PLAN DE SEMINAR: Cheltuielile de judecată

A. Noțiuni generale privind regimul juridic al cheltuielilor de judecată în

procesul civil
Cheltuielile de judecată reprezintă̆ totalitatea sumelor avansate de parți pe
parcursul procesului, în legătură cu soluționarea litigiului, dispoziţiile art. 451 alin. (1)
C. proc. civ. stabilind elementele componente ale acestora; prin noţiunea de parte ce va
putea fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată se va înţelege nu numai
reclamantul şi pârâtul, ci şi intervenienţii voluntari sau forţaţi.
În cuantumul cheltuielilor de judecată1 intră şi onorariile avocaţilor, ale
experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3) C. proc. civ., sumele
cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la
proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare şi masă, precum şi orice
alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului; potrivit art. 339 alin. (3) C.
proc. civ., expertul are aceleaşi drepturi ca şi martorul în ceea ce priveşte cheltuielile de
transport, cazare şi masă; având în vedere că art. 330 alin. (5) C. proc. civ. dă dreptul
părţilor ca la efectuarea expertizei să li se încuviinţeze participarea unor consilieri
experţi, apreciem că şi cheltuielile efectuate cu plata onorariului acestora pot fi
recuperate în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., date fiind şi cele
prevăzute de art. 18 alin. (4) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de
expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară.
În ceea ce priveşte sumele cuvenite martorilor, în compunerea acestora pot intra
cheltuielile de deplasare, în funcţie de mijlocul de transport utilizat pentru deplasarea la
proces şi distanţa de la locul său de domiciliu sau reşedinţă până la sediul instanţei,
pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces (despăgubiri pentru acoperirea
veniturilor pe care le-ar fi obţinut dacă şi-ar fi exercitat profesia, venituri salariale sau
din prestarea unei activităţi lucrative de care a fost lipsit ca urmare a prezenţei în
instanţă în ziua stabilită pentru audiere sau ziua audierii ori pierderi de altă natură),

1
În cadrul cheltuielilor de judecată sunt incluse și taxele de timbru, iar pentru discuții ample privind
timbrajul și ajutorul public judiciar facem trimitere la planul de seminar nr. 2, având ca obiect taxele de
timbru și asistența judiciară.

1
cheltuieli la care se mai adaugă şi cheltuielile de transport (deşi acestea nu pot fi
diferite de cheltuielile de deplasare enumerate deja) şi, dacă este cazul, cele de cazare,
masă; aceste cheltuieli se stabilesc în raport cu starea şi profesia martorului, precum şi
cu timpul efectiv pierdut, astfel cum dispune art. 326 C. proc. civ..
Formularea finală din art. 451 alin. (1) C. proc. civ. evidenţiază caracterul
exemplificativ al normei, în cuantumul cheltuielilor de judecată intrând „orice alte
cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului”, care însă vor fi supuse
condiţiei dovedirii şi justificării legăturii de cauzalitate dintre acestea şi proces.
De exemplu, în aceste alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a
procesului, în mod cert, pot fi incluse cheltuielile cu plata curatorului special numit de
instanţă în condiţiile art. 58 şi art. 167 C. proc. civ., dintre avocaţii anume desemnaţi de
barou în acest scop pentru fiecare instanţă judecătorească.
Articolul 48 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte că avansarea
remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în condiţiile art. 58 şi art. 167
C. proc. civ. este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea
curatorului, însă instanţa poate stabili, prin încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) C.
proc. civ., ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte, când o
asemenea măsură este în interesul continuării procesului.
Sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special se includ în
cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul. „În mod
excepţional, în cazuri urgente, care nu suferă amânare şi dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru a proceda potrivit alin. (2), instanţa va încuviinţa avansarea
remuneraţiei cuvenite curatorului special din bugetul statului. Sumele avansate din
bugetul statului cu titlu de remuneraţie pentru curatorul special constituie cheltuieli
judiciare şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul”, astfel cum prevede art. 49
alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
Totodată, art. 49 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede că, „dacă
partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut procesul şi este lipsită de venituri sau
face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenţei juridice
gratuite, sumele avansate din bugetul statului rămân în sarcina acestuia”.

