PLAN DE SEMINAR: Acțiunea în răspundere civilă delictuală

Drept tranzitoriu. Aplicarea în timp – În temeiul art. 103 din Legea nr. 71/2011,
răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este
guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite.
De asemenea, potrivit art. 118 din Legea nr. 71/2011, modurile de stingere a obligațiilor
născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispozițiilor Codului Civil (actual),
indiferent de data la care s-a născut obligația.
Normele de competenţă. Acțiunea în răspundere civilă delictuală este, în principiu, o
acțiune evaluabilă în bani, astfel încât ea intră sub incidența regulii de competență materială
prevăzute de art. 94 pct. (1) lit. k) C. pr. civ.
Pentru stabilirea competenței, criteriul utilizat este valoarea obiectului cererii arătată în
capătul principal de cerere (art. 98 alin (1) C. pr. civ.). În alineatul al doilea al aceluiași
articol se prevede “pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției
principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea,
indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul
judecății”. Astfel, în eventualitatea unei cereri accesorii acțiunii în răspundere civilă
delictuală, competența va fi stabilită în funcție de valoarea obiectului cererii principale.
Dacă valoarea indicată de reclamant ar fi contestată de către pârât, pentru stabilirea
valorii reale vor putea fi utilizate doar înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți (art.
98 alin. (3) C. pr. civ). De asemenea, instanța va putea acorda un singur termen în acest scop
(art. 131 alin. (2) C. pr. civ).
În situația în care sunt supuse judecății două capete de cerere principale, instanța
competentă trebuie stabilită pentru fiecare în parte. Dacă valoarea unuia dintre ele ar atrage
competența tribunalului, acesta ar fi fost competent să le judece pe amândouă, potrivit art. 99
alin. (2) C. pr. civ.
Față de art. art. 94 lit. k) și art. 98 alin. (1) C. pr. civ. competența ar urma să fie
stabilită în funcție de evaluarea oferită de reclamant prejudiciului suferit. Dacă reclamantul nu
își evaluează acest drept la depunerea cererii, în cadrul procedurii de regularizare, instanța va
pune în vedere acestuia să precizeze valoarea obiectului cererii (art. 200 alin. (3) C. pr. civ.).

1
 Referitor la determinarea competenței, art. 112 alin. (1) C. pr. civ. dispune că cererea
de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru
oricare dintre aceştia. Alineatul (2) al art. 112 conține o soluție pentru ipoteza pârâtului
chemat în judecată numai în scopul sesizării unei instanțe convenabile reclamantului,
prevalându-se de domiciliul acelui pârât. Textul de lege prevede că într-o atare situație oricare
dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate în faţa primei instanţe. Dacă excepția nu este invocată sau nu este invocată cu
respectarea termenului legal, instanța sesizată de către reclamant va rămâne învestită cu
soluționarea cauzei. Prin derogare de la art. 130 alin. (3) C. pr. civ., în acest caz necompetența
nu trebuie invocată prin întâmpinare, chiar atunci când aceasta este obligatorie, putând fi
invocată direct în fața instanței, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în
fața primei instanțe.
Taxa judiciară de timbru (art. 3 alin. (1) O.U.G nr. 80/2013). În ceea ce privește
modalitatea de stabilire a timbrajului, art. 31 din O.U.G nr. 80/2013 stabilește că în cazul
taxelor judiciare de timbru calculate în funcţie de valoarea obiectului cererii, valoarea la care
se calculează acestea este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. În situația în care valoarea
este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, evaluarea se face în condiţiile art.
98 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Dacă însă valoarea pretenției nu poate fi disociată
de fondul propriu-zis al acesteia, eventuala contestație formulată de pârât privind valoarea
pretenției constituie o veritabilă apărare de fond, urmând a fi soluționată ca atare.
Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile privind stabilirea şi acordarea de
despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane
fizice, se taxează cu 100 lei.
Timbrarea cererilor având ca obiect despăgubiri civile pentru prejudicii materiale
și morale decurgând din cauze penale. În temeiul art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr.
80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru
acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare,
referitoare la (...) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi
morale decurgând din acestea. În acest sens, prin Decizia nr. 387/27 mai 2015, publicată în
Monitorul Oficial nr. 555/27 iulie 2015, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile
menţionate sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de

