 36 teza I C. pr. civ. prevede că legitimarea procesuală rezultă din „identitatea
dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus
judecăţii”.

În acest context, din moment ce, sub aspectul dreptului substanţial, un
succesibil sezinar, neacceptant al moştenirii, nu răspunde pentru datoriile şi
sarcinile moştenirii, nici în planul dreptului procesual, acesta nu ar putea avea
calitate procesuală pasivă, neputând fi obligat prin hotărârea judecătorească
pronunţată în cauză.

În al doilea rând, în sprijinul acestei soluţii, poate fi adus şi argumentul de
text şi anume acela că art. 1125 C. civ. face referire numai la „dreptul
(moştenitorilor sezinari – n.n.) de a administra acest patrimoniu şi de a exercita
drepturile şi acţiunile defunctului, neprevăzând în cuprinsul său şi obligaţiile
defunctului”, acestea excluzându-se astfel, prin folosirea argumentului de
interpretare logică per a contrario.

16
 În al treilea rând, nu se poate face abstracţie în problema supusă analizei de
dispoziţiile art. 412 alin. (1) pct. 1 şi art. 415 pct. 2 C. pr. civ., care fac referire la
moştenitori, fără deosebire după cum aceştia sunt sezinari sau nu.

În al patrulea rând, stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale prezintă

caracter echivoc sub aspectul acceptării moştenirii, neavând în mod necesar
valoarea unei acceptări tacite a acesteia.

De asemenea, simpla chemare în judecată a succesibilului sezinar nu se

încadrează în situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege de acceptare forţată a
moştenirii.

Legea a pus la dispoziţia reclamantului, în situaţia în care pârâtul a decedat
pe parcursul desfăşurării procesului, o cale procedurală pentru determinarea
succesibilului să-şi exprime opţiunea succesorală, într-un termen judecătoresc
redus faţă de cel legal de opţiune. Astfel, potrivit art. 1113 C. civ., „(1) Pentru
motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi
obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială,
să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de
instanţa judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103. (2) Succesibilul
care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că
a renunţat la moştenire”.

C.Timbrarea cererii prin care se solicită regularizarea datoriilor comune

ale soţilor, alături de partajul bunurilor comune dobândite în timpul
căsătoriei.

Tema specificată vizează stabilirea taxei judiciare de timbru pentru cererea

de chemare în judecată care are ca obiect atât partajul bunurilor comune
dobândite în timpul căsătoriei, cât și regularizarea datoriilor comune dintre soți.

17
 Potrivit art. 355 alin. (1) C. civ., la încetarea comunității, aceasta se
lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, până la finalizarea lichidării,
comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor.
În conformitate cu art. 357 alin. (1) și (2) C. civ., în cadrul lichidării
comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda
la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor; în acest scop, se
determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât
la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune; până la
proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.

În primul rând, se impune precizarea faptului că regularizarea datoriilor

comune dintre soți nu se include în noțiunea de partaj, întrucât partajul vizează
sistarea stării de coproprietate asupra bunurilor comune, aspect ce rezultă din art.
669 alin. (2) C. civ., potrivit căruia încetarea coproprietății prin partaj poate fi
cerută oricând (…), cât și din întreaga reglementare a acestei instituții juridice. Ca
atare, numai bunurile asupra cărora părțile au un drept de coproprietate (sau de
folosință, în ipoteza partajului de folosință) pot constitui obiect al partajului,
nicidecum creanțele sau datoriile.
Datoriile comune nu pot fi împărţite între soții debitori pe calea partajului
judiciar, cu atât mai mult cu cât, suplimentar argumentului specificat anterior, nu
este posibilă modificarea raportului juridic obligaţional dintre soții debitori şi terţul
creditor, prin intermediul unei hotărâri judecătorești (un dispozitiv formulat în
sensul "atribuie pârâtului obligația de plată a ratelor de credit…" nu-și găsește
fundamentul în dispozițiile de drept substanțial și de drept procesual incidente,
nefiind aplicabile regulile partajului judiciar).
Astfel, calea judiciară nu este prevăzută de lege ca excepție de la principiul
forței obligatorii a actelor juridice reglementat de art. 1270 alin. (1) C. civ., chiar și
în ipoteza imaginată în care terțul și-ar da acordul cu privire la divizarea datoriei.

