CAPITOLUL I.

STAREA DE SĂNĂTATE ŞI CARACTERISTICILE EI ÎN ROMÂNIA

1. MĂSURAREA ŞI ANALIZA UNOR ASPECTE ALE SĂNĂTĂŢII

COMUNITĂŢII

Prof. Dr. Mihail Grigorie Marcu

Prof. Dr. Dan Enăchescu

Obiective educaţionale:

 înţelegerea conţinutului sănătăţii publice;

 definirea stării de sănătate şi a factorilor ce o condiţionează;
 măsurarea stării de sănătate cu indicatorii obişnuiţi;
 aprecierea stării de sănătate şi importanţa unor factori asociaţi.

Sănătatea publică, ca disciplină de învăţământ, a apărut în România, în urmă cu

aproximativ 50 ani la Bucureşti şi Cluj. Medicina socială a apărut în ţară noastră în 1942 la
Bucureşti, sub această denumire, iar în ţară la Cluj. Şeful şcolii bucureştene a fost Prof. Gh.
Banu, iar la Cluj Prof. I. Moldovan. Şcoala bucureşteană a dezvoltat aspectele teoretice,
conceptuale, în timp ce şcoala clujeană a dezvoltat partea metodologică. O altă personalitate a
şcolii bucureştene de medicină socială a fost Prof. Th. Ilea.
Sănătatea publică are un conţinut diferit de alte discipline, prezentând ca o particularitate
obiectul de cercetare: grupul sau grupurile de persoane şi nu persoana (individul). De
asemenea, vizează rolul factorilor sociali care influenţează sănătatea şi are o tentă preventivă.
Altgoritmul raţionamentului de diagnostic al stării de sănătate a unei colectivităţi umane
este analog cu cel pe care îl face medicul aflat în faţa unui bolnav (de diagnostic al stării de
sănătate a unei persoane), prezentând însă câteva nuanţe specifice.

1
 Diagnosticul stării de sănătate Diagnosticul stării de sănătate a unei colectivitati
a unui individ
 identificarea persoanei (nume,  identificarea grupului (distribuţie pe vârste şi
sex, vârstă, ocupaţie) determinarea vârstei medii care reprezintă “vârstă”
grupului; distribuţia pe sexe cu determinarea proporţiei
sexului masculin, respectiv feminin, distribuţia în funcţie
de alte variabile ca de exemplu: ocupaţie, grad de
şcolarizare, etc)
 anamneza  se culeg informaţii în condiţii cât mai standardizate, se
 examenul clinic prelucrează calculându-se indici valori medii şi/sau valori
 examenul paraclinic relative şi se compară rezultatele obţinute cu anumite
 informaţiile obţinute se modele de referinţă
compară cu “modelele” ştiute
pentru diferite afecţiuni
 diagnosticul sănătăţii (bolii)  diagnosticul sănătăţii comunităţii
individului
 determinarea etiologiei bolii  determinarea cauzei sau cauzelor probabil implicate
stabilite
 tratament etiologic sau  “tratamentul” sub forma unui program de intervenţie
simptomatic aplicat colectivităţii care vizează factorii “cauzali”, de
risc (de exemplu modificarea de comportamente), sau
boala a cărei frecvenţă a fost determinată
 control  control prin monitorizarea stării de sănătate ai
colectivităţii
Sănătatea publică reprezintă ansamblul cunoştintelor, deprinderilor şi atitudinilor
populaţiei orientat spre mentinerea şi inbunatatirea sănătăţii.
Obiectul sănătăţii publice: grupurile umane.
Scopul sănătăţii publice este să reducă:
 discomfortul;
 boala;
 incapacitatea (invaliditatea, handicapul);
 decesul prematur.
Căile prin care se pot realiza scopurile sănătăţii publice presupun efortul organizat al
societăţii. De fapt, Hanlon a definit sănătatea publică ca fiind ştiinţa protejării oamenilor şi a
sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii.Aceste
eforturi sunt susţinute prin legi, programe de prevenire şi combatere, instituţii şi servicii
sanitare, sociale, educative şi de participare a populaţiei.
Medicina socială este o ramură a medicinii şi o parte a sănătăţii publice.
Obiectul medicinei sociale: studiul stării de sănătate a populaţiei în corelaţie cu
factorii care o influenţează (pe scurt, diagnosticul stării de sănătate a populaţiei şi factorii
etiologici).
SCOPURILE SĂNĂTĂŢII PUBLICE:
1. Promovarea sănătăţii, care vizează că oamenii să fie tot mai sănătoşi, apţi de a
participa la viaţa socială (se realizează prin dezvoltarea măsurilor sanogenetice cu contribuţia
tuturor sectoarelor comunităţii şi a grupurilor sociale).
2. Ocrotirea sănătăţii prin menţinerea sănătăţii şi prevenirea bolilor.