2
 Articolul 451 alin. (2) C. proc. civ., stabileşte posibilitatea instanţei, chiar şi din
oficiu, de a reduce motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul
avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau
complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de
circumstanţele litigiului.
Deşi norma este plasată în această secţiune dedicată cheltuielilor de judecată, art.
451 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei a dispune, chiar şi din oficiu, reducerea
motivată şi a plăţii cuvenite experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art.
330 alin. (3) C. proc. civ. Ca atare, dacă în condiţiile art. 339 alin. (2), la cererea
motivată a experţilor, ţinându-se seama de lucrarea efectuată, instanţa va putea majora
onorariul cuvenit acestora, norma incidentă pentru reducerea, chiar din oficiu, a sumelor
solicitate de experţi sau de specialiştii arătaţi de art. 330 alin. (3) este cea prevăzută de
art. 451 alin. (3) C. proc. civ.; această prerogativă a instanţei se exercită la momentul
stabilirii onorariului definitiv, anterior celui al cuantificării cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată vor fi acordate numai în măsura în care partea care le
pretinde dovedeşte, în condiţiile legii, existenţa şi întinderea acestora, cel mai târziu
până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
În consecinţă, partea interesată în recuperarea cheltuielilor în faţa primei instanţe
nu va putea administra aceste dovezi în cadrul termenului de amânare a pronunţării şi,
cu atât mai mult, nu le va putea complini în calea de atac a apelului, chiar dacă, deşi le-a
solicitat la prima instanţă, nu a administrat dovezile corespunzătoare până la închiderea
dezbaterilor asupra fondului; în acest caz, partea care a câştigat definitiv procesul nu le
va mai putea solicita nici pe cale separată.
De asemenea, cheltuielile de judecată de la prima instanţă nu vor putea fi
solicitate pentru prima dată în apel, pentru că se opun dispoziţiile art. 478 alin. (3) C.
proc. civ., cererea de acordare a cheltuielilor pentru prima fază procesuală fiind o
cerere accesorie a pretenţiilor deduse judecăţii.
Dacă însă partea care a câştigat procesul a solicitat şi a dovedit în faţa primei
instanţe cheltuielile de judecată efectuate, iar acestea nu i‐au fost acordate, pentru că
instanţa a omis să se pronunţe asupra acestei cereri accesorii, va trebui să formuleze o
cerere de completare a hotărârii, în condiţiile art. 444 C. proc. civ., întrucât nici în

3
 această situaţie nu vor putea fi cerute pe calea apelului sau recursului, procedura
completării hotărârii fiind obligatorie, sens în care prevede art. 445 C. proc. civ..
Partea care a câştigat procesul să solicite, pe calea unei cereri de chemare în
judecată separate, întemeiate pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. privind
răspunderea civilă delictuală, obligarea părţii care a pierdut procesul la plata acestora,
cerere principală ce va fi supusă regulilor de competenţă de drept comun şi care
urmează a fi timbrată în condiţiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013. Această chestiune a
fost dezlegată prin Decizia nr. 19/2013 , pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că ”cererile prin care se
solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt cereri principale
supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor deduse
judecăţii, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli
provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru”2
De asemenea, în vederea soluţionării favorabile a unei cereri separate cu un
astfel de obiect, este necesar ca instanţa care a soluţionat o anumită etapă procesuală a
litigiului să nu fi respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată sau partea
care a câştigat procesul să nu fi renunţat la dreptul subiectiv de a le solicita (în temeiul
art. 408 C. proc. civ.), manifestare de voinţă de care instanţa a luat act prin dispozitivul
hotărârii.
Instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri va trebui în mod necesar să
se raporteze la dosarul în care partea care a câştigat procesul a efectuat acele cheltuieli
şi, întocmai ca instanţa sau instanţele în faţa cărora s-a derulat litigiul, să facă aplicarea
regulilor de la art. 451-455 C. proc. civ., putând să cenzureze, în termenii legii,
cuantumul acestora.
În ce privește culpa procesuală pentru acordarea cheltuielilor de judecată, trebuie
avut în vedere că dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se referă la partea care a
câştigat în mod definitiv procesul, indiferent dacă hotărârea adoptată de instanţă este pe
fondul raportului juridic litigios sau pe calea unei excepţii procesuale. Culpa procesuală
aparţine reclamantului atunci când a renunţat la judecată sau la dreptul pretins. Pârâtul
2
Deşi recursul în interesul legii a privit interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) şi art. 15
lit. p) din Legea nr. 146/1997, dezlegarea stabilită prin această decizie are deplină aplicabilitate şi după
intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, întrucât legea nouă conţine
dispoziţii identice cu cele din actul normativ anterior supuse interpretării prin acest recurs în interesul legii.

