Introducere

Bazele medico-biologice ale securităţii vitalităţii

(M.B.S.V.) – este o disciplină integră care studiază interacţiunea
mediului ambiant şi a omului. Această disciplină se situează la
intersecţia medicinii şi ecologiei înglobând fizica, chimia,
biologia, fiziologia, igiena, toxicologia, medicina muncii.
Obiect de studiu al disciplinei Bazele M.B.S.V. este mediul
de trai, proprietăţile acestuia ce se conturează în acţiunea asupra
sănătăţii omului, iar scopul – elaborarea măsurilor profilactice ce
asigură păstrarea nivelului optimal al sănătăţii omului, a unei
activităţi creatoare îndelungate.
În cadrul studierii influenţei mediului ambiant asupra
sănătăţii omului o importanţă prioritară se acordă factorilor de risc,
care nemijlocit duc la apariţia îmbolnăvirilor. Înlăturarea (sau
diminuarea) acţiunii negative a factorului asupra sănătăţii
oamenilor se efectuează cu ajutorul măsurilor şi mijloacelor
tehnico-inginereşti, a măsurilor profilactic-curative, a sistemelor
de asigurare a vitalităţii şi nemijlocit prin sporirea rezistenţei
omului faţă de acţiunea nefavorabilă a mediului ambiant. Rolul
legislativ în acest caz revine normării igienice a factorilor mediului
de trai.
Disciplina este unul de elementele de bază a educaţiei
ecologice a studenţilor, deoarece ne învaţă să observăm clar relaţia
dintre urmările negative ale influenţei activităţii profesionale
asupra mediului şi sănătatea omului.
Direcţiile prioritare la studierea disciplinei Bazele MBSV
sunt:
- evidenţierea cauzelor–urmări, a legăturilor şi factorilor
care dau naştere îmbolnăvirilor profesionale, condiţionate de
activitatea de producţie şi de situaţia ecologică;
- prevenirea îmbolnăvirilor menţionate în baza analizei,
modelării şi prognozării situaţiilor nefavorabile în mediul de trai al
omului;
- protecţia oamenilor de îmbolnăvirile condiţionate de
activitatea de producţie şi situaţia ecologică, prin diminuarea
3
sarcinilor cu caracter tehnogen şi natural din partea mediului de
trai, precum şi utilizarea măsurilor profilactic-curative;
- asigurarea informaţională şi instruirea in problemele de
igiena a mediului ambiant.
În procesul studierii acestei discipline viitorul specialist
trebuie să se înveţe:
- a analiza caracteristicile calitative şi cantitative ale
factorilor periculoşi şi nocivi (dăunători);
- a elabora cerinţele igienico-sanitare faţă de procesele
tehnologice, articolele tehnice, utilaj, încăperile de producţie;
- a efectua expertiza igienico-ecologică a proiectelor cu
considerarea actelor normative de stat.

4
 1. Interacţiunea omului cu mediul de trai
sau mediul ambiant

1.1 Sănătatea - factor principal al activităţii vitale a omului

Într-o societate dezvoltată sănătatea omului este un factor

formabil şi determinant al politicii economice şi sociale, direcţia
prioritară a tuturor măsurilor profilactice şi de protecţie a naturii.
După definiţia lui V.P. Kaznaceev: ”Sănătatea este
procesul de păstrare şi dezvoltare al funcţiilor biologice,
fiziologice şi psihologice, a capacităţii optimale de muncă şi
activismului social al omului la o durată maximală a vieţii
acestuia”.
Definiţia oficială a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(OMS), care se conţine în prefaţa statutului acesteia (1946):
„Sănătatea – este starea prosperităţii complete fizice, spirituale şi
sociale, şi nu doar lipsa bolilor sau defectelor fizice”.
Sănătatea individuală teoretică – stare de prosperitate
completă socială, biologică şi psihică, când funcţiile tuturor
organelor şi sistemelor organismului uman sunt echilibrate cu
mediul ambiant şi lipsesc orice îmbolnăvirii, stări bolnăvicioase
sau defecte fizice.
Sănătate individuală reală – stare a organismului la care
acesta este capabil pe deplin să-si realizeze funcţiile sale biologice
şi sociale.
Rolul sănătăţii în timpul de faţă a crescut considerabil,
deoarece starea sănătăţii oamenilor s-a schimbat considerabil şi au
apărut legităţi noi a caracterului şi extinderii bolilor omului, a
proceselor demografice. Aceste schimbări în starea sănătăţii
oamenilor pot fi caracterizate, în mod general, astfel:
- a crescut considerabil dependenţa stării sănătăţii omului
de condiţiile social-economice, de mediul său de trai;

5
 - a apărut o altă viteză de schimbare a indicilor ce
caracterizează sănătatea (dezvoltarea fizică, îmbolnăvirile,
invaliditatea, mortalitatea);
- au avut loc schimbări caracteristice demografice –
îmbătrânirea populaţiei, urbanizarea, devieri în structura
mortalităţii etc.;
- s-a determinat un şir de boli, frecvenţa cărora a crescut
brusc în ultimii ani (boli cardio-vasculare, boli cronice ale
organelor respiratorii, a aparatului locomotor şi sistemului nervos
periferic, intoxicaţii, traume);
- a crescut numărul bolilor, care anterior se manifestau mai
rar: boli endocrine şi alergice, vicii din născare, boli ale sistemului
imunitar etc.;
- a sporit nivelul îmbolnăvirilor de boli infecţioase şi de
altă natură: tuberculoza, SIDA, difteria, hepatita, boli ale sângelui,
boli virale etc.;
- s-a stabilit complexul de factori ce influenţează sănătatea
omului şi a apărut necesitatea concepţiei sistemice faţa de
profilaxia bolilor.
Sănătatea omului se determină în final de influenţa comună
a factorilor naturali şi social-economici de viaţă a omului.
Cercetătorii constată că la dereglarea sănătăţii populaţiei un
rol esenţial îl joacă factorii de mediu şi anume:
- modul de viaţă (fumatul, consumul de alcool, şi narcotice,
excesul în folosirea medicamentelor, alimentarea, condiţiile de
muncă şi de trai, starea familiară ş.a. – 49 ... 53 %;
- factorii genetici şi biologici – 18 ... 22 %;
- starea ocrotirii sănătăţii – 8 ... 10 %;
- mediul ambiant – 17 ... 20 %.
În acelaşi timp factorul de mediu poate juca un anumit rol
în apariţia şi dezvoltarea îmbolnăvirii. El poate fi factorul
determinant care, practic, determină totalmente dezvoltarea
îmbolnăvirii concrete. În prezent unele boli cronice ale populaţiei,
destul de argumentat, se consideră drept urmare a acţiunii
factorilor ecologici, spre exemplu, boala Minamata – legată de
poluarea apei de râu şi de mare cu ape reziduale industriale ce
6
conţin mercur (Hg): boala Itai-Itai, condiţionată de irigarea
câmpurilor de orez cu apă ce conţine cadmiu ş.a.
Determinarea relaţiilor dintre influenţa factorilor de mediu
şi posibilele schimbări în starea sănătăţii omului – constituie una
din sarcinile de bază ale diagnosticării igienice.

1.2. Diagnostica igienică şi factorii de risc

Diagnostica igienică este un sistem de raţionamente şi

acţiuni orientale spre stabilirea relaţiei dintre starea mediului
ambiant şi sănătatea omului până la apariţia îmbolnăvirii. Efectele
de bază, înregistrate la studierea acţiunii factorilor de mediu, în
cercetările clinice şi epidemiologice şi caracteristica lor sunt
următoarele:
- decesul – final ireversibil;
- boala - combinaţie de simptoame, indici fizici şi rezultate
ale cercetărilor de laborator;
- incapacitate de muncă – limitarea activităţii obişnuite sau
statut funcţional al pacienţilor din punct de vedere al capacităţii de
a fi independenţi de alţii şi să execute sine stătător funcţiile
cotidiene acasă, la lucru sau odihnă;
- stare premorbidă (fără simptoame) – schimbări ascunse
sau vremelnic compensate care pot fi depistate doar printr-un
complex de metode sensibile;
- disconfort – simptoame ce creează incomodităţi
(oboseală, greaţă, ameţeli, mirosuri neplăcute etc.);
- nesatisfacţie vitală – dereglarea stării psihice şi
emoţionale (agitare, depresie etc.).
Influenţa nefavorabilă a mediului de trai şi a mediului
intern al omului poate provoca dereglarea sănătăţii acestuia sub
formă de boală.
Boală – dereglarea activităţii vitale normale a organismului,
care se caracterizează prin limitarea adaptabilităţii şi scăderea
capacităţii de muncă.

7
 Boala unei persoane concrete, apariţia acestea, poartă
denumirea de îmbolnăvire. Există noţiunea de îmbolnăvire ca
indice medico-statistic al răspândirii uneia sau mai multor boli.
Răspândirea în masă a unor boli, ce depăşesc cifrele de control,
poartă denumirea de epidemie.
Factorul de mediu poate fi factor de risc, dar nu totdeauna
este capabil să ducă la îmbolnăvirea persoanei concrete, dacă
lipsesc alte condiţii.
Unul din elementele principale al metodologiei
diagnosticării igienice este aprecierea riscului influenţei
nefavorabile a factorilor mediului ambiant asupra sănătăţii omului.
Riscul (sănătăţii) după recomandările OMS se determină ca
frecvenţa aşteptată a efectelor nedorite ce apar ca rezultat al
acţiunii poluanţilor. Poluanţii pot fi în aer, apă, sol, produsele
alimentare, diferite materiale de construcţie, ambalaje etc.
Riscul se determina , de regulă, ca potenţial (posibil), dar nu
inevitabil, adică nu realizat obligatoriu şi, de regulă, poate fi
înlăturat. De aceea este justă şi o altă definiţie a riscului – ca
probabilitatea dereglării sănătăţii sub forma de slăbiciune,
îmbolnăvire, invaliditate, deces, care pot interveni în anumite
circumstanţe.
Factor de risc – este factorul de orice natură (ereditar,
ecologic, de producţie, modul de viaţă etc.) care în anumite
condiţii poate provoca sau majora riscul dereglării sănătăţii.
Aprecierea riscului se efectuează în două direcţii: prima –
după riscul poluării mediului de trai; a doua – după riscul pentru
sănătatea omului.
Riscul potenţial al mediului de trai după gradul de
incompatibilitate pentru om poate fi determinat prin compararea
parametrilor reali ai factorilor nocivi cu normativele igienice
stabilite de lege, nivelurile maxime admise (NMA) sau
concentraţiile maxime admise (CMA) în aer, apă, sol, diferite
materiale, produse alimentare etc.
Datele referitoare la riscul pentru sănătate pot fi utilizate la
exploatarea întreprinderilor, contactul omului cu diverse materiale
etc.
8
 Algoritmul acţiunilor este următorul:
- determinarea factorilor nocivi ai mediului de trai (chimici,
fizici, biologici), care pot fi nefavorabili pentru sănătatea omului şi
sursele acestora;
- aprecierea expunerii organismului uman influenţei acestor
factori.
Se analizează căile de contact sau pătrundere în organism şi
caracteristica populaţiei (femei, bărbaţi, copii, adolescenţi,
pensionari, muncitorii şi profesiile lor etc.). Se vor căpăta şi
analiza datele despre starea sănătăţii populaţiei care pot fi
reprezentate de materialele dezvoltării fizice (statura, greutatea
ş.a.), adresările după ajutor medical, bolile vremelnice, bolile
profesionale, ecologice, invaliditate, mortalitate.
Calcularea riscului permite de a stabili prognoze în
schimbarea sănătăţii pentru viitorul îndepărtat. Datele despre risc
sunt necesare administraţiei instituţiilor care sunt în drept să ia
anumite hotărâri referitoare la asanarea mediului de trai al omului
şi îmbunătăţirea sănătăţii acestuia.
Actualmente aprecierea riscului pentru sănătate se
efectuează in conformitate cu „Criteriile igienice de apreciere şi
clasificare ale condiţiilor de muncă după indicii de nocivitate şi
pericol al factorilor mediului de producţie, gravitatea şi intensitatea
procesului de muncă”.
Criteriile de risc şi condiţiile de muncă se clasifică în baza a
două componente:
a) factorul nociv de producţie;
b) reacţia fiziologică şi sănătatea angajatului.
Condiţiile de muncă pot fi: optimale, admisibile, nocive şi
periculoase. Caracteristica acestora se va studia aprofundat în
cadrul disciplinei „Protecţia muncii”.

1.3. Noţiunile de bază ale securităţii vitalităţii

Situaţie excepţională (SE) - împrejurare exterioară,

apărută pe neaşteptate, care se caracterizează prin dereglarea
9
bruscă a procesului sau fenomenului ce s-a stabilizat în timp şi
care exercită o influenţă negativă considerabilă asupra activităţii
vitale a oamenilor, asupra funcţionării economiei, asupra sferei
sociale şi a mediului ambiant nativ. În timp de pace SE pot apărea
în rezultatul avariilor de producţie, catastrofelor, calamităţilor
naturale, catastrofelor ecologice, diversiilor, factorilor cu caracter
militaro-politic.
Avarie –oprirea bruscă a lucrului sau dereglarea procesului
de producţie stabilit la obiectivele industriale şi energetice, în
transport sau la alte obiective ale economiei naţionale, care
provoacă deteriorarea sau distrugerea clădirilor, instalaţiilor,
bunurilor materiale, utilajului, afectarea oamenilor.
Calamitate – fenomen natural catastrofal care poate
provoca multiple jertfe umane, pagube materiale considerabile şi
alte urmări grave. Calamităţile pot fi cauza multor avarii şi
catastrofe.
Catastrofă - eveniment tragic de mari proporţii pentru
colectivitatea umană asupra căreia se abate, o nenorocire bruscă
sinonimă cu calamitatea, cataclismul, dezastrul sau drama.
Dezastrul - nenorocire produsă de soartă, eveniment
funest, nenorocire foarte gravă care produce distrugeri şi ruine de
mari proporţii.
Calamitate ecologică – eveniment excepţional ce provoacă
schimbări în starea uscatului, atmosferei, hidrosferei şi biosferei
sub influenţa factorilor antropogenii şi care au o manifestare
bruscă negativă asupra sănătăţii oamenilor, a stării lor spirituale,
asupra mediului de trai, a activităţii gospodăreşti şi genofondului.
Catastrofă ecologică – calamitate ecologică de proporţii
deosebit de mari cu urmări extrem de grave, însoţită de regulă, de
schimbări ireversibile a mediului ambiant nativ.
Mediul de trai – un ansamblu de factori abiotici şi biotici,
care se află în afara organismului şi care determină activitatea
vitală a acestuia, altfel spus – spaţiul în care decurge activitatea
vitală a organismului: casa de locuit, locul de odihnă, mijlocul de
transport, locul de muncă ş.a.

10
 Mediul de producţie – parte a mediului ambiant (de trai),
formată de factorii dăunători şi periculoşi, precum şi de condiţiile
de producţie ce caracterizează locul de muncă şi acţionează asupra
omului în procesul activităţii de producţie.
Factori antropogeni – factorii mediului ambiant (de trai),
apariţia cărora este condiţionată de activitatea omului şi care
provoacă schimbări în complexele naturale.
Normare igienică – stabilirea limitelor intensităţii şi duratei
influenţei asupra organismului omului a factorilor mediului
ambiant (de trai).
Substanţă dăunătoare (nocivă) – substanţa, capabilă în
anumite condiţii să influenţeze asupra organismului uman,
provocând îmbolnăvire cu caracter general, îmbolnăvire
profesională, îmbolnăvire cauzată de activitatea de producţie sau
alte dereglări ale sănătăţii omului şi urmaşilor acestuia.
Mediul ambiant – ansamblul elementelor materiale naturale
şi artificiale în anturajul cărora şi în procesul de interacţiune cu
care decurge viaţa şi activitatea gospodărească a omului.
Intoxicare – otrăvire, cauzată de acţiunea generală asupra
organismului a substanţelor toxice (otrăvitoare) de provenienţă
exogenă sau endogenă.

11
 2. Adaptarea omului la condiţiile mediului de trai

2.1. Caracteristica proceselor de adaptare

În studierea rolului reacţiei organismului la acţiunea

factorilor mediului de trai un rol important revine noţiunilor de
homeostază, rezistenţa organismului, mecanismele de autoreglare,
adaptare şi de compensare.
Homeostaza – constantă dinamică a mediului intern şi a
unor funcţii ale organismului uman (termoreglare, circulaţie a
sângelui, schimb de gaze, de substanţe ş.a.).întreţinută de
mecanismele de autoreglare în condiţii de variaţie a excitanţilor
interni şi externi.
Un interes deosebit îl prezintă excitanţii externi. La ei se
referă factorii de natură fizică, chimică, biologică, psihofiziologică
sau de altă natură ai mediului ambiant, care vin în contact cu
organismul uman – temperatura, umiditatea, mobilitatea şi
componenţa chimică a aerului, zgomotul, vibraţia, iradierea
electromagnetică, componenţa apei, alimentelor ş.a.
Constantele de bază ale homeostazei (echilibrul acido-
bazic, tensiunea arterială şi intercraniană, echilibrul termic,
schimbul de gaze etc.) se menţin de către mecanismele destul de
complicate de autoreglare la care participă sistemul nervos,
endocrin şi alte sisteme, o diversitate mare de receptori interni şi
externi ai sângelui şi tensiunii, care reacţionează la variaţiile
mediului intern şi extern al organismului. Din punct de vedere al
biofizicii autoreglarea poate fi studiată ca o reacţie a unui sistem,
deschis faţa de mediul extern, adică care liber se schimbă cu acesta
în energie şi substanţă. În acest caz echilibrul dinamic al
proceselor de asimilaţie şi dezasimilaţie a substanţei şi energiei
asigură nivelul necesar de stabilitate al sistemului viu, stare
constantă a mediului intern şi a diverşilor gradienţi la limitele
acestuia, care determină funcţionarea normală în condiţiile
concrete a celulelor, organelor, sistemelor şi întregului organism.

12
 Diapazonul variaţiilor mediului ambiant la care
mecanismele de autoreglare funcţionează fără sforţare fiziologică
este relativ mic. Spre exemplu, omul gol până la brâu simte confort
termic în limitele 18,8…27,60 TE (temperaturi efective – senzaţie
termică a omului la diferite combinaţii ale temperaturii, umidităţii
şi mobilităţii aerului). Schimbul optimal de gaze se observă în
cazul presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat în limitele de
20…16,9 kPa.
Presiune parţială – presiunea gazului ce face parte dintr-un
amestec de gaze, pe care acesta ar exercitao, ocupând singur
întregul volum al amestecului la temperatura acestuia.
La abaterea parametrilor factorilor de mediu de la nivelurile
optimale, mecanismele de autoreglare încep să funcţioneze cu
dificultate şi pentru întreţinerea homeostazei în procesul vital se
includ mecanismele de adaptare.
Adaptarea – capacitatea organismului viu de a se acomoda
la schimbările permanente ale mediului înconjurător, care s-a
dezvoltat în procesul evoluţiei. Adaptarea are un rol important
pentru organismul uman, deoarece îi permite acestuia nu numai sa
se acomodeze la schimbările considerabile de mediu, ci şi activ să-
şi redreseze funcţiile fiziologice şi comportamentul în conformitate
cu aceste schimbări, adesea depăşindu-le. Problema adaptării a
căpătat o însemnătate practică deosebită actualmente, când omul
valorifică noi teritorii, lucrează la adâncime (sub apă, în subteran),
la altitudine mare, în cosmos, când are loc schimbarea intensivă a
mediului ambiant şi poluarea acestuia cu produsele activităţii
umane, fapt ce necesită încordarea forţelor de adaptare a
organismului.
De menţionat, că lipsa excitanţilor sau nivelul scăzut al
acestora pot provoca şi diminuarea posibilităţilor de adaptare a
organismului, a rezistenţei acestuia la acţiunea factorilor externi.
Astfel lipsa fotoexcitanţilor poate provoca scăderea funcţiei
analizatorului vizual, a celui sonor – la slăbirea auzului ş.a. Omul
care permanent este asigurat cu locuinţă, haine, alte bunuri ale
civilizaţiei, rupt de la natură, protejat de factorii iritanţi şi afectivi,
nimerind în asemenea condiţii, mult mai greu suportă influenţa
13
diferitor factori ai mediului ambiant. Urbanizarea, automatizarea şi
mecanizarea, munca intelectuală a condus la aceea că majoritatea
populaţiei se află în stare de hipodinamie, suportă foame
musculară, fapt ce duce la slăbirea organismului şi se răsfrânge
negativ asupra sistemului cardiovascular.
Schimbări nefavorabile de sănătate pot apărea mult mai
repede când asupra organismului influenţează factorii nocivi şi
periculoşi de mediu (iradierile, suprasolicitările fizice şi
neuropsihice, zgomotul, compuşii chimici etc.) la care în procesul
de evoluţie încă nu s-au format mecanisme de acomodare–
protecţie. Oboseala şi supraoboseala slăbesc rezistenţa
organismului. În procesul adaptării se realizează redresarea
diferitor funcţii ale organismului, care asigură acomodarea lui la
creşterea influenţelor de diversă natură (fizice, chimice,
emoţionale etc.).

2.2. Principiile generale şi mecanismele de adaptare

Exista două tipuri de acomodare la factorii externi.

Primul tip se manifestă în formarea unui anumit grad de stabilitate
la factorul respectiv, capacitatea de a păstra funcţiile la schimbarea
intensităţii acţiunii acestuia. Aceasta este adaptarea de tipul
toleranţei (indulgenţei) – calea pasivă de adaptare. Al doilea tip de
adaptare este cel activ. Cu ajutorul mecanismelor specifice,
deosebite, de acomodare organismul uman compensează
schimbările factorului influent astfel, încât mediul intern rămâne
relativ constant. Are loc adaptarea după tipul de împotrivire
(rezistenţă).
Pe lângă specificul factorului (influenţa asupra unor sau
altor procese din organism) dependent de natura fizico-chimică,
caracterul acţiunii asupra organismului şi reacţia organismului
uman la această acţiune depinde în mare măsură de intensitatea
factorului, „dozarea” lui. Acţiunea cantitativă a condiţiilor de
mediu este determinată de faptul, că aşa factori ca temperatura
aerului, prezenţa în el a oxigenului şi altor elemente esenţiale, într-
14
o măsură sau alta, sunt necesare pentru funcţionarea normală a
organismului, pe când lipsa sau surplusul aceluiaşi factor frânează
activitatea vitală.
Expresia cantitativă a factorului, care corespunde
necesităţilor organismului şi care asigură cele mai favorabile
condiţii de viaţă ale acestuia, sunt apreciate ca condiţii optimale.
Mecanismele specifice de adaptare, caracteristice omului, îi
permit acestuia să suporte anumite abateri ale factorului de la
valorile optimale fără dereglarea activităţii funcţionale normale a
organismului. Diapazonul dintre aceste două valori poartă
denumirea de limite de toleranţă.
Zonele exprimării cantitative ale factorului, care se abat
de la valoarea optimă, dar care nu dereglează activitatea vitală,
poartă denumirea de zone normale (confort). Asemenea zone sunt
două: una în zona insuficienţei şi alta în zona excesului de dozare a
factorului. După ele urmează zonele de pessimum, care afectează
vitalitatea şi apoi zonele letale.
Adaptarea este legată de pierderea de energie. În zona
optimumului pierderile de energie sunt minimale, energia se
consumă doar pentru procesele vitale fundamentale, iar organismul
se află în stare de echilibru cu mediul. La ieşirea valorii factorului
în afara zonei optimumului se pun în funcţie mecanismele de
adaptare, care necesită cu atât nai multă energie, cu cât este mai
mare devierea valorii factorului de la valoarea optimală.
Dereglarea echilibrului energetic al organismului, pe
lângă acţiunea afectivă a insuficienţei sau surplusului factorului,
limitează diapazonul schimbărilor suferite de om.
Dacă condiţiile de mediu timp îndelungat se păstrează
mai mult sau mai puţin constante sau se schimbă neesenţial în jurul
oricărei valori medii, atunci vitalitatea organismului se stabilizează
la nivelul adaptiv faţă de această valoare, tipică stării de mediu.
Schimbul condiţiilor medii în timp sau spaţiu provoacă trecerea pe
un nou nivel de stabilizare (adaptări sezoniere, de temperatură ş.
a.).
Savantul canadian Henri Selie a numit factorii, care prin
influenţa lor duc la adaptare – factori stresanţi. Altă denumire a lor
15
– factori extremali, adică factori de mediu neobişnuiţi, care
exercită acţiune nefavorabilă asupra stării generale, dispoziţiei,
sănătăţii şi a capacităţii de muncă ale omului. Între altele acestea
pot fi nu numai acţiuni separate asupra organismului ci şi condiţii
schimbate de existenţă în integritate (spre exemplu trecerea cu
traiul de la Sud la Nordul Extrem). El a stabilit patru stadii a
decurgerii adaptării:
1. Faza urgentă, care include stresul. Sub termenul de
„stres” (tensiune) se subînţeleg manifestările nespecifice ale
activităţii adaptive la acţiunea oricăror factori, semnificativi pentru
organism. Exemple de manifestare a adaptării urgente sunt:
majorarea pasivă a termogenezei ca răspuns la frig, majorarea
ventilării plămânilor şi a volumului de sânge ca răspuns la
insuficienţa de oxigen.
2. Formarea adaptării îndelungate – fază tranzitivă la
adaptarea stabilă. Ea se caracterizează prin formarea sistemelor
funcţionale, care asigură dirijarea cu adaptarea în noile condiţii.
3. Adaptarea formată de lungă durată, sau faza adaptării
stabile, când sistemele de autoreglare ale organismului
(homeostazei) funcţionează la un nou nivel. Condiţii de bază
pentru adaptarea de lungă durată sunt acţiunile permanente şi
consecutive ale factorului extremal. În esenţă ea se formează în
baza realizării repetate a adaptării urgente şi se caracterizează prin
aceea, că în rezultatul acumulării cantitative permanente a
schimbărilor, organismul capătă o calitate nouă – din organism
neadaptat se transformă în adaptat. Prin antrenament se poate
adapta la lucrul fizic intensiv, dezvoltarea stabilităţii la frig,
căldură ş.a.
4. Epuizarea (istovirea), care se poate dezvolta în
rezultatul influenţei puternice şi de lunga durată a factorilor
extremali. Influenţa stresului puternic şi îndelungat poate cauza
boala sau decesul (organismului).
Complexul reacţiilor adaptive ale organismului uman,
care asigură existenţa acestuia în condiţii extremale a căpătat
denumirea de normă a reacţiei adaptive. Procesul adaptării

16
individuale se asigură prin schimbările din organism la limite
patologice, acestea constituind „preţul adaptării”.
Dacă nivelurile de acţiune ale factorilor de mediu
depăşesc limitele posibilităţilor de adaptare ale organismului şi
adaptarea trece în faza a patra – stadia de epuizare, se pun în
funcţiune mecanismele suplimentare de protecţie. Acestea sunt
mecanismele de compensaţie, care se opun apariţiei şi progresării
procesului patologic, adică forţele de răspuns ale organismului la
schimbările mediului ambiant. În dependenţă de gradul acestor
schimbări, mecanismele de adaptare calitativ sunt diferite, şi
variază de la fiziologic optimale până la cele patologice.
Aşa dar, dacă adaptarea asigură homeostaza în condiţii de
sănătate, atunci compensaţia – este lupta organismului pentru
homeostază în condiţiile modificate – condiţii de boală. Dacă
acţiunea factorilor de mediu asupra organismului cantitativ
depăşeşte nivelul normei de adaptare a organismului, atunci el
pierde capacitatea de adaptare în viitor la mediu, deoarece
posibilitatea de reconstrucţie a legăturilor structurale ale sistemului
este epuizată.
În condiţii naturale de trai organismul uman totdeauna
este supus influenţei unui ansamblu complicat de factori, fiecare
manifestându-se diferit faţă de valoarea optimală. În natură
combinaţia tuturor factorilor la valoarea lor optimală este practic
imposibilă. Aceasta înseamnă că în condiţii naturale organismul
totdeauna pierde o parte de energie pentru lucrul mecanismelor de
adaptare. Esenţial este faptul, că între factori se stabilesc relaţii
deosebite, la care acţiunea unui factor într-o măsură oarecare
schimbă caracterul acţiunii altuia. Semnificativ este şi regimul
acţiunii factorului. Reacţia organismului creşte considerabil, dacă
factorul acţionează nu sub formă de semnal permanent, ci discret,
adică cu anumite intervale. Acest fapt este folosit în practică
pentru adaptarea la frig, solicitări fizice hipoxie etc.

2.3. Măsuri generale de sporire a rezistenţei

organismului
17
 Dirijarea cu adaptarea, sporirea rezistenţei organismului
– acest scop trebuie să şi-l pună în faţă fiecare om. Condiţia
principală pentru menţinerea homeostazei stabile a organismului
şi, prin urmare, şi a mecanismului proceselor de adaptare este
armonizarea activităţii vitale a omului cu mediul său de trai. Una
din condiţiile necesare pentru aceasta este alimentarea raţională şi
la timp.
Insuficienţa sau surplusul alimentar şi dereglarea
relaţiilor substanţelor nutritive în raţionul alimentar se răsfrâng
negativ asupra activităţii organismului, reduc rezistivitatea acestuia
şi capacităţile de adaptare. Condiţiile de muncă şi odihnă, inclusiv
regimul de somn şi veghe, odihnă şi muncă – de asemenea sunt o
condiţie necesară de funcţionare normală a organismului.
Un rol deosebit îl joacă activitatea fizică. Ea formează
mecanismele nervoase de dirijare, activizează interacţiunea
organismului cu mediul extern, favorizează dezvoltarea integră a
organismului. Mişcarea – este componentul obligatoriu al lucrului
tuturor analizatorilor, ea este necesară pentru căpătarea
informaţiei, dezvoltarea psihicii. Particularităţile activităţii de
mişcare o fac pe aceasta mijloc de sporire a antrenamentului
schimbului de substanţe, pierderea cu economie a energiei în stare
de repaus, sporirea capacităţii organismului de a utiliza cât mai
raţional oxigenul, sporirea funcţionării sistemelor de fermentare.

18
 3. Bazele ştiinţifice ale normării igienice a factorilor
de mediu

3.1. Legile şi legităţile igienei

Igiena – este ştiinţa care se ocupă cu studierea mijloacelor

de ocrotire şi îmbunătăţire a sănătăţii prin efectuarea de măsuri
preventive.
Obiectul de studiu al igienei este atât omul sănătos luat în
parte, cât şi colectivele de oameni, practic sănătoşi. Categoria
principală ce caracterizează starea omului, practic sănătos, este
sănătatea. Această noţiune reflectă echilibrul dinamic dintre
organism şi mediul de trai, păstrarea homeostazei organismului
omului sănătos, care s-a stabilit în procesul de evoluţie în
condiţiile mediului ambiant natural şi menţinută datorită
proceselor de reglare. Homeostaza organismului oamenilor practic
sănătoşi se poate menţine şi la schimbarea în anumite limite a
valorilor factorilor de mediu. Acest fapt este posibil datorită
proceselor de adaptare la oamenii sănătoşi şi compensare la cei
bolnavi, având limite individuale pentru fiecare organism.
Scopul igienei (reieşind din cele relatate) ca ştiinţă -
este cunoaşterea legilor şi legităţilor de interacţiune a omului
sănătos cu mediul ambiant variabil şi în baza acestora elaborarea
procedeelor şi mijloacelor care asigură păstrarea şi întărirea
sănătăţii omului şi a societăţii umane în integritate.
Pot fi menţionate următoarele legi:
1. Legea influenţei pozitive a mediului asupra
sănătăţii populaţiei. Factorii naturali de mediu (soarele, aerul
curat, apa curată, alimentarea calitativă) influenţează pozitiv
asupra sănătăţii oamenilor, favorizând păstrarea şi întărirea
sănătăţii, dacă sunt utilizate cu măsură.
Organismul – unitate a lumii sine stătător existenţă, care
prezintă prin sine un sistem biologic autoreglant, ce reacţionează
ca un tot unitar la diversele schimbări ale mediului ambiant. El
poate există numai într-o permanentă interacţiune cu mediul

19
ambiant şi să se autoînnoiască ca rezultat al acestei interacţiuni.
Este cunoscut, că fără hrană omul poate trai până la 50 zile, fără
apă – 5 zile, fără aer – nu mai mult de 5 minute.
Viaţa omului decurge în mediul ce-l înconjoară,
caracterizat de condiţii, ce favorizează decurgerea normală a
funcţiilor fiziologice.
La baza acţiunii pozitive a mediului asupra organismului
şi sănătăţii stau proprietăţile fizico-chimice ale factorilor acestuia.
În procesul evoluţiei omul s-a acomodat la anumiţi factori de
mediu – fizici (iradierea solară, temperatura, umiditatea,
mobilitatea aerului, nivelurile joase a iradierilor neionizante,
inclusiv cele cosmice etc.), chimici (componenţa chimică a aerului,
apei, hrănii), biologici (microorganismele) ş.a.m.d.
Acţiunea radiaţiei solare asupra organismului şi sănătăţii
este determinată de componenţa spectrală a acesteia: radiaţia
vizibilă asigură funcţia analizatorului vizual, infraroşie – posedă
acţiune termică, cea ultravioletă - acţiune biologic stimulatoare,
eritemică, antirahitică şi bacteriană.
Folosirea raţională a radiaţiei solare, asigurarea regimului
solar corespunzător al locuinţelor şi a altor încăperi favorizează
întărirea sănătăţii, sporirea rezistenţei organismului la factorii de
mediu nefavorabili.
Radiaţia solară determină de asemenea clima şi condiţiile
meteorologice de care depinde şi microclimatul – stare a mediului
determinată de temperatură, umiditate, mobilitatea aerului,
presiunea atmosferică şi gradul de ionizare a aerului.
Microclimatul mediului de trai determină echilibrul termic al
organismului. Acest echilibru este determinat de relaţia dinamică
dintre termogeneză şi termoliză.
Variaţiile naturale ale presiunii – de asemenea
influenţează pozitiv asupra sănătăţii omului, exercitând acţiune
stimulatoare asupra sistemului vascular, însă influenţează negativ
asupra persoanelor care suferă de boli cardio-vasculare, provocând
crize hipertonice. Schimbările considerabile de presiune
atmosferică într-o direcţie sau alta (lucrările sub apă sau la