2
 3. Controlul morbidităţii prin combaterea bolilor şi a consecinţelor lor.
4. Redobândirea sănătăţii, la a cărei realizare, contribuţia medicilor, a serviciilor
sanitare şi sociale este substanţială.

DOMENIILE PRINCIPALE ALE SĂNĂTĂŢII PUBLICE:

 demografia;
 biostatistica;
 epidemiologia;
 aplicarea ştiinţelor sociale şi comportamentale la societate deoarece o parte din boli au
un determinism social;
 conducerea serviciilor medico-sociale;
 dreptul;
 etica.

DEFINIŢIA SĂNĂTĂŢII
Nu există o definiţie unică, ci o pluralitate de definiţii, pluralitate care ţine de
cunoştinţele acumulate, de dinamica şi specificul valorilor culturale şi pentru că sănătatea are
un caracter procesual, evolutiv. De aici rezultă şi tentativa de a defini sănătatea multicriterial
şi de a fi măsurată în funcţie de nişte criterii de referinţă.
În lista foarte largă a definiţiilor sănătăţii se folosesc mai multe criterii, fiecare şcoală
adoptând unul, două sau toate cele trei criterii utilizate frecvent.
 bunăstarea funcţională;
 capacitatea organismului de a se adapta la condiţiile variate de viaţă şi muncă;
 condiţia umană care îl face pe individ creativ (criteriul utilizat frecvent de francezi).

Definiţia sănătăţii individuale din constituţia O.M.S.: “stare de bine completă din punct
de vedere fizic, mintal şi social şi nu numai absenţa bolii sau infirmităţii” este cea mai
frecvent utilizată.
Caracteristicile acestei definiţii sunt:
 este acceptată de toată lumea ca o “aspiraţie”;
 realizarea ei presupune responsabilitatea societăţii;
 subliniază caracterul pozitiv şi multiaxial al sănătăţii.

Sănătatea grupurilor umane ar putea fi definită ca fiind o sinteză a sănătăţilor

individuale apreciată într-o viziune sintetică, globală (ecosistemică).

3
FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ STAREA DE SĂNĂTATE A POPULAŢIEI

Factorii care influenţează starea de sănătate a populaţiei au fost descrişi în diferite

feluri. Gruparea acestora, care va fi prezentată mai jos, derivă de la un concept al lui Lalonde:
1. factorii biologici (ereditate, caracteristici demografice ale populaţiei);
2. factorii ambientali (factorii mediului fizic şi social: factori fizici, chimici, socio-
culturali, educaţionali);
3. factorii comportamentali, atitudinile, obiceiurile. Stilul de viaţă depinde de
comportamente care, la rândul lor, sunt condiţionate de factori sociali, deci stilul de viaţă este
rezultatul factorilor sociali şi al comportamentelor;
4. serviciile de sănătate (preventive, curative, recuperatorii).
În figura nr.1 este prezentat modelul epidemiologic al factorilor care determină starea
de sănătate dupa Denver.