4
este de asemenea în culpă procesuală când cererea reclamantului este admisă în tot sau
în parte ori dacă îşi execută obligaţiile pe parcursul procesului şi cererea reclamantului
este respinsă ca rămasă fără obiect sau dacă, la data declanşării procesului, pârâtul îşi
executase deja obligaţiile, dar nu l-a înştiinţat pe reclamant.
O problemă care a făcut obiectul dezbaterilor în doctrină și în practica judiciară,
este dacă pârâtul poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente unei cereri
având ca obiect obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată dintr-un litigiu anterior.
Prin decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că “în cauzele având ca obiect
obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată
generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul
de procedură civilă rămân aplicabile.” Redăm în continuare paragrafele 83 și 84 ale
deciziei menționate:
”83. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
cel ţinut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se
înţelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art.
451-455 din Codul de procedură civilă), o situaţie de admitere a acţiunii reclamantului
şi de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât)
nu este îngăduită şi posibilă, în ipoteza subînţeleasă a dovedirii lor decât în limitele
procesuale date de dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă.
84. Nu există niciun argument ca, în litigiile având ca obiect plata
cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, analiza culpei procesuale
a părţilor implicate să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de lege, respectiv
art. 453 alin. (1) şi art. 454 din Codul de procedură civilă, respectiv prin observarea
rezultatului procesului şi a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe
parcursul său.”
Înalta Curte adaugă în paragrafele 88 și 89 că ”reclamantul nu poate fi în culpă
atunci când îşi exercită un drept al său, iar pârâtul, care pierde procesul şi care nu se
manifestă în limitele art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat lipsit
de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente
unui litigiu anterior”, iar cu titlu de consecință, pârâtul ”nu poate fi exonerat de

5
plata cheltuielilor de judecată odată ce s-a admis acţiunea reclamantului. Suportarea
cheltuielilor de judecată nu are semnificaţia unei duble sancţionări a acestuia pentru
culpa din primul proces, ci pentru aceea decurgând din manifestarea sa procesuală în
cel de-al doilea litigiu.”
Cheltuielile de judecată nu pot fi acordate în soluţionarea unor incidente
procedurale privitoare la competenţa instanţei (cele care sunt susceptibile de a antrena
cheltuieli de judecată pentru părţi, cum este, de exemplu, cererea de strămutare),
întrucât, nici într-un astfel de caz, instanţa învestită cu soluţionarea cererii nu dispune de
elementele indispensabile pentru a putea face aplicarea criteriilor legale prevăzute de
art. 453 C. proc. civ.; în mod necesar însă, ele vor trebui avute în vedere de instanţa care
va soluţiona cauza.
Articolul 453 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte modalitatea de lichidare a
cheltuielilor de judecată în ipoteza în care cererea dedusă judecăţii a fost admisă numai
în parte, ceea ce nu reprezintă decât o particularizare a regulii de la alin. (1).
Corespunzător culpei fiecăreia, părţile vor fi obligate reciproc la plata
cheltuielilor de judecată. Stabilirea acestei proporţii reprezintă însă o chestiune de
apreciere în sarcina instanţei de judecată, având în vedere că unele cheltuieli de judecată
au un caracter indivizibil (onorariul de avocat, cel de expert) şi repartizarea lor drept
cheltuieli aferente părţii din cerere (sau unora dintre capetele de cerere) admise nu se
poate realiza cu o precizie matematică.
Compensarea judiciară reglementată de art. 453 alin. (2) partea finală C. proc.
civ. este o consecinţă a obligaţiei reciproce a părţilor cu privire la suportarea totală sau
parţială a cheltuielilor de judecată (de exemplu, în ipoteza admiterii în parte a cererii
principale şi admiterea în întregime a cererii reconvenţionale etc.), caz în care instanţa
le va compensa până la concurenţa sumei celei mai mici dintre ele, astfel cum prevede
art. 1616 C. civ., textul de la art. 453 alin. (2) fiind o aplicare particulară a normei din
dreptul comun; compensarea cheltuielilor de judecată se poate face şi în cazul în care a
fost admis numai unul dintre capetele de cerere, întrucât, sub aspectul cheltuielilor de
judecată, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul
dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a
litigiului.