20
altitudine mare) pot provoca bolile cheson sau de altitudine (de
munte).
Aerul curat, care conţine cca 21% de oxigen şi nu mai
mult de 0,03% de bioxid de carbon şi ionizat corespunzător
exercită influenţă pozitivă asupra sănătăţii omului. La poluarea
acestuia cu diferite impurităţi sporeşte conţinutul de CO 2 , se
reduce concentraţia ionilor uşori negativi, în schimbul cărora vin
ionii grei pozitivi care influenţează nefavorabil asupra
organismului.
Influenţa favorabilă a apei curate asupra sănătăţii se
determină nu numai de componenţa minerală şi funcţiile
fiziologice, ci şi de calităţile igienice directe şi indirecte. Mediul
acvatic asigură funcţiile de transport, de eliminare, schimbul de
căldura şi electrolitic al organismului. Din punct de vedere igienic
apa se utilizează nu numai pentru menţinerea curăţeniei corpului,
hainelor, locuinţei, dar este şi un factor puternic de sporire a
rezistenţei organismului.
Alimentarea raţională – de asemenea exercită a
influenţă pozitivă asupra nivelului sănătăţii oamenilor.
Alimentarea raţională – adică echilibrată, este aceea care asigură
creşterea şi dezvoltarea normală a organismului, capacitatea lui
înaltă de muncă şi stabilitatea la factorii nefavorabili de mediu.
Condiţii ale alimentării raţionale sunt prezenţa în raţionul
alimentar a tuturor substanţelor hrănitoare necesare (albumine,
grăsimi, hidrocarburi, vitamine, săruri minerale şi microelemente,
apă) în cantităţi optimale.
Acţiunea pozitivă a factorului de mediu asupra
organismului şi sănătăţii poate fi efectivă doar la acţiunea
complexă a tuturor factorilor. Folosirea în ansamblu a factorilor de
întremare (soare, aer, apă, mişcare, hrană valoroasă ş.a.) sunt
condiţia necesară de păstrare şi întărire a sănătăţii atât individuală,
cât şi colectivă.
2. Legea dereglării sănătăţii umane (scăderea
rezistenţei, imunităţii, posibilităţilor de adaptare–compensare a
organismului, boala). Dereglarea sănătăţii, provocată de factorii
fizici, chimici, biologici şi psihofiziologici poate apărea doar la
21
prezenţa a trei componente (sau forţe motoare): 1) factorul nociv
sau periculos ori complexul acestora; 2) mecanismul de acţiune
sau transmitere a acţiunii factorului; 3) susceptibilitatea
(sensibilitatea la acţiune). La lipsă măcar a uneia din aceste forţe
motoare nu se vor înregistra schimbări ale nivelului sănătăţii sub
influenţa factorilor de mediu pentru grupa dată de vârstă sau grupa
profesională de oameni.
Din această lege urmează, că sarcina de bază a igienei
este stabilirea unui complex de măsuri profilactice bine
argumentat, orientat spre înlăturarea sau diminuarea rolului uneia,
a două sau toate trei forţe motoare care înrăutăţesc sănătatea
populaţiei.
Prezenţa primei forţe motoare dictează necesitatea
elaborării criteriilor igienice argumentate ştiinţific, deoarece în
bază lor vor fi argumentate măsurile profilactice, orientate spre
reducerea numărului de factori sau a nivelului lor în mediu până la
valori nepericuloase pentru sănătatea populaţiei, activitatea lui de
muncă şi de trai.
Prezenţa forţei a doua – prezintă noţiunea referitoare la
mecanismul de transportare a poluantului spre organismul
receptor, despre cantitatea specifică a mecanismului influenţei
fiecărui factor în cazul acţiunii concomitente a câtorva factori.
Folosind această legitate la elaborarea măsurilor profilactice
trebuie să se propună aşa activităţi la care calea de migrare a
factorului va fi cea mai lungă la aceleaşi cheltuieli.
Noţiunea despre a trei forţă – permite a argumenta
ştiinţific măsurile practice orientate spre sporirea funcţiei
imunitare a organismului, spre stabilirea şi folosirea legităţilor, ce
determină căile şi mijloacele de sporire a rezistenţei organismului
la acţiunea factorilor nefavorabili ai mediului, spre întărirea
mecanismelor de autoreglare, adaptare şi compensare.
La elaborarea măsurilor profilactice de sporire a
imunităţii organismului faţă de factorii nocivi ai mediului se va
ţine cont de faptul, că la formarea imunităţii influenţează modul
de viaţă, deprinderile negative, predispoziţia genetică a
organismului, calitatea deservirii medicale, ce în sumă constituie
22
75-83 % din cauzele, ce determină dereglarea stării de sănătate a
populaţiei.
Condiţiile principale a stabilităţii înalte a organismului la
influenţa factorilor nefavorabili ai mediului sunt modul sănătos de
viaţă, care exclude folosirea băuturilor alcoolice, a narcoticelor,
fumatul şi alte deprinderi negative şi presupune alimentarea
raţională, condiţii optimale de muncă şi odihnă, respectarea
regulilor de igienă personală, folosirea posibilităţilor largi de
întremare ale educaţiei fizice şi sportului, călirea organismului. La
executarea lucrărilor, un rol important în menţinerea stabilităţii
înalte a organismului îl au, alegerea corectă a profesiei, examenele
medicale prealabile şi periodice, alimentarea profilactic-curativă,
mijloacele de protecţie şi antidot, vaccinările profilactice,
utilizarea mijloacelor individuale de protecţie, instruirea de
producţie şi sanitară.
3. Legea acţiunii negative a activităţii umane asupra
mediului. În legătura cu activitatea de producţie şi gospodărească
oamenii exercită acţiune negativă asupra mediului ambiant.
Această acţiune este mult mai periculoasă în cazul unui nivel
tehnico-ştiinţific scăzut, condiţii social-economice de viaţă reduse
nivel jos de cultură a populaţiei.
În procesul activităţii vitale omul elimină în mediu
excremente care sunt foarte periculose din punct de vedere sanitar
şi epidemic. Acest pericol sporeşte considerabil, dacă nu se iau
măsuri de colectare şi înlăturare imediată a acestora din localităţi
prin sisteme de canalizare cu dezinfectarea ulterioară a acestora la
instalaţiile de epurare.
Activitatea de producţie şi gospodărească iresponsabilă
sporeşte acţiunea negativă asupra mediului ambiant. Acelaşi lucru
se întâmplă în rezultatul intensificării exploatării resurselor
naturale şi a dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific. Aceste
procese vor contribui la schimbări neprevăzute esenţiale în
elementele biosferei, care fiind poluată, singură va începe să
influenţeze negativ asupra sănătăţii omului.
Este veridic demonstrat, că intensificarea activităţii de
producţie, condiţionată de progresul tehnico-ştiinţific, creşterea
23
centrelor industriale şi a oraşelor (urbanizarea), dacă acestea au
loc fără considerarea cerinţelor igienice, vor spori considerabil
poluarea mediului cu agenţi de natură fizică, chimică, biologică în
cantităţi nefavorabile pentru biosferă în integritate, şi om - în
particular.
Cunoaşterea legii a treia a igienei permite o evidenţă
strictă a factorilor ce influenţează negativ asupra mediului
ambiant, prognozarea influenţei acestora, a elabora măsuri igienice
de diminuare a cantităţii acestora în mediu şi, ca urmare, reducerea
influenţei acestora asupra sănătăţii omului.
În legătura cu acest fapt, la etapa expertizei proiectelor se
controlează corectitudinea calculelor efectuate de proiectanţi a
parametrilor instalaţiilor care vor asigura curăţirea efectivă a
emisiilor în atmosferă sau a apelor reziduale în bazinele acvatice.
Dezvăluirea şi cunoaşterea legii a treia a igienei va
permite constructorilor şi tehnologilor în colaborare fructuoasă cu
proiectanţii şi medicii să elaboreze şi să utilizeze pentru protecţia
mediului ambiant măsuri, printre care o importanţă majoră o au
măsurile arhitectural–planificatoare, tehnologice, juridice, tehnic-
organizatorice, sanitaro-igienice, profilactic-curative sau de altă
natură.
4. legea influenţei negative asupra mediului ambiant a
fenomenelor extremale.
Mediul ambiant nativ este poluat nu numai de activitatea
gospodărească a omului ci şi de un şir de fenomene naturale
extremale, catastrofe, dezastre (cutremure de pământ, inundaţii,
uragane, avarii ş.a.). Astfel în procesul formării geologice a
scoarţei terestre sub influenţa condiţiilor extremale s-au format
anomalii geochimice cu conţinut sporit sau scăzut de
microelemente active, aşa ca fluorul, iodul ş.a. Aceste anomalii au
provocat apariţia aşa numitelor provincii biogeochimice, în care se
observă îmbolnăviri cu caracter de focar natural, numite endemice.
Scopul ştiinţei, inclusiv a ştiinţei igienice, constă în
păstrarea echilibrului ecologic al biosferei, sporirea capacităţii
elementelor mediului de autopurificare şi a posibilităţilor omului
de adaptare.
24
 5. Legea influenţei negative inevitabile a poluanţilor
mediului asupra sănătăţii populaţiei.
La contactul omului cu mediul poluat de diferite
impurităţi în cantităţi ce depăşesc normativele igienice, sănătatea
omului se înrăutăţeşte inevitabil.

3.2. Influenţa poluării mediului de trai asupra sănătăţii

populaţiei

Poluarea aerului atmosferic. Aerul este sursa principală

de oxigen, al cărui acces permanent în organism este necesar
pentru procesele de oxidare şi menţinere a vieţii.
Un om adult inspiră în 24 de ore 15…30m 3 de aer,
puritatea căruia are o importanţă foarte mare pentru sănătate. Chiar
şi o cantitate mică de substanţe dăunătoare sau microorganisme
patogene ce se conţin în aer exercită o influenţă negativă asupra
sănătăţii omului.
Aerul atmosferic se impurifică cu dioxid de carbon,
expirat de oameni şi animale, cu produse gazoase ce se formează
în procesul descompunerii substanţelor organice în sol şi în diferite
reziduuri, cu pulbere de sol, cu fum şi gaze de eşapament de la
autovehicule, cu deşeuri sub formă de gaze şi pulbere ale
întreprinderilor industriale, a instalaţiilor energetice şi termice.
Poluarea aerului atmosferic înrăutăţeşte condiţiile
igienico-sanitare de viaţă ale populaţiei, fapt ce se manifestă în
scăderea transparentei atmosferei, micşorarea iluminării naturale,
formarea ceţurilor. Ceţurile se păstrează timp îndelungat şi se
răsfrâng asupra dispoziţiei oamenilor, ele duc la înrăutăţirea
sănătăţii şi a capacităţii de muncă a populaţiei, la sporirea
numărului de accidente de stradă.
Dacă starea aerului mediului de producţie în mare măsură
este determinată de procesul tehnologic, apoi mediul aerian al
localităţilor, al locuinţelor şi clădirilor publice se determină de
componenţa aerului şi a poluanţilor specifici.

25
 Conform NRS (Caн ПиН [Link]-00) bază de reglare a
calităţii aerului în localităţi servesc normativele igienice –
concentraţiile maxime admise (CMA) a poluanţilor atmosferici,
respectarea cărora asigură excluderea influenţei negative directe
sau indirecte asupra sănătăţii populaţiei şi a condiţiilor ei de trai.
În spaţiul locativ şi pe alte teritorii de trai se vor respecta
CMA şi o valoare de 0,8 CMA - în locurile de odihnă publică,
sanatorii, case de odihnă, instituţii profilactic-curative.
Pentru aerul atmosferic al localităţilor sunt stabilite două
categorii de concentraţii maxime admise – unică şi medie zilnică
(CMAun şi CMAm.z.).
CMAun – previne apariţia mirosirilor neplăcute, a acţiunii
iritante şi a reacţiilor reflectorii în perioada majorărilor de scurtă
durată (20 min) a concentraţiei substanţelor poluante.
CMAm.z. – consideră poluarea de lungă durată a aerului
atmosferic cu substanţe nocive.
Poluarea resurselor acvatice . Apa este unul din cele
mai însemnate elemente a mediului înconjurător, fiind necesară
pentru viaţă. Ea determină într-o mare măsură sănătatea şi
condiţiile sanitare ale populaţiei. Apa intră în componenţa
ţesuturilor şi organelor, ea este necesară pentru evoluţia normală a
proceselor fiziologice.
Cauza principală a poluării bazinelor acvatice de
suprafaţă este deversarea în acestea a apelor reziduale neepurate
sau epurate necorespunzător. Ape reziduale – sunt apele evacuate
după folosirea în activitatea comunală şi de producţie a omului.
Apele se poluează de asemenea cu resturi de îngrăşăminte
minerale şi chimicate toxice de pe câmpurile unde au fost utilizate.
După starea fizică impurităţile pot fi: nesolubile, coloidale şi
solubile. După provenienţă impurităţile pot fi: minerale, organice,
bacteriale şi biologice.
Sursele de poluare ale apelor subterane:
1) locurile de păstrare şi transportare a producţiei
industriale şi a deşeurilor de producţie;
2) locurile de acumulare a deşeurilor comunale;

26
 3) terenurile agricole pe care au fost folosite
îngrăşăminte minerale, pesticide alte chimicate toxice;
4) sectoarele poluate ale apelor de suprafaţă, care
alimentează apele subterane;
5) sectoarele de ape freatice poluate care comunică cu
alte orizonturi de ape freatice;
6) sectoarele de infiltrare a precipitaţiilor atmosferice
poluate;
7) terenurile întreprinderilor industriale, câmpurile de
filtrare, sondele, carierele, minele ş.a. asemenea.
Experţii OMS au stabilit că 80 % din toate bolile din
lume sunt legate de calitatea necorespunzătoare a apei potabile şi
încălcarea normelor sanitaro-igienice de alimentare cu apă.
Răspândirea bolilor infecţioase, transmise prin intermediul apei
este foarte mare - cca 2 mlrd de oameni.
Diversitatea bolilor transmise prin apă este destul de
mare: holera, tifosul, dizenteria, hepatita, poliomielita, infecţiile
virale ş.a.
Asigurarea populaţiei cu apă de calitate permite
soluţionarea următoarelor probleme:
- prevenirea rolului apei ca factor de transmitere şi apariţie
ulterioară a bolilor infecţioase;
- prevenirea rolului etiologic al apei în apariţia bolilor
legate de nimerirea în organism a substanţelor chimice alergene,
cancerigene, toxice etc.;
- a exclude rolul apei în apariţia suprasolicitărilor
neuropsihice, care sunt legate de proprietăţile organoleptice
necorespunzătoare ale apei, atât naturale, cât şi artificiale.
Normarea calităţii apei se efectuează în conformitate cu
normele şi regulile sanitare (SanPiN 2.1.4.1074-01”Apa potabilă.
Cerinţe igienice faţă de calitatea apei sistemelor centralizate de
alimentare cu apă. Controlul calităţii”).
Influenţa solului asupra sănătăţii şi condiţiile sanitare
de viaţă. Sol – se numeşte stratul superior şi afânat al scoarţei
terestre, care reprezintă un complex de particule minerale şi
organice, populat de numeroase microorganisme.
27
 Ca parte indispensabilă a sistemului ecologic, solul este
un component esenţial de trai al omului şi animalelor. Solul este
un laborator natural gigant în care neîntrerupt se petrec cele mai
diverse şi complicate procese de distrugere şi sinteză a substanţelor
organice şi alte procese fotochimice. În sol se formează noi
compuşi organici şi neorganici. În el se înmulţesc şi pier bacteriile
patogene, virusurile, monocelularele, helmintele, multe insecte şi
larvele lor.
Microorganismele patogene nimeresc în sol împreuna cu
fecalele, urina, gunoiul menajer, apele reziduale, cadavrele
animalelor ş.a. În sol nimeresc deşeurile industriale,
hidrocarburile, substanţele active de suprafaţă ş.a., într-un cuvânt
în sol se conţine întregul tabel al elementelor chimice.
Solul este una din căile principale de transmitere a unor
boli infecţioase şi neinfecţioase, a diferitor paraziţi. Solul poate
exercita direct sau indirect acţiune toxică, alergenă, cancerigenă
sau mutagenă asupra organismului uman.
Din cele relatate urmează, că solul are o importanţă
igienică colosală şi prezintă:
 factorul principal de formare a teritoriilor naturale şi
artificiale ce joacă un rol însemnat în apariţia şi profilaxia bolilor
endemice;
 mediul natural cel mai reuşit pentru dezinfectarea
deşeurilor lichide şi solide;
 mediul care asigură circulaţia substanţelor chimice
utilizate în agricultură şi industrie;
 una din sursele de poluare chimică şi biologică a aerului
atmosferic, a apelor de suprafaţă şi freatice, precum şi a plantelor
folosite de om pentru alimentare;
 factorul de transmitere a bolilor infecţioase.
Din sol pe diferite căi se pot transmite: tularemia, pesta,
bruceloza, poliomielita, botulismul, tetanosul, gangrena gazoasă,
pustula malignă (cărbunele), ascaridioza, tricocefaloza ş.a.
Protecţia sanitară a solului localităţilor prezintă un
complex de măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea a astfel de

28
schimbări în componenţa şi proprietăţile solului, care pot exercita
o influenţă dăunătoare asupra sănătăţii şi dispoziţiei oamenilor.
Sarcinile de bază ale protecţiei sanitare a solului:
păstrarea proprietăţilor naturale ale solului; prevenirea introducerii
în sol a substanţelor toxice, cancerigene sau de altă natură
împreună cu deşeurile întreprinderilor sau din agricultură.

3.3. Principiile normării igienice

Pe parcursul vieţii omul este supus permanent influenţei

unei diversităţi de factori de natură fizică, chimică, biologică şi
psihofiziologică ai mediului de trai, variabili atât după intensitate,
cât şi după durata de acţiune.
Există câteva cai principiale de prevenire a efectelor
nefavorabile a acestor factori: interzicerea completă a producerii şi
utilizării substanţelor nocive; interzicerea emisiilor acestor factori
în mediul ambiant şi a oricăror acţiuni asupra omului; înlocuirea
factorilor nocivi cu alţi factori mai puţin nocivi; limitarea
conţinutului noxelor în obiectele mediului şi a nivelului de
influenţă asupra muncitorilor şi populaţiei. Evident, că cea mai
radicală măsură, este excluderea completă a acţiunii factorilor
periculoşi şi nocivi. Însă , în legătură cu faptul că tehnologiile nu
sunt desăvârşite, precum şi cu imposibilitatea prevenirii complete a
influenţei asupra omului a multor factori de natură tehnogenă sau
de mediu necesari omenirii, profilaxia influenţelor nefavorabile
asupra omului şi mediului constă în reducerea influenţei acestor
factori până la un nivel nepericulos în bază normării igienice a
acestora.
Normarea igienică – stabilirea în ordine legislativă a
nivelurilor inofensive (nepericuloase) de acţiune asupra omului a
factorilor nocivi şi periculoşi de mediu: CMA ale substanţelor
chimice, a nivelurilor maxime admise (NMA) a factorilor de
natură fizică şi psihofiziologică, a normativelor igienice (NI) ş.a.
Lipsa normativului de regulă duce la influenţa
necontrolată şi mascată a factorilor nocivi asupra omului.
29
Normativul nu poate fi echivalat cu noţiunea de normă deoarece
majoritatea normativelor igienice prezintă prin sine valorile
maximal admise şi nicidecum cele optimale.
După natură şi destinaţie normativele igienice în
majoritatea cazurilor se bazează pe criterii medico-biologice
orientate în primul rând spre protecţia sănătăţii omului de influenţa
directă sau indirectă (prin intermediul sistemelor ecologice) a
factorilor nocivi de mediu.
La baza concepţiei ştiinţifice de normare igienică se află
studiul multilateral al legităţilor generale de interacţiune a
organismului uman cu factorii mediului înconjurător de natură
diversă, a proceselor de adaptare-acomodare, a mecanismelor de
interacţiune a organismului la nivelurile de molecule, celule,
organe, sisteme de organe, organisme şi populaţii cu ansamblul
factorilor favorabili sau nocivi, antropogeni sau naturali, precum şi
cu complexul de factori sociali.
În cazul normării ecologice atenţia principală se acordă
efectelor supraorganismice – asupra populaţiilor, biogeocenozelor,
studierii stabilităţii şi reacţiilor de acomodare a sistemelor
ecologice, a neomogenităţii acestora, a schimbărilor de specii în
familiile de organisme. Normarea ecologica se află abia în stadiul
de formare a principiilor de bază şi a metodelor de apreciere a
reacţiilor sistemelor biologice, a criteriilor de normă ecologică, a
procedeelor de evidenţă în cazul normării a particularităţilor
geografice şi climaterice, ce influenţează asupra reacţiei sistemelor
ecologice.
În perioada următoare sunt posibile o apropiere mult mai
strânsă dintre concepţiile de normare igienică şi normare ecologică
şi crearea unei baze normative unice, orientată spre prevenirea
influenţei negative directe sau indirecte nu numai asupra omului,
ci şi a dereglărilor serioase în starea unor sisteme ecologice şi a
biosferei în integritate.
Concepţia de normare igienică a parcurs o cale lungă şi
anevoioasă de dezvoltare. Formarea acesteia a fost indisolubil
legată de dezvoltarea medicinii, fiziologiei, biochimiei,
farmacologiei, fizicii, chimiei şi altor discipline ştiinţifice
30
fundamentale. Presupunerea despre posibilitatea stabilirii
normativelor pentru unele substanţe toxice a fost expusă încă în
sec. al XIX-lea în baza datelor clinice despre mersul intoxicaţiilor
de producţia la muncitori, doar în cazul depăşirii anumitei
concentraţii de prag (limită) a unor toxine industriale.
La începutul sec. XX savanţii germani şi americani au
elaborat concentraţiile limită pentru câteva zeci de compuşi
chimici folosiţi pe larg în industrie. În anii 30 se pun în vigoare
primele normative în Germania, SUA, URSS. În 1941 au fost
stabilite CMA pentru arseniu, fenol şi plumb în apele bazinelor
acvatice şi au început cercetările vizând aprecierea pericolului
poluării industriale a bazinelor acvatice.
După al II-a război mondial prof. V.A. Reazanov a
formulat principiile de bază a reglementării igienice a poluanţilor
atmosferici, fapt ce a permis includerea în legislaţia sanitară a
primelor CMA pentru cele mai răspândite substanţe chimice ce
poluează aerul atmosferic al localităţilor. În legătură cu
dezvoltarea industriei chimice şi utilizarea pe larg a chimicatelor în
industrie şi activitatea gospodărească a apărut necesitatea
elaborării bazelor metodice de normare igienică a conţinutului
acestora în produsele alimentare, în sol, normarea degajării de
substanţe chimice din materialele polimerice. S-au stabilit
procedeele de reglementare a factorilor biologici.
Cercetări de amploare s-au efectuat în scopul elaborării
nivelurilor maxime admise pentru diferiţi factori de natură fizică:
iradieri, zgomot, vibraţii, factorii microclimaterici. Au fost stabilite
principiile de normare a gravităţii lucrului fizic, a intensităţii
muncii ş.a.
Actualmente, practic în toate ţările economic dezvoltate
există o reţea largă de normative, orientate spre asigurarea
securităţii omului menţinerea unui nivel optimal de bunăstare
fizică, psihică şi socială a muncitorilor şi populaţiei în dependenţă
de condiţiile social-economice concrete.
Un şir de normative sunt propuse de Organizaţia
Internaţională a Muncii (OIM) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS). Aceste normative au un caracter recomendativ şi trebuie
31
corectate cu considerarea particularităţilor politice, economice şi
sociale a ţarii concrete.
Necătând la diversele concepţii de normare a factorilor de
mediu, inclusiv a mediului de producţie, există principii unice de
argumentare a normativelor igienice, care se formulează astfel:
1. Normativele igienice poartă un caracter de stat. Ele
sunt obligatorii pentru respectare de către toate organele,
organizaţiile şi persoanele juridice şi fizice.
2. Este necesară respectarea argumentării din timp a
normativului, faţă de apariţia factorului nociv sau periculos.
În conformitate cu acest principiu normativele igienice
trebuie să fie elaborate până la momentul, când omul va contacta
cu potenţialul factor nociv. La argumentarea normativului igienic
(NI) prioritate au criteriile medico-biologice, nu cele economice
sau tehnologice.
3. Principiul inofensivităţii sau primatul indicilor medico-
biologicii. Acest principiu se bazează pe faptul, că la stabilirea NI
a factorului se iau în consideraţie doar particularităţile acţiunii
acestuia asupra organismului uman şi a condiţiilor de viaţă a
acestuia. Nici un fel de argumente (lipsa metodelor de epurare,
mijloacelor de protecţie etc.) nu pot servi pentru stabilirea unui NI
de nivel mai mare.
4. Principiul diferenţierii reacţiilor biologice. Nu toată
lumea reacţionează la fel la una si aceeaşi influenţă, de aceea la
stabilirea NI a conţinutului substanţelor nocive în aer, apă, sol,
produsele alimentare orientarea se face spre grupele cele mai
sensibile ale populaţiei (copii, bătrâni etc.), la nivelul reacţiilor de
protecţie–acomodare, care nu depăşesc limitele normei fiziologice
de adaptabilitate.
5. Principiul separării obiectelor de protecţie sanitară.
În legătură cu trăsăturile specifice şi variabilitatea
proprietăţilor fizico-chimice ale apei, solului, aerului atmosferic,
produselor alimentare vegetale şi animaliere, particularităţile
acţiunii lor asupra organismului şi durata expoziţiei NI se stabilesc
separat pentru fiecare obiect: aerul zonei de muncă, atmosfera

32
localităţilor, apa potabilă, apa bazinelor acvatice, produsele
alimentare s.a.
6. Principiul considerării tuturor influenţelor
nefavorabile posibile. Pentru fiecare obiect sau factor de
mediu pentru, care se stabileşte normativul se iau în consideraţie
toate tipurile de acţiune nefavorabilă asupra mediului şi a
organismului uman.
Sunt evidenţiate următoarele feluri de acţiune:
 organoleptică – apariţia mirosurilor şi gustului străine,
schimbarea culorii, formei, înfăţişării;
 reflectorie – acţiune iritantă asupra respiraţiei, ochilor,
sistemul mirosului;
 general-sanitară – schimbarea numărului microflorei
saprofite, componenţei speciilor şi activităţii acestora, scăderea
capacităţii de autopurificare a apei, solului etc.;
 sanitaro-socială – schimbarea climei, transparenţei
atmosferei, landşaftului, condiţiilor de viaţă etc.
 migrator în apă – migrarea substanţei din mediul cercetat
în apă;
 migrator în aer – migrarea substanţei din mediul cercetat
în aer;
 fitoacumulativ (translocaţional) – acumularea
substanţelor în produsele vegetale;
 sanitaro-igienică – posibilitatea creării la om a senzaţiei
de pericol sau disconfort;
 toxicologică (rezorbtivă) – acţiune nefavorabilă asupra
organismului uman şi/sau a animalelor de laborator.
În dependenţa de mediul pentru care se stabileşte
normativul setul de indici ai nocivităţii, după care se planifică
cercetările va fi diferit.
7. Principiul limitativ. Nu orice acţiune a factorului de
mediu poate fi recunoscută dăunătoare sau periculoasă. Reacţia
oricărui obiect biologic la acţiunea exterioară este însoţită de o
gamă complicată de schimbări în multe organe şi sisteme. Aceste
schimbări pot fi funcţionale, adaptive. La stabilirea dozelor şi
33
concentraţiilor pragale este necesară diferenţierea stării
mecanismelor de adaptare–acomodare (adaptare satisfăcătoare,
încordare a mecanismelor de adaptare, suprasolicitarea
mecanismelor de adaptare, dereglarea /ruperea/ procesului de
adaptare).
Adesea normarea igienică a factorilor nocivi de mediu se
efectuează cu considerarea valorii riscului admisibil.
8. Principiul dependenţei efectului de concentraţie
(doză) şi timp. Acest principiu este indisolubil legat cu alt
principiu al normării igienice – principiul considerării nule a
limitei. Valoarea dozei şi durata acţiunii nu numai că determină
timpul apariţiei efectului biologic, ci foarte des influenţează asupra
caracteristicilor calitative a acestui efect. Spre exemplu, benzolul
în concentraţie mare acţionează în principal asupra sistemului
nervos central, iar la influenţa îndelungată a concentraţiilor
neînsemnate provoacă afectarea sistemului de formare a sângelui
inclusiv până la dezvoltarea leucozei (leucemiei). Dependenţa
efectului de doză poate fi complicată, pe faze, fapt ce oglindeşte
ciclicitatea reacţiilor de adaptare, succesiunea reacţiilor primare de
acomodare, a proceselor de adaptare fiziologică reală, a adaptării
vremelnice, a compensării.
Adaptarea – este acomodarea reală a organismului la
condiţiile mediului variabil, care decurge fără dereglări
ireversibile a sistemului biologic dar şi fără depăşirea
particularităţilor homeostatice normale a reacţionării acestuia.
În cazul adaptării reale organismul îşi păstrează
capacitatea de a reacţiona adecvat la influenţele exterioare, fără
încordare esenţială sau, cu atât mai mult, dereglarea acestui proces.
Spre deosebire de adaptare, compensaţia se caracterizează ca o
patologie vremelnică mascată, care cu timpul se poate manifesta
sub formă de schimbări patologice vizibile, adică decompensare.
Delimitarea reacţiilor de adaptare, compensare şi
patologice rămâne una din cele mai esenţiale şi complicate
probleme a metodologiei contemporane de normare igienică.
Foarte des, dependenţele „doza – timpul – efectul” pot fi
dezvăluite numai în condiţiile experienţelor de laborator asupra
34
animalelor, unde pot fi modelate aşa regimuri de acţiune, care nu
pot fi reproduse în condiţii naturale reale. Anume experienţa
permite în practică realizarea unuia din principiile de bază al
normării igienice, şi anume – principiul depăşirii.
9. Principiul normării igienice complexe. În condiţii
reale omul este expus nu unei influenţe izolate a oricărei substanţe
care nimereşte în organism pe o cale concretă (prin apă sau aer), ci
unei influenţe polifactoriale complicate, care poate fi:
 acţiune combinată – acţiunea concomitentă a factorilor de
aceiaşi natură (zgomot şi vibraţie, câteva substanţe chimice ş.a.);
 acţiune asociativă – acţiunea concomitentă a factorilor de
natură diversă (exemplu zgomotul şi substanţele chimice)
 acţiune complexă – nimerirea în organism a substanţei
chimice pe câteva căi concomitent (exemplu din aer, cu produsele
alimentare, cu apa, din materialele polimerice, prin piele etc.);
 acţiune consecutivă – variantă de acţiune combinată,
când influenţa unei substanţe se schimbă cu influenţa alteia.
În prezent particularităţile acţiunii combinate a substanţelor
se iau în consideraţie la normarea igienică a conţinutului
substanţelor nocive în toate mediile. Astfel, pentru aerul
atmosferic al localităţilor sunt stabilite 56 coeficienţi de acţiune
combinată (36 de amestecuri binare şi 20 amestecuri din 3-5
componente).
10. Principiul relativităţii normativului. NI nu se pot baza
numai pe rezultatele cercetărilor naturale a stării sănătăţii
populaţiei, care deja a fost expusă influenţei factorului nociv (de
menţionat, că perioada latentă a unor formaţiuni maligne poate
atinge 25 – 30 ani). Este necesară o asociaţie raţională a metodelor
experimentale de normare igienică cu metodele clinice şi
epidemiologice.
Orice normativ aprobat nu este ceva absolut. Dacă noile
date ştiinţifice, căpătate cu aparataje sau metode mai moderne
vorbesc despre necesitatea diminuării normativului, atunci poate
apărea problema revizuirii normativului stabilit.

35
 Multe din principiile menţionate ale normării igienice şi-au
găsit oglindire în determinarea unuia din NI de bază - CMA.
CMA a compusului chimic în mediul exterior – este o aşa
concentraţie, la acţiunea căreia asupra organismului periodic sau
pe durata întregii vieţi, direct sau indirect, prin intermediul
sistemelor ecologice, nu apar îmbolnăviri (inclusiv mascate sau
vremelnic compensate) sau schimbări în starea sănătăţii ce
depăşesc limitele reacţiilor fiziologice de adaptare depistate prin
metode contemporane imediat sau în viitorul depărtat al vieţii
generaţiei actuale sau a celor următoare.
Nivelurile maxime admise (NMA) ale factorilor fizici şi
psihofiziologici se definesc identic CMA pentru compuşii chimici.
Pe lângă CMA mai există niveluri vremelnic coordonate
(NVC) şi niveluri orientative admisibile (NOA).
Termenul de acţiune a NVC este de 2…3 ani. Acest termen
poate fi prelungit, iar la acumularea de materiale suplimentare
poate fi precăutată problema înlocuirii NVC cu CMA. Din
momentul stabilirii CMA, NVC îşi pierd efectul.
Normativele igienice se aprobă de către Medicul Principal
sanitar de stat la recomandarea Comisiei de normare igienico-
sanitară de pe lângă Ministerul ocrotirii sănătăţii şi se includ în
componenţa normelor sanitare, precum şi în standarde de stat.
Aşa dar, scopul normării igienice, la baza căreia stau
principiile de normare este crearea condiţiilor ce asigură păstrarea,
întărirea şi multiplicarea sănătăţii oamenilor, fără de care este de
neconceput bunăstarea lor. Prin urmare, normarea igienică vine
nemijlocit spre bogăţia social-biologică finală – sănătatea omului
şi a tuturor vieţuitoarelor planetei.

36
 4. Bazele fiziologice ale activităţii de muncă

4.1. Fiziologia muncii

Fiziologia muncii (FM) – este un compartiment al

fiziologici generale şi al igienei, care studiază schimbările stării
funcţionale ale organismului uman sub influenţa activităţii de
producţie şi care elaborează mijloacele şi măsurile, fiziologic
argumentate de organizare a procesului de muncă în scopul
prevenirii oboselii şi menţinerea unui nivel înalt al capacităţii de
muncă.
Cercetările în domeniul fiziologiei muncii se efectuează în
două direcţii principale:
- studierea legităţilor fiziologice generale ale proceselor
de muncă;
- studierea reacţiilor fiziologice ale organismului în cazul
unor activităţi de producţie concrete.
Sarcinile fiziologiei muncii înglobează un cerc larg de
probleme, printre care:
- studierea legităţilor fiziologice ale organismului în cazul
solicitărilor fizice şi neuropsihice şi la acţiunea altor factori nocivi
de producţie (zgomot, vibraţie, iradieri, microclimat, praf etc.);
- studierea mecanismelor fiziologice ce determină
dinamica capacităţii de muncă a omului în condiţiile actuale de
producţie;
- elaborarea bazelor fiziologice ale măsurilor de sporire a
capacităţii de muncă şi reducere a oboselii.
Clasificarea formelor principale de organizare a
activităţii de muncă. Munca automatizată se împarte în muncă
automatizată în ansamblu şi muncă automatizată propriu zisă.
Munca automatizată în ansamblu – este un aşa grad de
înalt al organizării procesului de producţie când dirijarea acestuia
se efectuează de la distanţă de pe panouri de comandă amplasate în
încăperi sau cabine izolate. Dauna principală în acest caz o
constituie suprasolicitările neuropsihice.