2
 timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi
morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la
momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune. Decizia a fost pronunţată în
contextul incriminării/dezincriminării unor fapte ori al reconfigurării elementelor constitutive
ale unei infracţiuni. Spre exemplu, înainte să se pună în mişcare acţiunea penală, fapta a fost
dezincriminată, astfel încât părţii vătămate i-a rămas exclusiv posibilitatea de a se adresa
instanţei civile cu acţiune civilă în despăgubiri. Această decizie s-a întemeiat, în esenţă, pe
încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie,
apreciindu-se că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care se află în aceeaşi situaţie
juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte
care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu mai face obiectul acţiunii penale, este
determinat, în principiu, de celeritatea cu care a fost efectuată urmărirea penală şi judecarea
cauzelor, iar acesta este un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, fiind în
contradicţie cu principiul constituţional.
Prin „cauză penală”, în înţelesul ordonanţei taxelor judiciare de timbru se înţelege orice
cauză formată în urma unei sesizări a organelor penale, independent dacă s-a pus sau nu în
mişcare acţiunea penală, fiind însă necesar ca instanţa civilă să reţină, totuşi, în aplicarea art.
29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 existenţa unei cauze care împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale, dar şi existenţa unei infracţiuni.
Definitoriu pentru îndeplinirea condiției referitoare la ‟cauza penală” din dispozițiile art.
29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 este ca, la momentul săvârșirii, fapta să fi fost
prevăzută ca infracțiune de legea penală.
În prezent, prin „cauză penală”, în înțelesul ordonanței taxelor judiciare de timbru se
înțelege orice cauză formată în urma unei sesizări a organelor penale, independent dacă s-a
pus sau nu în mișcare acțunea penală, fiind însă necesar ca instanța civilă să rețină, totuși, în
aplicarea art. 29 alin. 1 lit. I din OUG nr. 80/2013 existența unei cauze care împiedică punerea
în mișcare a acțiunii penale, dar și existența unei infracțiuni.1
1
Soluția este menționată în Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel (Curtea de
Apel Bacău, 23-24 iunie 2016). În cuprinsul minutei menționate s-a reținut că anterior pronunțării Deciziei nr. 387/27 mai 2015 a Curții
Constituționale a Românei menționate, soluția îmbrățișată de Institutul Național al Magistraturii era întemeiată pe corelația dintre legea
taxelor de timbru și dispozițiile Codului de procedură penală, apreciindu-se că ne aflăm în prezența noțiunii de cauză penală numai în ipoteza
în care s-a pus în mișcare acțiunea penală. După publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, soluția nu-și mai poate menține
valabilitatea, întrucât în ipoteza dezincriminării unei fapte nu se poate cunoaște dacă, în cazul în care nu ar fi fost dezincriminată, s-ar fi pus
sau nu în mișcare acțiunea penală. Soluția Curții Constituționale nu poate fi aplicată numai în ipoteza dezincriminării unei infracțiuni, căci
rațiunea avută în vedere de Curte se menține și în cazul altor ipoteze de imposibilitate a exercitării acțiunii penale, cum ar fi, spre exemplu,