6
 În temeiul art. 454 C. proc. civ., recunoaşterea efectivă de către pârât a
pretenţiilor reclamantului la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate
atrage exonerarea acestuia de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant; şi
aici este valorificat de către legiuitor criteriul culpei procesuale, întrucât reclamantul
este sancţionat pentru că a acţionat abuziv sau cel puţin intempestiv.
O atare achiesare la pretenţiile reclamantului poate avea loc prin întâmpinarea
depusă de pârât în condiţiile art. 205 C. proc. civ. ori prin răspunsul la interogatoriu,
care se poate administra chiar la primul termen de judecată, as el cum prevede art. 203
alin. (1) C. proc. civ.; achiesarea totală va conduce la pronunţarea unei hotărâri în
condiţiile art. 436 alin. (1) C. proc. civ., supusă numai recursului.
Totodată, pârâtul nu trebuie să fi fost pus în întârziere de către reclamant înainte
de iniţierea litigiului ori să nu se afle de drept în întârziere. Dacă însă, pârâtul debitor
este de drept în întârziere anterior promovării cererii în instanţă, chiar dacă acesta
recunoaşte la primul termen pretenţiile reclamantului, nu va fi exonerat de plata
cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 455 C. proc. civ., dacă în cauză sunt mai mulţi reclamanţi sau mai
mulţi pârâţi, ei vor putea fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal,
proporţional sau solidar, potrivit cu poziţia lor în proces ori cu natura raportului juridic
existent între ei. Prin această normă se indică modalitatea de soluţionare a cererii
privind acordarea cheltuielilor de judecată în ipoteza coparticipării procesuale active sau
pasive, ceea ce nu reprezintă decât o aplicare particulară a regulii înscrise la art. 453
C. proc. civ., astfel încât fiecare coparticipant va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată generate de cererea ori apărarea sa.
Ca atare, în aplicarea acestui text, va trebui să se ţină seama că solidaritatea
obligaţiilor nu se prezumă, ci aceasta trebuie stipulată în mod expres, întrucât
divizibilitatea drepturilor şi a obligaţiilor constituie regula comună în materia
obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, în timp ce excepţiile sunt reprezentate de
obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.
Astfel, în situaţia în care dispozitivul hotărârii nu conţine nicio menţiune privind
modalitatea în care cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de către
coparticipanţi, în lipsa existenţei vreunei convenţii privind solidaritatea obligaţiilor ori a

7
incidenţei vreunei ipoteze în care legea stabileşte caracterul solidar al obligaţiei sau în
absenţa unui raport juridic de drept material decurgând dintr-o obligaţie indivizibilă,
obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată este una divizibilă.

B. Probleme de practică neunitară în materia cheltuielilor de judecată

1. Titlul problemei de drept: Obligarea pârâtului în cadrul unei cereri de

valoare redusă la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de notificare prin
executor judecătoresc, anterior introducerii cererii de chemare în judecată

Apreciem că sumele achitate cu titlu de onorariu pentru comunicarea, prin

executor judecătoresc, a unei notificări prealabile introducerii unei cereri de valoare
redusă nu pot fi imputate pârâtului pe calea cheltuielilor de judecată.
Dispozițiile art. 1032 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 451 alin.(1) C.
proc. civ. sunt cele care întemeiază în mod suficient o asemenea soluție. Cea din urmă
dispoziție, privită ca drept comun în materia categoriilor de cheltuieli care, avansate
fiind de partea care a câștigat procesul, pot fi imputate părții adverse cu titlu de
cheltuieli de judecată, conține o enumerare, nelimitativă, dar omogenă prin aceea că are
în vedere sume achitate după introducerea cererii de chemare în judecată. Singurul caz
care ar permite o derogare ar putea fi acela al onorariilor avocațiale în măsura în care,
spre exemplu, redactarea cererii de chemare în judecată ar presupune servicii avocațiale
pentru care plata s-a făcut chiar înainte ca reclamantul să depună cererea la instanță.
Particularizând la cererea de valoare redusă, legiuitorul, tocmai în considerarea
specificului valoric al pretenției, înțelege să deroge de la dreptul comun. Art. 1032 alin.
(2) C. proc. civ. îndrepățește instanța să diminueze cheltuielile de judecată avansate de
reclamant atunci când apreciază că acestea au o valoare disproporționată în raport cu
valoarea cererii sau nu au fost cheltuieli necesare.
Cu atât mai dificil ar fi să se recunoască posibilitatea acordării de cheltuieli de
judecată reprezentate de onorariul achitat unui executor judecătoresc pentru
comunicarea unei notificări prealabile introducerii cererii. Introducerea unei cereri cu

