CURSUL 1

EVALUAREA RISCULUI PENTRU SĂNĂTATE

GENERAT DE MEDIU
PROMOVAREA COMPORTAMENTELOR SĂNĂTOASE
PENTRU UN MEDIU SĂNĂTOS

Obiective educationale
La sfârşitul cursului studentul va fi capabil să:
 Definească promovarea sănătăţii şi să analizeze principalii determinanţi ai
sănătăţii.
 Definească mediul înconjurător ca determinant al sănătăţii, să clasifice
factorii de mediu şi să explice cerințele de bază pentru un mediu sănătos
conform OMS.
 Definească promovarea sănătăţii mediului şi să explice importanţa abordării
problemelor de sănătate din perspectiva medicinei preventive.
 Definească educaţia sanitară şi să explice rolul ei în dezvoltarea capacităţii
de adaptare a individului/colectivităţilor la mediul ambiant.
 Evalueze riscurile din mediu pentru sănătatea populaţiei.
 Ierarhizeze și să comunice măsurile de reducere a riscului şi de promovare a
sănătăţii individuale/comunitare.

1.1. Promovarea sănătăţii şi principalii determinanţi ai sănătăţii

Igiena, ca ramură a medicinei preventive, se ocupă cu păstrarea şi

promovarea sănătăţii prin măsuri de prevenţie primordială şi primară care cuprind
acţiuni de reducere a ameninţărilor mediului la adresa stării de sănătate a
populaţiei. În timp ce protecţia sănătății urmăreşte eliminarea influenţelor negative
asupra sănătăţii, promovarea sănătăţii are ca scop îmbunătăţirea sănătăţii prin
dezvoltarea de politici publice sănătoase, păstrarea unui mediu sănătos şi
ameliorarea rezistenţei personale.
1
 Promovarea sănătăţii trebuie să ofere oamenilor mijloacele de a asigura
un control mai mare asupra sănătăţii şi de îmbunătăţire a stării de sănătate. Ea se
concentrează asupra determinanţilor economici şi de mediu ai sănătăţii şi a modului
în care investiţiile economice ar trebui să fie orientate spre ameliorarea sănătăţii
populaţiei, o mai mare echitate în sănătate precum şi utilizarea durabilă a resurselor
(OMS, Health Promotion Glossary, 1998).
Există două abordări majore pentru menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii:
prima este de a identifica persoanele cu risc ridicat şi a interveni pentru a le reduce
riscul, iar a doua de a reduce nivelul mediu de risc pentru populaţia în ansamblu.
Atât strategiile care au în vedere grupuri sau indivizi la risc crescut, cât şi
strategiile populaţionale prezintă avantaje şi dezavantaje.
Promovarea sănătăţii, care corespunde practic prevenţiei primordiale, oferă
individului şi colectivităţilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi starea de sănătate prin
creşterea controlului asupra determinanţilor sănătăţii.

Determinanţii sănătăţii
Aproape toate caracteristicile unei societăţi pot afecta starea de sănătate a
cetăţenilor şi, prin urmare, ar putea fi considerate ca factori determinanţi ai
sănătăţii. OMS a identificat determinanții sănătăţii care merită o atenţie deosebită şi
i-a grupat în următoarele categorii:
 determinanţi biologici, endogeni (factori genetici, vârsta, sexul, rasa);
 factori comportamentali şi ai stilului de viaţă (alimentaţia echilibrată,
activitatea fizică, fumatul, consumul excesiv de alcool etc.);
 mediul social şi economic (venit, educaţie, accesul la asistenţă medicală,
asistenţa socială, cultura, obiceiuri şi tradiţii, convingeri ale familiei şi
comunităţii);
 mediul fizic (apă sigură şi suficientă, aer curat, locuri de muncă sănătoase,
locuinţe salubre şi sigure, alimentele, solul, clima etc.).
Determinanţii endogeni, deşi au un rol important, nu pot fi controlaţi.
Astfel, moştenirea genetică joacă un rol important în determinarea duratei de viaţă
şi probabilitatea de a dezvolta anumite boli. Bărbaţii şi femeile suferă de diferite
tipuri de boli la diferite vârste.
Stilul de viaţă reprezintă opţiunea strategică adoptată de un individ, ce-i va
orienta deciziile, comportamentele şi condiţiile de viaţă. Este tributar convingerilor,
reprezentărilor şi imaginilor pe care şi le-a format individul despre lume şi viaţă, în
virtutea cărora el alege, se comportă, acţionează, ia hotărâri ce-l pot conduce spre
reuşită (stilul de viaţă sanogen) sau eşec (stilul de viaţă cu risc). Comportamentul
personal şi mijloacele de adaptare (alimentaţia echilibrată, activitatea fizică,
fumatul, consumul de alcool, stresul) pot fi moştenite, legate de tradiţii, sau
dobândite, în funcţie de felul în care este perceput riscul propriu, care este