37
 Muncă automatizată – un grad mai jos de organizare a
muncii, deoarece, necătând la faptul că dirijarea se efectuează de
pe panouri de comandă, acestea sunt amplasate direct în secţia de
producţie, alături de utilaj. Aici, pe lângă suprasolicitările
neuropsihice, sunt prezenţi şi un şir de factori nocivi caracteristici
producţiei concrete: substanţe chimice, praf, zgomot, vibraţie ş.a.
În ansamblu, munca automatizată, fără îndoială, are o
prioritate igienică prin faptul, că de câteva ori se reduce numărul
angajaţilor, care lucrează în condiţii nocive.
Munca mecanizată – un grad de organizare a muncii şi mai
redus, însă cel mai frecvent, în cazul căruia operaţiile de muncă
complet sau parţial sunt efectuate de maşini şi mecanisme.
Mecanizarea muncii se împarte în mecanizare complexă,
mecanizare propriu zisă, şi muncă manual – mecanizată.
Mecanizarea complexă a muncii este aşa organizare a
procesul de producţie, când procesele tehnologice de bază şi
auxiliare sunt efectuate de maşini, mecanisme şi alte utilaje. În
acest caz pe primul plan se impun factorii nocivi generaţi de
industria dată – zgomotul, praful, substanţele nocive ş.a.
Munca mecanizată se deosebeşte de cea precedentă prin
faptul, că aici mecanizarea nu este completă. La această formă de
organizare a producerii sunt prezente suprasolicitările fizice în
combinare cu acţiunea altor factori nocivi.
Munca manual-mecanizată (destul de răspândită) se referă
la munca parţial mecanizată, deoarece la executarea lucrărilor pe
larg sunt utilizate uneltele de mână mecanizate, acţionate electric
sau pneumatic. Aici sunt mai accentuate suprasolicitările fizice, pe
lângă alţi factori nocivi.
Munca manuală este munca care se execută manual cu
utilizarea, în exclusivitate, a forţei musculare a omului şi a
uneltelor de muncă primitive (lopeţi, hârleţe, răngi ş.a.) fără
folosirea uneltelor cu acţionare. Principalul factor nociv la munca
manuală sunt suprasolicitările fizice. Alţi factori nocivi
influenţează asupra angajatului suficient de intens, deoarece
angajatul se află în epicentrul generării acestora la distanţa mânii
întinse. Ca excepţie trebuie considerată munca manuală la
38
conveier, la care angajaţii pot fi expuşi suprasolicitărilor
neuropsihice. În activitatea de producţie aceste forme de muncă rar
se întâlnesc sub formă curată, cel mai frecvent - în diverse
combinaţii.
Unele noţiuni ale fiziologiei muncii. Eficacitatea
activităţii de muncă a omului, în mare măsură de următorii factori:
obiectul şi uneltele de muncă, organizarea locului de muncă,
condiţiile de muncă, măsurile organizatoric-tehnic. Eficacitatea
racordării factorilor menţionaţi cu posibilităţile omului în mare
măsură depinde de o anumită capacitate de muncă.
Capacitatea de muncă – valoarea posibilităţilor funcţionale
ale organismului, caracterizată de cantitatea şi calitatea muncii,
efectuată într-un anumit interval de timp. Nivelul posibilităţilor
funcţionale ale omului depinde de condiţiile de muncă, de starea
sănătăţii, gradul de antrenament, motivarea faţă de muncă şi un şir
de alţi factori.
Asupra nivelului şi dinamicii capacităţii de muncă o
influenţă importantă o au particularităţile specifice ale fiecărei
activităţi concrete. Starea capacităţii de muncă se apreciază după
indicii stării funcţionale a sistemului nervos central, a aparatului
neuro-muscular, a sistemului cardio-vascular şi de respiraţie,
precum şi a altor sisteme, care asigură activitatea concretă.
Schimbările capacităţii de muncă pe parcursul schimbului
de muncă au câteva faze sau stări succesive ale omului.
Faza deprinderii cu munca sau a capacităţii crescânde de
muncă. În această perioadă sporeşte treptat mobilitatea funcţionării
sistemelor organismului, se accelerează şi se măreşte volumul
proceselor fiziologice. Nivelul capacităţii de muncă treptat se
măreşte în comparaţie cu cel iniţial. Aceasta se manifestă prin
îmbunătăţirea indicilor fiziologici şi a rezultatelor muncii. În
dependenţă de caracterul muncii şi particularităţile individuale ale
omului, această perioadă se prelungeşte de la câteva minute până
la 1,5…2,5 ore.
Faza capacităţii de muncă înaltă şi stabilă. Pentru ea este
caracteristică combinarea indicilor înalţi de muncă cu stabilitatea
relativă sau chiar o scădere anumită a intensităţii funcţiilor
39
fiziologice. Durata ei poate fi de 2…2,5 ore şi chiar mai mult, în
funcţie de gradul solicitărilor neuropsihice şi fizice şi, în
integritate, de condiţiile de muncă.
Faza scăderii capacităţii de muncă (istovirii). Scăderea
capacităţii de muncă este însoţită de reducerea posibilităţilor
funcţionale ale principalelor sisteme şi organe ale omului,
antrenate în lucru. Scăderea capacitaţii de munca care se observă
către întreruperea de prânz se manifestă în înrăutăţirea funcţiilor
sistemului cardio-vascular (schimbarea tensiunii arteriale,
frecvenţa pulsului), a sistemului nervos (majorarea duratei de
desfăşurare a reflexelor, scăderea atenţiei, apariţia mişcărilor
suplimentare, a reacţiilor incorecte, micşorarea vitezei de
soluţionare a problemelor) şi a altor sisteme.
Faza restabilirii capacităţii de muncă. În timpul odihnei
după prima jumătate a schimbului de muncă ea se caracterizează
prin mărirea funcţiilor vitale ale organismului.
Dinamica capacităţii de muncă se repetă şi după pauza de
odihnă. Însă faza deprinderii cu munca decurge mai rapid, iar faza
capacităţii stabile de muncă este mai joasă după nivel şi de o
durată mai scurtă faţă de cea până la pauză. În a doua jumătate a
schimbului scăderea capacităţii de muncă intervine mai devreme şi
se dezvoltă mai rapid din cauza intervenţiei unei istoviri mai
accentuate. Înainte de terminarea schimbului se observă o oarecare
sporire a capacităţii de muncă – aşa numitul avânt (elan) final
înainte de odihna dintre schimburi.
Schimbarea capacităţii de muncă poate fi şi pe parcursul
săptămânii, deoarece în timpul zilelor de odihnă reflexele
condiţionate de muncă decad. De aici şi observaţia din popor –
lunea este zi grea. Sfârşitul săptămânii de muncă este marcat de
acumularea oboselii (istovirii). Analogic dinamica schimbării
capacităţii de muncă, drept că nu chiar atât de accentuată, se
observă si pe parcursul anului de muncă.
Capacitatea de muncă se schimbă şi pe parcursul vieţii. Cea
mai sporită ea este la vârsta de 20-38 ani la femei şi 21-40 ani la
bărbaţi. Scăderea treptată a capacităţii de muncă se observă la

40
femei începând circa de la vârsta de 48 ani, iar la bărbaţi – de la 51
ani.
Dinamica capacităţii de muncă studiată este destul de
caracteristică. Abaterile, care se întâlnesc, de la curba-tip clasică a
capacităţii de muncă mai mult sau mai puţin accentuată,
mărturiseşte despre prezenţa unor cauze exterioare nefavorabile,
spre înlăturarea cărora trebuie să fie orientate toate eforturile. Aici,
sarcina principală este prelungirea fazei capacităţii stabile de
muncă.
Aprecierea capacităţii profesionale de muncă se realizează,
de regulă, cu ajutorul unei complex adecvat de indici fiziologici şi
considerarea tipului de activitate de muncă, a nivelului intensităţii
muncii, a gradului de antrenare şi a particularităţilor individuale
ale organismului. În aceste cazuri cel mai frecvent sunt studiate
starea sistemelor cardio-vascular şi neuromuscular.
Reflex condiţionat – schimbare a funcţiilor organismului
ca răspuns la condiţiile exterioare. Ele posedă o proprietate
esenţială, şi anume: omul muncitor cu reflexe condiţionate fixate,
extrem de econom consumă forţele ale organismului în timpul
executării lucrului. Reflexul condiţionat se semnifică, de
asemenea, ca vremelnic şi treptat se stinge dacă nu este întărit,
adică repetarea oricărei lucrări.
Pentru activitatea de muncă a omului este caracteristică
repetarea multiplă într-o anumită succesiune a diferitor operaţii,
care se constituie din reflexe condiţionate separate într-un sistem
funcţional determinat de lucru al scoarţei cerebrale, numit stereotip
dinamic.
Stereotipul dinamic – sistem stabil, bine organizat, de
reflexe, care se formează în rezultatul repetării multiple a
reflexelor condiţionate într-o anumită ordine şi peste anumite
intervale de timp. Mecanismul stereotipului dinamic constă în
formarea în creier a proceselor nervoase repetate, care oglindesc
particularităţile spaţiale, de timp şi ordine a acţiunii asupra
organismului a excitanţilor exteriori şi interiori. Astfel, procesele
nervoase programează activitatea aşteptată a creierului, prin ce se
asigură exactitatea şi reacţia la timp a organismului la excitanţii
41
obişnuiţi ai mediului de producţie. Schimbarea condiţiilor de
muncă provoacă ruperea stereotipului dinamic şi înlocuirea
acestuia cu altul nou. Modificarea acestuia creează reacţie de
încordare cu atât mai mare, cu cât este mai complicată şi mai
îndelungată existenţa stereotipului. Viteza modificării stereotipului
depinde de asemenea, de vârsta omului, starea funcţională a
sistemului nervos central şi tipul activităţii nervoase superioare a
acestuia.
Stereotipul dinamic, ca ansamblu de reflexe condiţionate,
include în sine, pe lângă componenţii de mişcare şi pe cei
vegetativi, care creează un sistem unic de asigurare a vitalităţii la
executarea mişcărilor de muncă. În activitatea de muncă
stereotipul dinamic se formează în procesul de instruire a
angajatului operaţiilor de producţie. După repetarea multiplă a
procedeelor de muncă şi însuşirea lor trecerea de la un element al
operaţiei de muncă la altul are loc fără abaterea atenţiei şi gândirii
la executarea fiecărui element. Pe măsura întăririi stereotipului
dinamic apare automatismul în acţiunile angajaţilor şi o economie
considerabilă de energie a organismului.
Oboseala – este un proces fiziologic şi nicidecum
patologic, care se caracterizează prin diminuarea posibilităţilor
funcţionale ale organismului. Ea intervine ca rezultat al
suprasolicitărilor fizice şi neuropsihice în procesul de muncă
încordată.
Final al istovirii pot deveni scăderea capacităţii de muncă,
reducerea cantităţii şi înrăutăţirea calităţii lucrului executat,
dereglarea coordonării mişcărilor, slăbirea memoriei ş.a. Subiectiv
această stare se numeşte oboseală. Mecanismul dezvoltării oboselii
din diverse cauze în principiu este acelaşi cum din gravitate, aşa şi
din încordare a muncii. La baza lui se află frânarea activităţii
scoarţei cerebrale. Acest proces, pe bună dreptate, este studiat ca o
funcţie de protecţie a organismului, care s-a format în procesul
evoluţiei organismului viu.
Solicitările fizice – pot fi statice şi dinamice.
Munca statică – proces de contracţii musculare, necesare
pentru menţinerea corpului sau a părţilor acestuia în spaţiu. În
42
procesul muncii el este legat de fixarea uneltelor şi a obiectelor
muncii în stare imobilă (fixă), precum şi cu menţinerea poziţiei de
lucru a omului. Lucrul static poate fi efectuat cu o mână, cu
ambele mâini, cu participarea corpului şi picioarelor, poate fi
executat într-o poziţie incomodă – înclinat, pe burtă, pe vine ş.a.
Din punct de vedere al fizicii în cazul efortului static lucrul
mecanic exterior lipseşte însă în sens fiziologic lucrul este de faţă.
El se caracterizează prin acele procese fiziologice active, care se
petrec în aparatul neuro-muscular şi sistemul nervos central şi care
asigură menţinerea stării încordate a sistemelor şi organelor
omului. În cazul lucrului static sporeşte schimbul de substanţe,
creşte consumul de energie, cu toate că într-o măsură mai mică
decât în cazul lucrului dinamic. Lucrul static este mai obositor
decât cel dinamic, deoarece încordarea muşchilor este permanentă
(fără pauze) şi muşchii n-au posibilitate de odihnă. Pe lângă
aceasta, în cazul lucrului static circulaţia sângelui în muşchii
antrenaţi în lucru este îngreuiată, are loc reducerea circulaţiei
spaţiale, reducerea cantităţii de oxigen şi acumularea unei cantităţi
mari de acid lactic – indice biochimic al oboselii, proporţional
valorii încordării statice.
La menţinerea unei încordări statice îndelungate oboseala
muşchilor combinându-se cu alimentarea insuficienţă cu sânge
poate duce la dezvoltarea diferitor îmbolnăviri.
Munca dinamică prezintă prin sine cel mai răspândit tip de
activitate motoare a omului în procesul de lucru. La aşa activitate
diverse părţi ale aparatului locomotor participă în mod diferit la
executarea lucrului şi însuşi lucrul dinamic totdeauna, într-o
anumită măsură, se combină cu cel static. Forţa musculară a
omului este destul de mare. Spre exemplu, la îndoirea cotului ea
constituie cca 40 kg, muşchii mânii – până la 250 kg, iar tendonul
lui Ahile de la picior poate suporta până la 500 kg. Astfel spus,
organismul uman este o maşină de forţă şi nicicum de viteză. De
aceea omul mai repede şi mai calitativ execută un lucru scurt de
forţă şi mult mai greu, cu oboseală frecvenţă, lucrul sistematic
îndelungat. Forţa musculară, măsurată în kilograme, este diferită la
femei şi bărbaţi. La femei ea este cu 20-30 % mai joasă decât la
43
bărbaţi, fapt ce necesită stabilirea diferitor valori a efortului fizic
maximal pentru femei şi bărbaţi. Forţa musculară se schimbă şi pe
parcursul vieţii şi începe să scadă la persoanele ce au trecut de 40
ani. La bărbaţi, către vârsta de 60 de ani aceasta scade cu cca 80-
85 %, iar la femei către 55 ani ea constituie cam jumătate din forţa
bărbaţilor de aceiaşi vârstă. Antrenamentul sporeşte forţa
musculară cu cea o treime, adică 30-35 %.
Rezistenţa musculară – capacitatea de a efectua timp
îndelungat un anumit lucru, de asemenea se schimbă cu timpul.
Micşorarea acesteia cu mai mult de 20 % indică la dezvoltarea
istovirii (oboselii) accentuate.
Lucrul dinamic şi static se împarte în general, regional şi
local.
Lucrul muscular general se execută cu mai mult de 2/3 din
masa musculară a scheletului, inclusiv muşchii picioarelor şi ai
corpului. Asemenea lucru este caracteristic pentru lucrările ne
mecanizate sau mecanizate slab – lucrările agricole manuale,
lucrul hamalilor, unele lucrări de construcţii etc.
Lucrul muscular regional se execută, cu prioritate, de
muşchii centurii scapulare şi ai membrelor superioare. De regulă,
în lucru participă de la 1/3…2/3 din masa musculară – lucrul
strungarilor, lăcătuşilor şi alte activităţi executate din picioare
(poziţia stând).
Lucrul muscular local necesită participarea doar a
membrelor superioare şi până la o treime din masa musculară a
scheletului – diferite lucrări de asamblare.
Toate tipurile de lucrări după gravitate (pierderile de
energie) se ămpart în lucrări uşoare, medii şi grele.
Solicitările neuropsihice (încordarea procesului de muncă)
– sub acestea se subînţeleg diferite forme ale activităţii de muncă,
însoţite de încordarea, cu prioritate, a funcţiilor sistemului nervos
central (SNC). Anterior această muncă era considerată muncă
intelectuală, în prezent această definire trebuie considerată ca
învechită.

44
 În noţiunea de încordare sau intensitate a muncii, ca
rezultat al complexităţii acesteia, sunt incluse următoarele feluri de
activitate:
- solicitările intelectuale, legate de complexitatea sarcinii,
recepţionare informaţiei, semnalelor etc.;
- solicitările senzoriale, legate de atenţia îndelungată
(densitatea semnalelor, numărul şi dimensiunile obiectelor
supravegheate concomitent, solicitările organului auditiv şi a
aparatului vocal ş.a.);
- solicitările emoţionale, legate de responsabilitatea mare
de viaţa personala şi a altor persoane (lucrul şoferilor, piloţilor
etc.);
- solicitările monotone, (se apreciază după numărul de
operaţii, mişcări sau elemente ce se repetă, frecvenţa acestora,
timpul activităţii pasive şi active ş.a. Drept exemplu poate servi
munca la conveier.
În final, in cazul muncii intensive se ia în consideraţie
regimul de muncă – durata zilei de muncă, lucrul pe schimburi,
pauzele şi durata acestora. Aici pot fi incluse lucrările cu ziua de
muncă nenormată, in diferite schimburi.
Formele indicate ale solicitărilor neuropsihice foarte
frecvent se întâlnesc concomitent. Solicitarea neuropsihică
îndelungată exercită o influenţă oprimativă (asupritoare) asupra
activităţii organismului şi în particular asupra funcţiei SNC: se
înrăutăţeşte, atenţia, scade memoria, receptivitatea etc.
Solicitările neuropsihice provoacă sporirea activităţii
cardio-vasculare, a sistemului respirator, a schimbului energetic,
sporirea tonusului muscular, iar în cazul suprasolicitărilor este
posibilă dezvoltarea diferitor îmbolnăviri. În cazul unor
suprasolicitări extremale se poate dezvolta o stare deosebită –
numită stres. În cazul stresului poate fi observat sindromul adaptiv
general sau ansamblul de schimbări, ce apar în organism sub
influenţa stresului. Sindromul adaptiv, în principiu, trebuie
apreciat ca o reacţie a organismului la stres, care în integritate
favorizează însănătoşirea.

45
 Este necesar de considerat şi acel fapt, că în cazul
suprasolicitărilor neuropsihice organismul uman este predispus
spre inerţie, adică spre continuarea activităţii SNC în direcţia
stabilită. Suprasolicitările neuropsihice duc la oboseală şi istovire
de o durată mult mai mare, decât suprasolicitările fizice, deoarece
„dominanta de lucru” nu se stinge complet după ieşirea din criza
stresului.
Argumentarea fiziologică a măsurilor de reducere a
oboselii şi sporire a capacităţii de muncă. În activitatea de
muncă trebuie să ne includem treptat. Acest fapt asigură
conectarea succesivă a mecanismelor fiziologice, care determină
nivelul înalt al capacităţii de muncă. Este necesar de respectat un
ritm de lucru bine determinat, ceea ce favorizează crearea
deprinderilor şi încetineşte dezvoltarea oboselii. Se va respecta
succesiunea şi lucrul sistematic, fapt ce asigură păstrarea
îndelungată a stereotipului dinamic de lucru. Succedarea corectă a
muncii cu odihna reduce gradul de oboseală, sporind capacitatea
de muncă. Un nivel înalt al capacităţii de muncă se păstrează în
cazul exerciţiilor şi antrenamentelor sistematice. Afară de aceasta,
trebuie respectate cerinţele ergonomiei şi dizainului (optimizarea)
dimensiunilor şi masei uneltelor, mişcărilor de lucru, numărului de
semnale informative şi alte cerinţe faţă de raţionalizarea locului de
muncă – comoditatea scaunului, mesei, panourilor de comandă,
culoarea suprafeţelor încăperii, alegerea unui ritm optimal de
lucru, iluminarea corespunzătoare ş.a.).
Referitor la regimul de muncă, cel mai efectiv schimb pentru
menţinerea capacităţii de muncă la nivelul necesar este schimbul
care începe la ora 700 şi nu mai devreme. În orice schimb sunt
necesare pauzele pentru odihnă şi alimentare cu o durată de cel
puţin 30 min, precum şi întreruperi de 10-15 min cu o oră înainte
de terminarea semischimburilor pentru gimnastica de producţie.
Lucrul în schimbul de noapte necesită un regim deosebit de somn,
odihnă şi luarea mesei, pentru menţinerea capacităţii de muncă.
Somnul va fi în două perioade: 4-5 ore după schimbul de noapte, şi
3-4 ore – înainte de începerea următorului schimb. Ciclurile de
trecere de la un schimb la altul nu vor fi mai mici şi nici mai mari
46
de o săptămână. La lucrările fără suprasolicitări neuropsihice,
sporeşte considerabil capacitatea de muncă - muzica funcţională
(înainte de început, la mijlocul şi la sfârşitul fiecărui schimb).
Reduc oboseala odihna în camere speciale de degrevare
psihologică. Odihna după săptămâna de muncă de două zile la rând
este mai productivă decât odihna de câte o zi, spre exemplu,
duminica şi joia. În sfârşit, este absolut necesară menţinerea unor
condiţii favorabile de muncă, ce asigură eficacitatea proceselor
fiziologice ce decurg în organismul uman.

4.2. Psihologia muncii

Psihologia muncii – este un domeniu al psihologiei care

studiază particularităţile activităţii psihice şi a personalităţii omului
în procesul muncii.
În psihologia muncii pot fi evidenţiate următoarele
direcţii prioritare:
 organizarea procesului de muncă (problemele
raţionalizării muncii, luptei cu oboseala, monotonia, organizării
muncii s.a. în plan psihologic);
 psihologia selecţiei profesionale şi instruirii, care
reuneşte problemele studierii şi formării deprinderilor de muncă;
 studierea particularităţilor psihologice ale activităţii de
muncă a omului la interacţiunea lui cu mijloacele tehnice în
procesul activităţii de producere şi conducere şi argumentarea
cerinţelor, înaintate faţă de construcţia maşinilor, mecanismelor şi
aparatelor cu considerarea capacităţilor psihice ale omului
(psihologia inginerică).
Metodele psihologiei muncii. Cele mai răspândite
metode în psihologia muncii sunt următoarele:
 metoda de sondaj (anchetarea, discuţia verbală,
interviul);
 supravegherea asupra desfăşurării procesului de muncă
şi a comportamentului angajatului cu scopul stabilirii

47
corespunderii acţiunilor, procedeelor, mişcărilor muncitorului,
sarcinilor de muncă şi rezultatelor acesteia;
 metodele experimentale, orientate spre aprecierea stării
omului în procesul de muncă: a) experimentul de laborator –
modelarea activităţii de producţie în condiţii de laborator; b)
experimentul în producţie;
 metoda testelor psihofiziologice pentru studierea
particularităţilor proceselor psihice, care au importanţă în
activitatea de producţie (memoria, atenţia, gândirea logică ş.a.);
 metodele de apreciere a particularităţilor personale.
O însemnătate deosebită în studiile psihologice o are
discuţia cu scopul stabilirii atârnării faţă de muncă, retrăirilor
muncitorului, atârnarea lui faţă de condiţiile de muncă ş.a. Pe larg
este utilizat procedeul discuţiei în absenţă, cu ajutorul anchetelor.
Scopul supravegherii, ca metodă a psihologiei muncii, este
stabilirea particularităţilor profesionale mai esenţiale a diferitor
procese psihice pe calea studierii şi comparării manifestărilor
exterioare ale activităţii omului: mimica, graiul, ţinuta, rezultatele
muncii acestuia s.a. Rezultatele se fixează în procesele verbale de
supraveghere şi se completează cu un şir de procedee de
înregistrare obiectivă – fotografierea, cronometrarea, filmarea etc.
Experimentul de laborator cel mai frecvent se bazează pe
principiul modelării acelei activităţii, care se studiază (panoul de
comandă, cabina mecanicului, şoferului ş.a.). Cea mai completă
metodă în psihologia muncii este experimentul de producţie sau
natural, efectuat nemijlocit în secţie, în timpul lucrului la strung, în
cabina locomotivei, în zbor etc., adică în situaţia de producţie
concretă.
Metoda testelor psihofiziologice este folosită pentru
studierea particularităţilor personale – memoriei, atenţiei, gândirii
ş.a.
Căile psihologice de studiere a profesiei. Studierea şi
stabilirea cerinţelor înaintate de către profesie faţă de psihica
omului constă în elaborarea psihogramelor ca parte componentă a
profesiogramelor. Astfel se realizează dezvăluirea esenţei

48
psihologice şi se efectuează descrierea psihologică a fiecărei
activităţi concrete de muncă – analiza psihologică a profesiei.
Conţinutul şi volumul psihogramelor este divers, în dependenţă de
scopul efectuării studiului (optimizarea regimului de muncă,
selecţia profesională, orientarea profesională, instruirea de
producţie).
În condiţiile activităţii de muncă pentru caracterizarea
particularităţilor proceselor psihice cu ajutorul testelor speciale (la
bază căror se află principiul solicitărilor funcţionale) se studiază
atenţia, emoţiile, memoria şi alte caracteristici psihice ale
personalităţii. Toate felurile activităţii de muncă într-o măsură mai
mare sau mai mică înaintează cerinţe faţă de atenţie.
Atenţia – orientarea activităţii psihice şi a conştiinţei
omului spre recepţionarea selectivă a anumitor obiecte şi
fenomene.
Printre diversele calităţi ale atenţiei cele mai însemnate
din punct de vedere profesional sunt aşa calităţi ca activismul,
amploarea, reorientarea, intensitatea si stabilitatea. Atenţia nu
rămâne constantă în procesul muncii, ea se schimbă pe parcursul
zilei şi în procesul instruirii de muncă. Studierea calităţilor atenţiei
în timpul activităţii de muncă permite elaborarea măsurilor de
organizare a regimului de muncă al salariaţilor şi a metodelor
efective de instruire profesională.
La studierea mişcărilor de muncă sunt folosite de
asemenea metodele psihofiziologice. Rolul de bază în procesul de
muncă îl joacă mişcările senzomotoare. La locul de muncă
deosebim câmpul senzorial, adică partea locului de muncă, care
acţionând asupra analizatorilor este sursa de informaţie
profesional-utilă şi câmpul motor – partea locului de muncă în
limitele căreia se efectuează mişcările de muncă. Durata reacţiei
senzomotoare se schimbă în dependenţă de oboseală, acordul
emoţional, prezenţa altor excitanţi etc.
Cunoaşterea legităţilor caracteristicii temporale a
reacţiilor senzomotoare are o mare însemnătate la construirea
sistemelor de dirijare cu industriile contemporane automatizate.
Durata prelucrării informaţiei nu trebuie să depăşească valoarea T,
49
care se compune din timpul necesar operatorului pentru a
recepţiona informaţia (t1), timpul de soluţionare a problemei (t2) şi
timpul reacţiei de mişcare sau deplasare (t3). Crearea unor
asemenea scheme a mişcărilor de lucru dau posibilitate
psihologilor muncii să elaboreze recomandări concrete de formare
a algoritmelor de lucru la panourile de comandă contemporane.
Emoţiile – sunt reacţia omului la obiectele şi fenomenele
lumii exterioare (mediului de producţie) de care omul este legat
(ataşat).
Caracterizând emoţiile condiţionate de procesul de
muncă, trebuie de accentuat, că emoţiile nu sunt pur şi simplu
sentimente şi retrăiri ale omului, lumea lui interioară, ci stări, care
exercită influenţă asupra capacităţii de muncă şi prin urmare,
asupra productivităţii muncii, capacitatea de a asigura un regim
normal de muncă al utilajului, supravegherea panourilor de
comandă. Emoţiile exercită o influenţă considerabilă asupra stării
sănătăţii muncitorului.
În psihologia muncii trebuie deosebite sentimente
generale pentru toate formele activităţii de muncă (bucurie,
dragoste faţă de muncă, satisfacţie) şi emoţii specifice, create de
condiţiile concrete ale unei anumite activităţi de muncă (relaţiile
din colectiv, organizarea procesului de muncă, condiţiile concrete
de producţie ş.a.).
Printre emoţiile negative, caracteristice industriilor
contemporane, pot fi marcate emoţiile „încordării” şi emoţiile
„confuziei ” sau „buimăcelii”. Acestea apar în rezultatul densităţii
excesive a semnalelor, ritmului neuniform al muncii,
responsabilităţii mari, posibilităţii situaţiilor de avarie, pregătirii
profesionale insuficiente a muncitorului ş.a. Foarte aproape de
emoţiile de „încordare” se află emoţia de „confuzie” la care se
dereglează în primul rând funcţiile de atenţie şi gândire (cugetare).
La instruirea de producţie şi organizarea proceselor de
muncă care necesită memorizare, un rol deosebit revine cunoaşterii
legităţilor procesului de memorizare.
Memoria – este capacitatea de a reţine şi a reproduce
evenimentele anterioare.
50
 Elementele componente ale procesului de memorizare
sunt: fixarea în memorie, păstrarea şi reproducerea. Volumul
materialului memorizat sporeşte în cazul prezenţei unor legături
asociative şi logice între părţile acestuia. Se deosebesc două tipuri
de bază de păstrare a materialului în memorie – memoria de scurtă
durată şi memoria de lungă durată.
Selecţia profesională. Aprecierea valabilităţii profesionale
este o parte inseparabilă a oricărui complex de măsuri profilactice,
orientate spre protecţia sănătăţii fizice şi psihice a muncitorilor.
Scopul controlului valabilităţii profesionale este stabilirea unui
anumit echilibru raţional dintre om şi munca sa pentru a asigura
cea mai efectivă protecţie a muncitorului la o solicitare minimă a
organismului acestuia, indiferent în ce scop se efectuează acest
control – selecţie sau orientare profesională. Noţiunea de
valabilitate oglindeşte interacţiunea a doi factori: pe de o parte,
cerinţele şi solicitările legate de executarea muncii şi, pe de alta,
capacităţile individuale ale omului, care va executa acest lucru.
Valabilitatea profesională după natura sa este o noţiune
variabilă şi inconstantă chiar referitor la unul şi acelaşi om. Spre
exemplu, ea poate fi stabilită doar pentru o anumită fază de
interacţiune a muncii şi sănătăţii omului, care la rândul său, într-o
măsură destul de înaltă este supusă diferitor variaţii.
La stabilirea oricărei relaţii, factorii coordonaţi trebuie să
fie comparabili: solicitările de muncă trebuie studiate din punct de
vedere psihofiziologic, iar capacităţile fizice şi intelectuale ale
omului trebuie apreciate de pe poziţii funcţionale, utilizând criterii
similare. De menţionat, că nu există noţiunea de valabilitate pentru
lucru la general, se poate vorbi doar despre o valabilitate pentru o
anumită profesie sau muncă concretă.
Capacitatea de muncă fizică a omului se determină cu
ajutorul testelor speciale (teste funcţionale neuromusculare şi
pulmonare, electrocardiografia ş.a.). Însă aceste teste nu totdeauna
dau o imagine lămurită şi clară despre capacitatea de muncă a
persoanei supuse investigării. Mai mult decât atât, rezultatele a
astfel de teste nimic nu vorbesc despre faptul, cum se va comporta

51
persoana investigată în condiţii reale de lucru regulat şi normat pe
parcursul multor luni la rând.
La soluţionarea problemelor expertizei de muncă
(orientarea profesională, consultaţiile profesionale, selecţia
profesională) o însemnătate deosebită o au cercetările personalităţii
omului muncitor, deoarece capacitatea lui de a executa o activitate
de muncă concretă este determinată de particularităţile psihologice
ale personalităţii acestuia. Scopul selecţiei profesionale – este de a
amplasa oamenii în activitatea de producţie cu considerarea
particularităţilor psihofiziologice individuale, a înclinaţiilor şi
capacităţilor fiecăruia în parte.
La baza aprecierii personalităţii şi a particularităţilor
acesteia sunt situate orientarea ei: experienţa, adică nivelul
cunoştinţelor, deprinderilor, dibăciei şi gradul de instruire
profesională; particularităţile individuale ale unor funcţii psihice în
parte; trăsăturile tipologice ale sistemului nervos, ce se manifestă
în temperament.
Pentru studierea calităţilor menţionate sunt folosite un şir
de metode, aşa ca: anchetarea, testarea, estimarea
aparaturometrică. Toate acestea permit căpătarea informaţiei
despre calităţile intelectuale, interesele, calităţile psihofiziologice
şi alte particularităţi ale omului.
Valabilitatea profesională se apreciază în baza
profesiogramelor, care se elaborează pentru profesiile
corespunzătoare la studierea detaliată a procesului de muncă. În
acestea, particularităţile obiective ale procesului de muncă –
tehnice, tehnologice, organizatorice, îşi găsesc expresia în indicii
fiziologici, psihici şi social-psihologici.
Informaţia căpătată permite a face concluzia referitoare la
corespunderea individuumului nivelului profesional-calificativ
necesar. Se cuvine însă să memorizăm, că unicul criteriu veridic al
adevărului totdeauna este controlul în condiţii reale de producţie,
de aceea la unele întreprinderi, prin actele normative, este stabilit
termenul de încercare. Numai în baza observaţiilor asupra
comportării omului în mediul de producţie poate fi făcută o
concluzie adevărată despre valabilitatea profesională a acestuia.
52
5. Caracteristica medico-biologică a particularităţilor
influenţei factorilor de mediu asupra organismului
omului

5.1. Factori fizicii

Mediul ambiant (de trai), în principiu, exercită asupra

omului aceiaşi acţiune, indiferent de faptul cine este acesta – copil,
adolescent, matur, bătrân, femeie, bărbat, muncitor sau pensionar.
Părţile componente ale acestei influenţe, în unele cazuri sunt
identice, cu toate că pot fi şi anumite deosebiri. Astfel, condiţiile
natural-climaterice şi de vreme ale mediului sunt aceleaşi pentru
toţi locuitorii din localitatea dată (oraş, orăşel, comună, sat etc.).
Însă condiţiile mediului de trai, de lucru, de odihnă pot avea
deosebiri în cantitatea şi intensitatea factorilor de mediu concreţi,
spre exemplu, pentru lucrătorii sferei de producţie, pentru cei care
se odihnesc în sanatorii sau case de odihnă şi cei care locuiesc într-
un anumit cartier orăşenesc.
Fiecare factor de mediu influenţează în modul său asupra
sănătăţii omului, stimulând activitatea lui vitală, iar în cazuri
critice, exercită acţiune neprielnică asupra sănătăţii acestuia şi
chiar creează pericol pentru viaţă. De regulă, factorii mediului de
trai influenţează asupra omului nu izolat, ci împreună, în plus,
rezultatul final se poate manifesta, atât în intensificarea, cât şi în
slăbirea efectului acţiunii.
Având în vedere cele menţionate, caracteristica medico-
biologică a fiecărui factor de mediu şi influenţa lui asupra omului
se analizează cu considerarea vitalităţii acestuia şi la lucru, şi în
condiţii casnice, şi la odihnă.
La baza expunerii materialului capitolului de faţă este
pusă clasificarea factorilor periculoşi şi dăunători de producţie
(FPDP), ce influenţează asupra omului, în care pot fi evidenţiate
patru grupe de bază: factorii fizici, chimici, biologici şi
psihofiziologici.
53
 Condiţiile de producţie concrete se caracterizează de
ansamblul factorilor negativi, dar şi se deosebesc după nivelurile
FPDP şi riscul manifestării acţiunii acestora. Acestea pot fi bolile
profesionale, bolile condiţionate de procesul de producţie,
traumele.
Îmbolnăvirea condiţionată de activitatea de producţie –
aşa îmbolnăvire de boli generale (a căilor respiratorii, a sistemelor
cardio-vascular şi gastrointestinal, a altor sisteme şi organe), cauză
a căror sunt influenţele îndelungate ale factorilor nocivi de
producţie.
Îmbolnăvirile profesionale – îmbolnăvirile a căror cauză
sunt FPDP – fizici, psihofiziologici şi biologici. Bolile
profesionale care apar după un singur contact sau pe parcursul
unui singur schimb cu FPDP se numesc – boli acute, iar cele ce
apar după un contact îndelungat cu FPDP – cronice.
Cele mai frecvente îmbolnăviri profesionale:
pneumoconiozele, boli ale aparatului locomotor şi ale sistemului
nervos periferic, boala vibraţiei, a zgomotului ş.a. Din intoxicaţiile
profesionale predomină otrăvirile cu plumb, mercur, mangan,
monoxid de carbon (gaz de cahlă), crom.

5.1.1. Condiţiile meteorologice

Sub condiţiile meteorologice (microclimat) se
subînţelege ansamblul de factori ai fenomenelor atmosferice:
temperatura, umiditatea, mobilitatea aerului, presiunea
atmosferică, iradierea infraroşie (calorică), iradierea ultravioletă,
câmpul magnetic terestru, ionizarea aerului. Din punct de vedere
igienic condiţiile meteorologice prezintă un complex de factori
fizici ai mediului ambiant, care influenţează asupra schimbului
termic al organismului şi starea lui termică.
Condiţiile meteorologice sunt determinate, în principal,
de climă şi de vreme. Sub climă se subînţelege starea vremii ce s-a
stabilit pe parcursul mai multor ani, caracteristică pentru
localitatea dată şi condiţionată de amplasarea geografică a acesteia.
Clima poate fi rece, moderată şi caldă. Vremea – este starea
temporară a condiţiilor meteorologice, care se determină în locul
54
sau localitatea dată. Vremea poate fi însorită, ploioasă, uscată,
posomorâtă etc.
Rolul igienic al climei. Clima, fiind un component
esenţial al mediului ambiant natural influenţează asupra
caracterului activităţii gospodăreşti a omului, asupra traiului
cotidian, condiţiilor de viaţă, sănătăţii, structurii şi nivelului
morbidităţii. De climă depinde răspândirea diferitor agenţi
patogeni şi ai purtătorilor acestora, fapt ce determină răspândirea
geografică a multor boli. De aceea, condiţiile climaterice se iau în
consideraţie în recomandările igienice referitoare la construcţiile
civile şi industriale, asigurarea alimentaţiei raţionale, a
îmbrăcămintei, încălţămintei corespunzătoare, a regimului raţional
de muncă şi odihnă, prevenirea apariţiei şi acutizării diferitor
îmbolnăviri.
Principalii factori, ce determină clima într-un loc sau
altul, sunt latitudinea geografică, altitudinea, relieful şi tipul
suprafeţei terestre, particularităţile circulaţiei maselor de aer,
vecinătatea mărilor şi oceanelor. În ultimul timp o influenţă
cunoscută asupra condiţiilor climaterice o are diversa activitate de
producţie a omului.
Indicii care caracterizează clima, reflectă procesele de
lungă durată, de aceea aceştia sunt nişte date statistice medii, care
caracterizează temperatura, umiditatea aerului, cantitatea de
precipitaţii, presiunea atmosferică, roza vânturilor şi viteza
acestora, cantitatea radiaţiei solare, numărul zilelor senine şi
posomorâte, fotoclima, durata iernii, adâncimea de îngheţ a solului
pe durata unei perioade de mulţi ani. În dependenţă de indicii
climatologici de bază pe glob există şapte zone climaterice de
bază.
Rolul igienic al vremii. Vremea este schimbătoare şi se
caracterizează de acelaşi complex de indicii ca şi clima: radiaţia
solară, temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică, mobilitatea
şi viteza aerului ş.a. Vremea exercită o influenţă mare asupra stării
fiziologice a omului.
Vremea călduroasă, fără vânt, cu o umiditate înaltă a
aerului provoacă încordarea mecanismelor de termoreglare, a serie
55
de modificări fiziologice şi chiar supraîncălzirea organismului.
Vremea cu temperaturi relativ scăzute, cu umiditate înaltă şi vânt
puternic poate mări frecvenţa bolilor ce apar în urma răcelii:
catarurile căilor respiratorii superioare, pneumoniile, anginele,
inflamările acute ale rinichilor, inflamările articulaţiilor, afecţiuni
ale sistemului nervos periferic.
În cazul diferitor îmbinări de factori meteorologici, ce
provoacă suprarăciri (geruri mari însoţite de vânt, temperaturi
relativ joase cu umiditate excesivă) pot avea loc degerături, iar în
cazul celei de a doua îmbinări are loc mai cu seamă degerarea
membrelor inferioare.
Încă demult s-a observat, că schimbările vremii duc la
accese de boli reumatice, dureri în cicatricele postoperatoare,
dureri în articulaţii la oamenii în vârstă. Schimbarea vremii poate
provoca agravarea stării bolnavilor de hipertonie şi stenocardie,
accese frecvente de astm bronşic, infarcte miocardice şi hemoragii
cerebrale. Agravarea bolilor ulceroase şi a tuberculozei primăvara
şi toamna este legată de asemenea de instabilitatea vremii în aceste
anotimpuri. Există date despre majorarea, în cazul timpului
nefavorabil, a traumatismului, accidentelor de transport, cazurilor
de asasin şi suicid ş.a.
Reacţiile organismului ca răspuns la influenţa vremii sunt
poliforme în manifestarea lor, însă toate se caracterizează printr-o
trăsătură generală – apar concomitent la mulţi oameni, reuniţi doar
de situaţia meteorologică. Totodată, cea mai accentuată reacţie se
observă atunci, când resursele de adaptare ale oamenilor sunt
scăzute, spre exemplu, ca rezultat al variaţiilor sezoniere de
radiaţie ultravioletă sau insuficienţei de vitamine în organism, a
alimentaţiei insuficiente, a oboselii, a diferitor îmbolnăviri.
În prezent se elaborează criteriile de prognozare medicală
a vremii, care se manifestă în prezicerea influenţei asupra omului a
vremii aşteptate, în scopul prevenirii posibilelor reacţii negative
ale organismului. Unul din aceşti indicatori este indicele
instabilităţii vremii:

K = a / b,
56
unde: a – numărul zilelor cu vreme schimbătoare;
b – numărul total de zile în perioada de observaţie (sezon,
an).
Valoarea indicelui K > 0,5 este apreciată ca nefavorabilă.
Acţiunea nefavorabilă a vremii poate fi prevenită prin
realizarea anumitor măsuri. Printre aceste măsuri merită să fie
menţionate călirea organismului, alegerea corectă a îmbrăcămintei,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai, normalizarea
microclimei în încăperile de producţie şi în spitale, măsuri ce reduc
influenţa stării vremii asupra organismului în cazul muncilor în aer
liber, măsurile curativo-profilactice respective pentru cei bolnavi.
Rolul igienic al microclimatului de producţie. Prin
microclimatul zonei de producţie se subînţelege ansamblul
factorilor meteorologici, care poate fi la întreprinderea dată, în
încăperea dată de producţie, la locul de muncă concret. Cu alte
cuvinte, prin microclimat se înţelege starea optimală a mediului,
care condiţionează senzaţia termică favorabilă a omului şi care
depinde de temperatură, umiditatea relativă, viteza mişcării
aerului, temperatura suprafeţelor înconjurătoare. Asupra formării
microclimatului de producţie o influenţă considerabilă o au
procesul tehnologic, clima şi vremea localităţii concrete.
Starea termică poate fi apreciată după indici subiectivi şi
obiectivi. Aprecierea subiectivă reflectă caracteristica personală,
dată de muncitor, a stării sale termice. La astfel de apreciere de
regulă sunt folosite şapte caracteristici ale senzaţiilor termice:
foarte frig, frig, răcoros, confortabil, călduţ, cald şi foarte cald. În
evaluarea subiectivă a stării termice a omului, în cazul
microclimatului nefavorabil sunt folosite nişte caracteristici
suplimentare, aşa ca: sufocant, umed, vânt ş.a.
Mult mai complicată şi responsabilă este aprecierea
obiectivă a stării termice reale a omului. În acest scop poate fi
utilizată metoda de calcul a determinării stării termice bazată pe
compararea valorilor termogenezei şi termolizei în condiţiile
presupuse sau reale.