8
valoare redusă nu implică formularea, cu titlu de procedură prealabilă, a unei notificări
comunicate debitorului.
Mergând mai departe, nu se poate justifica necesitatea unei notificări prealabile
prin executor judecătoresc nici cu titlu de unică soluție pentru a conserva, în cazul
admiterii cererii, a dreptului la recuperarea, cu titlu de cheltuieli de judecată, a taxei de
timbru atunci când, față de natura raportului juridic și circumstanțele cauzei, debitorul
creanței certe, lichide și exigibile nu era de drept în întârziere la data formulării cererii.
Este adevărat că, potrivit art. 454 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut, la primul
termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea
fi obligat la plata cheltuielilor de judecată (deci, în contextul discuției de față, nu ar
putea fi obligat la suportarea taxei de timbru), cu excepția cazului în care, prealabil
pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în
întârziere. Nu trebuie, însă, neglijat că Noul Cod civil a liberalizat, din punctul de
vedere al modalității de comunicare, notificările privind punerea în întârziere: art. 1522
alin. (2) C. civ. prevede că notificarea se poate comunica debitorului nu doar prin
executor judecătoresc, ci și prin orice alt mijloc de probă.
Concluzionând, ar putea rămâne în discuție doar ipoteza în care, la data la care s-
ar putea depune cererea de valoare redusă (creanța în bani fiind deja exigibilă),
debitorul nu ar fi de drept în întârziere (evident, nu este vorba un debitor care și-ar fi
asumat obligația de plată în exploatarea unei întreprinderi), iar încercările creditorului
de a comunica notificarea de punere în întârziere s-ar solda cu un eșec pe care l-ar putea
evita executorul judecătoresc căruia legislația procesuală îi oferă pârghiile necesare
pentru a asigura, în pofida împotrivirii debitorului, îndeplinirea procedurii de
comunicare. În această ipoteză, cu caracter de excepție, recurgerea la serviciile
executorului, ca agent specializat în comunicarea actelor de procedură, ar putea să
constituie o soluție obligatorie pentru a evita pierderea dreptului la plata cheltuielilor de
judecată, deci inclusiv a taxei de timbru (cheltuială de judecată obligatorie, sub rezerva
incidenței unui caz de scutire ori a incidenței ajutorului public judiciar) ca efect al
aplicării, în speță, a dispozițiilor art. 454 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, cele menționate în considerentul nr. 29 al Regulamentului nr.
861/2007 privind cererile cu valoare redusă nu constituie, în opinia noastră, un

9
contraargument la soluția, de principiu, a nerecunoașterii, în procedura internă a
cererilor de valoare redusă, a cheltuielilor de judecată făcute cu comunicarea prealabilă
a notificării prin executor judecătoresc. În afara faptului că Regulamentul este direct și
exclusiv aplicabil procedurilor transfrontaliere, neimpunând standarde procedurilor
similare interne, este de observat că, în cuprinsul aceluiași considerent, se subliniază că,
în genere, cheltuielile de judecată ar trebui să fie stabilite în conformitate cu dreptul
intern. Finalul considerentului nr. 29 nu trebuie privit ca o derogare de la această
trimitere la normele de drept intern, iar cuprinsul normativ al Regulamentului cu atât
mai puțin încurajează derogarea în sensul lărgirii sferei cheltuielilor de judecată față de
cele admise potrivit acelor norme, singura derogare fiind aceea în sens contrar.

2. Acordarea sub forma cheltuielilor de judecată a cheltuielilor prilejuite

creditorului pentru comunicarea notificării prin executor judecătoresc în scopul
punerii în întârziere a debitorilor