2
condiţionat, între altele de vârstă. Influenţa familiei şi a altor instituţii educative
interferează cu influenţa anturajului, a literaturii, mass-mediei, care pot oferi
tipologii diferite, ce pot fi copiate sau refuzate, preluate critic şi valorizate de
individ.
Veniturile mai mari sunt în legătură cu o sănătate mai bună, iar nivelul
scăzut de educaţie cu starea de sănătate precară, mai mult stres şi încredere în sine
mai mică.
Asistenţa socială (sprijin mai mare din partea familiei, prietenilor şi al
comunității) este legată de o sănătate mai bună. Accesul la serviciile de sănătate şi
calitatea acestora influenţează sănătatea prin rolul lor în prevenirea şi tratarea unor
boli.
Mediul fizic - apă sigură şi suficientă cantitativ, aer curat, locuri de muncă
sănătoase, locuinţe salubre şi sigure, alimentele, solul, clima etc., toate contribuie la
o stare de sănătate bună. Organismul este în relaţie atât cu mediul imediat, cât şi cu
cel mai îndepărtat, factorii care pot influenţa sănătatea acţionând la diferite
niveluri: global (schimbările climatice), naţional şi regional (poluarea aerului şi a
apei, deşeuri etc.) sau local - în localitate (poluarea aerului, salubritate, securitate
alimentară, zgomot, violenţă, siguranţa rutieră) sau în locuinţă (aerul interior).

În concluzie, putem observa că, de regulă, factorii determinanţi sunt adesea

asociaţi la nivelul unui individ sau al unei comunităţi (Fig. 1.1.). Dintre aceştia,
factorii de mediu (calitatea aerului şi a apei, produse alimentare, salubritate,
produse chimice, reziduuri etc.) au o pondere din ce în ce mai mare, iar rolul
asistentei medicale este foarte important în controlul influenţei lor asupra sănătăţii.

Ecosistem global

Mediul regional

Deşeuri- Produse chimice

Calitatea apelor de suprafaţă – Calitatea aerului
Localitate/cartier

Calitatea aerului – poluare

Salubritate/securitate alimentară
Zgomot - violenţă – siguranţa traficului
Politici
Asistenţă medicală
Locuinţă Asistenţă socială
Familie Valori culturale
Tradiţii
Afinitate Condiţii de locuit - zgomot
Credinţă
Convingeri
Substanţe toxice - deşeuri
Afectivităţi
Valori culturale
Individ Comportamente

Sănătate - ereditate
Ereditate, vârstă, sex
Sănătate Boală

Axa temporală

Fig. 1.1. Abordarea problemelor de sănătate din perspectivă socio-ecologică

3
1.2. Mediul înconjurător ca determinant al sănătăţii

Noţiunea de sănătate s-a dovedit a fi strâns legată de o stare de bine

ecologică. Din acest punct de vedere sănătatea reprezintă un echilibru complex
socio-ecologic între individ şi mediul înconjurător, care satisface nevoile
fundamentale umane şi realizează adaptarea biologică, mentală şi socială a
individului la mediul din care face parte.
OMS defineşte mediul înconjurător ca totalitatea factorilor din afara
organismului uman, prezenţi la un moment dat şi care acţionează asupra omului
şi activităţii sale. (OMS 1972)
În zilele noastre, intervenţia omului asupra mediului este omniprezentă,
astfel încât mediul înconjurător circumscrie ansamblul factorilor ecologici asupra
cărora activitatea umană a operat modificări profunde, de multe ori ireversibile.
Mediul înconjurător capătă astfel un caracter dinamic, iar legătura dintre om
şi contextul său ecologic este complexă. Conferinţa ONU asupra mediului (1972)
stabileşte că mediul înconjurător are trei componente de bază:
 mediul natural (sau habitatul natural, cel mai adesea însă acesta este modificat
şi amenajat)
 mediul construit (habitatul construit)
 mediul social (specific relaţiilor interumane)