57
 Starea termică a omului şi indicii cantitativi ai acesteia
sunt caracterizaţi de relaţia dintre termogeneză şi termoliză, fapt ce
determină echilibrul termic. Însemnătatea fiziologică a
homeostazei termice constă în aceea, că activitatea vitală a omului
este însoţită de formarea căldurii.
Producerea căldurii de către organism sporeşte odată cu
intensificarea actului muscular. În stare de repaus un om matur
produce 3,34 – 6,27 kJ de căldură la 1 kg de masă a corpului într-o
oră, iar într-o zi, la masa corpului de 70 kg, ea va constitui cca 4,81
· 70 · 24 = 8080 kJ.
Termogeneza, în dependenţă de caracterul şi gravitatea
munci, precum şi de mediu şi starea sănătăţii omului, poate spori
considerabil, atingând 1 – 2 mii kJ şi chiar mai mult într-o oră.
Evident, că în cazul lipsei unei cedări adecvate de căldură,
temperatura corpului omului într-un interval relativ scurt de timp
se poate mări până la valori de 42 – 44 0C, provocând hipertermia.
Pentru prevenirea acestui fenomen la om s-a format un mecanism
dinamic complicat de termoreglare. Datorită acestui mecanism se
asigură diapazonul de temperaturi de posibilă existenţă a omului,
într-un interval de 25 – 43 0C la norma fiziologică de 36 – 37 0C.
O condiţie esenţială a menţinerii fiziologice a
homeostazei termice este cedarea adecvată a căldurii în mediul
exterior. În condiţii normale (temperatura de cameră – 18 0C) omul
pierde cca 85 % din căldură prin piele, iar 15 % se cheltuiesc
pentru încălzirea produselor alimentare şi băuturii consumate, a
aerului inspirat, precum şi pentru evaporarea apei în plămâni. Din
cele 85 % de căldură, cedată prin piele, cca. 30 % se pierd prin
convecţie, 45 % - prin radiaţie şi 10 % - prin evaporarea sudorii de
pe suprafaţa corpului.
Aceste relaţii se schimbă considerabil în funcţie de
condiţiile microclimatului.
Există două grupe de indici, care servesc drept iniţiali la
determinarea stării termice a omului în unele sau alte condiţii de
microclimat. Prima grupă se referă la omul care produce căldura şi
include: suprafaţa corpului, temperatura medie a corpului, valoarea
termogenezei într-o oră. Suprafaţa corpului pentru omul
58
„standard” (înălţimea 170 cm, masa 70 kg) se ia egală cu 1,8 m2,
iar temperatura normală – 36,6 0C.
A doua grupă de indici caracterizează microclimatul
încăperii în care se află omul: temperatura aerului, temperatura
medie de la încălzitor, viteza aerului, umiditatea absolută a aerului.
Pierderile sumare de căldură (Qsum , kJ/h) ale omului în
condiţiile microclimaterice date se calculează după formula

Qsum = Qr + Qc + Qevp ,

unde: Qr – cedarea căldurii prin radiaţie calorică;

Qc – cedarea căldurii prin convecţie;
Qevp - cedarea căldurii prin evaporare.
Pierderile de căldură pe diferite căi se determină după
formule speciale, destul de sofisticate care aici nu sunt prezentate
din lipsa de spaţiu (vezi, pag. 98 [1]).
Astfel, aprecierea microclimatului încăperii şi pierderile
reale de căldură ale omului în această încăpere pot fi efectuate cu
ajutorul calculelor corespunzătoare.
Influenţa microclimatului nefavorabil, în activitatea de
producţie, asupra sănătăţii muncitorilor, are anumite particularităţi.
Pot fi evidenţiate două tipuri de reacţii patologice la disconfortul
termic: supraîncălzirea şi răcirea. În legătură cu aceasta deosebim
microclimatul de producţie încălzitor, răcitor şi corespunzător
cerinţelor normative (optimal şi admisibil).
Microclimatul răcoritor – combinaţie a parametrilor
microclimatului la care are loc depăşirea sumară de cedare a
căldurii în mediul înconjurător faţă de valoarea termogenezei
organismului, fapt ce provoacă deficitul general sau local de
căldură în corpul omului.
În asemenea condiţii, mai cu seamă iarna, lucrează
milioane de oameni (constructorii, pescarii, lucrătorii căilor ferate,
lucrătorii forestieri ş.a.). Mulţi oameni lucrează în încăperi
neîncălzite sau încălzite insuficient. În noţiunea de microclimat
răcoritor intră temperatura joasă, umiditatea ţi mobilitatea aerului
sporite, lipsa iradierii infraroşii. Organismul omului în asemenea
59
condiţii cedă intens căldura prin convecţie aerului rece şi umezelii,
precum şi obiectelor ce au temperatura mai joasă decât cea a
corpului (iradiere).
În aşa condiţii organismul suferă o încordare puternică,
sporeşte tonusul, are loc constricţia vaselor sangvine periferice,
creşte tensiunea în cercul mic al circuitului sanguin, fapt ce duce la
sporirea solicitării asupra muşchiului inimii. La muncitori se
observă dureri în tot corpul, dereglări neuro-psihice, apare
stinghereală în mişcări, sentimentul hainelor grele.
Îmbolnăvirile condiţionate de influenţa frigului sunt
destul de accentuate la muncitorii ce lucrează în asemenea condiţii
(angionevroza, endarterita ş.a.)
Măsurile de prevenire a influenţei negative a
microclimatului răcitor sunt respectarea regimului raţional de
muncă şi încălzirii periodice în încăperi calde, întreruperea
lucrărilor la aer liber la temperaturi critice şi mobilitate mare a
aerului, folosirea hainelor şi încălţămintei călduroase şi
impermeabile.
Încăperile de producţie şi cabinele trebuie să fie dotate cu
sisteme de încălzire pentru menţinerea microclimatului în
corespundere cu cerinţele actelor normative.
Muncitorii care lucrează în condiţiile microclimatului
răcitor vor fi supuşi examenului medical anual sau chiar de două
ori pe an. Persoanele bolnave vor fi eliberate de la lucrul în
condiţii de frig şi li se va stabili cursul de tratament. Persoanele cu
boli cronice ale vaselor sangvine şi a sistemului nervos periferic, la
indicaţia comisiei medicale, nu pot fi angajate la muncă în
condiţiile microclimatului răcitor.
Microclimatul încălzitor – combinaţie a parametrilor
microclimatului la care are loc dereglarea schimbului termic cu
mediul ambiant, ce se manifestă în acumularea căldurii în
organism mai sus de limita valorii optimale (> 0,87 kJ/kg) şi
majorarea cedării căldurii prin evaporare (> 30 %) în structura
generală a echilibrului termic, apariţia senzaţiilor locale sau
generale de disconfort termic (uşor cald, cald, foarte cald).

60
 În asemenea condiţii lucrează muncitorii halelor fierbinţi
la întreprinderile metalurgice, constructoare de maşini, în industria
materialelor de construcţii, alimentară, celulozei şi hârtiei ş.a.,
precum şi toţi muncitorii, care lucrează la aer liber în perioada
caldă a anului.
În noţiunea de microclimat încălzitor intră temperatura şi
umiditatea sporite, lipsa mişcării aerului, prezenta suprafeţelor
încălzite şi a iradierii infraroşii (radiaţiei termice).
În condiţiile microclimatului încălzitor devine dificilă
cedarea căldurii în mediu şi are loc acumularea acesteia în
organism. Este posibilă creşterea temperaturii corpului şi a
eliminării sudorii, scade greutatea corpului în rezultatul eliminării
apei, se dereglează schimbul de substanţe. Se observă accelerarea
pulsului, scăderea tensiunii arteriale, slăbeşte capacitatea de
contracţie a muşchilor inimii, sporeşte de 2 – 3 ori frecvenţa
respiraţiei. Aceste schimbări duc la scăderea capacităţii de muncă,
ca rezultat al oboselii precoce. Continuarea lucrului în asemenea
condiţii, mai cu seamă lucrul fizic greu, poate provoca şocul
termic sau insolaţia, care se referă la accidente sau traume de
producţie.
Adaptarea la microclimatul încălzitor decurge foarte
greu. Primele simptoame ale adaptării apar peste un an de lucru în
asemenea condiţii. Cauzele profesionale ale şocului termic şi
insolaţiei în activitatea de producţie sunt foarte diverse.
Şocul termic apare la muncitorii din încăperile cu
microclimat încălzitor pronunţat, condiţionat, de regulă, de
temperatura înaltă a aerului. Victima se plânge de dureri de cap,
ameţeli, slăbiciune generală, sete, întunecarea ochilor.
Temperatura corpului atinge 38 – 39 0C, se accelerează pulsul şi
respiraţia, este posibilă pierderea cunoştinţei.
Insolaţia se manifestă la persoanele care muncesc sub
cerul liber şi este direct legată de influenţă intensivă a iradierii
infraroşii asupra creierului. Manifestările clinice sunt aproape
identice cu cele ale şocului termic, suplimentar fiind posibile la
victimă starea excitată şi lipsa temperaturii sporite a corpului. În
ambele cazuri este necesar ajutorul medical urgent.
61
 Măsurile de normalizare ale microclimatului.
Aprecierea parametrilor microclimatului se efectuează în
conformitate cu SanPiN [Link] – 96 „Cerinţe igienice faţă de
microclimatul încăperilor de producţie” în care sunt indicate
valorile optimale şi admisibile ale parametrilor microclimatului cu
considerarea gravităţii lucrului (categoria lucrului) şi a perioadei
anului (tab. 1).
Direcţiile de bază ale recomandărilor de asanare a
condiţiilor de muncă, inclusiv a microclimatului sunt următoarele:
perfecţionarea proceselor tehnologice cu considerarea cerinţelor
igienice; reducerea intensităţii radiaţiei calorice, a degajărilor de
căldura de la utilaj prin ermetizare, termoizolare sau amenajarea
sistemelor locale de aspiraţie; perfecţionarea sistemelor de
încălzire, ventilaţie şi condiţionare a aerului; organizarea raţională
a muncii şi a locurilor de muncă; organizarea regimurilor
fiziologic argumentate de muncă şi odihnă , a regimului de
consumare a apei; asigurarea muncitorilor cu mijloace individuale
de protecţie.
În conformitate cu cerinţele normativului indicat, pentru
a preveni supraîncălzirea sau suprarăcirea organismului
angajaţilor, durata aflării acestora (neîntreruptă sau sumară) la
locurile de muncă, ce nu corespund valorilor admisibile de
temperatură, trebuie limitată considerabil.
Examenele medicale prealabile, la încadrarea în câmpul
muncii, şi periodice, în termenele stabilite de organele ocrotirii
sănătăţii, se efectuează cu scopul prevenirii bolilor profesionale şi
reducerea nivelului îmbolnăvirilor, condiţionate de activitatea de
producţie. La lucrările cu microclimat încălzitor nu se vor admite
persoanele cu boli cronice de ochi, cu distonie accentuată
vegetativ-vasculară şi cataractă (întunecarea cristalinului ocular

Tabelul 1. Valorile optimale ale indicilor microclimatului la

locurile de muncă din încăperile de producţie

Categoria Temperatura Umiditatea Viteza

62
 lucrărilor relativă a mişcării
(pierderile de aerului suprafeţe aerului, % aerului,
energie) -lor m/s
Perioada rece
Ia (< 139) 22 – 24 21 – 25 60 – 40 0,1
Ib (140 – 174) 21 – 23 20 – 24 60 – 40 0,1
IIa (175 – 232) 19 – 21 18 – 22 60 – 40 0,2
IIb (233 - 290) 17 – 19 16 – 20 60 – 40 0,2
III (>290) 16 – 18 15 – 19 60 – 40 0,3
Perioada caldă
Ia (<139) 23 – 25 22 – 26 60 – 40 0,1
Ib (140 - 174) 22 – 24 21 – 25 60 – 40 0,1
IIa(175 - 232) 20 – 22 19 – 23 60 – 40 0,2
IIb(233 - 290) 19 – 21 18 – 22 60 – 40 0,2
III (>290) 18 – 20 17 – 21 60 – 40 0,3

5.1.2. Factorii vibroacustici

Vibraţia. Vibraţia, zgomotul, ultrasunetul şi infrasunetul
după natura lor fizică sunt oscilaţii mecanice ale corpurilor solide,
gazelor şi lichidelor. Punerea în aplicare a noilor procese şi
operaţii tehnologice, mecanizarea proceselor de producţie,
creşterea puterii şi vitezelor de deplasare şi rotaţie a utilajului şi
elementelor lui, a transportului este însoţită de intensificarea
oscilaţiilor mecanice, şi ca urmare, sporeşte numărul oamenilor
expuşi influenţei acestui factor.
Vibraţia este caracterizată de următoarele mărimi fizice:
frecvenţa oscilaţiilor, Hz; viteza vibraţiei, m/s; acceleraţia
vibraţiei, m/s2; amplitudinea, m. De regulă, viteza vibraţiei este
criteriul fizic de bază, de care se ţine cont la normarea igienică a
vibraţiei.
După modul de transmitere asupra organismului uman
vibraţia poate fi:
- generală, care se transmite asupra întregului organism
prin suprafeţele de sprijin (poziţia în picioare sau şezând);
63
 - locală, care se transmite prin mâini, de la uneltele de
mână, acţionate electric sau pneumatic.
După sursa de provocare vibraţia se împarte în trei
categorii:
 vibraţia de transport (categoria I), provocată de maşinile
şi mecanismele mobile (tractoare, maşini agricole, automobile
etc.);
 vibraţia de transport – tehnologică (categoria II),
provocată de instalaţiile care se deplasează pe cai tehnologice
(macarale, poduri rulante, transportul intern din secţii şi halele de
producţie);
 vibraţia tehnologică (categoria III) provocată de
instalaţiile staţionare (ventilatoare, pompe, strunguri etc.).
După locul de transmitere vibraţia tehnologică poate fi:
a) la locurile permanente de muncă din încăperile de
producţie;
b) la locurile de muncă din încăperile de producţie, unde
nu sunt amplasate utilaje care provoacă vibraţie;
c) la locurile de muncă din încăperile destinate muncii
intelectuale.
După spectrul frecvenţei vibraţiile pot fi:
- de frecvenţă joasă (1 – 4 Hz - generală), (8 – 16 Hz -
locală);
- de frecvenţă medie (8 – 16 Hz - generală), (31,5 – 63 -
locală);
- de frecvenţă înaltă (31,5 – 63 Hz - generală), (>125Hz -
locală).
După caracteristicile de variaţie în timp vibraţiile pot fi:
permanente (constante) – nivelul vibrovitezei variază mai puţin
decât cu 6 dB; variabile – nivelul vibrovitezei variază mai mult
decât cu 6 dB, pe durata timpului de observaţie. Vibraţia variabilă,
la rândul său, poate fi: oscilatoare în timp; întreruptă; impulsivă.
Limitele de percepţie ale vibraţiei. Conform noţiunilor
contemporane vibraţia este recepţionată de o multitudine de
receptori mecanici, care se află în piele şi muşchii omului.

64
Limitele sensibilităţii la vibraţie sporesc în cazul frigului, işemiei
şi solicitărilor dinamice, precum şi cu vârsta. Cu sporirea stagiului
de muncă sporesc atât limitele absolute de vibrosensibilitate, cât şi
numărul oamenilor cu dereglări ale vibrosenzaţiilor.
Vibraţia în funcţie de parametrii ei, poate exercita
influenţă atât pozitivă, cât şi negativă asupra unor ţesuturi şi a
organismului în integritate. În scopuri fizioterapeutice vibraţia este
folosită pentru îmbunătăţirea circulaţiei sângelui în ţesuturi la
tratarea unor boli. În acelaşi timp, vibraţia de producţie,
transmiţându-se ţesuturilor şi organelor sănătoase şi având o
amplitudine şi o durată de acţiune considerabilă devine un factor
cu influenţă dăunătoare.
Factorii însoţitori, care agravează influenţa dăunătoare a
vibraţiei asupra organismului sunt: solicitările musculare excesive
(solicitările axiale ajung până la 400 N), zgomotul de mare
intensitate (combinarea acţiunii vibraţiei şi zgomotului favorizează
afectarea precoce a organelor auzului şi a altor sisteme ale
organismului), condiţiile de microclimat răcitor.
Influenţa îndelungată a vibraţiei, în special, combinată cu
alţi factori nocivi, provoacă iniţial dereglări funcţionale, care mai
târziu se transformă în dereglări patologice accentuate ale
organismului angajaţilor.
Influenţa vibraţiei asupra organismului uman. Boala
vibraţiei este una din cele mai frecvent întâlnite îmbolnăviri
profesionale. Ea poate fi provocată atât de vibraţia locală, cât şi de
cea generală şi se caracterizează prin afectarea sistemelor cardio-
vascular şi nervos şi a aparatului locomotor. Boala vibraţiei,
cauzată de vibraţia locală, apare la muncitorii care lucrează cu
unelte de mână mecanizate, în condiţii meteo nefavorabile şi la
solicitări fizice sporite. Simptoamele iniţiale ale bolii: amorţirea,
înţepături şi dureri surde în palme, mai cu seamă noaptea, înălbirea
degetelor la frig, palmele rămân umede şi reci chiar şi la cald.
Simptoamele tardive: amorţirea, durerile şi albirea
degetelor devin permanente. Pielea mâinilor devine aspră, se
îngroaşă, se deformează unghiile, palmele şi degetele se umflă,
apare oboseala precoce şi slăbiciunea în muşchii mâinilor, şi în
65
articulaţii. La un grad mai accentuat al bolii se dereglează
mişcările mâinilor, este afectat SNC, se dezvoltă spasmele vaselor
periferice şi a celor cerebrale.
Boala vibraţiei, cauzată de vibraţia generală, se poate
dezvolta la conducătorii unităţilor de transport (şoferi, tractorişti
etc.), la executarea lucrărilor cu utilaje care utilizează vibraţia
(fasonarea elementelor, dozarea, ciuruirea, compactarea betonului
etc.). Vibraţia generală, în mare măsură, influenţează asupra
sistemului nervos central. Simptoamele iniţiale: dureri de cap,
ameţeli, oboseală, excitabilitate sporită, sporirea tensiunii arteriale,
mers legănat, nesigur. Simptoamele tardive: polinevropatia
picioarelor şi a mâinilor, amorţirea membrelor, „furnicarea”,
sensibilitatea la frig, dureri în mâini şi picioare, radiculită,
nevrastenie şi în final este posibilă afectarea creierului
(encefalopatia). Organismul feminin este mult mai sensibil la
influenţa vibraţiei.
La stadia iniţială a bolii se recomandă transferul la lucrări
cu lipsa de vibraţie pe un termen de 1,5 – 2 luni, cu tratarea
concomitentă, iar în cazul bolii accentuate, persoanele bolnave vor
fi transferate permanent la lucrări, unde vibraţia lipseşte. În cazuri
grave de boală avansată, bolnavii îşi pierd capacitatea de muncă
(devin invalizi).
Sub influenţa vibraţiei este posibilă înrăutăţirea văzului
(daltonismul, schimbarea limitelor câmpului vizual, scade
agerimea vederii şi citirii informaţiei de pe aparate). Creşte
consumul de oxigen şi corespunzător de energie necesară pentru
menţinerea echilibrului şi poziţiei corpului, se modifică
electrocardiograma, frecvenţa pulsului şi a tensiunii arteriale, au
loc schimbări în circuitul sanguin periferic şi cerebral.
Normarea igienică a vibraţiei şi măsurile profilactice.
Calea principală de combatere a vibraţiei este construirea utilajului
nou, mai performant, cu dirijare de la distanţă, vibroizolarea activă
şi pasivă.
Aprecierea igienica a vibraţiei trebuie efectuată la stadia
de expertiză a documentaţiei normative şi tehnice ce caracterizează
utilajul şi procesele tehnologice noi (inclusiv a celor importate).
66
 În acele cazuri, când măsurile tehnice nu asigură
atingerea cerinţelor normative se iau un şir de măsuri
organizatorice, cum ar fi: regim corect de muncă şi odihnă,
limitarea lucrului cu utilajul vibroacustic, folosirea mijloacelor
individuale de protecţie, întreruperi reglementate, diferite
proceduri (acvatice, masaj, gimnastică etc.).
Parametrii normaţi ai vibraţiei sunt vibroviteza şi
vibroacceleraţia şi nivelurile lor corespunzătoare în decibeli (dB),
în funcţie de felul şi categoria vibraţiei.
Zgomotul. Prin zgomot se subînţelege orice sunet nedorit
sau totalitatea combinaţiei haotice de sunete cu frecvenţă şi
intensitate diferită, care exercită o influenţă nefavorabilă asupra
organismului, incomodând activitatea vitală a omului.
Sub formă de factori nedoriţi sunetele sunt un efect
secundar permanent al lucrului maşinilor, mecanismelor, utilajului
şi a activităţii umane, care influenţează asupra receptorilor
organului auditiv.
Urechea nu este doar un organ pentru înregistrarea
sunetelor, ea este indispensabil legată de structurile SNC, joacă un
rol de bază în transmiterea ulterioară a vorbirii, iar în integritate –
în înţelegerea şi cunoaşterea lumii înconjurătoare.
Astăzi, practic, nu există nici un domeniu al activităţii
sau mediu de trai al omului, unde zgomotul nu ar fi un factor nociv
de frunte. Zgomotul de stradă a devenit un fenomen cotidian al
oraşelor. Surse de zgomot sunt oscilaţiile care apar la lovire,
frecare, alunecarea corpurilor solide, scurgerea lichidelor şi
gazelor. Surse de oscilaţii sunt strungurile, uneltele şi sculele
mecanizate de mână, maşinile electrice, compresoarele, utilajul de
forjare-presare, mecanismele de ridicare-transportare,
ventilatoarele, climatizoarele, unităţile de transport, instrumentele
muzicale ş.a. Zgomotul intens duce la scăderea considerabilă a
capacităţii de muncă, ca rezultat al dezvoltării oboselii.
Din punct de vedere fizic zgomotul prezintă oscilaţii
mecanice ale particulelor mediului elastic. Noţiunea fizică de sunet
cuprinde atât oscilaţiile auzite, cât şi cele neauzite ale mediilor
elastice. Oscilaţiile acustice, care se află în diapazonul 16 Hz… 20
67
kHz, recepţionate de omul cu auzul normal, se numesc unde sonore
sau zgomot, cu frecvenţa mai mică de 16 Hz – infrasunet, iar mai
mare de 20 kHz – ultrasunet.
Undelor sonore le sunt proprii anumite legităţi de
propagare în timp şi spaţiu. La propagarea sunetelor de orice
frecvenţă au loc fenomenele comune tuturor undelor, aşa ca:
reflectarea, refractarea, difracţia şi interferenţa.
Sursa de sunet în interiorul încăperii formează un câmp
sonor, condiţionat de sunetul propriu al sursei şi de sunetele
multiplu reflectate de suprafeţele îngrăditurilor. Sunetul în
încăpere nu dispare momentan la deconectarea sursei, el continuă
să se reflecteze de la suprafeţe, treptat fiind absorbit. O parte din
energia acumulată în frontul undei trece prin obstacol, are loc
fenomenul de refractare. Întâlnind în cale un obstacol unda sonoră
îl poate înconjura, are loc fenomenul difracţiei. La trecerea a două
unde prin acelaşi punct amplitudinele acestora se sumează, la
coincidenţa fazei are loc amplificarea undelor, iar la faze inverse –
slăbirea acestora. Acest fenomen poartă denumirea de interferenţă.
Legile propagării undelor sonore în încăpere trebuie luate în
consideraţie de către constructori şi acusticieni la calcularea
mijloacelor tehnice de protecţie antizgomot.
Influenţa zgomotului asupra organismului uman.
Acţiunea zgomotului duce la dezvoltarea oboselii precoce,
scăderea capacităţii de muncă, creşterea numărului de îmbolnăviri
şi invaliditate. Domeniul sunetelor auzite este mărginit de aşa
numitele praguri: de jos – pragul de audibilitate, adică sunetele
abia auzite şi de sus – pragul de senzaţie dureroasă, la care senzaţia
auditivă normală trece în durere a urechilor. Pragul durerii este
considerat sunetul cu intensitatea de 140 dB. Pragul de durere nu
este acelaşi pentru diferite persoane şi se poate schimba în
rezultatul antrenamentelor. Subiectiv, valoarea recepţionată a
sunetului poartă denumirea de tărie sau volum sonor. Tăria este o
funcţie a intensităţii sunetului, frecvenţei acestuia, duratei de
acţiune şi a particularităţilor fiziologice ale organului auditiv.
Boala principală care se dezvoltă la persoanele expuse
influenţei nefavorabile a zgomotului este hipoacuzia cronică.
68
Răspândirea acestei boli este destul de mare. La persoanele
sistematic expuse zgomotului la început apar durerile de cap,
ameţeala, zgomotul în urechi, oboseala precoce, excitabilitatea,
slăbiciunea generală, slăbirea memoriei, reducerea auzului.
Examenul medical demonstrează tremurarea degetelor şi genelor,
clătinarea, reducerea reflexelor în articulaţii, instabilitatea pulsului,
creşterea tensiunii arteriale. Pot fi observate dereglări ale funcţiilor
stomacului şi a proceselor de schimb.
Criteriu de stabilire a pierderii profesionale a auzului se
consideră pierderea acestuia la ambele urechi cu 11 – 20 dB la
frecvenţele vorbirii de 50 – 2000 Hz şi recepţionarea vorbirii în
şoaptă la distanţa de 4 – 5 m.
Normarea igienică şi profilaxia. Măsurile de combatere
ale zgomotului pot fi arhitectural-planificatoare, tehnologice,
organizatorice şi medico-profilactice.
Baza tuturor măsurilor de combatere ale zgomotului este
normarea igienică care se efectuează în conformitate cu STAS
12.1.003 – 83 „SSSM. Zgomotul, cerinţe generale de securitate” şi
normele sanitare NS 2.2.4/[Link] – 96 „Zgomotul la locurile de
muncă în încăperile de locuit şi publice şi pe teritoriile zonelor
locative”. Indicii normaţi ai zgomotului sunt nivelul sunetului în
dBA şi nivelurile de octavă ale presiunii sonore (dB) în octavele cu
frecvenţele medii geometrice de 63, 125, 250, 500, 1000, 2000,
4000, 8000. Valorile normate se stabilesc în dependenţă de
destinaţia încăperilor şi caracterul lucrărilor.
Infrasunetul. Infrasunet sunt numite oscilaţiile acustice
nedesluşite (neauzite) cu frecvenţa mai joasă de 20 Hz. În
activitatea de producţie aceasta apare în rezultatul aceloraşi
procese, care provoacă zgomotul obişnuit şi anume: turbulenţei,
rezonanţei, pulsaţiei, mişcării dute-vino. Din această cauză
infrasunetul, de regulă, este însoţit de zgomot auzit, totodată
maximumul energiei oscilatorii, în dependenţă de caracteristicile
sursei concrete, poate reveni parţii sonore sau infrasonore a
spectrului.
Acţiunea biologică. Infrasunetul exercită a acţiune
biologică accentuată asupra funcţiei organelor interne, deoarece
69
frecvenţa lui poate coincide cu frecvenţa oscilaţiilor organelor
interne, provocând fenomenul de rezonanţă. Infrasunetul cu
frecvenţa de 8 Hz este cel mai periculos pentru om, fiindcă poate
influenţa alfa-ritmul biocurenţilor encefalului. La frecvenţa de 1-3
Hz este posibilă insuficienţa de oxigen, din cauza dereglării
ritmului respiraţiei, la frecvenţa de 5-9 Hz apar senzaţii de durere
în piept şi în partea de jos a abdomenului. Persoanele care vin în
contact cu infrasunetul se plâng de excitabilitate, dureri de cap,
greaţă, frică, nelinişte, sporirea frecvenţei respiraţiei.
Infrasunetul poate provoca la oameni senzaţii subiective
neplăcute şi schimbări reactive multiple, printre care astenizarea
organismului, schimbări în sistemele nervos central, cardio-
vascular, vestibular şi respirator.
Normarea igienică şi măsurile de protecţie. Pentru
caracterizarea infrasunetului sunt stabilite următoarele valori
măsurate:
 infrasunetul constant – valoarea de octavă a presiunii
sonore de 105 dB pentru frecvenţele medii geometrice de 2; 4; 8;
16 Hz şi 102 dB – pentru frecvenţa de 31,5 Hz;
 infrasunetul variabil – nivelul general al presiunii
sonore este de 110 dB pe scara „lin” a sonometrului;
Cel mai efectiv şi practic unicul mijloc de combatere a
infrasunetului este reducerea acestuia în sursa de provocare.
Măsurile existente de combatere ale zgomotului, de regulă, sunt
neefective pentru oscilaţiile infrasonore. Cele mai efective se
consideră sporirea vitezei utilajului şi atenuarea în căile de
propagare. În calitate de mijloace individuale se recomandă
folosirea căştilor antizgomot, care protejează urechea de acţiunea
nefavorabilă a zgomotului însoţitor. Muncitorii trebuie supuşi
examenului medical prealabil şi periodic în termenii şi volumul
stabilit pentru persoanele care lucrează în condiţiile zgomotului
industrial.
Ultrasunetul. Ultrasunet sunt numite oscilaţiile mecanice
neauzite ale mediului elastic cu frecvenţa mai mare de 20000 Hz.
Întreg diapazonul ultrasunetelor (20 kHz - 100 MHz) poate fi

70
condiţional separat în ultrasunet de frecvenţă joasă (20 – 100 kHz),
care se propagă prin aer şi prin contact, şi ultrasunet de înaltă
frecvenţă (100 kHz – 1000 MHz), care se propagă doar prin contact
nemijlocit.
Ultrasunetul are aceeaşi natură ca şi sunetul şi aceleaşi
caracteristici fizico-igienice, adică se apreciază după frecvenţa
oscilaţiilor şi după intensitate. Intensitatea ultrasunetului (nivelul
presiunii sonore) se apreciază în decibeli (dB).
Oscilaţiile ultrasonore se supun aceloraşi legităţi ca şi
undele sonore, însă frecvenţa mai înaltă redă acestora anumite
particularităţi:
a) lungimea mică de undă (mai mică de 1,5 cm) permite
căpătarea uni fascicul focalizat şi direcţionat de energie
considerabilă;
b) undele ultrasonore sunt capabile să creeze umbre
acustice clare, deoarece dimensiunile ecranelor totdeauna vor fi
comensurabile sau mai mari decât lungimea undei;
c) trecând graniţa de separare a două medii diferite,
undele ultrasonore se pot reflecta, refracta sau absorbi;
d) ultrasunetul, mai cu seamă de înaltă frecvenţă, practic,
nu se propagă în aer, deoarece unda sonoră, propagându-se în
mediu îşi pierde energia proporţional pătratului frecvenţei
oscilaţiilor.
Surse de ultrasunet industrial sunt generatoarele de
oscilaţii ultrasonore, utilizate în scopuri tehnologice, în medicină şi
cercetări ştiinţifice, precum şi utilajul de producţie, care are în
spectrul zgomotului componente de înaltă frecvenţă.
Lucrătorii întreprinderilor pot avea contact cu
ultrasunetul în următoarele cazuri: la curăţirea pieselor de uleiuri şi
rugină; protecţia vaselor de acoperire; a cazanelor şi aparatelor cu
schimb de căldură de depuneri sub formă de piatră; la spălarea
ţesăturilor şi lânii; la curăţirea aerului de impurităţi; la prelucrarea
mecanică a materialelor fragile şi de înaltă duritate – ceramică,
sticlă, almaz ş.a.
În anumită măsură ultrasunetul are acţiune bactericidă,
antiinflamatoare, analgezică, spasmolitică, îmbunătăţeşte circulaţia
71
sângelui şi limfei, stimulează activitatea sistemului nervos şi
endocrin, sporeşte reacţiile de protecţie ale organismului,
micşorează tensiunea arterială, favorizează concreşterea
fracturilor, distruge celulele cancerigene.
Acţiunea asupra organismului [Link]ţiunea biologică
a ultrasunetului este condiţionată de influenţele mecanică, termică
şi fizico-chimică. Presiunea sonoră în unda ultrasunetului se poate
schimba în limitele ± 303,9 kPa (3 atm). Presiunea negativă duce
la apariţia în lichidul ţesuturilor a golurilor şi rupturilor, fapt ce
provoacă depolarizarea şi distrugerea moleculelor, provoacă
ionizarea acestora accelerând reacţiile, favorizează normalizarea
schimbului de substanţe.
Influenţa termică este legată, în principal, de absorbţia
energiei sonore (acustice). Efectul termic poate fi considerabil şi
este direct legat de intensitatea ultrasunetului. La intensitatea US
de 4 w/cm2 şi durata influenţei de 20 s temperatura ţesuturilor la
adâncimea de 2-5 cm sporeşte cu 5-6 0C. US de intensitate mică şi
medie provoacă în ţesuturi efecte biologice pozitive, stimulează
decurgerea proceselor fiziologice.
Ultrasunetul de intensitate mare (3-4 W/cm2) exercită
influenţa negativă nu numai asupra unor organe în parte, ci şi
asupra organismului în integritate. Boala profesională, care se
dezvoltă în rezultatul influenţei US poartă denumirea de
polinevropatie vegetativ-senzorială (angionevroză) a mâinilor. Ea
se dezvoltă ca rezultat al contactului mâinilor lucrătorului cu
utilajul care generează oscilaţii ultrasonore. Primele simptoame –
mâinile reci, dureri în palme, furnicare, apar după 2-3 ani de lucru.
Aceste simptoame în continuare sunt însoţite de dureri de cap,
ameţeli, slăbiciune totală, oboseală precoce, insomnie,
excitabilitate. În comparaţie cu zgomotul US influenţează mai
puţin asupra analizatorului auditiv, însă acţiunea îndelungată se
poate finaliza cu dezvoltarea surdităţii senzonevrale.