În primul rând, trebuie precizat că existența unei clauze în sensul că, la scadența
obligației bănești neexecutate curg penalități, nu valorează, prin ea însăși, o întârziere de
drept a debitorului pentru toate remediile neexecutării obligației. Într-adevăr, o
asemenea clauză nu face decât să reproducă conținutul art. 1535 alin. (1) C. civ., text
care instituie o derogare de la necesitatea punerii formale în întârziere a debitorului.
Această excepție trebuie însă înțeleasă că privește doar remediul acordării daunelor-
interese moratorii, nu și celelalte instrumente puse la dispoziția creditorului (de
exemplu, executarea în natură sau rezoluțiunea), în privința cărora parcurgerea formală
a procedurii punerii în întârziere rămâne o necesitatea din perspectiva regulii ce decurge
din cuprinsul art. 1523 C. civ.
Așadar, chiar și în prezența unei clauze care reiterează dispozițiile art. 1535 alin.
(1) C. civ., este necesară punerea în întârziere a debitorului obligației bănești, dacă nu
este incident în speță un caz de întârziere de drept.
În principiu, sumele achitate de către creditor pentru punerea în întârziere a
debitorului pot fi imputate pârâtului pe calea cheltuielilor de judecată.

10
 Dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. nu conțin o enumerare limitativă a
cheltuielilor de judecată. Mai mult decât atât, nu există o excludere din categoria acestor
cheltuieli, a sumelor achitate înainte de data introducerii acțiunii, un exemplu clasic
fiind acela al onorariilor avocațiale aferente redactării cererii de chemare în judecată.
Referitor la cheltuielile necesitate de punerea în întârziere a debitorului, așa cum
am mai menționat la punctul anterior, noul Cod civil a liberalizat, din punctul de vedere
al modalității de comunicare, notificările privind punerea în întârziere. În acest sens, art.
1522 alin. (2) C. civ. prevede că notificarea se poate comunica debitorului nu doar prin
executor judecătoresc, ci și prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
În același timp, însă, din această liberalizare a modalităților de punere în
întârziere nu se poate deduce o preferință indusă de legiuitor pentru modalitățile mai
puțin costisitoare. În alți termeni, noul Cod a înțeles să renunțe la monopolul notificării
prin executor judecătoresc, iar nu să facă din această modalitate de punere în întârziere
una căreia să-i răpească beneficiul, firesc, recunoscut celorlalte modalități, și anume
acela al decontării lor ulterioare, în cazul admiterii cererii, prin intermediul cheltuielilor
de judecată imputate debitorului care a pierdut finalmente procesul.
Acest punct de vedere este formulat fără a face particularizări în funcție de
natura cererii introduse pentru recuperarea debitului, fiind pe deplin aplicabil dacă se
are în vedere acțiunea în pretenții deduse unei judecăți de drept comun.
La polul opus, dacă procedura inițiată de creditor în vederea recuperării debitului
este, prin ipoteză, una gândită în sensul unor costuri minimale, așa cum este cazul
cererilor cu valoare redusă, dreptul creditorului de a imputa debitorului, cu titlu de
cheltuieli de judecată, cheltuielile ocazionate de o punere în întârziere prin executor
judecătoresc, va fi unul supus discuției. Potrivit celor menționate în considerentul nr. 29
al Regulamentului nr. 861/2007 privind cererile cu valoare redusă, cheltuielile de
judecată ar trebui să fie stabilite în conformitate cu dreptul intern. Finalul
considerentului citat nu ar trebui privit ca o derogare de la această trimitere la normele
de drept intern, fiind, în același timp, cert, față de cuprinsul normativ al
Regulamentului, că se are în vedere reducerea cheltuielilor de judecată la un nivel
minim, proporțional cu valoarea, prin ipoteză redusă, a obiectului cererii. În acest
context, ar putea fi acordate cheltuieli de judecată constând în punerea în întârziere prin

11
intermediul unui executor judecătoresc dacă onorariul aferent notificării astfel trimise
nu este unul maxim ori apropiat de nivelul maxim – onorariul maxim este de 400 de lei
(pct.1 din Anexa Ordinului nr. 2550/2006) – , iar creditorul a recurs la serviciile
executorului pentru că punerea în întârziere prin alte modalități de comunicare a eșuat
din cauza imposibilității de îndeplinire a procedurii de comunicare.
Așadar, existența unei clauze în sensul că, la scadența obligației bănești
neexecutate curg penalități, nu valorează, prin ea însăși, o întârziere de drept a
debitorului pentru toate remediile neexecutării obligației. De asemenea, sumele achitate
de către creditor în vederea punerii în întârziere a debitorului sunt suportate de către
pârât cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cuantumul cheltuielilor ocazionate de efectuarea de fotocopii din oficiu