Sisteme
interne
complexe

Maturizare Moştenir
şi Biologie e
îmbătrânire umană genetică

Socia
l Recuperator

Starea
Psihic de Sistemul Curati
Mediul sănătate sanitar v

Fizic Preventiv

Riscuri Comportamentu Riscuri în

profesionale l timpul
liber

Obiceiuri
alimentare
şi consum

4
 Figura nr. I.1
Măsurarea stării de sănătate se realizează cu ajutorul unor indicatori.

Indicatori ai stării de sănătate

Aprecierea eficacităţii şi impactului programelor de sănătate sunt posibile prin indicatorii

de sănătate sau prin factori înrudiţi cu aceştia. Indicatorii pot fi clasificaţi în categorii legate
de politicile de sănătate. În fost URSS şi alte 30 ţări foste socialiste, pentru planificarea şi
evaluarea sanitară au fost utilizaţi 300 de indici ce vizau intrările exprimate prin rezultatele
sistemului. Aceşti indici au fost clasificaţi după cum urmează:
A. Condiţii social-economice (nivelul de trai al populaţiei): 14 indicatori.
B. Caracteristicile stării de sănătate a populaţiei: 14 indici împărţiţi între demografie
şi morbiditate.
C. Indici care evidenţiază gradul de asigurare a populaţiei cu servicii profilactice şi
curative şi activitatea instituţiilor şi a personalului medical; 227 de indici cu
următoarele subgrupe:
 activitatea profilactică şi de monitorizare;
 serviciile de chirurgie şi asistenţă medicală de urgenţă;
 serviciile de oncologie;
 activitatea curativă în industrie;
 serviciile de obstetrică;
 servicii curative şi profilactice pentru copii ;
 servicii curative, de diagnostic şi auxiliare;
 distribuţia şi utilizarea posturilor de medici şi personal medical;
 indici ce arată gradul de acoperire a necesităţilor de personal şi nivelul de
pregătire a acestuia.

Indicatorii utilizaţi pentru monitorizarea programului ``Sănătate pentru toţi până în

anul 2000`` (pe scurt SPT) – (OMS, 1981), sunt clasificaţi după cum urmează:

Indicatori de politică sanitară:

 preocuparea la cel mai înalt nivel politic pentru SPT;
 alocarea resurselor adecvate pentru asistenţa primară; gradul de echitate în
distribuţia resurselor, gradul de implicare a comunităţii în SPT;
 stabilirea celor mai bune măsuri organizatorice şi manageriale pentru strategia
naţională SPT;
 manifestarea practică a implicării politice internaţionale în SPT.

Indicatori economici şi sociali :

 sporul de populaţie ;
 bugetul naţional sau produsul intern brut ;
 distribuţia veniturilor ;
5
  gradul de ocupare al forţei de muncă ;
 gradul de alfabetizare a populaţiei adulte ;
 condiţiile de locuit, exprimate prin numărul de persoane pe cameră ;
 consumul de energie pe cap de locuitor.

Indicatori de asigurare ai îngrijirilor de sănătate :

 disponibilitate;
 accesibilitate fizică;
 accesibilitate economică şi culturală;
 utilizarea serviciilor;
 indicatori de apreciere a calităţii îngrijirilor.

Indicatori ``de acoperire`` la nivelul asistenţei primare:

 nivelul de cultură medicală;
 accesul la apă curentă în locuinţă sau la mică distanţă de aceasta;
 facilităţi igienice în locuinţă sau în imediata apropriere a acesteia;
 accesul mamelor şi copiilor la serviciile locale de îngrijire;
 asistenţa calificată la naştere;
 procentul de copii vaccinaţi împotriva bolilor infecţioase predominante;
 accesibilitatea medicamentelor esenţiale pe tot parcursul anului;
 accesul la instituţiile de specialitate;
 procentul de populaţie, de diverse categorii, ce lucrează în asistenţa medicală
primară şi în instituţiile specializate.

Indicatorii stării de sănătate:

 procentul noilor născuţi cu greutatea la naştere de minim 2500 g;
 procentul copiilor cu greutate corespunzătoare vârstei şi corespunzătoare
standardelor;
 indicatori de dezvoltare psiho-socială a copiilor;
 rata mortalităţii infantile;
 rata mortalităţii sub vârsta de 5 ani;
 rata mortalităţii la populaţia tânără;
 speranţa de viaţă la o vârstă determinată;
 mortalitatea maternă;
 mortalitatea specifică;
 morbiditatea specifică;
 nivelul de incapacitate de muncă;
 indicatorii de patologie mentală şi socială, cum ar fi rata suicidului, dependenţa de
droguri, criminalitatea, delicvenţa juvenilă, alcoolismul, fumatul şi consumul de
tranchilizante.