5.1.3. Iradierile neionizante

Câmpul electromagnetic (CEM) – este o formă deosebită
de existenţă a materiei, creat de sarcinile electrice mobile şi
72
staţionare în spaţiul aerian. CEM se propagă sub formă de unde
electromagnetice cu viteza apropiată de viteza luminii. Parametrii
de bază ai CEM sunt lungimea undei, frecvenţa oscilaţiilor şi
viteza propagării.
CEM este caracterizat de ansamblul câmpurilor variabile
electric şi indispensabil de acesta – magnetic. Intensitatea
câmpului electric se măsoară în V/m, iar a celui magnetic în A/m.
Intensitatea este caracteristica de forţă a câmpului. Există, însă, şi
caracteristica energetică numită – densitatea de suprafaţă a fluxului
de energie iradiată, măsurată în W/m2.
La CEM se referă câmpul electrostatic, câmpul magnetic
constant şi de frecvenţe joasă şi foarte joasă, CEM de frecvenţă
radio, iradierile infraroşie, Laser, de lumină (vizibilă) şi
ultravioletă. Omul permanent este expus influenţei câmpurilor
naturale electric şi magnetic. În jurul planetei există CEM,
componenta magnetică a căruia constituie 400 A/m, iar cea
electrică – 100 V/m. Schimbările rapidă ale câmpului geomagnetic
joacă un rol important în funcţionarea organismului uman. Astfel,
în perioada activităţii solare intense se înrăutăţeşte starea generală
a sănătăţii oamenilor, sporeşte numărul îmbolnăvirilor cardio-
vasculare.
CEM de frecvenţă radio. Aceste câmpuri se
caracterizează printr-un şir de proprietăţi (capacitatea de a încălzi
materialele, a se propaga şi a se reflecta la graniţa a două medii, a
interacţiona cu substanţa), datorită căror CEM sunt folosite pe larg
la prelucrarea termică a metalelor, sudarea polimerilor, încălzirea
maselor plastice, în radiocomunicaţii, fizioterapie, medicină,
radiospectroscopie, geodezie, vulcanizarea cauciucului,
prelucrarea termică a alimentelor, sterilizare, pasteurizare,
încălzirea repetată a produselor alimentare etc.
Deoarece în zona inducţiei asupra muncitorilor
influenţează diferite după mărime câmpuri electrice şi magnetice,
intensitatea iradierii acestora de frecvenţele joase, medii, înalte şi
foarte înalte se apreciază separat de mărimile componentelor
electrică şi magnetică ale câmpului.

73
 La aprecierea condiţiilor de muncă se iau în consideraţie
intensitatea, durata influenţei CEM şi caracterul expunerii
(permanent, variabil, intermitent). La exploatarea instalaţiilor de
frecvenţă radio pe lângă CEM un rol important îl pot avea factorii
concomitenţi de natură fizică sau chimică (zgomotul, temperaturile
joase sau sporite, poluarea aerului cu gaze, prafuri etc.),
condiţionaţi de lucrul schemelor generatoare şi de particularităţile
proceselor tehnologice.
Influenţa asupra organismului uman. Conform legilor
fizicii schimbări în substanţă poate provoca numai acea parte de
energic, care este absorbită, pe când cea reflectată sau care
penetrează substanţa nu exercită nici un fel de acţiune. Undele
electromagnetice doar parţial sunt absorbite de ţesuturile biologice
ale obiectului, de aceea efectul biologic depinde de parametrii
CEM de frecvenţă radio: lungimea undei, intensitatea câmpului şi
regimul de expunere, durata şi caracterul expunerii organismului,
precum şi de aria suprafeţei expuse, construcţia anatomică a
organului şi importanţa lui pentru activitatea vitală sau ţesut.
Gradul de absorbţie a energiei de către ţesuturi depinde de
capacitatea lor de a reflecta la graniţele de separare, determinată de
conţinutul de apă în ţesuturi şi de alte particularităţi. Oscilaţiile
moleculelor bipolare de apă şi a ionilor ce se conţin în ţesuturi duc
la transformarea energiei electromagnetice a câmpului exterior în
energie termică, fapt însoţit de creşterea temperaturii corpului sau
încălzire selectivă locală a ţesuturilor, organelor, celulelor, mai cu
seamă, a celor cu termoreglare dificilă (cristalinul, corpul sticlos,
testiculele ş.a.). Efectul termic depinde de intensitatea iradierii.
CEM influenţează asupra sistemului nervos,
cardiovascular şi endocrin, provoacă scăderea imunităţii fapt ce
sporeşte numărul bolilor infecţioase a organelor respiratorii, a
auzului şi a altor sisteme şi organe. Foarte receptivi la acţiunea
CEM sunt copiii.
Din bolile profesionale cauzate de CEM pot fi
menţionate: distonia vegetativ-senzorială, sindromul astenic,
astenovegetativ şi hipotalamic şi cataracta.

74
 În cazul distoniei bolnavii se plâng de dureri de cap,
ameţeli, frig sau căldură, eliminare abundentă de salivă sau
uscăciune în gură, dereglarea somnului, slăbiciune totală şi
oboseală sporită.
Afectarea ochilor sub formă de tulburare a cristalinului
este una din cele mai caracteristice urmări a influenţei CEM în
condiţiile producţiei.
Normarea igienică şi profilaxia. Normarea se efectuează
în conformitate cu SanPiN 2.2.4.1191-03 „Câmpurile
electromagnetice în condiţiile de producţie”. La normare se ţine
cont de durata expoziţiei, condiţiile influenţei (generală sau
locală), de parametrii normaţi şi de intervalele de frecvenţe,
conform tabelelor din normativul indicat, care din lipsă de spaţiu
aici nu sunt prezentate.
Măsurile de protecţie. Măsurile de protecţie la lucrul cu
sursele de CEM trebuie iniţiate la stadia de proiectare. Fiecare
instalaţie trebuie să posede paşaport tehnic cu indicarea tuturor
parametrilor. La obiectivele în funcţiune se va preveni nimerirea
oamenilor în zonele cu CEM sporit, se vor crea zone de protecţie
în jurul antenelor de diversă destinaţie. Aflarea persoanelor în
locurile cu depăşirea nivelurilor maxime admise (NMA) se admite
doar cu mijloace de protecţie individuală: haine speciale, ochelari
de protecţie, ecrane, ermetizare electrică.
Câmpurile electrice de frecvenţă industrială. Cu
dezvoltarea energeticii sporeşte reţeaua linilor de tensiune înaltă,
precum şi tensiunea acestora până la sute de mii de volţi. Acest
fapt condiţionează posibilitatea influenţei nefavorabile a CEM de
frecvenţă industrială asupra personalului, care deserveşte staţiile
de transformare şi distribuire sau care efectuează lucrări de
construcţie, de montaj, de ajustare în zona reţelei electrice. În
dependenţă de caracterul lucrării durata expunerii poate varia de la
câteva minute până la câteva ore într-un schimb.
Intensitatea CEM de frecvenţă industrială se apreciază
după componentele electrică şi magnetică, care depind de
tensiunea liniei, înălţimea de atârnare a conductorilor şi distanţa de
la acestea.
75
 Influenţa asupra organismului. La acţiunea îndelungată
a câmpului electric se observă dereglări subiective sub formă de
plângeri cu caracter nevrotic (sentimentul gravităţii şi durere de
cap în zona tâmplelor şi după cap, înrăutăţirea memoriei, oboseală
sporită, vlăguire, moleşeală, excitabilitate, dureri în regiunea
inimii, insomnie, depresie, apatie etc.). Diversele dereglări din
starea sănătăţii muncitorilor, condiţionate de perturbările
funcţionale din activitatea sistemelor nervos şi cardio-vascular,
sunt primele simptoame ale patologiei profesionale.
Normarea igienică. Se efectuează în conformitate cu
SanPiN 2.2.4.1191-03 „CEM în condiţiile de producţie”.
Normativul stabileşte NMA ale intensităţii câmpului electric cu
frecvenţa de 50 Hz pentru personalul ce deserveşte instalaţiile
electrice şi se află în zona influenţei câmpurilor electrice create de
acestea, în dependenţă de durata aflării sub influenţa câmpului
electric, precum şi cerinţele faţă de efectuarea controlului nivelului
câmpului electric la locurile de muncă.
Către mijloacele colective de protecţie se referă:
dispozitivele ecranatoare staţionare (viziere, despărţituri,
acoperişuri); dispozitive ecranatoare mobile (corturi, despărţituri,
panouri, umbrele, ecrane etc.).
La mijloacele individuale de protecţie se referă: costumul
de protecţie (scurtă, pantaloni, combinezon, pălărie ecranatoare);
casca metalică sau din plastic pentru perioada caldă a anului,
încălţăminte specială cu talpa conductoare.
Toate elementele staţionare, mobile, precum şi mijloacele
individuale de protecţie trebuie să aibă contact electric între ele şi
să fie legate la pământ.
Câmpurile electrostatice (CES). CES se formează din
contul sarcinilor electrice imobile şi a interacţiunii lor. Ele pot
exista atât în spaţiu, cât şi pe suprafaţa materialelor şi utilajului.
Aceste câmpuri se caracterizează prin intensitate, determinată de
raportul forţei care acţionează în câmp asupra unei sarcini electrice
punctiforme la valoarea acestei sarcini. Aceste câmpuri apar în
instalaţiile energetice şi în cazul proceselor tehnologice acţionate
electric.
76
 CES se utilizează pentru curăţirea gazelor, separarea
materialelor şi zăcămintelor, pentru vopsire şi aplicarea
polimerilor, pentru sudare. CES se formează la şlefuire, poleială,
prelucrarea hârtiei, în industria tehnică, la producerea materialelor
plastice etc. şi poate atinge valori de la 20-60 până la 240-250
kV/m.
Influenţa asupra organismului. Cele mai sensibile la
CES sunt sistemele nervos, cardio-vascular şi neurohumoral.
Angajaţii se plâng de excitabilitate, durere de cap, dereglarea
somnului, scăderea pofţei de mâncare. Sunt caracteristice
„fobiile”, condiţionate de frica aşteptatelor descărcări.
Normarea igienică şi mijloacele de protecţie. Nivelurile
admisibile ale intensităţii CES la locurile de muncă se
reglementează de STAS 12.1.045-84 „CES. Nivelurile admisibile
la locurile de muncă şi cerinţele faţă de efectuarea controlului”,
precum şi de alte acte normative.
Nivelul maxim admis al intensităţii CES este stabilit de
60 kV/m pe durata unei ore. În cazul intensităţii CES mai mici de
20 kV/m, durata aflării în CES nu se reglementează.
În diapazonul intensităţilor 20-60 kV/m durata admisibilă
a aflării personalului în CES fără mijloace de protecţie Tadm, ore, se
determină după formula

[ ]
T adm =
Elim 2
Ereal
,
unde: Ereal – valoarea măsurată a intensităţii CES, kV/m.
Utilizarea mijloacelor individuale de protecţie este
obligatorie în toate cazurile, când nivelul intensităţii CES la
locurile de muncă depăşeşte 60 kV/m. În calitate de mijloace
individuale de protecţie (MIP) se utilizează încălţămintea
antistatică, halate, brăţare de legare la pământ pentru protecţia
mâinilor şi alte mijloace, care leagă la pământ corpul omului.
Iradierea Lazer. Cuvântul „laser” – este abreviatura,
formată din literele iniţiale ale frazei engleze Light amplification
by stimulated emission of radiation – sporirea luminii din contul

77
creării iradierii stimulate. Aşa dar, laserul, sau generatorul cuantic
– este un generator de iradiere electromagnetică din diapazonul
optic, bazat pe folosirea iradierii forţate.
Laserul constă din trei elemente de bază: mediul activ,
sistemul de amplificare şi rezonatorul corespunzător. În funcţie de
caracterul mediului activ laserele se divizează în următoarele
tipuri: cu corp solid (cristale sau sticle), lasere cu gaz pe pigmenţi,
chimice, cu semiconductori ş.a. În calitate de rezonator se
utilizează, de regulă, oglinzi plane paralele cu un coeficient mare
de reflectare, între care este amplasat mediul activ. Amplificarea,
adică trecerea atomilor mediului activ pe nivelul de sus, se asigură
sau prin intermediul unei surse puternice de lumină, sau prin
descărcare electrică.
Din contul razei monocromatice a laserului şi difuziei
mici a acesteia se creează expoziţii energetice extrem de mari, care
permit căpătarea efectului termic local. Acest fapt permite
utilizarea instalaţiilor laser în industrie, medicină, navigare,
telecomunicaţii etc. Cele mai răspândite sunt laserele cu lungimea
de undă de 0,33; 0,40; 0,63; 0,69; 1,06; 10,6 mkm.
Personalul care deserveşte instalaţiile laser se poate
expune influenţei iradierii directe, difuze şi reflectată. Organele –
ţintă pentru iradierea laser sunt pielea şi ochii.
Influenţa biologică a iradierii laser. Acţiunea laserelor
asupra organismului depinde de parametrii iradierii (puterea şi
energia iradierii pe o unitate de suprafaţă radiată, lungimea undei,
durata impulsului, frecvenţa impulsurilor, durata expunerii, aria
suprafeţei expuse), de localizarea influenţei şi de particularităţile
anatomo-fiziologice ale obiectelor expuse iradierii.
Iradierea laser este capabilă să provoace efecte primare,
la care se referă schimbările organice, ce apar nemijlocit în
ţesuturile iradiate şi efecte secundare – schimbări nespecifice, care
apar în organism ca răspuns la iradiere.
Influenţa iradierii laser pe lângă schimbările funcţionale
morfologice nemijlocit în locul iradiat, provoacă diverse
modificări funcţionale în organism. Au loc schimbări în sistemele
nervos central, cardio-vascular, endocrin, care pot provoca
78
dereglări în starea sănătăţii. În calitate de boli profesionale în cazul
de faţă pot fi menţionate afectările locale ale ţesuturilor: arsuri ale
pielii şi afectări ale corneiii şi retinei ochiului, care se dezvoltă
rapid.
Normarea igienică şi măsurile de profilaxie. La baza
stabilirii nivelului maxim admis (NMA) se află afectările limită
minimale ale ţesuturilor iradiate (retina, corneia, pielea). Normarea
este reglementată de STAS 12.1.040-83 „Securitatea laser. Cerinţe
şi noţiuni generale” şi NS 5804-91 „Norme sanitare şi reguli de
execuţie şi exploatare a laserului”. Parametrii normaţi sunt:
¿ expoziţia energetică – H, J/m2;
¿ gradul de iradiere – E, W/m2.
Pentru prevenirea iradierii personalului este necesară
îngrădirea zonei laserului şi ecranarea fasciculului de iradiere.
Ecranele se vor executa din materiale cu coeficient minimal de
reflectare, rezistente la foc şi care nu degajă substanţe toxice la
acţiunea iradierii laser asupra lor. Drept MIP servesc ochelarii
speciali şi măştile care asigură reducerea iradierii ochilor până la
nivelurile stabilite. Persoanele angajate la lucru cu instalaţii laser,
vor trece în mod obligatoriu un examen medical prealabil riguros,
care să confirme aptitudinile corespunzătoare şi apoi nu mai rar de
o dată în an examenul medical periodic. Dacă la aceste persoane
se observă boli de piele sau ale ochilor, aceştia nu vor fi admişi la
lucrul cu iradierea laser.

5.1.4. Iradierile diapazonului optic

Spectrul iradierii electromagnetice solare în diferite
domenii are lungimea de undă de la 0,1 până la 100000 nm:
diapazonul frecvenţelor radio................ › 100000
domeniul îndepărtat infraroşu................ 100000-10000
domeniul infraroşu................................. 10000-760
domeniul optic (vizibil).......................... 760-400
domeniul ultraviolet................................ 400-120
domeniul ultraviolet limită...................... 120-10
iradierea Roentgen de joasă energie........ 10-0,1
iradierea Roentgen de înaltă energie........‹ 0,1
79
 Iradierea electromagnetică solară se propagă în spaţiul
cosmic cu viteza de 300000 km/s şi atinge suprafaţa Terrei în doar
8 min. Radiaţia solară, străbătând atmosfera terestră slăbeşte, ca
rezultat al interacţiuni cu aceasta. Radiaţia cu lungimea de undă
mai mică de 290 nm (Roetgen, ultravioletă scurtă şi γ - radiaţie)
este complet absorbită de oxigen şi ozon în straturile superioare ale
atmosferei terestre. Radiaţia cu lungimea de undă de 700 nm
(vizibilă şi prioritar infraroşie) selectiv este absorbită de oxigen, în
stratul superior al atmosferei şi de vapori de apă din stratul inferior
(troposferă). Pentru alte lungimi de undă atmosfera terestră este
transparentă. Afară de absorbţie radiaţia este redusă din cauza
difuziei pe moleculele aerului, particulele de praf şi picăturile de
apă.
Cantitatea radiaţiei solare, care atinge suprafaţa terestră
depinde de un număr impunător de factori naturali şi antropici:
latitudinea geografică, sezonul anului, timpul zilei, relieful
localităţi, poluarea aerului, clima, vremea etc.
Relaţia componentelor radiaţiei solare se schimbă în
funcţie de înălţimea aflării Soarelui

Locul şi înălţimea Energia radiaţiei spectrale, %

aflării Soarelui, radiaţia radiaţia radiaţia
grade ultravioletă vizibilă infraroţie
La orizont 0 28 72
60 grade 3 44 53
În zenit, 90 grade 4 46 50
Cerul albastru 10 65 25

Radiaţia solară poate fi directă – nemijlocit de la Soare,

difuză – de la bolta cerească şi reflectată – de la suprafaţa diferitor
obiecte. Suma tuturor tipurilor de radiaţie ce cad pe suprafaţa
orizontală se numeşte radiaţie sumară.
Cantitatea de radiaţie, ce atinge suprafaţa planetei,
depinde în mare măsură de capacitatea de reflectare (albedo) a
învelişurilor planetare: iarba verde reflectă 26 % din radiaţia totală;
80
zăpada proaspătă – 85 %; nisipul de râu – 29 %; apa (60o) – 5 %.
Nebulozitatea micşorează intensitatea radiaţiei solare în medie cu
47-56 %. Considerabile (15-50 %) sunt pierderile radiaţiei solare
din cauza poluării atmosferei de către emisiile industriale şi de
transport sub formă de cenuşă, fum, praf.
Pierderile de radiaţie în atmosferă ca rezultat al absorbţiei
şi difuziei cel mai accentuat se răsfrâng asupra radiaţiei
ultraviolete (UV). La lungimea undei mai mică de 320 nm
intensitatea acesteia scade brusc, ca rezultat al absorbţiei de către
ozonul stratosferei, iar radiaţia cu lungimea de undă mai mică de
288 nm practic nu ajunge la suprafaţa pământului.
Radiaţia UV solară atinge intensitatea maximală între
orele 10 şi 14. Acestei perioade îi corespund 60 % din radiaţia UV,
iar în perioada orelor 9-15 cca 80 % din cantitatea zilnică de
radiaţie UV. Radiaţia UV solară joacă un rol important în procesul
de autopurificare a aerului atmosferic, apelor, râurilor, mărilor,
oceanelor.
Radiaţia infraroşie (IR). Radiaţia IR constituie partea
cea mai mare a spectrului electromagnetic solar. La suprafaţa
planetei ajung undele IR cu lungimea de 760-3000 nm, radiaţia cu
unde mai lungi este complect reţinută de atmosferă. Radiaţia IR,
întâlnind în cale moleculele şi atomii diferitor substanţe,
intensifică mişcarea lor oscilatorie, creând efectul termic. Radiaţia
IR pătrunde prin atmosferă, apă şi sol, sticla de geam şi haine.
Radiaţia IR prezintă prin sine un fascicul invizibil de
unde electromagnetice cu lungimea de undă de 0,76-540 nm.
Trecând prin aer radiaţia IR nu-l încălzeşte, însă fiind absorbită de
corpurile solide energia radiantă se transformă în energie termică,
provocând încălzirea suprafeţelor înconjurătoare.
Sursa de radiaţie IR este orice corp încălzit. Gradul
radiaţiei IR este condiţionat de următoarele legi de bază, destul de
însemnate din punct de vedere igienic.
Emiterea radiantă este condiţionată doar de starea
corpului radiat şi nu depinde de mediul înconjurător (legea lui
Kirhgoff).

81
 Capacitatea emiterii radiante a oricărui corp este direct
proporţională cu capacitatea de absorbţie radiantă.
Corpul, care absoarbe toată radiaţia ce cade pe el (corpul
absolut negru), posedă capacitate maximă de iradiere. Pe acest
principiu se bazează folosirea hainelor reflectoare, filtrelor de
lumină, vopsirea utilajului, construcţia aparatelor de măsură a
radiaţiei calorice.
Cu creşterea temperaturii corpului radiant puterea
iradierii creşte proporţional puterii a patra a temperaturii absolute a
acestuia. În conformitate cu această lege chiar şi o creştere
neînsemnată a temperaturii corpului duce la sporirea considerabilă
a cedării căldurii prin radiaţie. Folosind această lege, se poate
determina valoarea schimbului termic prin radiaţie în condiţii de
producţie.
Influenţa biologică. Influenţa radiaţiei IR la absorbţie se
manifestă, în principal, prin încălzirea superficială sau în adâncime
a ţesuturilor. Partea spectrului cu lungime mare de undă (> 1400
nm) se reţine de către straturile superficiale ale pielii, iar părţile
medie şi scurtă ale radiaţiei IR, precum şi partea roşie a radiaţiei
vizibile pătrund până la adâncimea de 3 cm şi în cazul unor energii
sporite pot provoca supraîncălzirea ţesuturilor, exemplu servind
insolaţia – rezultatul supraîncălzirii ţesuturilor creierului. La
niveluri optimale ale intensităţii radiaţiei IR aceasta provoacă
senzaţie calorică plăcută, favorizează echilibrul termic al
organismului cu mediul înconjurător.
În cazul acţiunii locale asupra ţesuturilor radiaţia IR
accelerează reacţiile biochimice, procesele de fermentare, creşterea
celulelor, circulaţia sângelui. Produsele active ale descompunerii,
care se formează sub influenţa radiaţiei IR asupra pielii şi
impulsurile nervoase de la piele transmit influenţa locală a radiaţiei
asupra întregului organism. Astfel de influenţă normalizează lucrul
acestuia, relaxând tonusul muscular, al vaselor sangvine, reducând
încordarea şi senzaţiile de durere. Radiaţia IR posedă acţiune
antiinflamatoare şi de aceea este folosită ca mijloc fizioterapeutic
în practica de tratament.

82
 Organismul uman, datorită reacţiilor exotermice de
schimb al substanţelor, generează energie calorică, partea
maximală a cărei este emisă de către suprafaţa pielii sub formă de
radiaţie IR. Acest fapt se află la baza schimbului de căldură dintre
organism şi mediul ambiant şi menţinerea temperaturii constante a
corpului.
Efectul biologic principal la acţiunea radiaţiei IR
apropiate sunt arsurile şi sporirea pigmentării pielii, pigmentare
care poate deveni stabilă în cazul iradierilor cronice şi multiplu
repetate. Absorbirea unei cantităţi mari de radiaţie IR duce la
creşterea temperaturii întregului organism, fapt ce provoacă
scăderea capacităţii muncii fizice, a posibilităţilor funcţionale ale
organismului şi în final la şocul termic.
Variaţiile iradierii termice ale omului la locurile de
muncă depind de mai multe cauze: caracterul procesului
tehnologic, temperatura sursei de radiaţie, depărtarea locului de
muncă faţă de sursa de radiaţie, gradul de izolare termică, prezenţa
mijloacelor individuale şi colective de protecţie.
Normarea igienică şi profilaxia. Normarea
microclimatului la locurile de muncă se efectuează în conformitate
cu STAS 12.1.005-88 „Cerinţe generale igienico-sanitare faţă de
aerul zonei de muncă” şi SanPiN [Link]-96 „Cerinţe igienice
faţă de microclimatul încăperilor de producţie”, care
reglementează temperatura, umiditatea relativă şi viteza mişcării
aerului la locurile de muncă, precum şi nivelurile de radiaţie
calorică de la sursele de producţie în dependenţă de suprafaţa
corpului expusă radiaţiei.
Valorile admisibile ale intensităţii iradierii calorice ale
muncitorilor de la surse încălzite până la starea de iluminare albă
sau roşie (metalul topit sau încălzit la roşu, sticla roşie, flacăra
etc.) nu trebuie să depăşească 140 W/m2, iar expunerea iradierii să
nu fie mai mare de 25 % din suprafaţa corpului.
Direcţiile de bază ale asanării mediului de producţie sunt:
modernizarea proceselor tehnologice cu considerarea cerinţelor
igienice; reducerea intensităţii radiaţiilor calorice; modernizarea
sistemelor de ventilaţie, condiţionarea aerului, organizarea
83
regimurilor de muncă şi odihnă fiziologic argumentate, a regimului
potabil, asigurarea cu mijloace individuale de protecţie.
Radiaţia optică (vizibilă). Necătând la faptul, că radiaţia
optică în spectrul iradierilor electromagnetice ocupă un diapazon
foarte îngust (400-700 nm), după importanţa fiziologică şi igienică
ea ocupă un loc de frunte. Proprietatea principală a radiaţiei optice
este capacitatea de a crea senzaţia de lumină. Lumina este condiţia
necesară pentru lucrul ochiului, cel mai desăvârşit, universal şi
puternic organ de simţ. Lumina asigură cca. 80 % de informaţie
despre lumea înconjurătoare. Ea exercită influenţă favorabilă
asupra organismului, stimulează activitatea vitală a acestuia,
intensifică schimbul substanţelor, îmbunătăţeşte dispoziţia
generală, starea emoţională, sporeşte capacitatea de muncă.
Lumina posedă, de asemenea, şi acţiune termică: radiaţiei vizibile
în spectrul solar îi revine cca. jumătate din totalul energiei
calorice.
Lumina asanează mediul ambiant. Unde lumina este mai
bună, acolo este mai curat, uscat, îngrijit şi estetic în încăpere.
Iluminarea neraţională, insuficientă se reflectă asupra funcţiilor
analizatorului vizual, sporeşte oboseala, reduce capacitatea de
muncă a omului şi productivitatea lucrului, măreşte nivelul
traumatismului de producţie.
Funcţiile vizuale. Funcţie integrală a analizatorului
vizual este perceperea obiectului iluminat. La baza perceperii stau
următoarele funcţii vizuale:
¿ agerimea văzului – capacitatea ochiului de a deosebi
cele mai mici detalii ale obiectului studiat. Cu creşterea iluminării
până la 100-150 lx agerimea deosebirii creşte repede, însă creşterea
devine mult mai lentă la mărirea de mai departe a nivelului
iluminării;
¿ sensibilitatea de contrast – capacitatea ochiului de a
deosebi diferenţa minimală de luminanţe ale obiectului şi fondului.
Dacă suprafaţa de lucru reflectă mai puţin de 30-40 % din fluxul
ce cade, atunci sensibilitatea contrastică este maximală la iluminări
de 1000-1500 lx.

84
 ¿ rapiditatea deosebirii – timpul minimal, necesar pentru
deosebirea detaliilor obiectului. Rapiditatea creşte considerabil la
mărirea iluminării până la 100-150 lx, apoi creşterea acesteia se
reduce dar nu se finalizează nici la 1000 lx şi chiar mai mult.
Toate funcţiile menţionate sunt strâns legate între ele şi
determină funcţia integrală a analizatorului vizual – vizibilitatea.
Stabilitatea vizibilităţii clare - se determină prin relaţia
timpului de vedere clară a detaliilor obiectului la timpul sumar de
studiere a acesteia. Această funcţie caracterizează obosirea
analizatorului vizual, care sporeşte în procesul lucrului vizual.
Oboseala intervine cu atât mai repede, cu cât este mai rău
organizată iluminarea şi atinge valori optimale la nivelul iluminării
de 600 - 1000 lx. Ochiul are sensibilitatea maximală la lungimea
undei de 555 nm (sectorul galben-verde). Pe măsura apropierii de
sectoarele roşu sau violet al spectrului sensibilitatea ochiului scade
brusc. În amurg sensibilitatea ochiului la culori se denaturează şi
scade până la zero.
Adaptarea – este proprietatea ochiului de a-şi micşora şi
majora sensibilitatea la trecerea de la un nivel jos al iluminării la
un nivel înalt al acesteia şi invers. Cu cât este mai mare diferenţa
dintre nivelurile iluminatului cu atât adaptarea are o durată mai
mare. Asupra procesului de adaptare o influenţă puternică exercită
neuniformitatea iluminării: trecerea vederii de la un fond sau
obiect luminos la altul mai slab iluminat şi invers duce la
readaptarea frecventă a vederii, oboseala ochilor şi scăderea
capacităţii de muncă.
Acomodarea – capacitatea ochiului de a regla agerimea
vederii prin schimbarea refracţiei luminii în sistemul optic al
ochiului, în principal, din contul modificării curburii cristalinului.
Frecvenţa critică a sclipirilor este determinată de timpul
pe durata căruia în analizatorul vizual se păstrează urmele
imaginii: imaginea obiectului, care a dispărut din câmpul vizual,
mai rămâne vizibilă câteva fracţiuni de secundă în funcţie de
luminanţa obiectului studiat. Pe această funcţie a vederii se
bazează una din cele mai grandioase invenţii ale omenirii –
cinematograful. Frecvenţa a 25 cadre pe secundă a obiectelor
85
apropiate după configuraţie şi întunecarea ecranului asigură
continuitatea imaginii.
Toate lucrările vizuale pot fi divizate în trei grupe de
bază:
Grupa I – lucrările la executarea cărora nu este necesară
folosirea aparatelor optice, iar obiectul studiat se poate afla cum
aproape, aşa şi departe de ochi. Cu cât mai aproape se află
obiectul, cu atât mai mari sunt cerinţele faţă de capacitatea de
soluţionare a ochiului, adică faţă de reflexul de acomodare.
Grupa II – lucrările la efectuarea cărora este necesară
utilizarea aparatelor optice (lupe, microscoape ş.a.), deoarece
dimensiunea obiectului studiat nu poate fi percepută chiar şi la
nivele destul de înalte ale luminanţei.
Grupa III – lucrările legate de recepţionarea informaţiei
de pe ecran, la care sunt înaintate anumite cerinţe faţă de
organizarea iluminatului.
Executarea lucrului vizual în cazul iluminării neraţionale
(iluminare slabă, luminanţă puternică, orbire, sclipire etc.) poate
duce la obosirea analizatorului vizual, şi ca urmare, dezvoltarea
miopiei.
Cerinţele igienice faţă de iluminat. La normarea
igienică a radiaţiei vizibile, pe lângă valoarea optimală se
determină şi graniţa de jos, după care analizatorul vizual nu poate
executa lucrul în volumul necesar. Radiaţia vizibilă este creată de
surse naturale şi artificiale cu diverse caracteristici spectrale.
Normarea igienică a iluminării se stabileşte în conformitate cu
particularităţile fiziologice ale funcţiei vizuale. Pentru crearea
condiţiilor raţionale de iluminat faţă de acesta sunt înaintate
anumite cerinţe, care reflectă caracteristicile atât cantitative, cât şi
calitative ale iluminatului, printre care pot fi menţionate
următoarele:
- iluminarea suprafeţei de lucru trebuie să fie destulă
pentru executarea lucrului concret;
- iluminarea trebuie să fie uniformă şi să nu creeze umbre
pe suprafaţa de lucru;

86
 - iluminatul va fi astfel organizat ca să se evite fenomenul
de orbire;
- iluminatul trebuie să limiteze sau să excludă fluctuaţiile
fluxului de lumină.
Iluminatul natural. Sursă a iluminatului natural serveşte
Soarele, lumina difuză a bolţii cereşti, lumina reflectată de
suprafaţa Pământului, Lunii. Iluminarea naturală zilnică depinde
de vreme, învelişul de sol, înălţimea soarelui de asupra orizontului,
anotimpul anului şi variază în limite foarte mari de la 60-70 mii lx
în lunile iulie-august la 1000-2000 lx în ianuarie-februarie.
Poluarea aerului cu prafuri influenţează considerabil nivelul
iluminării naturale. În marile centre industriale iluminarea este cu
30-40 % mai mică decât în raioanele cu aer relativ curat.
Iluminarea naturală a încăperilor depinde de orientarea
golurilor de lumină faţă de punctele cardinale, de umbrirea lor de
către clădirile din apropiere sau copaci, de caracterul sticluirii
ferestrelor, poluarea geamurilor etc.
Iluminatul natural poate fi lateral (prin ferestre), superior
(prin lucarne) şi combinat (prin ferestre şi lucarne). Folosirea unui
sau altui sistem de iluminat depinde de exactitatea lucrului
executat, destinaţia şi dimensiunile încăperii, amplasarea acesteia
în planul clădirii, precum şi de particularităţile climaterice ale
localităţii.
Indicele normat este coeficientul zilei (CZ), stabilit în
funcţie de destinaţia încăperii şi caracterul lucrărilor executate. La
executarea lucrărilor de exactitate medie CZ constituie 1,2...5 %.
CZ caracterizează relaţia exprimată în procente dintre iluminarea
din interiorul încăperii şi cea din exterior.
Cel mai frecvent activitatea de producţie se desfăşoară în
condiţii de iluminat mixt, adică când iluminatul natural insuficient
este completat de iluminatul artificial.
Iluminatul artificial. Iluminatul artificial este un mijloc
şi o condiţie esenţială de lărgire a activităţii productive a omului.
El permite prelungirea timpului zilnic activ, exploatarea
instalaţiilor subterane, raioanele Nordului. Extrem în timpul nopţii

87
polare ş.a. Pentru iluminatul artificial se folosesc surse de lumină
electrică şi neelectrică.
La majoritatea surselor de lumină iradierea fluxului
luminos este mai mult sau mai puţin uniformă în toate direcţiile.
Pentru distribuirea fluxului luminos în anumite scopuri este
utilizată armătura specială sau instalaţiile de iluminat. Acestea
asigură protecţia ochilor de orbire, iar sursele de lumină – de
influenţele mecanice, umezeală, gaze cu pericol de explozie etc.
După modul de organizare iluminatul artificial poate fi
general şi combinat (general plus local).
La normarea iluminatului artificial se ţine cont de
caracteristica lucrului vizual, categoria şi subcategoria acestuia,
caracterul fondului, contrastul obiectului cu fondul şi sistemul de
iluminat.
În prezent sunt elaborate cerinţele igienice faţă de
iluminarea încăperilor de producţie, a încăperilor publice, a
clădirilor de locuit şi auxiliare, a iluminării exterioare, inclusiv a
localităţilor urbane şi rurale, a iluminării de avarie, arhitecturală,
de reclamă, a vitraliilor ş.a.
Culoarea şi finisarea în culori. Una din principalele
proprietăţi ale vederii omului este abilitatea de a deosebi odată cu
lumina şi culorile. Culoarea nu există independent de obiectele şi
lucrurile pentru care ea este caracteristică. De aceea influenţa
culorii asupra psihicii umane este condiţionată de practica
contactului omului cu obiectele, acumulată pe parcursul vieţii, şi
de atârnarea faţă de acestea. Culoarea poate provoca anumite
emoţii sau poate duce la schimbarea acestora. Culorile „plăcute”
creează sentimente frumoase, pe când cele „posomorâte” pot fi
cauza relei dispoziţii.
Necătând la individualitatea aprecierii culorii, multe
fenomene sunt percepute de majoritatea oamenilor în acelaşi mod.
Fondul colorat influenţează asupra diferitor sisteme ale
organismului uman, excitând sau stabilizând funcţiile omului.
Combinarea raţională a diferitor culori se răsfrânge
asupra capacităţi de muncă a omului. Spre exemplu, contrastul