18
 Părțile (soții debitori și terțul creditor) au exclusiv posibilitatea de a încheia o
preluare de datorie în sensul art. 1599 lit. a) C. civ., cu respectarea condițiilor
prescrise pentru aceasta.
De asemenea, instanța are dreptul însă să ia act de o tranzacție încheiată
între soți și terț cu privire la reglementarea regimului datoriilor dintre aceștia,
contract judiciar ce cuprinde o preluare de datorie în sensul art. 1599 lit. a) C. civ.
Totodată, instanța are dreptul să ia act de învoiala părților cu privire la suportarea
între aceștia a datoriilor comune, fără ca tranzacția respectivă, dacă nu este
însușită și de către terț, să producă efecte și față de acesta.
În consecință, sistarea stării de coproprietate asupra bunurilor comune nu
afectează natura comună a datoriilor, acestea urmând a-și păstra acest caracter.
Un soț nu are dreptul să promoveze, în contradictoriu cu celălalt soț, o
acțiune în justiție având ca obiect divizarea datoriei comune contractate în raport
cu un terț creditor (de exemplu, solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la
suportarea integrală/parțială a plății ratelor izvorâte dintr-un contract de credit
încheiat cu o bancă, în condițiile în care, potrivit clauzelor contractuale, ambii soți
sunt codebitori solidari).
După cum am arătat anterior, instanța nu poate modifica clauzele
contractului intervenit între soți și terț, căci o atare modificare ar echivala cu o
nesocotire a principiului forței obligatorii prevăzut de art. 1270 alin. (1) C. civ., în
condițiile în care nu există o autorizare legală în acest sens, raportat la alin. (2) al
aceluiași articol. Ca atare, această acțiune are caracter inadmisibil.
În măsura în care totuși reclamantul a promovat o astfel de acțiune, din
moment ce timbrarea este o chestiune ce primează în analiză inadmisibilității,
apreciem că instanța va stabili o taxă judiciară de timbru potrivit art. 3 alin. (1) din
O.U.G. nr. 80/2013, prin raportare la valoarea pe care o pretinde reclamantul de la
pârât (de exemplu, dacă reclamantul dorește obligarea pârâtului la suportarea
integrală a ratei de credit, iar nu doar a 50% cât i-ar reveni, valoarea taxabilă se va
stabili la 50% din valoarea rămasă de restituit din suma acordată prin contractul de
credit).

19
 În al doilea rând, prin regularizarea datoriilor, codul a avut în vedere
stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia dintre soți, exclusiv în raporturile dintre
aceștia, cu privire la suportarea datoriilor comune. Acțiunea în regularizarea
datoriilor poate fi concepută fie ca o acțiune în constatarea cotei-părți a părților din
datoria comună, în ipoteza în care reclamantul nu a achitat datoria către terț, fie ca
o acțiune în pretenții îndreptată împotriva soțului pârât, în ipoteza în care
reclamantul a achitat datoria către terț peste cota-parte ce-i revine din datorie. În
ceea ce privește cota-parte, aceasta se determină potrivit art. 357 alin. (2) C. civ.,
respectiv pe baza contribuției fiecărui soț atât la dobândirea bunurilor comune, cât
și la îndeplinirea obligațiilor comune; până la proba contrară, se prezumă că soții
au avut o contribuție egală.

În ceea ce privește timbrarea acțiunii în regularizarea datoriilor, independent

dacă aceasta îmbracă forma unei acțiuni în constatare (acțiune în constatarea
cotei-părți a părților din datoria comună, în ipoteza în care reclamantul nu a achitat
datoria către terț) sau a unei acțiuni în realizare (acțiune în pretenții îndreptată
împotriva soțului pârât, în ipoteza în care reclamantul a achitat datoria către terț
peste cota-parte ce-i revine din datorie), aceasta este supusă timbrării prin
raportare la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Art. 5 alin. (1) lit. c) din ordonanță, potrivit căruia cererile vizând creanțele pe
care coproprietarii le au unii față de alții, născute din starea de proprietate
comună, se taxează cu 3% din valoarea creanțelor a căror recunoaștere se
solicită nu este incident în ipoteza cererilor având ca obiect regularizarea
datoriilor. Astfel, datoriile comune ale soților sunt cele stabilite în raporturile cu
terții, aceștia din urmă fiind cei care au un drept de creanță împotriva soților. Un
soț față de celălalt soț nu poate avea o datorie comună, în schimb poate fi titularul
unei creanțe născute din stare de coproprietate comună (de exemplu, ipoteza în
care un coproprietar plătește sume de bani pentru conservarea unui bun comun,
fiind îndreptățit la recuperarea părții din sumele achitate peste cota sa parte din
dreptul de coproprietate).

20
 În concluzie, apreciem că timbrarea cererii prin care se solicită regularizarea
datoriilor comune ale soţilor se stabilește prin raportare la art. 3 alin. (1), iar nu la
art. 5 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 80/20013 privind taxele judiciare de timbru.

21