de către instanță

Potrivit art. 149 alin. (1) C. proc. civ., când cererea urmează a fi comunicată, ea
se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, în afară de
cazurile în care părțile au un reprezentant comun sau partea figurează în mai multe
calități juridice, când se va face într-un singur exemplar; în toate cazurile este necesar
și un exemplar pentru instanță.
Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul prevăzut la
art. 148 alin. (4) (ipoteza în care, în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în
ședință, la orice instanță, se pot formula și oral, făcându-se mențiune despre aceasta în
încheiere – n.n.), grefierul de ședință fiind ținut să întocmească din oficiu copiile de pe
încheiere necesare pentru comunicare.
În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, dacă obligația prevăzută la
alin. (1) nu este îndeplinită, instanța va putea îndeplini din oficiu sau va putea pune în
sarcina oricăreia dintre părți îndeplinirea acestei obligații, pe cheltuiala părții care
avea această obligație.
Alin. (4) al textului în discuție prevede că, în cazul în care cererea a fost
comunicată, potrivit legii, prin fax sau prin poștă electronică, grefierul de ședință este

12
ținut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părții care avea această
obligație (…).
Cu titlu prealabil, în primul rând, numărul multiplu de exemplare ale unei cereri
este solicitat de cod numai în ipoteza în care cererea respectivă este supusă
comunicării. Astfel, dacă în privinţa unui act de procedură legea nu prevede în mod
expres cerinţa comunicării către părţile litigante, acesta va fi întocmit într-un singur
exemplar destinat instanţei (de pildă, notele scrise, răspunsul reclamantului la
întâmpinare, cererea de probatorii etc.).
În al doilea rând, dacă cererea este supusă comunicării, partea are obligaţia
legală de a o întocmi în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, plus un
exemplar destinat instanţei, cu excepțiile prevăzute de lege.
În al treilea rând, comunicarea cererilor are loc nu numai în măsura în care
acestea îmbracă forma scrisă, cerută de art. 148 alin. (1) C. proc. civ., ci şi atunci când
sunt formulate verbal, iar declaraţiile au fost consemnate în încheierea de
şedinţă. Astfel, în acest ultim caz, potrivit art. 149 alin. (2) C. proc. civ., grefierul de
şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copiile de pe încheiere necesare pentru
comunicare.
Apreciem însă că o atare obligaţie există numai în măsura în care cererea este
supusă comunicării. Astfel, în ipoteza cererii adiţionale reglementate de art. 204
alin. (2) C. proc. civ., când codul prevede în mod expres faptul că nu se va da termen,
nefiind necesar a se amâna cauza în vederea comunicării cererii către părţile lipsă,
grefierul de şedinţă nu are obligaţia efectuării de fotocopii de pe încheierea în care s-a
consemnat precizarea cererii.
Dacă cererea a fost comunicată prin fax sau poştă electronică, grefierul de
şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care
avea această obligaţie.
În situaţia în care partea nu-şi îndeplineşte obligaţia legală de a întocmi cererea
în exemplare suficiente pentru comunicare, noul cod prevede că instanţa va putea
îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre părţi îndeplinirea
acestei obligaţii, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie.

13
 Această dispoziţie legală [art. 149 alin. (3) C. proc. civ.] impune o serie de
precizări, în funcţie de poziţia procesuală a celui care avea obligaţia depunerii cererii în
exemplare suficiente:
a) dacă reclamantul este partea în sarcina căreia era stabilită obligaţia legală a
depunerii cererii în exemplare suficiente, se disting următoarele două ipoteze:
- în situaţia în care cererea este depusă la dosar prin serviciul de
registratură al instanţei, într-un număr insuficient de exemplare pentru comunicare,
instanţa va dispune citarea reclamantului cu menţiunea de a anexa la dosar numărul
suplimentar de exemplare necesar pentru comunicare, sub sancţiunea suspendării
judecării cauzei, potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ. [spre exemplu, ipoteza cererii
adiţionale reglementate de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. sau a cererii de chemare în
garanţie formulate de către reclamant etc.]. Dacă la termenul de judecată acordat
reclamantul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, instanţa poate suspenda judecarea
cauzei sau, în măsura în care părţile celelalte sunt prezente şi sunt de acord să
fotocopieze cererea supusă comunicării, poate să instituie această obligaţie în sarcina
lor, sumele efectuate cu fotocopierea urmând a fi recuperate la final sub forma
cheltuielilor de judecată, dacă sunt întrunite şi condiţiile art. 453 C. proc. civ. Se impune
însă menţionarea faptului că, în ipoteza cererii de chemare în judecată introductive,
dacă aceasta nu este depusă în exemplare suficiente pentru comunicare, instanţa va
dispune anularea sa în condiţiile art. 200 C. proc. civ.;
- în situaţia în care cererea este depusă în şedinţă de către reclamant,
instanţa are posibilitatea să dispună lăsarea dosarului la sfârşitul şedinţei, punându-i în
vedere reclamantului obligaţia de a efectua demersuri pentru fotocopierea cererii şi
depunerea acesteia la dosar în exemplare suficiente, sub sancţiunea suspendării cauzei,
potrivit art. 242 alin. (1) C. proc. civ.; dacă la al doilea apel al cauzei, reclamantul nu-şi
îndeplineşte această obligaţie, soluţiile arătate anterior pentru prima ipoteză sunt pe
deplin aplicabile, cu excepţia celei vizând cererea introductivă de instanţă şi
aplicabilitatea art. 200 C. proc. civ.;
b) dacă pârâtul este partea în sarcina căreia era stabilită obligaţia legală a
depunerii cererii în exemplare suficiente, instanţa are posibilitatea să efectueze din