88
culorilor uşurează perceperea obiectelor, protejează vederea de
oboseala precoce, creată de variaţiile luminanţei.
Trebuie menţionat, că unele şi aceleaşi culori îşi schimă
acţiunea sub influenţa luminii. Sub influenţa luminii perceperea
culorii se poate denatura. La rândul său culoarea influenţează
iluminatul. Suprafeţele colorate, reflectând lumina pot schimba
iluminarea obiectului. Toate acestea vorbesc despre necesitatea
complexă de formare a climatului „lumină-culoare”. Cu alte
cuvinte, culoarea se referă la factorii ce influenţează capacitatea de
muncă şi productivitatea acesteia.
Radiaţia ultravioletă. Radiaţia ultravioletă (UV)
prezintă prin sine o iradiere electromagnetică, invizibilă pentru
ochi, care ocupă în spectrul electromagnetic o situaţie intermediară
între lumină şi iradierea Roentgen.
Radiaţia UV posedă capacitatea de provocare a efectului
fotoelectric, manifestare a activităţii fotochimice, provocarea
luminescenţei, precum şi o activitate biologică sporită.
Pentru aprecierea intensităţii radiaţiei UV este folosită
noţiunea de expoziţie energetică, W/m2. Acţiunea biologică a
acestei radiaţii este apreciată după proprietăţile bactericide şi
eritemice. Fluxul eritemic sau puterea radiaţiei eritemice – prezintă
prin sine valoarea eficacităţii radiaţiei UV după influenţa
favorabilă asupra omului şi animalelor. Drept unitate a radiaţiei
eritemice serveşte eritemul, mărime ce corespunde puteri de 1 W la
lungimea undei de 297 nm. Drept unitate de măsură a fluxului
bactericid este primit bactericidul – fluxul bactericid a radiaţiei
monocromatice cu puterea de 1 W şi lungimea de undă de 254 nm.
Sursele industriale de radiaţie UV. Cele mai răspândite
surse artificiale de radiaţie UV în activitatea de producţie sunt
arcurile electrice, arzătoarele mercur-cuarţ, flacăra autogenă.
Acestea aparţin aşa numitelor surse termice de radiaţie. Radiaţiei
ultraviolete sunt expuşi muncitorii ocupaţi de sudura electrică,
tăierea şi sudarea autogenă a metalelor, tăierea şi sudarea cu
plasmă, defectoscopia; muncitorii ocupaţi de topirea metalelor şi a
mineralelor cu temperatură înaltă de topire; muncitorii ocupaţi de
producerea redresoarelor cu mercur ş.a.
89
 Muncitorii din agricultură, construcţii, autodrumuri, căi
ferate şi alte grupe profesionale care lucrează sub cerul liber sunt
expuşi radiaţiei UV din spectrul solar, mai cu seamă, în perioada
vară-toamnă.
Influenţa asupra organismului uman. În partea biologic
activă a radiaţiei UV pot fi evidenţiate trei domenii: domeniul
spectral A cu lungimea de undă de 400-315 nm, care are o acţiune
biologică relativ slabă; domeniul B cu lungimea de undă de 315-
280 nm, care posedă influenţă eritemică puternică (provoacă
înroşirea pielii) şi acţiune antirahitiană şi domeniul C cu lungimea
de undă de 280-200 nm cu influenţă activă asupra albuminelor şi
lipidelor ţesuturilor, care provoacă hemoliza (distrugerea
globulelor roşii ale sângelui) şi care posedă acţiune antirahitiană
accentuată.
Acţiunea biologică a radiaţiei UV solare se manifestă, în
primul rând, într-o influenţă pozitivă asupra organismului uman.
Radiaţia UV este un factor vital necesar. Este stabilită acţiunea
general stimulatoare a acesteia: sporeşte capacitatea de muncă
intelectuală şi rezistenţa fizică. Sub influenţa radiaţiei UV se
observă o eliminare mai intensă a substanţelor chimice din
organism şi scade acţiunea lor toxică. Sub influenţa radiaţiei UV
sporeşte rezistenţa organismului, scade nivelul morbidităţii
organelor pulmonare, sporeşte rezistenţa la răcire, scade oboseala,
se măreşte capacitatea de muncă.
În cazul unei insuficienţe îndelungate de radiaţie UV
solară apar dereglări ale echilibrului fiziologic al organismului, se
dezvoltă un complex simptomic specific, numit „foame de
lumină”. De aceasta suferă muncitorii minelor şi carierelor inchise,
personalul ce lucrează în încăperi fără iluminare naturală (secţiile
de maşini, metroul etc.) şi persoanele ce lucrează la Nordul
Extrem. Urmare a insuficienţei de radiaţie UV sunt avitaminoza D,
slăbirea reacţiilor imunobiologice ale organismului, acutizarea
bolilor cronice, dereglări funcţionale ale SNC.
Radiaţia ultravioletă solară, fiind un factor cu influenţă
biologică puternică, poate provoca unele influenţe negative, în
cazul supradozării. Una din cele mai răspândite urmări negative
90
ale acţiunii radiaţiei UV este arsura învelişului epidermic,
înregistrată în zilele însorite de vară. Acestea se vor cerceta ca
accidente de trai sau în afara muncii. Radiaţia UV, în doze ce
depăşeşte considerabil doza de expunere eritemică, la acţiune
îndelungată asupra organismului poate provoca apariţia
melanoamelor (boli oncologice ale pielii). Se estimează, că
sporirea intensităţii radiaţiei UV doar cu 5 %, din cauza
modificărilor din stratul de ozon, va provoca majorarea frecvenţei
apariţiei melanoamelor la populaţia receptivă după 60 de ani cu
cca 15 %.
Modificările mediului aerian sub influenţa radiaţiei
UV. O importanţă igienică deosebită o are capacitatea radiaţiei UV
a surselor industriale de a schimba componenţa aerului atmosferic,
ca rezultat al ionizării acestuia. La ionizare în aer se formează
ozonul şi oxizii azotului. Aceste gaze posedă o toxicitate sporită şi
pot prezenta un pericol profesional deosebit, mai cu seamă la
executarea lucrărilor de sudare, care se execută în spaţii limitate,
adesea rău ventilate şi sunt însoţite de radiaţia UV. În scopul
profilaxiei intoxicaţiilor cu aceste gaze încăperile corespunzătoare
trebuie dotate cu sisteme efective de ventilaţie locală sau generală,
iar în cazul lucrărilor de sudare în volume închise este necesară
asigurarea cu aer proaspăt nemijlocit sub masca de sudor sau coif.
Normarea igienică şi măsurile de protecţie. Mărimea
normată a radiaţiei UV este doza de expunere (expoziţie). Se
deosebesc dozele eritemică şi biologică de expoziţie, care este
egală cu durata minimală de expoziţie, după care peste 8-14 ore
apare înroşirea pe sectoarele nebronzate ale pielii. Doza de radiaţie
UV care permite prevenirea hipo – şi avitaminozei, dereglarea
schimbului fosfor-calciu şi alte urmări nedorite ale „foamei de
lumină”, se numeşte doză profilactică şi constituie 1/8 din doza
eritemică. Doza optimală sau fiziologică de radiaţie UV constituie
1/4 - 1/2 din doza eritemică. În scopul profilaxiei deficitului de
radiaţie UV se folosesc vanele aer-lumină, solariile, precum şi
iradierea UV de către sursele artificiale.
În cazul iradierii UV profilactice ale oamenilor se
reglementează expoziţia şi doza zilnică. Aceste norme se stabilesc
91
pentru lungimea de undă de 280 - 400 nm şi se divizează în
minimale, maximale şi recomandate. Conform normării igienice a
radiaţiei UV este stabilit că expoziţia maximală nu trebuie să
depăşească 7,5 mer ∙ h/m2, iar doza zilnică maximală – 60 mer ∙
h/m2 pentru diapazonul radiaţiei UV cu lungimea de undă mai
mare de 280 nm. Posibilitatea potenţială a unor urmări negative în
cazul expunerii excesive radiaţiei UV a condiţionat necesitatea
limitării acţiunii radiaţiei UV de provenienţă naturală şi artificială.
În funcţie de latitudine, perioada anului şi zilei,
concentraţia ozonului în atmosferă, nebulozitate, poluarea
atmosferei şi alţi factori asupra omului influenţează, de regulă,
radiaţia UV cu lungimea de undă mai mare de 295 nm. Influenţa
radiaţiei UV solare este limitată de genul ocupaţiei, îmbrăcăminte,
obiceiurile sociale şi cotidiene, poziţia corpului în spaţiu.
Cantitatea maximală de radiaţie UV, care poate exercita acţiune
biogenă asupra omului pe parcursul zilei este egală cu 2∙104 mker ∙
h/m2. Măsurile profilactice de limitare ale radiaţiei UV sunt
regimul raţional de muncă, mijloacele şi hainele protectoare de
soare.
Măsurile de protecţie includ mijloacele de reflectare a
radiaţiilor UV şi mijloacele de protecţie ale pielii şi ochilor. Pentru
protecţie se utilizează ecranele de protecţie fizice şi chimice.
Ecranele fizice – diverse bariere care umbresc sau difuză lumina,
iar cele chimice – unsori de protecţie, care conţin ingredienţi
absorbanţi. Hainele de protecţie trebuie să aibă mâneci lungi şi
glugă.

5.1.5. Iradierea ionizantă

Toate fiinţele vii şi toată materia moartă de pe planetă a
fost şi este expusă iradierii ionizante (II) venită din spaţiul cosmic
şi condiţionată de radionuclizii naturali din scoarţa terestră,
dispersaţi în soluri, roci, în produsele alimentare, aer, apă, precum
şi în interiorul însăşi organismelor. Astăzi, la fondul radioactiv
care s-a stabilit pe parcursul a milioane de ani se adaugă iradierea
condiţionată de activitatea omului. Această iradiere se creează
artificial (diverse surse de II în scopuri ştiinţifice, industriale,
92
medicinale, militare etc.) sau ca urmare a dereglărilor antropice ale
scoarţei terestre şi a situaţiilor excepţionale ori alte schimbări ale
condiţiilor de mediu.
Foarte frecvent aceste schimbări afectează nu numai
grupe limitate de persoane, direct legate de iradiere, dar şi un
număr tot mai mare din populaţia planetei. Este necesară o
reglementare igienică strictă a factorului radiativ de mediu pentru
asigurarea securităţii radiative a populaţiei.
Iradiere ionizantă se numeşte fluxul de particule şi cuante
electromagnetice, în rezultatul influenţei cărora asupra mediului
ambiant se formează ioni cu sarcini opuse. Diverse tipuri de
iradiere sunt însoţite de eliberarea unei anumite cantităţi de energie
şi posedă diferite capacităţi de pătrundere, de aceea influenţează
asupra organismului în mod diferit. Cel mai mare pericol pentru
om îl prezintă iradierile radioactive γ , Roentgen, cu neutroni, α
şi β .
Pericolul radiativ al substanţelor radioactive se apreciază
după activitate – mărime ce caracterizează numărul de dezintegrări
radioactive într-o unitate de timp.
Pentru aprecierea cantitativă a acţiunii ionizante a
câmpului este folosită noţiunea de doză de expoziţie, care prezintă
prin sine raportul sarcinii sumare a tuturor ionilor de acelaşi semn
creată în aerul uscat la masa aerului din volumul indicat.
Pentru trecerea de la doza de expoziţie (caracteristica
câmpului) la doza absorbită (caracteristica interacţiunii câmpului
cu mediul iradiat) este necesară cunoaşterea proprietăţilor acestui
mediu. Doza absorbită, adică acea energie, absorbită de o unitate
de masă a substanţei asupra cărei acţionează câmpul radiant,
caracterizează efectul radiativ pentru toate corpurile fizice şi
chimice, cu excepţia organismelor vii.
Pentru aprecierea acţiunilor, exercitate asupra
organismelor vii a aceloraşi doze absorbite de diferire iradieri, este
folosită noţiunea eficacităţii biologice relative a iradierii (EBR).
EBR este raportul dozei absorbite a iradierii Roentgen etalon la
doza absorbită a iradierii studiate, care provoacă acelaşi efect
93
biologic. Valorile reglementate ale EBR, stabilite pentru controlul
gradului de pericol radiativ în cazul expunerii cronice poartă
denumirea de coeficientul calităţii (CC) iradierii. Mai jos sunt
prezentate valorile CC iradierii pentru diferite tipuri de iradieri
radioactive:
Iradierea γ şi Roentgen...........................................1
Iradierea β , electroni şi pozitroni...........................1
Protoni cu energia mai mică de 10 MeV.................10
Neutroni cu energia mai mică de 20 MeV...............3
Neutroni cu energia 0,1...10 MeV...........................10
Iradierea α cu energia mai mică de 10 MeV..........20
Nuclee grele de recul...............................................20
Pentru compararea efectelor biologice se foloseşte
noţiunea de doză echivalentă, determinată ca rezultatul înmulţirii
dozei absorbite la coeficientul calităţii iradierii în volumul dat al
ţesutului biologic de calitate standard.
Afară de aceasta, trebuie ţinut cont de faptul, că unele
părţi ale corpului (ţesuturi, organe) sunt mult mai sensibile decât
altele. De aceea la aprecierea dozei de expunere a organelor şi
ţesuturilor de asemenea se vor folosi diferiţi coeficienţi.
Orice tip de iradiere ionizantă provoacă acţiune biologică
atât la expunerea exterioară, cât şi la cea interioară.
Acţiunea biologică a iradierilor ionizante. Energia,
radiată de substanţele radioactive este absorbită de mediul
înconjurător. În rezultatul acţiuni II asupra organismului uman în
ţesuturi au loc diverse procese destul de complicate. Nici un fel de
altă energie, absorbită în aceiaşi cantitate, nu este însoţită de
afecţiuni atât de grave ale organismului, ca cele provocate de II.
Procesele primare, care apar la expoziţia ţesutului biologic, au
câteva stadii de diferită durată:
¿ stadia fizică (10-13 s) se reduce la absorbirea energiei în
procesele ionizării şi iritării, care porneşte un lanţ complicat de
reacţii;

94
 ¿ stadia fizico-chimică (10-15 s), când are loc repartizarea
energiei excesive a moleculelor iritate, şi ca rezultat, apariţia
produselor chimice active (ioni şi radicali liberi);
¿ stadia chimică (10-6 s), când are loc interacţiunea
ionilor şi radicalilor între ei, precum şi cu moleculele
înconjurătoare, fapt ce provoacă afectări structurale stabile ale
moleculelor celulei vii.
În rezultatul acţiunii II în organism se dereglează
desfăşurarea normală a proceselor biochimice şi schimbul de
substanţe. În dependenţă de doza absorbită şi particularităţile
individuale ale organismului schimbările provocate de II pot fi
reversibile şi ireversibile.
Particularităţile acţiunii biologice ale II:
1. Acţiune nepercepută asupra organismului omului.
Oamenii nu posedă organe de simţ, care să perceapă II. De acea
omul poate să înghită, să aspire substanţa radioactivă fără nici un
fel de reacţii primare şi această proprietate este folosită pentru
depistarea II cu diferite aparate dozimetrice;
2. Prezenţa perioadei mascate (latente) de manifestare a
efectului biologic. Afecţiunile vizibile ale pielii, slăbiciunea,
caracteristice bolii actinice, nu se manifestă imediat, ci după o
anumită perioadă de timp;
3. Prezenţa efectului de sumare a dozelor absorbite, care
decurge mascat. Dacă în organismul omului sistematic nimeresc
substanţe radioactive, atunci cu timpul dozele se sumează, fapt ce
duce la efecte nefavorabile;
4. La expunere iradierii energia substanţelor radioactive
absorbite şi a surselor exterioare posedă o eficacitate extrem de
mare, fapt legat de prezenţa mecanismelor fizic şi biologic de
intensificare a efectului iradierii.
Urmările influenţei II asupra omului. Schimbările la
nivel celular nu numai că provoacă dereglarea funcţiilor unor
organe şi sisteme ale organismului iradiat şi favorizează apariţia
neoplasmelor maligne, dar şi provoacă schimbări ereditare, care se
reflectă asupra generaţiilor următoare ale persoanelor expuse

95
radiaţiei. Condiţional pot fi deosebite trei grupe de efecte induse de
II:
1) somatice (neinfecţioase) – boala actinică acută şi
cronică, afecţiuni actinice locale (arsuri, cataracte);
2) stohastice (probabile) – reducerea duratei vieţii,
cancerogeneza, dereglarea embriogenezei;
3) genetice (ereditare) – mutaţii ale genelor dominante
sau recesive, aberaţii cromosomice. Urmările genetice, de regulă,
nu sunt depistate la persoana afectată, dar sunt depistate la urmaşii
acestuia. Ele se exprimă în sporirea numărului de nou născuţi cu
diverse deficienţe la urmaşii persoanelor iradiate, în sporirea
mortalităţii copiilor, a numărului de copii născuţi morţi sau
avortaţi, schimbarea relaţiei naşterii băieţilor şi fetelor.
Iradierea exterioară. Sursele exterioare de II creează în
mediu o doză echivalentă cu puterea de 2,25 mZv/an. Intensitatea
radiaţiei cosmice depinde de latitudine, relief, condiţiile
meteorologice, sezoniere şi zilnice. Radiaţia cosmică este slăbită
considerabil de atmosferă şi câmpul magnetic al planetei şi de
aceea nu provoacă boala actinică, insă nu sunt excluse alte reacţii
în ţesuturile organismului. Doza absorbită de radiaţie cosmică de
către toate organele omului pe parcursul anului constituie doar 2,5-
3,5 mkGr, adică de 100 ori mai puţin decât doza absorbită de
iradiere Roentgen căpătată de om la un seans de radiografie.
Doza echivalentă anuală de la sursele naturale de radiaţie
constituie în miliZiverţi (mZv): radiaţia cosmică – 0,28; atmosfera
– 0,02; solul – 0,47. În încăperi radiaţia cosmică este puţin mai
redusă, însă este sporită radiaţia de la materialele de construcţii.
Doza absorbită a II naturale în condiţii terestre, chiar şi în cazul
activităţii solare sporite este mai joasă decât pragul acţiunii
afective.
Iradierea interioară. Substanţele radioactive pot nimeri
în organism împreună cu aerul poluat, apa sau produsele
alimentare poluate, prin piele, precum şi prin poluarea rănilor
deschise. La iradierea interioară sunt periculoase toate tipurile de
radiaţie, deoarece ele acţionează permanent şi practic asupra
tuturor organelor. Pericolul substanţelor radioactive este cu atât
96
mai mare, cu cât este mare activitatea acestora. Cea mai mare
acţiune afectivă o au sursele α - radiaţiei, apoi β şi γ - radiaţiei,
adică se observă o succesiune inversă faţă de iradierea exterioară.
Influenţa afectivă a substanţelor radioactive ce au nimerit
în organism este determinată de activitatea sumară a tuturor
izotopilor în amestecul lor, de perioada fizică de înjumătăţire
(semidezintegrare), de tipul şi energia iradierii, caracterul
distribuirii în organism, valoarea acumulării în organul critic,
viteza de eliminare din organism. Un factor esenţial la acţiunea II
asupra organismului este durata expoziţiei. Gradul de afectare
depinde de asemenea de dimensiunea suprafeţei expuse iradierii.
Organismul femeilor, copiilor şi adolescenţilor este mai sensibil la
II decât organismul bărbaţilor.
Către urmările îndepărtate ale influenţei II se atribuie
leucemiile, anemiile, stările astenice cu disfuncţii vegetative,
rezistenţa scăzută la bolile infecţioase, neoplasmele maligne,
acutizarea infecţiilor cronice, schimbările funcţiei reproductive.
Măsurile profilactice. Profilaxia medicinală a bolilor
cauzate de II constă în examinarea medicală prealabilă şi periodică
a personalului admis la lucrările legate de influenţa II. Persoanele
cu boli de sânge, inimă, a vaselor ochilor ş.a. nu trebuie să fie
angajate sau să continue lucrul cu surse de II, pentru a evita
înrăutăţirea sănătăţii acestora.
Pentru protecţia de influenţele dăunătoare ale radiaţiei se
folosesc preparatele medicinale (antidotele), care sporesc
rezistenţa organismului la acţiunea radiaţiei sau redus gravitatea
clinică a decurgerii bolii actinice. Ele acţionează efectiv, dacă au
fost introduse în organism înainte de iradiere.
Normarea igienică a II. Scopul de bază al protecţiei
radiative este asigurarea securităţii la II atât a persoanelor în parte
şi urmaşilor acestora, cât şi a populaţiei în integritate. Concepţia
normării reiese din faptul, că orice influenţă a II poartă cu sine un
anumit risc de apariţie a posibilelor efecte radioinduse.
Documentele normative de bază care reglementează nivelurile
acţiunii II sunt: „Normele securităţii radiative” (HРБ-99, Нормы
97
радиационной безопасности) şi “Regulile sanitare principale de
asigurare a securităţii radiative” (ОСПОРБ-99, Основные
санитарные правила обеспечения радиационной
безопасности), aprobate corespunzător la 2 iulie 1999 şi 27
decembrie 1999 de către Medicul sanitar principal de stat al
Rusiei.
În dependenţă de grupa organelor critice în calitate de
limite ale dozelor sunt stabilite doza maximă admisă (DzMA) şi
limita dozei (LD) pentru anul calendaristic.
DzMA – o aşa valoare maximală a dozei echivalente de
II pe durata anului calendaristic, la care expunerea regulată pe
parcursul a 50 ani nu poate provoca schimbări nefavorabile în
starea sănătăţii omului, depistate prin metode contemporane.
LD – o aşa valoare maximală medie a dozei echivalente
individuale a II pe durata anului calendaristic la grupa critică de
persoane, la care expunerea regulată pe parcursul a 70 de ani nu
poate provoca schimbări nefavorabile în starea sănătăţii lor,
depistate prin metode contemporane.

5.2 Factorii chimici

5.2.1. Substanţele chimice

În lume există peste 100 mln de substanţe chimice şi anual
se sintetizează cca 100 mii. Cu substanţele chimice omul
contactează vremelnic sau permanent pe durata întregii veţi.
Substanţele chimice menţin activitatea vitală, creind condiţii
confortabile de trai, la locul de muncă şi în timpul odihnei. Ele pot
exista în diferite stări de agregare (gaz, lichid, vapori, stare solidă,
curate, în amestec, impurităţi etc.), în toate componentele mediului
de trai (aer, apă, sol). În organismul omului substanţele chimice
nimeresc pe trei căi:
¿prin organele de respiraţie – cea mai frecventă cale de
încorporare a impurităţilor şi substanţelor sub formă de vapori,
gaze, aerosoli (oxidul de carbon, bioxizii sulfului şi azotului,
98
vaporii de plumb, mercur, mangan, prafurile organice şi minerale
etc.);
¿ prin tractul intestino-stomacal – cu produsele alimentare
şi apa consumate, de pe mâinile murdare;
¿ prin piele şi învelişurile mucozitare ale căilor superioare
de respiraţie, a ochilor, cavităţii bucale ş.a. Spre exemplu,
hidrocarburile aromatice (xilenul, toluenul, acetona ş.a.) nimerind
pe piele uşor pătrund în organism.
Substanţele chimice posedă anumite proprietăţi,
caracteristice doar pentru ele, de aceea după gradul de pericol se
divizează în următoarele patru clase:
1 – extrem de periculoase, CMA în aerul zonei de muncă
mai mică de 0,1 mg/m3;
2 – înalt periculoase, CMA mai mare de 0,1...1,0 mg/m3;
3 – moderat periculoase CMA de la 1,1...10 mg/m3;
4 – puţin periculoase, CMA mai mare de 10 mg/m3.
Compuşii chimici sunt capabili să provoace în organism,
practic, toate stările şi procesele patologice. Pe măsura
aprofundării şi lărgirii cunoştinţelor despre mecanismele acţiunii
toxice se descoperă tot mai multe forme noi de efecte nefavorabile
(des. ).
Către substanţele, periculoase pentru apariţia şi dezvoltarea
otrăvirilor acute pot fi referite; bioxidul de azot, bromul, oxidul de
carbon, formaldehida, clorul. Substanţele ce pot provoca
îmbolnăviri alergice – cromul, nichelul, carbonul şi compuşii
acestora ş.a.
Benzpirenul, benzolul, cadmiul şi compuşii neorganici ai
acestuia, cromul hexavalent sunt capabile să provoace îmbolnăviri
de cancer. Aşa substanţe ca xilenul, uait-spiritul, stirenul,
hidrogenul sulfurat, sulfura de carbon, reduc funcţiile de naştere a
copiilor şi la femei şi la bărbaţi.
Trebuie de ţinut cont de particularităţile comportării
substanţelor chimice în mediul de trai al omului, care determină
gradul influenţei afective asupra sănătăţii acestuia. Una din aceste
particularităţi esenţiale constă în faptul că, cu rare excepţii, în
mediul de trai se află concomitent mai multe, uneori chiar sute, de
99
substanţe chimice. Drept exemplu poate servi componenţa
complicată a gazelor de eşapament de la unităţile de transport, care
poluează aerul atmosferic. În componenţa acestora intră
monoxidul de carbon, de azot şi sulf, compuşii plumbului,
hidrocarburile, benzpirenul, formaldehida şi multe altele. Nu mai
puţin complicată este componenţa fumului de ţigară, care poluează
încăperile. În apă se pot afla compuşii multor metale, iar în sol
împreună cu metalele şi mulţi compuşi organici. La vopsire prin
metoda de pulverizare oamenii sunt expuşi aerosolurilor de vopsea
în care se pot pot conţine xilen, toluen, acetonă, terebentină, uait-
spirit, pigmenţi, compuşii titanului, zincului, plumbului, răşine
alchidice, gliptalice, epoxidice ş.a. Aerosolii de sudare constau de
compuşi ai manganului, fierului, nichelului, cobaltului, în acestea
se conţin oxidul de carbon, ozonul, bioxidul de sulf ş.a.
În legătură cu asemenea amestecuri complicate, aprecierea
factorului chimic trebuie efectuată, în primul rând, dacă este
posibil, în integritate, iar în al doilea rând după una sau două –
patru substanţe mai puternic toxice.
Altă particularitate constă în caracterul succesiv (peste
câteva zile, săptămâni, luni) a influenţei aspra omului a diferitor
substanţe chimice. Spre exemplu, în industria farmaceutică, la unul
şi acelaşi utilaj se pot prepara diferite medicamente pe parcursul
anului, lunii, iar uneori, chiar şi pe parcursul zilei.
Substanţele chimice, nimerind în cantităţi mari în mediul
de trai al omului sunt extrem de periculoase, inclusiv până la
decesul oamenilor în rezultatul intoxicaţiilor acute şi a arsurilor
grave.
Substanţele chimice în mod vătămător influenţează asupra
sănătăţii copiilor, nimerind în organismul lor din organismul
mamei – „donor”. Sunt cunoscute cazuri de morbiditate sporită la
copiii nou-născuţi, care au fost alăptaţi de mame ce au avut contact
cu substanţe chimice periculoase (DDT, ursol ş.a.).
Substanţele chimice din aer reacţionează cu materialele de
construcţie ori de altă natură, sau sunt absorbite de acestea. Mediul
creat în acest mod poate ani în şir să polueze mediul de trai, chiar
şi după schimbarea acestor substanţe, din cauza procesului invers –
100
de degajare. Polimerizarea necompletă a compuşilor chimici în
articolele din materiale sintetice sau a lianţilor acestora
(linoleumul, plăcile din strujitură de lemn ş.a.) provoacă emisii
îndelungate de aşa substanţe ca – stirenul, fenolul, formaldehida –
în aerul încăperilor.
Normarea igienică şi profilaxia. Cauzele nimeririi
substanţelor chimice în mediul de trai şi bolile cauzate de acestea
sunt foarte diverse, dar în integritate ele sunt rezultatul negativ al
acţiunii antropice al substanţelor. Neajunsurile în sistemele de
purificare a emisiilor în atmosferă, a evacuărilor de ape reziduale
în bazinele acvatice, a poluării solurilor şi produselor alimentare –
sunt cauzele generale, ce duc la dereglarea sănătăţii în rândul
populaţiei.
Măsurile de asanare a tuturor componentelor biosferice,
inclusiv a produselor alimentare trebuie orientate spre excluderea
tuturor cauzelor ce duc la înrăutăţirea sănătăţii oamenilor ce au
contact cu factorii chimici, prin limitarea sau evitarea nimeririi
acestora în mediul de trai.
Normativele igienice CMA (concentraţia maximă admisă)
şi CVC (concentraţie vremelnic coordonată) a conţinutului
substanţelor chimice în mediile de trai ale omului (aerul zonei de
muncă, al localităţilor, în apă, sol, produsele alimentare, pe piele,
în materialele de construcţii etc.) sunt stabilite de lege. Clasificarea
condiţiilor de muncă la lucrările cu substanţe chimice dăunătoare
se efectuează în conformitate cu Directivul 2.2.755 – 99 „Criteriile
igienice de apreciere şi clasificare a condiţiilor de muncă”.

5.2.2. Praful
Praful – (aerosol) – este starea fizică a substanţei solide, în
care mediul de dispersie este aerul, iar faza dispersă – particulele
de praf, dimensiunea cărora se măsoară în micrometri. Praful se
formează la mărunţirea mecanică (spargerea, tăierea) a corpurilor
solide, prelucrarea suprafeţelor materialelor (şlefuirea, pregătirea
suprafeţelor pentru finisare), transportarea, mestecarea, ambalarea
materialelor pulverulente. Afară de aceasta praful se formează la
ardere, topirea metalelor, condensarea vaporilor de metale ş.a.
101
 După provenienţă prafurile pot fi organice, neorganice şi
combinate.
Prafurile organice vegetale – praful de grâne, de lemn,
bumbac, cărbune, făină, zahăr ş.a.
Prafurile organice animale – praful de lână, de oase, de
piele ş.a.
Prafuri organice ale unor substanţe sintetice (polimeri).
Prafurile neorganice minerale şi metalice – de cuarţ, azbest,
ciment, nisip, argilă, calcar, piatră, fier, plumb, mercur, mangan,
titan, zinc ş.a.
Prafurile combinate sunt prezente în mediul de trai şi foarte
frecvent şi în mediul de producţie datorită utilizării şi prelucrării
atât a materialelor organice, cât şi a celor neorganice.
După dispersitate prafurile se divizează în:
a) prafuri vizibile – dimensiunea particulelor mai mare de
10 mkm;
b) prafuri microscopice – dimensiunea particulelor se află
în limitele de 0,25...10 mkm;
c) prafuri ultramicroscopice – particule mai mici de 0,25
mkm.
Particulele se împart în aerosoli de dezintegrare şi aerosoli
de condensare. Primii se formează la măcinarea şi prelucrarea
corpurilor solide în concasoare, mori, găurire, şlefuire etc. Ele
constau, în mare măsură, din particule neregulate, de dimensiuni
mari, cu toate că în componenţa lor se află şi particule
microscopice. Aerosolii de condensare se formează din vapori de
metale, care la răcire se transformă în particule solide.
Dimensiunile particulelor, formate în rezultatul condensării sunt
considerabil mai mici, decât a particulelor formate prin
dezintegrare. Viteza sedimentării prafului depinde de greutatea
specifică, forma particulelor şi mobilitatea aerului.
Diferite feluri de praf pot provoca asupra organismului
diverse acţiuni: fibrogenă (cuarţ, minerale, roci), toxică (mangan,
plumb, arseniu), iritantă (calcar, baze), biologică (microorganisme,
spori), alergică (lână, sintetic), cancerigenă (funinginea, azbestul),
ionizantă (praful de uraniu, radiu şi alte minerale radioactive).
102
Gradul de accentuare al manifestărilor clinice ale bolilor cauzate
de influenţa prafurilor depinde nu numai de proprietăţile indicate
ale prafului, dar şi de sensibilitatea individuală a organismului.
La aprecierea influenţei nefavorabile a prafului rolul
negativ principal revine următorilor factori: concentraţia prafului,
mg/m3; gradul de dispersitate (dimensiunea particulelor);
componenţa chimică; solubilitatea; forma particulelor şi sarcina
prafului asupra organelor respiratorii.
Cu cât mai mult praf nimereşte în organism (în plămâni, pe
piele, pe învelişurile mucozitare ale ochilor, nasului) şi cu cât este
mai mare durata influenţei acestuia, cu atât mai grave sunt
urmările negative.
Sarcina prafului (SP) asupra organelor de respiraţie ale
angajatului – valoarea reală sau prognozată a dozei sumare de praf,
pe care muncitorul o inhalează în perioada contactului real sau
presupus cu acest factor.
Acţiunea vătămătoare a prafului depinde de solubilitatea
acestuia în lichidele ţesuturilor organismului. Praful uşor solubil
(făină, zahăr), şi ca urmare, mai repede exclus din organism,
exercită influenţă afectivă mai slabă. Praful greu solubil, din
contra, se menţine în organism timp îndelungat, provocând diverse
îmbolnăviri, în primul rând a organelor respiratorii.
Drept urmare a acumulării prafului în plămâni este
dezvoltarea pneumoconiozelor, care în dependenţă de praful care a
influenţat se divizează în aşa grupe ca: silicozele, silicatozele,
metaloconiozele cauzate de influenţa prafurilor combinat şi
organic.
Pneumoconiozele (bolile plămânilor), bronşita şi astmul
bronhial cauzate de praf, dacă acestea au apărut în producţiile cu
grad înalt de prăfuire, se consideră boli profesionale. Pentru
prevenirea poluării cu praf a mediului de producţie este necesară
realizarea unui şir de măsuri, aşa ca:
- mecanizarea şi automatizarea maximală a proceselor de
producţie, fapt ce permite reducerea la minimum a numărului de
muncitori ce se află în zonele intens poluate cu praf;

103
 - folosirea utilajului ermetic şi a dispozitivelor ermetice
pentru transportarea materialelor ce formează praf;
- folosirea materialelor pulverulente în stare umezită;
- folosirea instalaţiilor efective de aspiraţie locală;
- curăţirea sistematică şi minuţioasă a încăperilor cu
ajutorul instalaţiilor cu vacuum;
- curăţirea de praf a aerului înainte de a fi adus în încăpere
de către sistemele de ventilaţie, precum şi a emisiilor în atmosferă;
- folosirea mijloacelor individuale de protecţie a căilor
respiratorii, ochilor şi corpului de influenţa prafului (respiratoare,
măşti, filtre, ochelari, costume antipraf ş.a.).

5.3. Factorii biologici.

Factorii biologici vătămători – sunt microorganismele-

bacterii, microbi, virusuri, spori, ciupercuţe care se conţin în
diferite preparate, precum şi microorganismele patogene
(otrăvitoare, toxice). Factorul biologic are un grad enorm de
răspândire. Microorganismele patogene pot exista şi-şi pot majora
numărul, inclusiv prin înmulţire în toate mediile (aer, apă, sol), în
produsele alimentare, în plante, în animale şi chiar în organismul
uman.
Produsele activităţii vitale ale microorganismelor de
asemenea pot fi nefavorabile pentru sănătate. Aşa dar, în condiţii
de influenţă a factorului biologic trăieşte şi activează toată
populaţia planetei. Oamenii au contact cu acest factor în casă, la
lucru, în timpul odihnei, în câmp, pădure, în timpul scăldatului,
îngrijind animalele şi păsările, la prelucrarea produselor alimentare
etc.
Factorul biologic pătrunde în organism prin căile şi
organele respiratorii, prin tractul gastrointestinal şi prin piele.
Acest factor posedă acţiune toxică, iritantă şi alergică asupra
organismului. Particularităţile comportării acestui factor în mediul
înconjurător sunt identice celor studiate în cazul factorilor chimici,
adică, schimbările cantitative, intensificarea acţiunii la prezenţa
104
sau influenţa altor factori nocivi, influenţa concomitentă asupra
organismului a mai multor componente ale acestui factor.
Factorul biologic vătămător poate provoca un şir de boli,
printre care pot fi menţionate: malaria, frigurile palustre,
tuberculoza, antraxul, encefalita, hepatita virală, dermatitele şi un
şir de alte boli mai mult sau mai puţin periculoase pentru viaţa
omului.
Normarea igienică şi profilaxia. Conţinutul microbilor,
preparatelor bacteriale şi a componentelor acestora trebuie supus
controlului în conformitate cu cerinţele normativului igienic GN
[Link]-98 „Concentraţiile maxime admise (CMA) ale
microorganismelor - producătoare, preparatelor şi componentelor
bacteriale în aerul zonei de muncă” în care sunt prezentate
denumirea microbilor şi microorganismelor, CMA a acestora,
clasa de pericol şi particularităţile acţiunii asupra organismului
(majoritatea fiind alergene).