1.2.1. Clasificarea factorilor de mediu

După origine:
- naturali (de bază, vitali): aer, apă, alimente, sol, floră, faună
- artificiali (antropogeni): îmbrăcăminte, locuinţe, aşezări umane etc.
După natură:
- fizici: biometeorologici, radiaţii, poluare sonoră
- chimici: substanţe care fac parte din compoziţia naturală sau sunt adăugate
prin impurificare
- biologici: virusuri, bacterii, paraziţi, fungi
- sociali: relaţii interumane, stres, lucrul în ture etc.
- accidentali: accidente casnice, rutiere, de muncă, violenţa, suicidul
După influenţa asupra sănătăţii:
- sanogeni – care întreţin şi promovează starea de sănătate
- patogeni – influenţează negativ starea de sănătate. Ca factori patogeni,
factorii de mediu pot avea rol de:
 factori etiologici – obligatorii în determinarea stării de boală;
 factori de risc – orice caracteristică sau condiţie care poate
favoriza declanşarea sau agravarea unui fenomen negativ (a unei
boli).

4
 1.2.2. Definirea şi caracterizarea conceptului de poluare

Cuvântul poluare are origine latină (polluo-ere = a murdări, a pângări, a

profana) şi desemnează o acţiune prin care omul îşi degradează propriul mediu de
viaţă. Această acţiune nu este caracteristică omului în genere, ea este o lege
naturală generală, conform căreia orice organism viu produce deşeuri care
neeliminate din mediul lui de viaţă îi fac imposibilă însăşi existenţa.
Prin poluare se defineşte orice introducere de către om în mediul
înconjurător, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte dăunătoare,
de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice,
ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze beneficiile mediului şi să
împiedice utilizarea legitimă a lui. (Montreal, 1982)
În funcţie de extindere putem descrie:
- poluarea interioară care afectează spaţiul locuibil (locuinţe, birouri, mijloace de
transport, săli publice).
- existenţa unei poluări regionale - cu transportul poluanţilor la mare distanţă şi
consecinţe dramatice asupra solului şi suprafeţelor de apă;
- existenţa unei poluări globale ca rezultat al prezenţei poluanţilor care alterează
compoziţia, chimia şi dinamica aerului favorizând schimbările climatice şi scăderea
protecţiei faţă de ultraviolete conferită de ozonul stratosferic;
Termenul de poluant desemnează orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă,
microorganisme, sunete, vibraţii, radiaţii de orice fel, sau orice combinaţie a
acestora care modifică starea naturală a mediului.
În activitatea noastră de zi cu zi fiecare venim în contact cu poluanţii prin
aerul respirat, apa de băut, alimentele consumate, contactul cu solul şi praful, motiv
pentru care prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător sunt condiţii
sine qua non pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei şi asigurarea calităţii
vieţii.

1.2.3. Cerinţe de bază pentru un mediu sănătos

Expunerile la contaminanții din aer, apă, alimente şi sol sunt asociate cu

numeroase boli acute, dar mai ales cronice şi boli transmisibile emergente.
Înţelegând aşadar ce constituie un mediu bun pentru sănătate ne ajută să
facem schimbări şi să îmbunătăţim starea de sănătate.
Organizația Mondială a Sănătăţii a sugerat următoarele cerinţe de bază:
Aer curat (pur) – atât calitatea aerului ambiental exterior cât şi a aerului
interior este esenţială cu atât mai mult cu cât în lipsa aerului omul nu poate
supravieţui mai mult de câteva minute, ceea ce face ca în caz de poluare expunerea
să devină obligatorie întrucât respiraţia nu poate fi oprită până la remedierea
situaţiei.