14
oficiu, prin grija grefei, fotocopii de pe cererea formulată şi să dispună comunicarea
acesteia către celelalte părţi, continuând judecarea cauzei.
De asemenea, instanţa are dreptul să pună în sarcina celorlalte părţi obligaţia
menţionată, dacă acestea sunt de acord, urmând să-şi recupereze la final cheltuielile
efectuate sub forma cheltuielilor de judecată, dacă sunt întrunite şi condiţiile art. 453 C.
proc. civ.
Dacă cererea a fost comunicată prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de
şedinţă are obligaţia de a întocmi din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care
avea această obligaţie, obligaţia de plată către stat a sumelor respective urmând a fi
stabilită în dispozitivul hotărârii finale.
Revenind la problema supusă analizei, apreciem că, în lipsa unui text legal
expres prevăzut pentru cuantificarea cheltuielilor de fotocopiere, vor fi aplicabile, prin
asemănare, dispozițiile art. 9 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora cererile
pentru eliberarea de copii simple de pe înscrisurile aflate la dosar, atunci când sunt
efectuate de către instanţă, se timbrează cu 0,20 lei/pagină.
În consecință, instanța va stabili în sarcina părții vizate obligația acesteia de
plată către stat a cheltuielilor reprezentate de fotocopiere, având cuantumul raportat la
dispozițiile specificate anterior.

4. Admisibilitatea procedurii completării hotărârii judecătorești în ipoteza

în care instanța, deși s-a pronunțat și a acordat cheltuieli de judecată, a omis să ia
în calcul unele dintre acestea
Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis
să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei
cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în
care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul
hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în
termen de 15 zile de la pronunţare.

15
 Dacă instanţa a soluţionat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, însă a
omis să se pronunţe asupra unei categorii de cheltuieli de judecată, solicitate şi dovedite
cu înscrisuri depuse la dosar (spre exemplu, onorariu avocaţial, onorariu cuvenit
expertului judiciar etc.), partea a cărei cerere a fost omisă de la pronunţare poate recurge
la complinirea acestei omisiuni prin promovarea unei cereri de completare, în condițiile
art. 444 alin. (1) C. proc. civ.
În acest caz, nu se poate apela la procedura îndreptării hotărârii judecătorești,
pentru că instanța nu a săvârșit o eroare de calcul al cheltuielilor de judecată, ci a omis
să cerceteze o cheltuială solicitată, care, în fapt, reprezintă un capăt distinct al cererii de
acordare a cheltuielilor de judecată. De pildă, dacă partea a solicitat cheltuieli de
judecată în cuantum de x lei, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de
timbru, iar instanța i-a acordat cheltuieli de judecată în cuantum de y lei, reprezentând
numai onorariu de avocat, nestatuând asupra cheltuielilor de judecată constând în taxă
judiciară de timbru, partea are deschisă calea completării hotărârii.
În măsura în care însă partea a solicitat cheltuieli de judecată în cuantum de x
lei, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, iar instanța i-a acordat
cheltuieli de judecată în cuantum de y lei, specificând faptul că acestea reprezintă
onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, partea are deschisă calea îndreptării
hotărârii, reglementate de art. 442 C. proc. civ., aflându-ne, în acest caz, în prezența
unei erori de calcul.

16