5.4. Factorii psihofiziologici

5.4.1. Solicitările fizice

Suprasolicitările fizice sunt apreciate ca factori dăunători
de producţie în activitatea de muncă. Ele sunt parte componentă a
factorului nociv psihofiziologic. Suprasolicitările fizice (gravitatea
muncii) prezintă cu prioritate sarcina de muncă asupra aparatului
locomotor şi asupra altor sisteme ale organismului (cardio-
vascular, de respiraţie, sistemul nervos periferic ş.a.). În integritate
acestea se caracterizează de sarcina fizică, prioritar dinamică, şi
deplasarea încărcăturilor, de numărul total al mişcărilor identice de
lucru, de valoarea sarcinii statice, de poziţia de muncă, de gradul
de înclinare a corpului şi deplasarea în spaţiu.
Nivelul de răspândire a acestor lucrări este destul de înalt.
Peste 40 % din angajaţii în câmpul muncii execută lucrări
manuale. Din aceştia cca 2 % sunt ocupaţi cu munca fizică grea.
Solicitări fizice pot fi la acei muncitori, care în timpul lucrului
manual nu se folosesc de unelte mecanizate de mână, dar folosesc

105
aşa scule ca ranga, şpiţul, ferestrăul, ciocanul, cazmaua, furca,
lopata, ţăpoiul ş.a.
Se deosebesc trei feluri de solicitări fizice:
a) solicitări generale – aşa solicitări, care antrenează în
lucru aproape întreaga masă musculară (betonişti, hamali ş.a.);
b) solicitări regionale - de regulă antrenează în lucru doar
aparatul muscular superior, iar în unele cazuri şi picioarele
(strungari, tencuitori, tractorişti etc.);
c) solicitări locale – antrenează în lucru muşchii braţului,
palmei, degetelor (asamblorii ş.a.).
Toate felurile de solicitări fizice după gravitate pot fi
uşoare, medii şi grele, pentru care sunt stabilite nivelurile maxime
admise (NMA).
Nerespectarea normativelor igienice duce la diferite boli
profesionale, aşa ca: miofibroza, periartroza, osteonecroza,
polinevropatia, radiculopatia ş.a.
Laringita cronică, nodurile, ulcerul coardelor vocale – sunt
boli profesionale provocate de suprasolicitările locale, dar
sistematice a aparatului de vorbire. Aceste boli pot fi întâlnite la
profesori, telefonişti, crainici, artişti. Simptoamele bolii – oboseală
precoce, uscăciune, senzaţii neplăcute, dureri în gât.
Miopia progresivă – boală profesională, care apare în
rezultatul suprasolicitării locale a aparatului muscular al globilori
oculari. Asemenea încordări ale vederii sunt posibile în timpul
distingerii obiectelor mărunte de la distanţa mică. Se întâlneşte la
persoanele ce lucrează cu aparate optice, vidioterminale, ocupaţi
de asamblarea articolelor mărunte, lucrul de corectare.
Suprasolicitările fizice favorizează apariţia bolilor
condiţionate de activitatea de producţie, care se manifestă în
îmbolnăvirea diferitor sisteme ale organismului – cardio-vascular
(miocardiodistrofia), respirator (emfizemul pulmonar), tractului
gastrointestinal şi altor organe.
Măsurile principale de reducere a suprasolicitărilor fizice
până la NMA sunt: lichidarea operaţiilor manuale, reducerea
ritmului de lucru, lupta cu alţi factori nocivi de producţie, precum

106
şi măsurile profilactic-curative (examenele medicale prealabile şi
periodice).

5.4.2. Solicitările neuropsihice

Solicitările neuropsihice, altfel numite încordarea muncii,
sunt factori ai procesului de muncă şi se includ ca parte integrantă
împreună cu suprasolicitările fizice în noţiunea de factori nocivi
psihofiziologici de producţie.
Acestea se caracterizează ca factor al procesului de muncă
sau din afara muncii, care reflectă sarcina prioritară asupra
sistemului nervos central, organelor de simţ, domeniului emoţional
al omului. În legătură cu aceasta intensificarea (încordarea)
funcţiilor organismului apare sub influenţa solicitărilor
intelectuale, senzoriale (asupra organelor de simţ), emoţionale,
solicitărilor monotone, regimului neraţional de muncă.
Nivelul de răspândire al lucrărilor, diferitor situaţii, la care
apar solicitări neuropsihice, este foarte mare. Exemple pot servi
activitatea de muncă a milioane de conducători ai unităţilor de
transport (şoferi, vatmani, piloţi etc.), profesori, medici, operatori,
vânzători, a persoanelor ce lucrează la înălţime, în condiţii cu
pericol sporit de intoxicare sau contaminare, care participă la
lichidarea incendiilor, avariilor, sunt expuse zgomotului puternic
(intensiv), iluminatului necorespunzător, microclimatului răcitor.
Situaţiile vitale extremale (boala, decesul, situaţiile criminale) de
asemenea pot fi cauză a suprasolicitărilor neuropsihice.
Încordarea muncii, ca factor nociv de producţie, adesea
este însoţită de un şir de alţi factori nocivi (zgomot, vibraţie,
microclimat, suprasolicitări fizice ş.a.). Aceştia intensifică
influenţa negativă a solicitărilor neuropsihice. De aceea,
încordarea sau intensitatea muncii este supusă normării igienice.
În rezultatul influenţei solicitărilor neuropsihice la om pot
apărea reacţii fiziologice nefavorabile şi unele îmbolnăviri. De
regulă, aceste solicitări au ca ţintă sistemul nervos central şi
sistemul cardio-vascular. Subiectiv aceasta se manifestă în
oboseală precoce (scăderea atenţiei şi memoriei, auzului şi văzului,
slăbiciune generală). Examenul medical demonstrează sporirea
107
frecvenţei pulsului, tensiunii arteriale, anumitor reflexe în
tendoane. Mai târziu ni sunt excluse aşa procese, ca: pierderea
greutăţii, insomnia, instabilitate emoţională, nelinişte, schimbarea
funcţiei sexuale ş.a.
Suprasolicitarea neuropsihică extremală la unele persoane
provoacă o stare deosebită, numită stres. Nu sunt excluse cazurile
de deces, ca rezultat al suprasolicitărilor neuropsihice extrem de
înalte, la baza cărora se află insuficienţa cardio-vasculară acută.
Suprasolicitările neuropsihice sunt un fel de trambulină,
care favorizează apariţia bolilor nespecifice (care nu sunt legate de
procesul de muncă) şi specifice (profesionale), legate de activitatea
de muncă. La bolile cu caracter nespecific sunt atribuite: boala
hipertonică, işemia inimii, ateroscleroza, diabetul zaharat, ulcerul
stomacal, astenia. Din bolile profesionale poate fi menţionată doar
– nevroza, care se poate dezvolta ca rezultat al deservirii
îndelungate şi nemijlocite a persoanelor cu boli psihice. Poate fi
diagnosticată la medicii spitalelor de psihiatrie, la învăţătorii şi
personalul de deservire din şcolile speciale pentru oameni cu
deficienţe psihice.
Măsurile de reducere a solicitărilor neuropsihice includ
crearea unui climat sănătos în colectiv şi în orice mediu de trai (la
lucru, acasă, la odihnă, la locul de muncă), crearea condiţiilor
favorabile de muncă prin reducerea nivelului factorilor nocivi de
producţie.
Pentru a evita oboseala precoce se vor lua măsuri de
raţionalizare a regulilor de muncă şi odihnă, gimnastica de
producţie, muzica plăcută, camere de degrevare psihologică.
Măsurile medico-profilactice prevăd examene medicale şi tratarea
la timp a îmbolnăvirilor.

108
 6. Elemente de toxicologie

6.1. Definirea, noţiunile, scopul şi problemele toxicologiei

Dezvoltarea vertiginoasă a industriei chimice este însoţită

de utilizarea pe larg a compuşilor chimici în diferite domenii ale
activităţii omului. În prezent sunt sintetizate milioane de substanţe
şi compuşi, din care cca 60 mii şi-au găsit utilizare practică. Anual
se elaborează în lume de la 500 până la 1000 de noi substanţe
chimice cu perspectivă vastă de utilizare, acest fapt, provocând un
anumit risc pentru sănătatea populaţiei planetei.
Toxicologia – este domeniul de cunoştinţe, care studiază
legităţile interacţiunii organismului viu cu toxina (otrava).
Toxicitatea substanţei este cu atât mai mare, cu cât este mai
mică cantitatea (doza) care provoacă dereglarea vitalităţii
organismului. Substanţa , care provoacă intoxicarea sau decesul la
nimerirea în organism în cantitate mică se numeşte otravă. În rolul
acesteia se poate pomeni orice compus chimic, care a nimerit în
organism în aşa cantitate, încât este capabil să provoace dereglarea
funcţiilor vitale de importanţă primară şi să creeze pericol pentru
viaţă.
Ţinând seamă de această proprietate universală a
substanţelor chimice, vestitul medic al evului mediu Paraţelis
considera că „… totul este otravă şi nimic nu este lipsit de
toxicitate. Otrava se deosebeşte de medicament prin doză”. Una şi
aceiaşi substanţă chimică poate fi otravă, medicament sau mijloc
necesar pentru viaţă în dependenţă de un şir de condiţii în care
aceasta se întâlneşte şi interacţionează cu organismul.

109
 Toxicologia, în interpretare contemporană, este ştiinţa
despre influenţa dăunătoare asupra omului, animalelor şi vegetaţiei
a compuşilor chimici care nimeresc în organismul acestora din
mediul înconjurător – mediul de trai (comunal, de producţie,
social, nativ).
Acţiunea nocivă a compuşilor chimici se manifestă sub
formă de îmbolnăvire sau dereglare a stării sănătăţii, depistată prin
metode contemporane atât în procesul de contact cu substanţele,
cât şi în termenele îndepărtate de viaţă ale generaţiei actuale şi
viitoare.
Intoxicarea (otrăvirea) – stare patologică care se dezvoltă
ca rezultat al interacţiunii organismului cu substanţa chimică
nocivă.
În conformitate cu terminologia stabilită, intoxicare este
considerată doar acea otrăvire, care a fost provocată de otrăvurile
„exogene” ce au nimerit în organism din exterior. În rezultatul
acţiunii substanţelor nocive asupra organismului pot apărea
intoxicaţii acute şi cronice.
Intoxicaţie acută – intoxicarea provocată de influenţa unor
cantităţi maiore de substanţe nocive într-o durată de timp relativ
mică cu manifestare tipică pronunţată în momentul acţiunii sau
după o durată nu prea mare de timp (de regulă, câteva ore).
Boală profesională acută – intoxicare în rezultatul acţiunii
momentane (de o singură dată), de regulă pe parcursul unui schimb
sau zile de muncă a factorului (factorilor) nociv(i) de producţie
care a provocat pierderea vremelnică sau stabilă a capacităţii
profesionale de muncă.
Intoxicare cronică – intoxicarea provocată de acţiunea
îndelungată a substanţelor nocive în cantităţi relativ mici. Ele se
produc ca rezultat al acumulării substanţei nocive în organism
(cumulare materială) sau a anumitor schimbări (cumularea
funcţională).
Boală profesională cronică – îmbolnăvirea cauzată de
acţiunea îndelungată asupra muncitorului a factorului (factorilor)
nociv(i) de producţie care a provocat pierderea vremelnică sau
stabilă a capacităţii profesionale de munca.
110
 Scopul de bază al toxicologiei este prevenirea, identificarea
şi tratarea persoanelor bolnave de boli cu etiologie chimică,
prevenirea şi lichidarea urmărilor îndepărtate ale acţiunii nocive a
substanţelor chimice asupra persoanelor respective şi a urmaşilor
acestora.
În legătură cu aceasta pot fi evidenţiate următoarele
direcţii ale toxicologiei:
 experimental-teoretică – studierea legităţilor
de bază ale interacţiunii substanţei nocive cu obiectele biologice;
 profilactică (igienică) – prevenirea
potenţialului pericol de acţiune nocivă a substanţelor chimice
asupra omului din diferite medii: comunal (aerul, apa, solul), de
producţie, de trai, cu produsele alimentare, cosmetice etc.
 clinică – studierea intoxicaţiilor, ce au apărut
în rezultatul acţiunii asupra omului a substanţelor chimice din
mediul ambiant şi tratarea acestora;
 ecologică – studierea acţiunii substanţelor
asupra sistemelor ecologice, biocenozelor.
Problemele de bază ale toxicologici industriale pot fi
formulate în modul următor:
1) expertiza igienică a substanţelor toxice;
2) normarea igienică a conţinutului de substanţe nocive în
obiectele mediului de trai;
3) standardizarea igienică a materiei prime şi a produselor
industriale.
Dacă prima problemă presupune stabilirea normativelor
igienice pentru substanţele chimice după o schemă simplificată cu
calcularea ulterioară a normativelor orientative vremelnice, apoi a
doua cuprinde întregul spectru de cercetări toxicologice şi
elaborarea în baza acestora a normativelor igienice fundamentale –
CMA. Problema a treia este orientată spre limitarea conţinutului de
impurităţi toxice în materia primă, semifabricate şi producţia gata
până la niveluri ce nu exercită influenţă nefavorabilă asupra
organismului. Aceste cercetări în prezent au devenit obligatorii,
deoarece orice sortiment de producţie trebuie să aibă certificat

111
igienic de calitate. Responsabilitatea pentru efectuarea
standardizării se impune întreprinderii – producătoare.
Interacţiunea toxinei cu organismul se studiază în două
aspecte: cum influenţează substanţa asupra organismului
(toxicodinamica) şi ce se întâmplă cu însuşi substanţa în organism
(toxicocinetica). Toxicocinetica studiază legităţile proceselor de
nimerire, repartizare, metabolismului şi eliminării din organism
prin determinarea concentraţiilor acestora în mediile biologice ale
organismului (sânge, plasmă, urină, ţesuturi, aerul expirat) în
diverse perioade ale intoxicării. Toxicodinamica studiază
caracterul acţiunii substanţelor asupra organismului şi efectele
provocate de acestea.

6.2. Clasificarea substanţelor chimice nocive

Numărul compuşilor chimici utilizaţi în prezent este atât de

mare, iar caracterul acţiunii biologice atât de divers, încât sunt
utilizate câteva feluri de clasificări. La baza clasificărilor existente
a substanţelor chimice nocive se află diferite principii, care
consideră starea de agregare a substanţei, gradul de toxicitate,
caracterul acţiunii asupra organismului, gradul de pericol şi alţi
indici.
După starea de agregare în mediul aerian substanţele
nocive pot fi clasificate în: gaze, vapori, aerosoli (lichizi sau
solizi).
După structura chimică acestea pot fi: organice, neorganice
şi elementoorganice.
După calea de pătrundere în organism sunt evidenţiate:
substanţe ce influenţează prin căile respiratorii, prin tractul
gastrointestinal, prin piele.
După scopul utilizării se deosebesc următoarele grupe:
 xenobioticele produselor alimentare
(substanţele ce nu au valoare alimentară şi substanţele
antialimentare) – diverse esenţii, nitraţii, nitriţii, cofeina,
alcoolurile, tanantele, catehinele ş.a.;
112
  substanţele industriale – cea mai răspândită
grupă care conţine practic toate elementele sistemului periodic,
toate clasele compuşilor organici, precum şi substanţe, care după
gradul de toxicitate pot fi comparate cu substanţele toxice de luptă;
 chimicatele agricole (pesticidele şi toate
mijloacele chimice de protecţie a plantelor), care includ erbicidele,
insecticidele, fungicidele, defoliaţii, substanţele pentru tratarea
seminţelor ş.a. Fără utilizarea acestor substanţe este de neconceput
căpătarea unor roade bogate de culturi agricole;
 substanţele curative (medicamentele), care au
clasificarea lor farmacologică;
 mijloacele cosmetice, care de asemenea includ
unii compuşi biologic activi, străini pentru organism şi capabili în
anumite concentraţii să provoace efect toxic, spre exemplu –
reacţii alergice;
 substanţele otrăvitoare (toxice), care se folosesc
în calitate de armă toxică (chimică) pentru nimicirea în masă a
populaţiei.
După felul acţiunii toxice substanţele chimice se divizează
conform caracterului influenţei toxice asupra organismului în:
neuro-paralitice, pielovezicante, general toxice, sufocante, iritante-
lacrimogene şi psihochimice.
Pentru caracteristica toxicităţii sunt folosite următoarele
tipuri de toxodoze:
LCt50 – toxodoza medie mortală, provoacă moartea a 50 %
din persoanele afectate (L – de la cuvântul latin letatis – mortal,
letal);
ICt50 – toxodoza medie ce scoate din funcţie 50 % din
personalul afectat (I – de la cuvântul englez incapacitating –
incapabil să lupte);
PCt50 – toxodoza medie de prag (limită) ce provoacă
simptoamele iniţiale ale afectării la 50 % din persoanele afectate (P
– de la cuvântul englez primary – iniţial).
Gradul de toxicitate al substanţelor toxice, ce afectează
omul prin piele în starea picături-lichid, este apreciată de către

113
toxodoza LD50 – toxodoza medie mortală, ce provoacă moartea a
50 % din personalul afectat.
După specificul urmărilor biologice ale intoxicării
organismului sunt evidenţiate următoarele grupe de substanţe:
 cu acţiune iritantă, care provoacă acesta influenţă
nimerind pe piele şi pe învelişurile mucozitate ale ochilor şi ale
căilor respiratorii superioare;
 cu acţiune alergică, care provoacă diverse
îmbolnăviri alergice – astmul bronhial, dermatitul, conjunctivita şi
bronşitul astmatic;
 cu acţiune mutagenă, care provoacă vătămarea
funcţiei ereditar-genetice a organismului;
 cu acţiune teratogenă, care provoacă dereglări în
dezvoltarea embrionului în pântecele mamei (teras „nostru” +
genan „a produce”, care produce anomali, malformaţii);
 cu acţiune cancerigenă, care provoacă cancerul;
 cu acţiune reproductivă, care reduc funcţia de
reproducere la bărbaţi şi femei.

6.3. Căile de incorporare, distribuire şi manifestare a

substanţelor chimice nocive

Încorporarea xenobioticelor în organism, distribuirea în

organe şi ţesuturi, metabolismul şi eliminarea lor din organism în
mare măsură este determinată de capacitatea acestora de a penetra
membranele biologice şi de caracterul interacţiunii lor cu aceste
membrane. Procesele de încorporare, distribuire şi schimbare la
care este supusă substanţa nocivă în organism au loc într-o
anumită durată de timp.
Calea de încorporare a compusului chimic în organism este
determinată în primul rând de obiectul mediului ambiant, în care se
află substanţa nocivă, proprietăţile fizico-chimice ale acesteia,
caracterul contactului cu substanţa nocivă şi un şir de alte
circumstanţe.
114
 Prin căile respiratorii substanţele chimice se încorporează
sub formă de gaze, vapori şi aerosoli, amestecuri vapori-gaze sau
vapori-gaze-aerosoli. Această cale are o însemnătate esenţială,
deoarece absorbirea substanţelor are loc de pe o suprafaţă extrem
de mare a alveolelor pulmonare (100 – 120 m2), care depăşeşte cu
mult suprafeţele de absorbire ale tractului gastrointestinal şi pielii.
Pătrunderea gazelor şi vaporilor din aerul alveolar în sânge se
supune legii difuziei simple, în conformitate cu care, procesul de
trecere a substanţelor din mediul gazos în cel lichid are loc în
rezultatul diferenţei presiunii parţiale şi continuă până la stabilirea
echilibrului concentraţiilor în ambele faze. Distribuirea compuşilor
volatili între fazele lichidă şi gazoasă, în momentul stabilirii
echilibrului, este caracterizată de coeficientul distribuirii a lui
Ostvald, după valoarea căruia se poate judeca despre viteza
saturării sângelui cu substanţe volatile. Cu cât este mai mic
coeficientul de distribuire, cu atât mai repede se stabileşte
echilibrul şi se saturează sângele.
Proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor, în primul rând
coeficientul de solubilitate a vaporilor în sânge, influenţează
considerabil cantitatea de substanţă ce nimereşte în sânge din aer,
precum şi asupra vitezei de stabilire a echilibrului dintre conţinutul
substanţei în aer şi în sânge.
Calea încorporării prin inhalare este aproape identică cu
introducerea interioară, deoarece în acest caz substanţele ocolesc
bariera de protecţie a ficatului.
În tractul gastrointestinal absorbirea substanţelor poate
avea loc pe toate sectoarele. Particularitatea constă în faptul, că la
absorbirea prin învelişul mucozitar al gurii şi a intestinului gros
agenţii chimici nimeresc în sânge ocolind ficatul. Din cavitatea
bucală se absorb toţi compuşii solvenţi în lipide, fenolurile şi
cianurile. În mediul acid al stomacului substanţele chimice se pot
descompune cu formarea unor compuşi mult mai toxici. Deoarece
solubilitatea substanţelor în sucul gastric este cu mult mai mare
decât în apă, pericolul acţiunii lor la această cale de încorporare
sporeşte.

115
 Prin pielea neafectată se absorb lichidele, gazele sau
particulele solide care au nimerit pe aceasta şi sunt solubile în
lichidul sudoral şi grăsimea pielii. Cel mai bine pătrund prin piele
substanţele uşor solubile în grăsimi şi lipide – hidrocarburile din
şirul celor grase şi aromatice şi derivatele lor, precum şi compuşii
metaloorganici. Însă, pentru pătrunderea acestora prin piele ele
trebuie să fie solubile în apă.
Distribuirea substanţelor între sânge şi ţesuturi se supune
legilor difuziei libere şi transportului activ prin membrane,
depozitându-se în diferite ţesuturi şi organe (măduva oaselor,
testicule, în oase, glanda tiroidă etc.).
Metabolismul (biotransformarea) – transformarea
substanţelor chimice se realizează pe aceleaşi căi pe care sunt
metabolizate şi substanţele fireşti pentru organism. Nimerind în
organism, substanţele (inclusiv compuşii chimici cu care
organismul încă nu s-a ciocnit) se includ în reacţiile biochimice
deja formate. Procesele biotransformării sunt orientate prioritar
spre dezinfectarea (detoxicarea) substanţelor toxice şi sunt o parte
din mecanismele de protecţie–adaptare, care echilibrează relaţiile
reciproce ale organismului cu mediul ambiant.
Metabolismul substanţelor străine se realizează pe calea
oxidării, restabilirii, hidrolizei şi sintezei în rezultatul căror se
formează compuşi mai puţin toxici, solubili în apă, care se elimină
din organism împreună cu urina. În cazuri particulare este posibilă
formarea compuşilor mai toxici decât cei iniţiali (spre exemplu,
toxicitatea spirtului metilic şi a etilenglicolului este determinată de
metaboliţii acestora – formaldehida, acizii formic (H2CO2) şi
oxalic (CO2H·HO2C)). Acest fenomen poartă denumirea de sinteză
letală.
Metabolismul chimicatelor nocive se desfăşoară, în
principal, în ficat, cu toate că capacitatea de detoxicare este
caracteristică de asemenea rinichilor, pereţilor stomacului şi
intestinelor, plămânilor şi altor organe şi ţesuturi. De menţionat, că
la niveluri relativ joase ale acţiunii substanţelor chimice rezervele
reacţiilor de protecţie sunt suficiente pentru organism.

116
 În fig. 6.1 sunt arătate căile de încorporare, distribuire şi
eliminare a chimicatelor toxice din organism.
Manifestările acţiunii substanţelor chimice sunt diverse şi
pot decurge sub formă de diferite stări patologice – inflamaţie,
distrofie, alergie, friguri, tumoare, dereglări în dezvoltarea fătului,
dereglarea aparatului ereditar al celulei ş.a.

6.4. Factorii ce influenţează toxicitatea compuşilor chimici

Toxicitatea compuşilor chimici este condiţionată de

interacţiunea organismului, substanţei toxice şi a mediului
ambiant. Toxicitatea substanţelor nocive depinde de următorii
factori: doza şi concentraţia, proprietăţile fizice şi chimice, căile şi
viteza de pătrundere în organism, vârsta şi sexul, predispoziţia
individuală.
Dependenţa toxicităţii de structura substanţelor
chimice. Este demonstrat că activitatea biologică a compusului
chimic depinde şi de proprietăţile fizico-chimice, şi de structura
moleculei, care determină activitatea chimică a substanţei. Spre
exemplu, solubilitatea în lipide favorizează pătrunderea
substanţelor în celulă, iar structura chimică a moleculei într-o
măsură considerabilă activitatea biologică (fig. 6.2 )

Activitatea chimică Proprietăţile fizico-chimice

Structura chimică

Activitatea biologică

Fig. 6.2. Dependenţa activităţii biologice a substanţelor chimice de

structura chimică a lor

117
 În conformitate cu regula lanţurilor ramificate, compuşii cu
lanţul carbonic liniar sunt mult mai toxici în comparaţie cu
izomerii ramificaţi ai acestora. Compuşii ciclici cu un singur lanţ
lateral lung sunt mai toxici în comparaţie cu izomerii care au două
sau mai multe lanţuri scurte. La închiderea lanţului atomilor de
carbon în inel toxicitatea hidrocarburilor, la acţiune prin inhalare
sporeşte (vaporii de ciclopropan, ciclopentan, ciclohexan au o
acţiune narcotică mult mai pronunţată decât analogii alifatici –
propanul, pentanul, hexanul).
Acţiunea narcotică sporeşte la includerea în moleculă a
legăturilor nesaturate. Acetilena (CH = CH) este mai toxică decât
etena (CH2 = CH2) şi într-o măsură mult mai mare decât etanul
(CH3 – CH3).
Includerea în moleculă a grupei hidroxile (OH) duce, de
regulă, la slăbirea toxicităţii substanţelor chimice, fapt ce se
lămureşte prin sporirea solubilităţii acestora în mediile biologice.
Spirturile, spre exemplu, sunt mai puţin toxice, decât
hidrocarburile corespunzătoare.
Proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor toxice.
Asupra toxicităţii compuşilor chimici influenţează starea lor de
agregare, solubilitatea în apă şi grăsimi, disocierea în ioni ş.a.
Substanţele gazoase şi vaporii lichidelor volatile
incorporate prin căile respiratorii îşi manifestă acţiunea toxică mult
mai repede, decât substanţele lichide sau solide, care au nimerit pe
piele sau incorporate în tubul alimentar (digestiv).
Toxicitatea substanţelor solide depinde de dimensiunea
particulelor acestora. Cu cât particulele sunt mai mărunte cu atât
toxicitatea este mai mare. Se lămureşte acest fapt prin solubilitatea
diferită a particulelor mici şi mari şi prin urmare, şi viteza diferită
de ajungere în sânge. Toxicitatea compuşilor chimici depinde de
solubilitatea lor în grăsimi şi apă. Substanţele solubile în grăsimi
uşor pătrund în organism prin piele şi uşor trec din sânge în celule
prin membranele acestora. Toxicitatea substanţelor solubile în apă
depinde de gradul lor de disociere. Cele care se dizolvă bine sunt
mult mai toxice, decât cele care nu se dizolvă. Unele substanţe,
nesolubile în apă, nimerind în stomac, unde mediul este acid, se
118
pot transforma în compuşi solubili, pot trece în sânge, manifestând
proprietăţi toxice.
Influenţa sexului. Organismul feminin este mai receptiv la
influenţa substanţelor toxice, atât prin acţiunea generală cât şi cea
specifică – decurgerea sarcinii, acţiunea teratogenă ş.a. Prin
aceasta se lămureşte faptul, că Codul muncii interzice folosirea
muncii femeilor la lucrările cu condiţii nocive, şi este elaborată
lista lucrărilor şi profesiilor la care nu se admit femeile gravide.
Influenţa vârstei. Organismul adolescenţilor de 2 – 3 ori
(iar uneori şi mai mult) este mai sensibil la influenţa substanţelor
nocive, decât organismul oamenilor maturi. Anume de atâta
legislaţia muncii interzice angajarea persoanelor sub 18 ani la
unele profesii din industria chimică şi nu numai. Cu toate că, se
poate menţiona, că manifestarea acţiunii toxice a substanţelor nu
este identică pentru diferite vârste: unele substanţe sunt mai toxice
pentru tineri, altele – pentru bătrâni.
Sensibilitatea individuală. La neutralizarea substanţelor
nocive participă nemijlocit o grupă mare de fermenţi, aşa numiţii –
fermenţi de detoxicare, care influenţează asupra transformării
acestora. Activitatea acestor fermenţi este diferită la persoane
diferite. Aceasta depinde de particularităţile individuale ale
decurgerii proceselor biochimice, de activitatea funcţională a
diferitor sisteme fiziologice a fiecărui om în parte. Starea sănătăţii
are un rol decisiv. Spre exemplu, persoanele cu boli de sânge sunt
mai sensibile la acţiunea otrăvurilor de sânge, cu boli pulmonare –
la acţiunea pulberilor şi a substanţelor iritante. Favorizează
scăderea rezistenţei organismului infecţiile cronice, sarcina
(graviditatea), menopauza.
Condiţiile meteorologice de mediu. Condiţiile
meteorologice ale mediului exercită influenţă asupra termoreglării
organismului, fapt care la rândul său duce la schimbarea
susceptibilităţii organismului la substanţele nocive. Astfel, sporirea
temperaturii aerului duce la intensificarea eliminării sudorii,
accelerarea multor procese biochimice şi a schimbului de
substanţe. Accelerarea respiraţiei şi intensificarea circulaţiei
sângelui provoacă creşterea nivelului de incorporare a substanţelor
119
nocive prin organele respiratorii. Dilatarea vaselor pielii şi a
învelişurilor mucozitate sporesc viteza absorbirii substanţelor
toxice prin piele şi căile respiratorii. Temperaturile înalte sporesc
volatilitatea multor substanţe, mărind concentraţia lor în aer.
Intensificarea acţiunii toxice la temperaturi sporite a fost
observată, spre exemplu, la următoarele substanţe: vaporii de
benzină, oxizii azotului, vaporii mercurului, clorofosului ş.a.
Umiditatea aerului de-asemenea poate spori pericolul
intoxicării, mai cu seamă cu gaze iritante. Se lămureşte aceasta
prin intensificarea proceselor de hidroliză. Dizolvarea gazelor şi
formarea ceţii de acizi şi baze duce la intensificarea acţiunii
iritante asupra învelişului mucozitar. Afară de aceasta, aceste
substanţe se reţin în organele respiratorii.

6.5. Cumularea compuşilor chimici şi adaptarea

la acţiunea lor

La interacţiunea substanţelor chimice cu organismul uman

se manifestă două tendinţe reciproc opuse – acţiunea afectivă a
substanţei şi reacţia de adaptare a organismului, ca răspuns la
schimbarea permanentă a compoziţiei mediului ambiant.
În dependenţă de gradul agresivităţii substanţei, doza
acesteia şi durata acţiunii predomină sau tendinţa afectivă sau cea
de protecţie.
Cumularea – este sumarea acţiunii dozele repetate de
substanţe nocive, când doza următoare se incorporează înainte de
terminarea acţiunii dozei precedente. În cazul cumulării
incorporarea substanţei în organism depăşeşte eliminarea acesteia
din organism. Astfel are loc acumularea stronţiului în oase, iodului
în glanda tiroidă, metalelor grele în rinichi.
În dependenţă de faptul, dacă în organism se acumulează
însuşi substanţa, pot fi deosebite trei tipuri de cumulare: materială
(chimică), funcţională şi combinată.
Sub cumularea materială se subînţelege, totuşi, nu propria
acumulare a substanţei, dar participarea acesteia în cantităţi tot mai
120
mari la dezvoltarea procesului toxic. Exemplu de cumulare
materială poate servi fixarea unor metale grele şi a arsenului de
anumite grupe de albumine, a monoxidului de carbon şi a
cianurilor de metalul hemoglobinei sângelui şi a unor fermenţi.
În cazul cumulării funcţionale efectul toxic final depinde
nu de acumularea treptată a unor cantităţi neesenţiale de substanţă
nocivă în organism, ci de acţiunea repetată a acesteia asupra
anumitor celule ale organismului. Această acţiune se sumează, fapt
ce duce în final la efectul toxic. La asemenea substanţe se referă
mutagenii chimici, nitritul de natriu ş.a.
La cumularea combinată se fixează nu moleculele
substanţei, dar radicalii acestora. Caracterul combinat al acestei
cumulări constă în aceea, că are loc „de facto” unirea particulei
materiale, însă substanţa iniţială se distruge şi, prin urmare, nu se
poate acumula. Astfel de cumulare posedă compuşii fosforo-
organici.
Tipul de cumulare caracterizează proprietăţile cumulative
ale substanţelor doar din punct de vedere calitativ.
Cumularea se determină de coeficientul de cumulare Ksum –
raportul valorii dozei sumare a substanţei, ce provoacă anumit
efect (deseori mortal) la 50 % din animalele experimentate în cazul
incorporării parţiale multiple (LD50) la valoarea dozei, ce provoacă
acelaşi efect la incorporarea de o singură dată (LD50)

∑ LD50
Ksum= LD 50

Pentru aprecierea comparativă a capacităţii substanţelor

toxice de a se acumula este propusă următoarea clasificare:
- supercumulare…………...........................Ksum < 1
- cumulare accentuată……………………...Ksum = 1…3
- cumulare medie…………………………..Ksum = 3…5
- cumulare slabă……………………………Ksum > 5
Studierea acţiunii cumulative este deosebit de necesară la
soluţionarea problemelor de protecţie a mediului ambiant,
121
deoarece urmele anumitor substanţe pot acţiona o perioadă destul
de îndelungată, uneori pe durata unei sau câtorva generaţii,
acumulându-se sau concentrându-se în lanţurile trofice
(alimentare).
Adaptarea – este acomodarea reală a organismului la
condiţiile variabile ale mediului ambiant (mai cu seamă variaţiile
chimice), care decurge fără vre-o dereglare ireversibilă în sistemul
biologic dat şi fără depăşirea particularităţilor homeostatice
normale a reacţionării acestuia.
Acomodarea reală a organismului la influenţa substanţelor
chimice ce poluează mediul ambiant este posibilă doar la niveluri
joase de acţiune. La acţiunea poluanţilor în concentraţii mari
predomină sistemul clasic de reglare, care duce la întreruperea
adaptării – trecerea stării de adaptare fiziologică în proces
compensatoriu patologic, la baza căruia se află dereglările
funcţionale biochimice şi biofizice.
Compensaţia – se califică ca o patologie vremelnică
mascată, care cu timpul se poate manifesta sub forma de schimbări
patologice evidente, adică decompensaţie. Organismul păstrează
parţial capacitatea de adaptare la condiţiile variabile de mediu până
în momentul morţii. Însă la dereglarea activităţii vitale, în timpul
bolii compensaţia se manifestă incomplet, mecanismele ei sunt
nedesăvârşite şi ea se realizează cu preţul dereglării homeostazei.