5
 Apă suficientă şi fără risc pentru sănătate – apa este esenţială pentru
supravieţuire (circa 2 litri pe zi) dar şi pentru igiena personală şi prepararea hranei.
Incidenţa unor boli este strâns legată de deficienţele de aprovizionare cu apă de
calitate adecvată şi în cantitate corespunzătoare.
Alimente furnizoare de nutrienţi şi lipsite de risc – alimentele trebuie să
asigure toţi micro- şi macronutrienţii în cantitate optimă, în funcţie de nevoile
organismului, pentru prevenirea malnutriţiei, iar alterarea şi contaminarea
alimentelor dau o patologie legată de consumul alimentar.
Aşezări umane liniştite şi sigure – dezvoltarea urbană, pe lângă multiplele
motive de satisfacţie, poate conduce la apariţia unor factori de risc reprezentaţi în
principal de aglomerarea populaţiei care favorizează răspândirea unor boli
transmisibile, de poluarea mediului (chimică, fonică) din cauza industrializării, a
mijloacelor de transport şi a activităţilor casnice şi gospodăreşti, precum şi de
regimul de viaţă urban, caracterizat prin suprasolicitare nervoasă, sedentarism,
obiceiuri ca fumatul, alcoolismul şi chiar farmacodependenţa şi consumul de
droguri.
Ecosistem global favorabil – presupune un mediu global stabil (fără
poluare transfrontalieră, fără depleţia ozonului stratosferic, fără schimbări
climatice, ploi acide etc.).

1.3. Promovarea sănătăţii mediului şi rolul educaţiei sanitare în dezvoltarea

capacităţii de adaptare a individului/colectivităţilor la mediul ambiant

Biroul Regional European al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a precizat că

„sănătatea şi bunăstarea presupun un mediu curat şi armonios”, iar în Carta de la
Ottawa (OMS, 1986) se face referire la preocupări legate de crearea unui „mediu
favorabil sănătăţii”, pentru că mediul trebuie să fie tratat ca o resursă pentru
îmbunătăţirea sănătăţii şi bunăstare. Această abordare a relaţiei dintre mediu şi
sănătate include dimensiunea de promovare a sănătăţii mediului, iar îmbunătăţirea
stării de sănătate în relaţie cu mediul înconjurător reprezintă finalitatea promovării
sănătăţii mediului.
Promovarea sănătăţii mediului este definită ca totalitatea proceselor
planificate care utilizeză abordările promovării sănătăţii pentru a evalua, corecta,
controla şi preveni anumiţi factori din mediu care pot fi potenţial periculoşi
pentru sănătatea şi calitatea vieţii generaţiilor actuale şi viitoare.
Având ca efect prevenirea multor boli, promovarea sănătăţii mediului are ca
scop îmbunătățirea stării generale de sănătate şi creşterea capacităţii de adaptare a
indivizilor la influenţele negative ale mediului fizic şi social.
Promovarea sănătăţii mediului reprezintă o strategie de mediere între
individ şi mediu, combinând alegerea personală cu responsabilitatea socială şi în
vederea asigurării în viitor a unei mai bune stări de sănătate prin responsabilizarea
6
crescută a individului şi a comunităţii în ansamblu în faţa riscurilor. Promovarea
sănătăţii mediului a evoluat aşadar de la un model individual centrat asupra acţiunii
fiecărei persoane luată individual spre un model axat pe comunitate şi participarea
diferiţilor săi membri într-o acţiune colectivă.
Educaţia sanitară reprezintă instrumentul comun al prevenţiei/profilaxiei,
ca ansamblu de măsuri menite să menţină starea de sănătate a populaţiei, şi al
promovării sănătăţii, plecând de la principiul că ceea ce ştie individul despre
sănătate şi boală este strâns legat de preocuparea sa faţă de propria sănătate/boală.
Educaţia sanitară nu este doar o simplă informare în domeniul sănătăţii ci include
activităţi de educaţie şi de promovare a unor schimbări comportamentale şi de stil
de viaţă, politici şi măsuri legislative. Cuprinde activităţi menite să încurajeze
oamenii să:
 DOREASCĂ să fie sănătoşi, prin dezvoltarea convingerilor ce vizează
sănătatea;
 ŞTIE cum să obţină acest lucru, prin dezvoltarea cunoştinţelor;
 FACĂ tot ce pot în mod individual şi colectiv pentru a menţine sănătatea -
prin dezvoltarea de aptitudini;
 SOLICITE  ASISTENŢĂ atunci când este necesar, prin dezvoltarea
atitudinilor.
Obiectivul de bază al educaţiei sanitare constă în formarea şi dezvoltarea
în rândul populaţiei, începând cu vârstele cele mai fragede, a unui comportament
igienic, sanogen, a unui stil de viaţă sănătos în scopul :
- apărării sănătăţii;
- dezvoltării armonioase a organismului;
- adaptării la condiţiile mediului.
Cu cât educaţia sanitară începe mai devreme cu atât rezultatele în
starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune!
Educaţia sanitară trebuie să aibă în vedere:
• Intersul individual:
– dezvoltarea de capacităţi pentru ameliorarea longevităţii
– respectarea demnităţii umane favorizând calitatea vieţii şi
diminuarea dependenţelor
• Interesul colectiv:
– să acţioneze cu predilecţie asupra acelor factori care constituie
cauza majorităţii bolilor evitabile şi a deceselor premature
• Interesul social şi economic:
– lupta împotriva inegalităţilor sociale
– beneficiu maxim cu cost minim