6
 Comparaţia dintre rezultatele planificate şi cele actuale se foloseşte pentru monitorizarea
obiectivelor OMS –`` Sănătatea pentru toţi până în anul 2000``(SPT) şi pentru strategia
europeană similară. În cel de-al doilea raport de monitorizare a strategiei sale, OMS a selectat
12 ``Indicatori Globali`` de progres (în cele mai multe cazuri în termenii numărului de ţări ce
au atins anumite standarde recunoscute:
1. Gradul de participare la SPT.
2. Gradul de implicare a comunităţii în îngrijirile de sănătate.
3. Cheltuirea cu mai mult de 5% din bugetul naţional pentru sănătate.
4. Alocarea unei cotei rezonabile din cheltuielile globale îngrijirilor la nivel local.
5. Alocarea aceloraşi resurse la nivel individual, pentru asistenţa primară, în grupuri de
populaţie şi arii geografice.
6. Susţinerea internaţională a SPT.
7. Prezenţa elementelor de îngrijiri primare de sănătate (PCH): apă potabilă, sanitaţie,
vaccinarea împotriva principalelor boli transmisibile, asistenţă medicală la mai puţin
de o oră de mres pe jos, asistenţă calificată pentru femeile însărcinate şi copii;
8. Standarde minime de alimentaţie pentru sugari şi copii.
9. Rata mortalităţii infantile, în special sub 50/1000.
10. Speranţa de viaţă – în special peste 60 ani.
11. Procentul analfabeţilor în populaţia adultă bărbaţi/femei.
12. Produsul naţional brut pe cap de locuitor.

Monitorizarea şi evaluarea prin Programul Internaţional Integrat de Intervenţie asupra

bolilor netransmisibile se bazează pe un protocol şi ghid de aplicare a acestuia (Leparski şi
Nüssel, 1987).

Evaluarea sistemelor naţionale de sănătate prin compararea rezultatelor cu standardele a

fost propusă de Cumper (1991). Autorul crede că SNS poate fi apreciat prin compararea
informaţiilor bazale privind rezultatele (informaţii privind activităţile, resursele, organizare şi
managementul, ale îngrijirilor, norme de acces, standarde financiare şi administrative,
standarde bazate pe cecerea consumatorilor). Metodologia a fost propusă pentru evaluarea
serviciilor de sănătate din Jamaica, realizată între anii 1983-1985 de către Serviciul de
Evaluare şi Planificare din Ministerul Sănătăţii – Jamaica şi Centrul de Evaluare şi Planificare
al Şcolii de Igienă şi Sănătate Publică, Londra.

Alţi indicatori ai stării de sănătate

Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a susţinut un program de dezvoltare a

unor indicatori sociali şi de sănătate. Jazairi (1976) a publicat inducatorii dezvoltaţi de
Programul OECD, cu o trecere în revistă a monitorizării duratei de viaţă, a intervalului de
viaţă sănătoasă, a calităţii asistenţei medicale şi distribuţiei acesteia, a integrării sociale în
cazul handicapurilor.
Secţia de Sociologie Medicală a Asociaţiei Medicale Americane a decis în 1971 să examineze
indicatorii de evaluare ai politicilor de sănătate şi ai practicii medicale. Elinson şi Siegman (1979) au

7
publicat rapoarte analizate într-un seminar pe aceeşi temă la Şcoala de Sănătate Columbia. Cele 12
rapoarte au fost încadrate în cinci categorii:
1. indicatori socio-medicali de sănătate;
2. măsurători legate de etapele vieţii;
3. aplicaţii ale indicatorilor socio-demografici;
4. indicatori ai sănătăţii dentare;
5. metodologii de perspectivă.

Denver (1980) a propus conceptul de epidemiologie holistică - analiză a sănătăţii

comunitare revizuind dezvoltarea şi utilizarea indicatorilor stării de sănătste. Printre alte tipuri
de indicatori ai stării de sănătate s-au aflat:
 mortalitatea specifică pe vârste;
 mortalitatea corectată;
 indicatorii deceselor evitabile şi anii de viaţă pierduţi.

S-au recomandat în special evaluarea specifică a bolilor, indicele de risc pentru sănătate,
indicele Q (utilizat pentru a decide programele prioritare), speranţa de viaţă şi speranţa de
viaţă corectată, indicele de mortalitate şi indicii socio-economici.