6.6. Metodele detoxicării

Detoxicarea – este procesul de neutralizare a toxinelor şi

accelerarea eliminării lor organism. Diversele procedee de
detoxicare favorizează eliberarea stomacului şi a intestinului de
toxinele care încă n-au pătruns în sânge, precum şi eliberarea
sângelui şi a ţesuturilor organismului de toxinele ce se află în ele.
Eliberarea organismului de toxine se efectuează prin
intensificarea anumitor procese fiziologice normale (provocarea
vomei, spălarea stomacului, curăţirea intestinelor, diureză forţată,
hiperventilare a plămânilor), detoxicare artificială (hemodializă,
122
dializă peritonială, hemosorbţie, transfuzie de schimb a sângelui
ş.a.) sau prin metoda terapiei antidotice. Procedeele mai sus
indicate de eliberare a organismului de otrăvuri se efectuează de
către medici. Însă specialiştii în domeniul securităţii vitalităţii
trebuie să cunoască principiile realizării măsurilor şi procedurilor
menţionate mai sus şi orientate spre înlăturarea din organism a
otrăvurilor şi a metaboliţilor acestora.
Provocarea vomei. După nimerirea otrăvii în stomac poate
fi provocată voma reflectorie, ca un act involuntar, astfel fiind
înlăturată o parte din otravă împreună cu masele vomitate. Totuşi,
nu totdeauna nimerirea otrăvii în stomac provoacă voma. Aceasta
poate fi provocată prin iritare mecanică a faringelui şi a rădăcinii
limbii, precum şi prin folosirea unor preparate medicale. La
otrăvirea cu acizi sau baze concentrate înlăturarea lor din stomac
prin vomă este nedorită, deoarece la vomă acestea vor provoca
arsuri ale tubului digestiv. Pe lângă aceasta, masele vomitate cu
conţinut de acizi şi baze pot nimeri în căile respiratorii, provocând
şi arsura acestora.
Spălarea stomacului. Pentru detoxicare este larg folosită
spălarea stomacului cu ajutorul sondei. La intoxicarea cu chimicate
toxice clororganice sau cu conţinut de fosfor stomacul se spală de
câteva ori la fiecare 3 – 4 ore. Bolnavii ce s-au intoxicat cu
substanţe narcotice se pot afla în stare inconştientă câteva zile.
Acestor bolnavi stomacul li se spală de câteva ori la fiecare 4 – 6
ore. La prima spălare din stomac se înlătură partea principală a
toxinelor neabsorbite. Însă după aceasta, în rezultatul mişcărilor
peristaltice inverse din intestine în stomac poate nimeri o parte din
otravă, pentru înlăturarea căreia se fac spălările repetate. Stomacul
se spală şi acelor bolnavi, care au avut vomă normală, dar nu este
certitudine, că în rezultatul acesteia stomacul a fost complet golit.
Se spală stomacul şi la otrăvirea cu acizi puternici. În aceste cazuri
este contraindicată soluţia de hidrocarbonat de sodiu, deoarece la
interacţiunea acesteia cu acizii se degajă un volum mare de
monoxid de carbon (IV), care întinde considerabil pereţii
stomacului, sporind durerile. Pentru a împiedica absorbirea otrăvii,
bolnavilor li se administrează suspensie de cărbune activ în apă
123
sau alţi sorbenţi, care absorb otrăvurile şi împiedică pătrunderea
lor în sânge. Apoi cu ajutorul mijloacelor purgative intestinele se
eliberează nu numai de otrava din ele, ci şi de otrăvurile care au
nimerit în sânge, apoi s-au eliminat în tubul gastric prin învelişul
mucozitar al intestinelor sau cu fierea.
Diureza forţată. Este unul din procedeele accelerate de
eliminare a substanţelor toxice din organism împreună cu urina.
Acest procedeu permite înlăturarea otrăvii deja absorbite în sânge
(a fost propus în 1948 pentru tratarea otrăvirilor acute cu mijloace
somnifere). În acest scop se administrează mijloace diuretice.
Viteza eliminării unor otrăvuri din organism depinde de pH-ul
urinei. De indicele pH depinde disocierea substanţelor în urină. Cu
cât disocierea este mai bună cu atât este mai mare cantitatea de
toxine eliminată cu urina. Această metodă se foloseşte, în
principal, la intoxicarea cu substanţe ce se elimină uşor din
organism de către rinichi. Metoda este puţin efectivă în cazurile,
când substanţele toxice sunt legate strâns cu albuminele, precum şi
în cazul otrăvurilor solubile în grăsimi.
Respiraţia forţată. În unele cazuri respiraţia forţată
(hiperventilarea plămânilor) este o metodă efectivă de eliminare
accelerată a unor otrăvuri din organism. Această metodă se
foloseşte numai în cazul intoxicării cu otrăvuri volatile, care într-o
anumită măsură se elimină din organism de către plămâni
împreună cu aerul expirat. Pentru hiperventilare se foloseşte
aparatul respiraţiei artificiale. Această metodă este indicată în
cazul otrăvirii cu tricloetilenă, solvenţi şi diluanţi organici,
monoxid de carbon.
Hemodializa. Este una din metodele de eliminare rapidă a
substanţelor toxice din organism. Ea este bazată pe fenomenul
dializei, folosită pentru eliberarea sângelui de substanţele toxice.
Hemodializa se efectuează cu ajutorul aparatului, cunoscut sub
denumirea de „rinichi artificiali”. Acest aparat este dotat cu o
membrană semipermeabilă, prin care în procesul hemodializei din
sânge se elimină substanţele toxice. Metoda se foloseşte la
intoxicarea cu substanţele ce au masa moleculară nu prea mare şi
trec uşor prin membrana semipermeabilă. Hemodializa este
124
deosebit de efectivă atunci, când se foloseşte la stadia timpurie a
otrăvirii acute (în primele 24 ore după încorporarea substanţei
toxice).
Hemosorbţia. Este unul din procedeele detoxicării
artificiale a organismului. Această metodă este bazată pe
absorbirea substanţelor toxice din sânge de către sorbenţii solizi. În
calitate de sorbenţi se folosesc cărbunele activat şi ioaniţii
(substanţe cu schimb de ioni). Hemosorbţia se realizează cu
ajutorul aparatului (detoxicator), dotat cu o pompă pentru
pomparea sângelui şi un complet de capsule ce conţin substanţele
sorbente. Aparatul cu ajutorul unor dispozitive speciale se
conectează la sistemul circulator al bolnavului. Sângele, trecând
prin substanţele sorbente se eliberează de substanţele toxice, care
sunt absorbite de sorbenţi.

6.7. Toxicometria

6.7.1. Parametrii toxicităţii şi pericolului substanţelor

chimice nocive
Cu aprecierea cantitativă a toxicităţii şi pericolului
otrăvurilor se ocupă compartimentul toxicologiei, numit
toxicometrie (traducerea directă din limba greacă – măsurarea
toxicităţii). Utilizând anumite criterii calitative şi cantitative,
toxicometria permite realizarea unei selecţii bine orientate a
substanţelor mai puţin periculoase şi toxice la stadiul sintezei unor
noi compuşi chimici pentru aplicare în domeniul activităţii de
producţie şi în sfera socială.
Toxicometria compuşilor chimici include un diapazon larg
de cercetări şi aprecieri, obligatorii dintre care sunt stabilirea
dozelor pragale şi mortale în experienţa acută, elucidarea şi
caracteristica cantitativă a proprietăţilor cumulative, studierea
formelor de acţiune, a influenţei cronice asupra organismului
pentru stabilirea concentraţiilor pragale. Un rol deosebit îl capătă
cercetările efectelor îndepărtate cu caracter cancerigen, mutagen şi
neurotoxic asupra funcţiei reproductive şi a sistemului cardio-
125
vascular, precum şi criteriile aprecierii efectelor toxicocinetice şi
metabolice.
Toxicometria prevede determinarea în cadrul
experimentului a indicilor ce caracterizează toxicitatea substanţelor
chimice la diferite nivele de influenţă şi pericolul intoxicării în
unele sau alte condiţii de acţiune a substanţelor nocive asupra
organismului.
În practică stabilirea parametrilor toxicităţii şi pericolului
compuşilor chimici se realizează prin modelarea intoxicaţiilor în
experimente acute, subacute şi cronice asupra animalelor de
laborator (şobolani, şoareci, iepuri ş.a.).
Experimentele cronice asupra animalelor sunt baza
normării igienice a substanţelor chimice în diferite medii. În
experimentul cronic se stabileşte pragul acţiunii toxice şi specifice
(dacă se depistează), se studiază mecanismul intoxicării. Datele
experimentului cronic se extrapolează (se transpun) nemijlocit
asupra omului şi mai departe se precizează prin observări şi
supraveghere asupra sănătăţii oamenilor. Durată experimentului
cronic constituie de la 4 – 6 luni, la normarea conţinutului de
substanţe nocive în aerul zonei de muncă şi în atmosferă, până la
10 – 12 luni la stabilirea CMA în produsele alimentare şi în apă.
Experimentele dedicate studierii urmărilor îndepărtate a
acţiunii substanţelor chimice pot continua pe întreaga durată de
viaţă a animalelor de laborator.
Caracteristicile toxicologice de bază. Gradul toxicităţii
substanţei se măsoară prin cantitatea absolută a acesteia (doza),
care provoacă un anumit efect biologic, unele sau alte schimbări
patologice în organism. Din două substanţe, mai toxică se
consideră aceea, care provoacă manifestări patologice identice într-
o doză sau concentraţie mai mică.
Efectul nefavorabil al acţiunii diferitor doze şi
concentraţii se poate manifesta sub formă de deces (moarte) a
organismului sau de schimbări funcţionale a acestuia. În primul
caz se vorbeşte de concentraţia sau doza letală (CL, DL), iar în al
doilea de concentraţiile sau dozele pragale active sau neactive.

126
 Există următoarele doze (concentraţii) ale substanţelor
nocive:
 doza (concentraţie) minimală letală DLmin;
CLmin – cantitatea (concentraţia) minimală de (a) substanţă (ei),
capabilă deja să provoace moarte unor animale din cele supuse
experimentului;
 doza (concentraţia) maximală letală (doza
de 100%) – cantitatea minimală de substanţă sau concentraţia
minimală a acesteia care provoacă moartea tuturor animalelor
supuse experimentului.
Deoarece valorile DLmin şi DLmax variază într-un diapazon
extrem de mare, ca rezultat al susceptibilităţii individuale a
organismelor şi a diferitor condiţii, mai frecvent se indică valorile
mai veridice din punct de vedere statistic – dozele şi concentraţiile
medii letale DL50, CL50, despre care în lucrarea de faţă deja s-a
vorbit.
Doza se exprimă în unităţi de masă sau volum al
substanţei nocive la o unitate de masă a organismului (mg/kg;
ml/kg), iar concentraţia se exprimă, de regulă, în următoarele
unităţi: mg/m3; mg/l; mg/cm3; %; părţi pe milion (ppm).
Pericolul substanţelor se stabileşte nu numai după indicii
toxicităţii acute. Se ia în consideraţie de asemenea gradul de
pericol al otrăvirilor cronice după aşa numitele zone de acţiune
acută şi cronică. Pentru determinarea schimbărilor funcţionale
timpurii care au loc în organismele biologice se stabilesc dozele şi
concentraţiile influente, care provoacă simptoamele intoxicării
organismului, precum şi valorile pragale şi cele neinfluente. Sub
termenul „pragal” se înţeleg schimbările din organism, statistic
veridice, care depăşesc limitele de adaptabilitate. Determinarea
pragurilor de acţiune acută şi cronică permite de a stabili zonele
acţiunii acute şi cronice, şi a se apropia de argumentarea
concentraţiilor maxime admise.
Pragul acţiunii nocive (acută Limac şi cronică Limch) – este
concentraţia (doza) minimală a substanţei în obiectul mediului
ambiant, la influenţa căreia în organism apar schimbări care

127
depăşesc limitele reacţiilor fiziologice de acomodare, adică
patologia mascată (vremelnic compensată).
Pragul acţiunii cronice este parametrul de bază al
toxicometriei, în baza căruia se determină coeficienţii de rezervă
Kr şi CMA. La stabilirea valorii CMA este necesar de a micşora
intenţionat concentraţia toxică. Acest lucru este condiţionat de Kr ,
care se stabileşte pentru fiecare substanţă cu considerarea
particularităţilor cantitative de influenţă. Coeficientul de rezervă
este cu atât mai mare, cu cât sunt mai înalte proprietăţile
cumulative, rezorbtive şi sensibilizatoare ale substanţei toxice.
Numeric acest coeficient variază între 3 şi 20 (3< Kr < 20). Cu cât
este mai mare pericolul acţiunii specifice îndepărtate a substanţei
toxice, cu atât este mai mare coeficientul Kr..
CMA a substanţei nocive în mediul extern – este o aşa
concentraţie la influenţa căreia asupra organismului uman periodic
sau pe durata întregii vieţi nu apar boli somatice sau psihice
(inclusiv mascate) sau schimbări ale stării sănătăţii ce depăşesc
limitele reacţiilor fiziologice de adaptare, depistate prin metode
contemporane de cercetare la etapa actuală sau în viitorul depărtat
de viaţă al generaţiei actuale şi a celor următoare.

6.7.2. Etapele aprecierii igienice a compuşilor chimici

Aprecierea toxicologo - igienică a unei substanţe chimice

noi se realizează în trei etape.
Aprecierea toxicologică preliminară corespunde stadiei
de sinteză a substanţei în laborator şi a producţiei experimentale.
Ea începe în timpul elaborării sarcinii de proiect, încă până la
elaborarea proiectului de execuţie. Aprecierii toxicologice
preliminare sunt supuse toate substanţele chimice şi materialele
destinate producţiei industriale sau agricole, pentru făţuirea
clădirilor sociale şi caselor de locuit, păstrarea şi ambalarea
produselor alimentare, confecţionarea ţevilor de apeduct, hainelor,
încălţămintei. O parte considerabilă din substanţele chimice, la
această etapă, se retrag din cauza toxicităţii înalte, a calităţilor
tehnologice şi de consum reduse, a preţului sporit la materia prima.
128
Aprecierea toxicologică prealabilă constă, în primul rând, în
stabilirea valorilor orientative ale CMA sau a nivelurilor de dozare
la care nu se manifestă vre-un efect (NNME) în aerul zonei de
muncă, în aerul atmosferic al localităţilor şi în apa bazinelor cu
destinaţie sanitar-comunală.
Există patru procedee de calculare a CMA şi NNME
orientative bazate pe: proprietăţile fizico-chimicee; formulele
chimice structurale; proximitatea proprietăţilor chimice; stabilirea
experimentală a parametrilor toxicităţii acute.
Aprecierea toxicologică preliminară, pe lângă stabilirea
valorilor orientative ale CMA şi NNME în diverse obiecte ale
mediului de trai, prevede căpătarea datelor referitoare la tabloul
clinic al intoxicării acute mortale şi caracterul general al influenţei
asupra organismului. Totodată, stabilind concentraţiile pragale
letale, ea permite pronunţarea referitoare la gradul de pericol al
intoxicărilor acute, inclusiv mortale, şi posibilitatea apariţiei unor
efecte îndepărtate.
Etapa a doua – aprecierea toxicologică completă
coincide cu proiectarea producţiei în masă şi aplicarea largă a
substanţei chimice în economia naţională. Ea trebuie finalizată
până la punerea în exploatare a obiectivului industrial.
Aprecierea toxicologică completă presupune efectuarea
experimentelor acute, subacute şi cronice cu folosirea a cel puţin
patru specii de animale de laborator. La efectuarea experimentelor
se stabilesc toţi parametrii de pericol şi toxicitate. O atenţie
deosebită se acordă stabilirii pragurilor de acţiune acută şi cronică
general-toxică şi specifică. Dacă se depistează efect specific în
cazul influenţei momentane, în ordine obligatorie se stabileşte
nivelul pragal al influenţei specifice corespunzătoare (cancerigenă,
mutagenă, teratogenă) în experiment cronic.
Scopul principal al efectuării aprecierii toxicometrice
complete este argumentarea experimentală a valorii CMA, care
apoi se extrapolează asupra oamenilor.
Pe lângă cercetările toxicometrice la această etapă se pot
efectua cercetări suplimentare orientate spre studierea
mecanismelor fine de influenţă a substanţei, cunoaşterea cărora
129
este necesară pentru elaborarea metodelor şi procedeelor de
profilaxie a intoxicaţiilor, provocate de compuşi cercetaţi.
Etapa a treia – corectarea clinico-igienică a CMA se
efectuează pe parcursul primilor trei ani de lucru a noii instalaţii
tehnologice, dar poate continua şi mai departe pentru studierea
urmărilor îndepărtate ale influenţei substanţei asupra populaţiei.
Această etapă presupune efectuarea cercetărilor în natură, orientate
spre stabilirea, aşa numitelor paralele clinico-igienice, adică
studierea şi apoi compararea datelor ce caracterizează starea
sanitară o obiectului mediului ambiant, pentru care a fost stabilit
normativul, cu datele despre starea sănătăţii contingentului de
populaţie, expus influenţei substanţei cercetate. Identificarea
morbidităţii sporite şi a schimbărilor în starea sănătăţii unui sau
altui contingent de populaţie, comparativ cu grupa de control
vorbeşte despre siguranţa insuficientă a normativului elaborat şi
serveşte drept bază pentru revizuirea şi micşorarea acestuia. La
această etapă sunt folosite diverse metode contemporane de
cercetări igienice, clinice şi statistice. O largă răspândire a căpătat-
o metoda analizei matematice polifactoriale (corelativă, regresivă,
dispersă). Metoda corectării clinico-igienice nu poate înlocui
metoda experimentală, însă o completează pe ultima şi dă
posibilitate de a controla CMA aprobată în baza experimentului.
Astfel, aprecierea cantitativă, complexă, în etape a
toxicităţii şi pericolului substanţei chimice nocive poate servi drept
bază sigură pentru elaborarea sistemului de măsuri profilactice.

6.7.3. Acţiunea complexă a factorilor nocivi ai mediului ambiant

În mediul ambiant al omului anual nimeresc tot noi şi noi
agenţi chimici. Acest fapt duce la schimbarea permanentă a
componenţei chimice a mediului de trai al omului. Pe lângă
aceasta, asupra omului influenţează şi alţi factori nocivi ai
mediului ambiant: de natură fizică (zgomot, vibraţie, iradieri
ionizante, microclimat nefavorabil etc.), biologică (preparatele
proceselor microbiologice şi biotehnologice) psihofiziologică
(suprasolicitări fizice şi neuropsihice). Cercetările igienice şi
medico-biologice, efectuate în diferite ramuri industriale (minieră,
130
metalurgică, constructoare de maşini, chimică) şi în agricultură
mărturisesc despre posibilitatea acţiunii complexe a factorilor
nocivi de producţie asupra organismului muncitorilor. Astfel,
efectuarea lucrărilor de explodare este însoţită de emisii în aer de
oxizi ai carbonului şi azotului, prafului, influenţa zgomotului şi
vibraţiei, a microclimatului nefavorabil; în industriile de prelucrare
a metalelor muncitorii sunt expuşi influenţei microclimatului
nefavorabil, prafului, monoxidului de carbon, oxizilor de sulf; in
industria pieilor artificiale muncitorii sunt expuşi influenţei
vaporilor de clorvinil, dibutilftalat, clorurii de hidrogen, prafurilor
de siliciu şi plumb ş.a.
În unele cazuri influenţa complexului de factori chimici
ai mediului de producţie este condiţionată de structura
policomponentă a materiei prime sau a produselor căpătate (răşine,
lacuri, pesticide combinate etc.) sau de emisiile tehnologice
(aerosolii de sudare). Procesele tehnologice contemporane sunt
caracterizate de emisia concomitentă în aerul zonei de muncă a
mai multor substanţe chimice nocive.
În legătură cu aceasta pot fi deosebite acţiunile
combinată, complexă şi asociativă a factorilor nocivi de diferită
provenienţă.
Acţiunea combinată. Efectul biologic de la acţiunea
combinată a câtorva factori de aceiaşi provenienţă poate fi egal cu
suma efectelor, care pot fi observate la influenţa fiecărei substanţe
în parte, poate fi mai mare sau mai mic decât această sumă. Se
evidenţiază trei tipuri de acţiune combinată:
1) aditivă (sumarea) – efectul comun este egal cu suma
efectelor fiecărei substanţe chimice la acţiunea izolată asupra
organismului;
2) mai mult decât aditivă (sinergie sau potenţiere) –
efectul comun depăşeşte suma efectelor fiecărei substanţe din
combinaţie, la acţiunea lor izolată asupra organismului;
3) mai puţin decât aditivă (antagonism) – efectul comun
este mai mic decât suma efectelor fiecărei substanţe din
combinaţie la acţiunea izolată asupra organismului.

131
 Această clasificare dă posibilitate de a realiza aprecierea
atât calitativă, cât şi cantitativă a efectului combinat al acţiunii
substanţelor nocive.
Indice al tipului şi gradului de accentuare al acţiunii
combinate în acest caz serveşte raportul efectului observat către
efectul teoretic aşteptat în cazul tipului aditiv de acţiune
combinată. Depistarea efectului acţiunii combinate pentru care
acest raport este mai mare de o unitate (>1) vorbeşte despre
potenţiere, iar dacă relaţia este < 1 merge vorba despre
antagonism.
Este stabilit că, în majoritatea cazurilor, substanţele
toxice industriale la acţiune comună se comportă după tipul
sumării.
Acţiunea complexă. După cum s-a menţionat anterior,
substanţele chimice pot nimeri în organism împreună cu aerul, apa,
hrana, deoarece substanţele toxice pot fi prezente concomitent în
aerul încăperilor de lucru, a clădirilor sociale şi de locuit în aerul
atmosferic, în produsele alimentare şi în apa potabilă. În acest caz
se utilizează termenul „acţiune complexă”, adică încorporarea unor
şi aceleaşi substanţe în organism pe diferite căi.
În cazul incorporării complexe a substanţelor chimice în
organism pot fi observate aceleaşi tipuri de efecte biologice ca şi în
cazul acţiunii combinate (sumare, potenţiere şi antagonism). Este
demonstrat, că la incorporarea concomitentă a unor chimicate prin
căile de respiraţie şi tractul gastrointestinal la nivelul CMA sau a
pragului de acţiune cronică se observă sumarea efectelor. Efectul
aditiv se observă în cazul incorporării concomitente cu aerul şi apa
potabilă a unor pesticide.
De menţionat, că tipul efectului biologic depinde mult de
nivelul şi durata acţiunii substanţelor nocive. Aprecierea completă
cantitativă a influenţei complexe se realizează cu ajutorul
metodelor matematice.
Pentru calcularea acţiunii maxime nepericuloase la
incorporarea unei substanţe din diferite medii se foloseşte acelaşi
principiu, ca şi la normarea acţiunii câtorva substanţe nocive cu
acţiune identică, reieşind din simpla sumare a efectelor, adică
132
suma relaţiilor dozelor substanţelor toxice în mediul ambiant
(mediul de producţie, atmosfera, apa, produsele alimentare) la
valorile lor maxime admise (CMA şi DzMA) nu trebuie să
depăşească o unitate:

Cmed . pr . C atm. C apă D prod . al .

+ + ≤1
C CMA + CCMA C CMA D DzMA

unde: [Link]., Catm, Capă – concentraţiile reale ale substanţei nocive

corespunzător în mediul de producţie, atmosferă, apă;
CCMA – concentraţiile maxime admise în aceste medii;
[Link]. – doza reală a substanţei nocive în produsele
alimentare consumate;
DDzMA – doza maximă admisă în produsele alimentare.
În acele cazuri, când toxicitatea substanţelor se schimbă în
dependenţă de calea incorporării, trebuie de orientat la efectul
separat în cazul incorporării concomitente în organism. Tot odată,
la stabilirea CMA ale substanţelor nocive, ce se incorporează prin
căile respiratorii se va ţine cont de posibilitatea nimeririi acestora
din aerul zonei de muncă şi din atmosferă, iar CMA a substanţei
care s-a incorporat prin tractul gastrointestinal trebuie să ţină cont
de incorporarea acesteia cu apa şi cu hrana.
Acţiunea asociativă. Prin acţiune asociativă, după cum s-a
menţionat deja, se subînţelege acţiunea factorilor de mediu de
diversă natură. Cu toate că în mediul de producţie şi în alte
domenii de activitate ale omului se întâlnesc multe asociaţii de
factori de natură diferită, cel mai bine studiată este acţiunea
asociativă a substanţelor toxice cu zgomotul, vibraţia, iradierile
ionizantă şi ultravioletă. Se lămureşte aceasta, pe de o parte, prin
larga răspândire a acestor combinaţii, iar pe de altă parte – prin
complexitatea acestei probleme şi nedesăvârşirea metodelor de
studiere a ei.
Substanţele toxice şi zgomotul. Cercetările din ultimii ani
au stabilit, că zgomotul, fiind un factor acustic stresant,
condiţionează nu doar schimbări specifice ale organelor auditive,
133
dar şi anumite schimbări cu caracter de reacţii nespecifice de
adaptare. Influenţa zgomotului provoacă dereglarea sistemului
central de dirijare cu schimbul de substanţe şi a protecţiei
imunitare a organismului, favorizează dezvoltarea dereglărilor
hemodinamice, care la rândul lor sunt cauză a schimbărilor
distrofice ulterioare. În combinaţie cu substanţele toxice zgomotul
poate conduce la efecte biologice neordinare. Este stabilit, spre
exemplu, că în combinaţie cu clorofosul, hidrocarburile petrolului,
acetona, aerosolii plumbului, arseniului, stibiului acţiunea
zgomotului se supune sumării simple.
În acelaşi timp, datele, căpătate în baza unui amplu
material experimental, mărturisesc despre faptul, că acţiunea
asociativă a unor solvenţi organici, aşa ca, sulfura de carbon (CS2),
acetona (C3H6O), triclor-etena (C2HCl3) la nivelul a 3...5 Limch,
care sunt reprezentanţi a diferitor clase de compuşi chimici şi au
grad diferit de toxicitate, precum şi a zgomotului apropiat de limita
normativă (80 dBA şi mai mult), nu duce la sumarea efectelor nici
după indicii integrali, nici după cei specifici. În acest caz se
manifestă efectul subaditiv, la baza căruia se află interacţiunea
antagonistă a factorilor cercetaţi.
Astfel, zgomotul şi substanţele toxice pot sau să intensifice
sau să reducă acţiunea reciprocă, fapt ca depinde, evident, atât de
nivelul, cât şi de regimul acţiunii factorilor cercetaţi. Pentru
asigurarea securităţii influenţei asociative a zgomotului cu diluanţii
organici asupra organismului uman trebuie respectate condiţiile
tehnice, stabilite pentru fiecare factor în parte.
Substanţele toxice şi vibraţia. În experienţe de laborator şi
în condiţii naturale a fost studiată acţiunea asociativă a vibraţiei şi
a complexului vibroacustic cu metalele toxice (mercur, plumb,
arseniu, mangan), cu ingredientele gazelor de eşapament (oxidul
de carbon (II), oxidul de azot (IV), bioxidul de sulf (IV), benzolul,
formaldehida, fenolul, clorura de carbon), univoc stabilindu-se, că
vibraţia generală de joasă frecvenţă şi zgomotul în combinaţie cu
unele substanţe toxice în parte sau cu complexele acestora, la
niveluri apropiate de cele admisibile (CMA şi NMA), acţionează
după principiul intensificării reciproce a efectelor.
134
 Mecanismul acţiunii apăsătoare a complexului vibroacustic
asupra toxicităţii substanţelor chimice constă, mai întâi de toate, în
dereglarea permeabilităţii membranelor celulelor, ceea ce
favorizează pătrunderea accelerată a agenţilor toxici în ele. Afară
de aceasta, complexul vibroacustic dereglează starea funcţională a
ficatului, înrăutăţind funcţia lui antitoxică, fapt, care în final duce
la perturbarea metabolismului substanţelor toxice şi frânarea
evacuării acestora din organism. În prezent se lucrează asupra
elaborării unor normative noi, mult mai stricte, referitoare la
acţiunea asociativă a complexului vibroacustic şi a substanţelor
toxice în comparaţie cu normativele individuale.
Substanţele toxice şi iradierile ionizante. Experimentul
efectuat asupra animalelor, în condiţiile influenţei γ - iradierii
exterioare (450...1000 rad) şi acţiunii compuşilor chimici din
diferite clase a demonstrat, că unele substanţe (oxidul de carbon,
cianurile, nitrilurile, oxidul de azot) slăbesc acţiunea iradierii
ionizante, pe când altele (ozonul, formaldehida, peroxizii organici)
din contra, duc la intensificarea efectului afectiv al iradierilor
ionizante. Aşa dar, normativele igienice trebuie să ţină cont de
efectul acţiunii asociative a acestor factori, comparativ cu influenţa
izolată.
Substanţele chimice şi radiaţia ultravioletă. Rezultatele
studierii acţiunii asociative a diferitor doze de anilină, clorofos,
nitrit de natriu şi a radiaţiei ultraviolete (de la ¼ până la 6 doze
eritemice) au demonstrat o dependenţă parabolică a reacţiilor
organismului faţă de densitatea radiaţiei ultraviolete.
O legitate analogică a fost stabilită şi faţă de acţiunea
asociativă a radiaţiei ultraviolete şi a metafosului sau
dinitroclorbenzolului.
Radiaţia ultravioletă este folosită ca un factor efectiv de
sporire a rezistenţei organismului faţă de acţiunea cancerigenilor
chimici, iar în doze optimale ea sporeşte reactivitatea imunologică
şi rezistivitatea nespecifică a organismului.
Urmările îndepărtate ale acţiunii compuşilor chimici
din mediul ambiant asupra organismului omului. Una din cele

135
mai complicate probleme este identificarea, pronosticarea şi
prevenirea efectelor îndepărtate ale acţiunii factorilor de mediu
asupra organismului uman. Efecte îndepărtate se consideră acelea,
care nu apar imediat după acţiunea factorilor de mediu (spre
deosebire de intoxicaţii sau arsuri), dar peste un anumit, uneori
foarte îndelungat, interval de timp sau chiar după încetarea
influenţei. Trebuie deosebite efectele care apar ca rezultat al
influenţei cronice îndelungate a factorilor de mediu, spre exemplu
– intoxicarea cronică, de efectele îndepărtate. Ultimele pot apărea
peste o durata mare de timp după terminarea influenţei momentane
sau multiple.
De regulă, sub efectul îndepărtat se înţelege acţiunea
oncogenă, mutagenă şi teratogenă a factorilor de mediu de natura
chimică, fizică şi biologică. În realitate, totuşi, noţiunea de urmări
îndepărtate ale acţiunilor factorilor de mediu este mult mai largă,
de aceea la acestea trebuie atribuite de asemenea apariţia şi
dezvoltarea unui şir de stări patologice din organism, schimbările
din organe şi sisteme şi, în final, accelerarea proceselor de
îmbătrânire şi reducere a duratei de viaţă, dacă acestea au legătură
cu influenţa factorilor de mediu de diversă natură (chimică, fizică
şi biologică).
Acţiunea oncogenă. Bolile oncologice ocupă unul din
primele locuri printre cauzele îmbolnăvirilor şi mortalităţii
populaţiei. Circa 30 % ale cazurilor de deces de la toate tipurile de
tumori maligne şi 85 % a cazurilor de deces de cancer pulmonar
sunt direct legate de fumat. În fumul de tutun au fost identificate
circa 40000 de substanţe chimice, 60 dintre care sunt cancerigene.
O contribuţie esenţială la dezvoltarea cancerului o are radonul, gaz
monoatomic radioactiv, din grupa gazelor nobile, care des poate fi
întâlnit în apele din pânza freatică (apele subterane).
La factorii de mediu care favorizează apariţia tumorilor
trebuie atribuiţi cancerigenii chimici, alimentarea incorectă,
diferite tipuri de radiaţie, factorii genetici (ereditari), viruşii.
Agenţia internaţională de studiere a cancerului clasifică factorii
cancerigeni în funcţie de argumentarea ştiinţifică a efectelor

136
cancerigene pentru om în trei grupe: cancerigene pentru om,
posibil cancerigene pentru om, probabil necancerigene pentru om.
În prezent sunt cunoscuţi un număr de factori cancerigeni
de natură chimică. Printre aceştia cea mai mare grupă o constituie
produsele industriale şi procesele de producţie legate de degajarea
hidrocarburilor aromate policiclice (HAP). Aceste hidrocarburi
sunt prezente în produsele prelucrării la temperaturi înalte a
cărbunelui, petrolului, şisturilor în industriile coxochimică şi de
rafinare a ţiţeiului, la topirea fontei şi oţelului, electroliza
aluminiului şi un şir de alte industrii. Ele sunt prezente în fumul de
tutun, în gazele de eşapament, în gazele erupţiilor vulcanice, se
formează în timpul incendiilor de pădure.
Proprietăţi cancerigene posedă multe pesticide,
îngrăşăminte minerale cu conţinut de azot şi clor.
Acţiunea mutagenă. În ultimele decenii a fost identificată
activitatea mutagenă a multor factori chimici, fizici şi biologici
prezenţi în mediul ambiant. Acest fapt provoacă o anumită
îngrijorare, deoarece mediul ambiant tot mai intens este poluat de
diverse substanţe capabile să provoace schimbări genetice. Afară
de aceasta, numărul mare de boli ereditare, transmise din generaţie
în generaţie, sporeşte, odată cu saturarea mediului de către factorii
mutageni. Circa 10 % din compuşii chimici activi manifestă
acţiune mutagenă.
Principalii mutageni chimici ai mediului ambiant sunt trei
grupe de substanţe:
1) compuşii neorganici naturali (oxizii azotului, nitriţii,
nitraţii, plumbul, materialele radioactive) şi compuşii organici
(alcaloizii, hormonii);
2) substanţele naturale prelucrate (produsele petrolului,
produsele arderii cărbunelui şi altor combustibile fosile);
3) produsele chimice, care nu se întâlnesc în stare naturală
(pesticidele, aditivii alimentari, preparatele medicale).
În prezent sunt publicate rezultatele studierii activităţii
mutagene a peste 11 mii de compuşi chimici, iar numărul
mutagenilor chimici este evaluat deja la câteva sute.

137
 Acţiunea embriotoxică şi teratogenă. Aportul factorilor
mediului ambiant în riscul dezvoltării anomaliilor (infirmităţilor)
înnăscute se estimează la circa 5 %. Infecţiile constituie un
procent, dereglările sănătăţii mamei – circa 1 %, procedurile
radiografice şi curative – circa 1 %, medicamentele şi poluarea
chimică a mediului ambiant – 2 %. Cauzele dezvoltării a circa 65
% din anomaliile înnăscute (congenitale) rămân necunoscute sau
sunt condiţionate de influenţele polifactoriale. În timpul de faţă
proprietăţi teratogene au fost depistate la câteva sute de compuşi
chimici.
Efect embriotoxic provoacă metil-mercurul (atrofia
creierului, întârzierea dezvoltării psihice), plumbul (întreruperea
gravidităţii, afectarea sistemului nervos cevtral), bifenilurile
policlorate (greutatea mică a nounăscuţilor, schimbarea culorii
pielii), spirtul etilic (întârzierea dezvoltării fizice şi psihice,
microcefalia), arseniul (avorturi spontane, masa redusă a corpului
nounăscuţilor, defecte de dezvoltare).
În încheiere menţionăm, că unul din obiectivele principale
ale Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.M.) a fost
şi rămâne sănătatea populaţiei şi igiena mediului, cu următoarele
strategii:
- evaluarea prezenţei şi evoluţiei poluanţilor specifici
fiecărei componente a mediului, a incidenţelor acestora asupra
sănătăţii populaţiei şi mediului (descrierea răspândirii cantitative şi
calitative a fiecărui poluant, sursele, modul de transport şi căile de
răspândire, consecinţele asupra mediului, riscurile de natură
socială şi economică);
- stabilirea criteriilor (normelor) pentru igiena mediului,
pentru oameni, celelalte organisme şi pentru ecosisteme (stabilirea
limitelor admisibile pentru poluanţii cei mai agresivi şi cu
consecinţe de lungă durată);
- elaborarea Registrului internaţional al substanţelor
potenţial toxice – R.I.S.C.P.T. (stabilirea unei reţele de institute de
specialitate care să elaboreze această listă însoţită de caracteristici,
mod de producere, transport, depozitare, utilizare, incidenţe

138
posibile), care va sta la dispoziţia tuturor utilizatorilor, cointeresaţi
să afle detalii asupra acestor substanţe;
- evaluarea datelor epidemiologice în corelare cu factorii
mediului (aer, apă, sol, faună şi floră);
- stabilirea şi aplicarea unui mod unitar şi raţional din
punct de vedere al mediului în combaterea unor epidemii de boli
contagioase extrem de nocive şi dăunătoare populaţiei şi factorilor
de mediu.

Cuprins
Introducere

Capitolul I. Interacţiunea omului cu mediul de trai sau

mediul ambiant...............................
1.1 Sănătatea - factor principal al activităţii vitale a omului....
1.4. Diagnostica igienică şi factorii de risc..........................

Capitolul 2. Adaptarea omului la condiţiile mediului de

trai.............................................................................................
2.1. Caracteristica proceselor de adaptare................................
2.2. Principiile generale şi mecanismele de adaptare...............
2.3. Măsuri generale de sporire a rezistenţei organismului......

Capitolul 3. Bazele ştiinţifice ale normării igienice a

factorilor de mediu....................................................................
3.1. Legile şi legităţile igienei..................................................
3.2. Influenţa poluării mediului de trai asupra sănătăţii
populaţiei..................................................................................
3.3. Principiile normării igienice.............................................

139
 Capitolul 4. Bazele fiziologice ale activităţii de
muncă.......................................................................................
4.1. Fiziologia muncii..............................................................
4.2. Psihologia muncii............................................................

Capitolul 5. Caracteristica medico-biologică a

particularităţilor influenţei factorilor de mediu asupra
organismului omului......................................................................53
5.1. Factori fizicii......................................................................
5.1.1. Condiţiile meteorologice....................................
5.1.2. Factorii vibroacustici...........................................
5.1.3. Iradierile neionizante...........................................
5.1.4. Iradierile diapazonului optic..............................
5.1.5. Iradierea ionizantă. ..........................................

5.2 Factorii chimici..................................................................

5.2.1. Substanţele chimice............................................
5.2.2. Praful.................................................................
5.3. Factorii biologici...............................................................
5.4. Factorii psihofiziologici...................................................
5.4.1. Solicitările fizice...............................................
5.4.2. Solicitările neuropsihice.....................................

Capitolul 6. Elemente de toxicologie..............................109

6.1. Definirea, noţiunile, scopul şi problemele toxicologiei....
6.2. Clasificarea substanţelor chimice nocive.........................
6.3. Căile de incorporare, distribuire şi manifestare a substanţelor
chimice nocive....................................................
6.4. Factorii ce influenţează toxicitatea compuşilor chimici la
acţiunea lor...............................................................................
6.5. Cumularea compuşilor chimici şi adaptarea....................
6.6. Metodele detoxicării.......................................................
6.7. Toxicometria........................................................................ 125
6.7.1. Parametrii toxicităţii şi pericolului substanţelor
chimice nocive.............................

140
 6.7.2. Etapele aprecierii igienice a compuşilor
chimici......................................................................................
6.7.3. Acţiunea complexă a factorilor nocivi ai mediului
ambiant......................................................................................

141