Educaţia sanitară în domeniul sănătăţii mediului comunitar urmăreşte

dezvoltarea capacităţilor de adaptare a oamenilor la mediul lor şi îndrumarea lor în

7
transformarea acestui mediu atunci când variaţiile sale depăşesc posibilitatea lor de
adaptare. Se referă la:
 Ridicarea nivelului de cunoştinţe medicale în rândul populaţiei, mai ales în
domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenţiei bolilor;
 Formarea unor deprinderi corecte de igienă şi sanitaţie în rândul
populaţiei, deprinderi care să promoveze sănătatea;
 Îmbunătăţirea capacitatăţii de a lua decizii cu privire la propria sănătate.

1.4. Analiza riscului

Influenţele mediului asupra sănătăţii pot fi pozitive sau negative, dar cele
mai multe din cercetările medicale se concentrează pe aspectele negative ale
mediului. Pentru a putea înţelege cât mai corect relaţia sănătate-mediu, se impune
să precizăm şi să descriem termenii utilizaţi.
Noţiunile centrale sunt cele de pericol şi risc. Dacă pentru foarte mulţi
acestea par sinonime, din punctul nostru de vedere ele sunt total distincte.
Pericolul (hazard) este un termen calitativ care descrie potenţialul unei
substanţe sau al unui comportament de a produce un efect advers (o schimbare în
morfologia, fiziologia, creşterea, dezvoltarea sau durata vieţii unui organism).
Riscul arată probabilitatea apariţiei unui efect negativ (rănire, boală sau
moarte) la o „cantitate” (doză) specifică a pericolului la care este expus individul
sau un grup de indivizi într-o perioadă de timp, datorită unor circumstanţe specifice
(factori de risc).
Elementul de legătură dintre pericol şi risc este expunerea, contactul intim
al organismului cu agentul periculos. Un agent oricât ar fi de periculos, nu prezintă
nici un risc atâta vreme cât nu există expunere.
Analiza riscului trebuie să reprezinte baza tuturor intervenţiilor întreprinse
în domeniul sănătăţii comunitare. Aceasta cuprinde următoarele componente:
evaluarea riscului, managementul riscului şi comunicarea riscului.

1. Evaluarea riscului reprezintă analiza probabilităţii şi gravităţii efectelor asupra

sănătăţii umane în condiţii specifice de expunere. Cuprinde 4 etape:
- identificarea pericolului – stabilirea potenţialului unei substanţe sau al unui
comportament de a produce un efect advers.
Instrumente: studii toxicologice pe animale, studii “in vitro”, date din literatura de
specialitate.
În cazul în care agentul nu se dovedeşte a fi periculos pentru sănătate,
bineînţeles că evaluarea riscului se opreşte la această etapă.
- estimarea riscului - evaluarea relaţiei dintre doza de expunere şi gravitatea
efectelor pe sănătate şi a procentului persoanelor din grupul expus la care apare
efectul advers.

8
Instrumente: comparare cu valorile toxicologice de referinţă, comparare cu
concentraţiile letale (DL50), studii epidemiologice.
- evaluarea expunerii – stabileşte magnitudinea expunereii, frecvenţa şi durata
expunerii, populaţia expusă şi grupurile la risc.
Instrumente: măsurarea poluanţilor în mediu, estimarea dozelor absorbite în
organism cu ajutorul biomarkerilor (de ex. Pb-emia), chestionare de expunere.
- caracterizarea riscului – stabilirea riscului obiectiv prognozat pentru populaţia
studiată, pe baza informaţiilor culese în etapele anterioare.
Instrumente: modele statistico- matematice.