3
 Dobânda legală. Potrivit art. 1386 alin. (2) C. civ., cuantumul reparației prin echivalent
bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport de valoarea prejudiciului la
data producerii acestuia. Apreciem că dobânzile sunt datorate de la data cauzării prejudiciului,
ci nu de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive, pe considerentul că acesta
ar fi momentul când creanța în bani devine lichidă și exigibilă, soluție întâlnită frecvent în
practica judiciară.
Pe de o parte, dacă creanța în repararea prejudiciului este una pecuniară încă de la
momentul nașterii sale, acordarea dobânzilor este permisă în temeiul art. 1535 C. civ. Art.
1536 C. civ. constituie suportul legal pentru acordarea dobânzii legale de la momentul
cauzării prejudiciului, chiar dacă, cel puțin la un prim nivel, creanța în repararea prejudiciului
nu este una pecuniară.2
Raportul dintre despăgubire și drepturile născute din contractele de asigurare de
răspundere civilă. În cazul în care autorul prejudiciului cauzat unei terțe persoane sau
persoana răspunzătoare are contractată o asigurare de răspundere delictuală, la producerea
riscului asigurat, asigurătorul este obligat să plătească o sumă de bani terțului păgubit, cu
valoare de despăgubire. (art. 2223 corelat cu art. 2226 alin. (1) C. civ. )
Potrivit art. 2224 alin. (1) C. civ. terţii păgubiţi îşi pot realiza drepturile împotriva celor
răspunzători de producerea pagubei. Terții păgubiți au la dispoziţie acţiunea în răspundere
civilă delictuală faţă de orice persoană culpabilă de producerea pagubei, precum şi o acţiune
civilă directă împotriva asigurătorului care va răspunde de fapta asiguratului în limitele
obligaţiilor asumate prin contract.
În situația în care se formulează o acţiune în răspundere civilă delictuală, potrivit art.
1357 C. civ. , este necesară întrunirea cumulativă a patru condiţii: fapta ilicită, paguba,
legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi pagubă, precum şi vinovăţia făptuitorului, iar dacă
se foloseşte acţiunea civilă directă, va trebui probate și conformitatea faptei ilicite cu riscul
asigurat.
Despăgubirea se stabilește prin convenție între asigurat, terțul păgubit și asigurător sau
în caz de neînțelegere prin hotărâre judecătorească (art. 2225 C. civ. ). Din dispozițiile art.

cea privind decesul suspectului.

2
Pentru ample discuții cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1535 și art. 1536 C.civ. a se vedea: I.S. Vidu, „ Câteva aspecte privind evaluarea
legală a daunelor-interese moratorii”, R.R.J. nr. 5/2015, p.138-149, publicat și în Revista Themis pe anul 1/2016, p. 69-81, care poate fi
consultată la http://inm-lex.ro/fisiere/d_1196/Revista%20Themis%20nr.%201-2016.pdf .

4
 2226 alin. (1) C. civ. rezultă că despăgubirea astfel stabilită se plătește de asigurător direct
terței persoane prejudiciate, în măsura în care nu a fost despăgubită de către persoana
răspunzătoare.
În situația în care suma plătită de asigurător nu este de natură a acoperi prejudiciul în
totalitate, terțul păgubit poate pretinde diferența de la autorul prejudiciului sau de la persoana
răspunzătoare potrivit dreptului comun.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere
civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie,
despăgubirea se stabileşte şi se plăteşte în conformitate cu prevederile art. 14, iar în cazul
stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor prejudiciate prin
accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se
exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele obligaţiei acestuia cu citarea obligatorie a
persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi
forţaţi (alin. 1). Pentru prejudiciile produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza
preţurilor de referinţă pe piaţă la data producerii riscului asigurat (alin. 2). Drepturile
persoanelor prejudiciate prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în
proprietatea persoanelor asigurate RCA de către asigurători cu sediul în state aflate în aria de
competenţă a unui birou naţional auto se exercită împotriva asigurătorului RCA prin BAAR
sau prin corespondenţii desemnaţi, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.
24 (alin. 3).3

B. Probleme de practică neunitară:

1. Condiţiile de admisibilitate a acţiunilor în pretenţii formulate de spitale;
calitatea procesuală a acestora urmare a subrogării în drepturile caselor de asigurări de
sănătate în cererile formulate împotriva persoanelor chemate în judecată. 4 Potrivit alin.
(1) al art. 313 din Legea nr. 95/2006: „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii
altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi

3
A se vedea Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr.
23/2015, nr. 1/2016, nr. 12/2016.
4
Prezentăm în continuare opinia I.N.M cu privire la acest subiect, cuprinsă în Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, p. 67-68.
Minuta poate fi consultată la http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Intalnirea%20presedintilor%20sectiilor%20civile,%20Iasi,%207-8%20mai
%202015.pdf .