2. Managementul (administrarea, gestionarea) riscului – reprezintă procesul de

luare a deciziilor ca urmare a rezultatelor evaluării riscului şi selectarea şi
implementarea opţiunilor corespunzătoare (măsuri tehnologice, strategii
comunitare şi comportamentale, aspecte educative, măsuri legislative etc.) în
vederea eliminării/reducerii riscului până la un nivel acceptabil/tolerabil.
Riscul acceptabil, cunoscut şi sub denumirea de risc admisibil, risc
permisibil sau risc tolerabil, nu este echivalent cu riscul nul. El corespunde unui
nivel de risc apreciat ca şi compatibil cu sănătatea oamenilor, ţinând cont de o serie
de date epidemiologice, sociale si economice.
Monitorizarea riscului – reprezintă procesul de urmărire a deciziilor şi
acţiunilor luate în cadrul administrării riscului cu sensul de a controla dacă s-a atins
diminuarea riscului.

3. Comunicarea riscului - schimbul interactiv de informaţii şi opinii cu privire la

risc între specialişti sau între aceştia şi societatea civilă sau alţi parteneri interesaţi
(factori de decizie) cu privire la risc şi managementul riscului.

O bună comunicare a riscului presupune:

– Identificarea populaţiei ţintă: adică cea care trebuie să primească
mesajul în mod prioritar (gravide, fumători, adolescenţi etc.)
– Identificarea canalelor de comunicaţie (verbal, presă, afişaj, radio,
TV etc.) şi a limbajului adecvat
– Identificarea momentului, locului şi a duratei

Percepţia riscului (riscul subiectiv) este strâns legată de comunicarea

riscului şi se bazează pe cunoştinţele subiecţilor în legătură cu diferitele riscuri
precum şi pe judecata lor morală şi juridică. În comparaţie cu riscul real, obiectiv,
un pericol poate fi perceput diferit.

9
 Mai puţin riscant Mai riscant
Voluntar Involuntar
Familiar Nefamiliar
Controlabil Necontrolabil
Populaţia are controlul deciziei Controlul deciziei depinde de alţii
Eveniment obişnuit, cronic Eveniment memorabil, catastrofal
Nu este de temut, nefatal De temut, fatal
Natural Artificial
Echitabil, drept Inechitabil, nedrept
Difuz în spaţiu şi timp Focalizat în spaţiu şi timp

Din păcate, numeroase intervenţii în promovarea sănătăţii mediului

comunitar sunt stabilite în baza percepţiei riscului (riscul subiectiv) de către
membrii comunităţii şi nu al riscului real (obiectiv), stabilit printr-o evalure de risc
adecvată.

1.5. Integrarea promovării sănătăţii mediului în practica asistentului medical

În mod tradițional, asistentul medical a îngrijit bolnavi la domiciliu şi a lucrat

predominant în comunitate unde amenințările din mediu pentru sănătate au fost de
multe ori extreme şi foarte vizibile. Prin urmare, fiecare asistent medical, ca parte a
practicii sale, are responsabilitatea de a aborda problemele de sănătate din
perspectivă socio-ecologică, participând la promovarea sănătăţii prin acţiuni de:
1. Evaluare a riscurilor din mediu - îngrijind bolnavi la domiciliu şi lucrând
predominant în comunitate, asistentul medical observă situaţiile care exercită
un efect important asupra sănătăţii şi comunică aceste observaţii celorlalţi
membri ai echipei, identifică pericolele şi participă la evaluarea expunerii;
2. Educaţie sanitară – având un rol major în comunicarea riscurilor şi
implementarea strategiilor de prevenire şi control.

Scopul pregătirii viitorilor asistenţi medicali în domeniul sănătăţii

mediului este ca fiecare să fie în măsură:
 să înţeleagă principiile ştiinţifice a modului în care pericolele de mediu se
răsfrâng asupra sănătăţii populaţiei şi practicii asistentului medical;
 să facă o anamneză de mediu prin care să identifice surse din mediu ale
problemelor de sănătate;

10
 să ajute comunitățile să devină mai conştiente de modul în care mediul le
afectează sănătatea şi să pledeze în cadrul acţiunilor de intervenţie
comunitară în favoarea pacientului pe care îl are în grijă sau a comunităţii;
 să facă recomandări cu privire la modalitățile de a reduce sau preveni
expunerile la pericolele din mediu;
 să înţeleagă cadrul de politici, acte legislative şi reglementări legate de
sănătatea mediului.

11