5
 au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând
cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând
cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile
având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate
drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea
procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti,
indiferent de faza de judecată” iar, în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol: „Furnizorii
de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1) realizează o evidenţă distinctă
a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de asigurări de sănătate cu care se află
în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea decontării, precum şi cazurile pentru care
furnizorii de servicii medicale au recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor
decontate de casele de asigurări de sănătate”.
Textul analizat instituie un caz de subrogație legală a furnizorului de servicii medicale
în drepturile casei de asigurări de sănătate (pentru recuperarea decontărilor pe care aceasta le-
a făcut furnizorului de servicii reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa
medicală acordată), debitorul raportului juridic obligațional fiind persoana care prin fapta sa a
provocat, din culpă, daune sănătăţii altei persoane sau chiar propriei persoane.
Cu referire la situaţia în care s-au cauzat daune sănătății altei persoane, textul are ca
menire să identifice pe autorul faptei ilicite ca fiind cel care va trebui, în final, să suporte
cheltuielile făcute de către furnizorul de servicii medicale (spitalul). Admisibilitatea acțiunii
furnizorului de servicii depinde de întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale (dacă în
prealabil în cadrul litigiului dintre victimă și autorul prejudiciului au fost stabilite condițiile
răspunderii delictuale, hotărârea pronunțată se va impune celui declanșat între spital și autorul
faptei ilicite prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat), calitatea procesuală pasivă
revenind, invariabil, celui care se face vinovat de daunele aduse sănătății victimei.
2. Obligarea celor ce aduc daune sănătății propriei persoane, din culpă, să repare
prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective
ocazionate de asistența medicală acordată, chiar dacă au calitatea de asigurat5

5
Prezentăm în continuare opinia I.N.M cu privire la acest subiect, cuprinsă în Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, p.
40. Minuta poate fi consultată la http://www.inmlex.ro/fisiere/d_1913/Minuta%20intalnire%20sectii%20civile%2011%2012%20mai
%202017.pdf

6
 Potrivit art. 320 din Legea nr. 95/2006: (1) „Persoanele care prin faptele lor aduc
daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă,
răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii
medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.
Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii
medicale. (2) Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1)
realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei de
asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în vederea
decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au recuperat
cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de asigurări de sănătate
pentru cazurile respective ”.
De asemenea, în conformitate cu art. 230 alin. (1) din același act normativ: „Asiguraţii
beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de
îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de
prezenta lege, de contractul-cadru şi normele sale de aplicare”.
Din coroborarea dispozițiilor normative citate, rezultă cu claritate că doar persoanele
neasigurate ar putea fi obligate la despăgubiri către furnizorul de servicii medicale, dacă prin
faptele lor aduc daune sănătății proprii.
Soluția este firească, atât timp cât furnizorul de servicii medicale poate reclama un
prejudiciu doar în acele situații în care contravaloarea activităților prestate nu poate fi
acoperită de către casele de asigurări de sănătate, ceea ce se întâmplă, în principiu, doar în
cazul persoanelor neasigurate. Doar în mod excepțional, calitatea de debitor pentru repararea
prejudiciului cauzat furnizorului de servicii medicale poate reveni și unei persoane asigurate,
atunci când tipul de serviciu medical prestat nu se subsumează acelora care sunt asigurate
(cum ar fi cele prevăzute de art. 248 din Legea nr. 95/2006, dacă contravaloarea serviciilor
trebuie acoperită de către asigurat).
Distincția dintre dispozițiile art. 320 și art. 230 ale Legii nr. 95/2006 este dată de
calitatea persoanei, aspect care rezultă cu claritate din noțiunile utilizate de cele două
dispoziții legale, astfel că, în timp ce art. 230 se referă la „asigurați”, art. 320 face referire la
„persoanele care prin faptele lor aduc daune (...) sănătăţii propriei persoane”.

7
8