Obiectivele OMS: atingerea de către toţi cetăţenii în anul 2000 a unui nivel de sănătate
care să le permită o viaţă socială şi economică productivă, a stimulat interesul pentru noi
indicatori de sănătate şi sisteme informaţionale. Murnaghan (1981) a analizat activităţile de
dezvoltare a indicatorilor şi sistemelor informaţionale pentru SPT 2000:

 clarificarea naturii şi scopurilor indicatorilor;

 integrarea indicatorilor sociali şi de sănătate;
 informaţii speciale pentru ţările în curs de dezvoltare.

Conceptele informaţionale şi metodologia pentru ţările în curs de dezvoltare sunt:

 măsurarea stării de sănătate – supravieţuirea şi durata de viaţă (utilitatea generală,

accesibilitatea datelor privind mortalitatea, clasificarea socio-economică a diverselor
variabile, mortalitatea perinatală şi statistica cauzelor de deces);
 durata de viaţă sănătoasă (măsurarea specifică a morbidităţii, a incapacităţii de boală, a
creşterii şi dezvoltării copiilor, a condiţiilor sociale şi economice);
 măsurarea serviciilor de sănătate )acoperire, disponibilitate, accesibilitate şi
acceptabilitate, utilizare, finanţare, eficacitate, evaluarea stării de sănătate,
măsurătorile de proces şi evenimente santinelă).
Raportul asupra dezvoltării globale (Banca Mondială, 1993), foloseşte indicatorul GBD –
Global Burden of Disease – exprimat prin ponderea globală a bolii. Acest indicator a fost calculat
pentru principalele regiuni economice ale lumii, inclusiv fostele ţări socialiste din Europa. GBD a
fost dezvoltat în colaborare cu OMS, pentru a cuantifica pierderile din durata de viaţă datorate

8
 îmbolnăvirilor, măsurate în « ani de viaţă pierduţi ». « Disability adjusted life year » (DALY)
este o unitate folosită pentru a măsura atât ponderea globală a bolii, cât şi eficacitatea
intervenţiei, aşa cum rezultă din reducerea consecinţelor bolii. Exprimarea se face în valoarea
prezentă a anilor viitori de viaţă sănătoasă care sunt pierduţi ca urmare a deceselor premature
sau a îmbolnăvirilor survenite într-un an anume.

Indicatori de înrăutăţire, incapacitate şi handicap

Clasificarea Internaţională a indicatorilor de afectare a incapacităţii şi handicapului ca

suma efectelor anatomice, fiziologice şi biologice ale bolii. Incapacitatea este definită ca
impactul bolii asupra capacităşii de a îndeplini diverse acţiuni în mod corespunzător condiţiei
umane. Handicapurile sunt impactele primelor două categorii asupra rolurilor individului în
societate şi sunt specifice la nivel individual.

Clasificarea dimensiunilor incapacităţii include: locomoţia, atingerea şi întinderea,

dexteritatea, văzul, auzul, capacitatea de autoîngrijire, contingenţa, comunicarea,
comportamentul şi funcţia intelectuală.
Dimensiunile handicapului acoperă funcţiile de supravieţuire: orientare, independenţă fizică,
mobilitate, ocupaţie, integrare socială şi autosusţinerea economică.

Metodele de măsurare şi apreciere a incapacităţii şi handicapului au fost desrise, de

către Ibrahim (1980). Aceasta consideră necesară adăugarea unui indice de securitate
clasificării OMS. Modelul său IDH (impairement-disability- handicap) ia în considerare
efectele pe cinci niveluri:

 nivel biologic;
 nivel anatomic/fiziologic;
 nivel de incapacitate;
 nivel de handicap;
 ponderea globală a bolii.

9
 2. STATICA POPULAŢIEI

Prof. Dr. Mihai Grigorie Marcu

Obiective pedagogice:
1. Cunoaşterea surselor de date referitoare la populaţie
2. Cunoaşterea modalităţilor de stabilire a principalelor caracteristici ale populaţiei:
 numărul populaţiei
 repartiţia teritorială a populaţiei
 structura populaţiei:
- pe vârste
- pe sexe
- piramida populaţiei
- după starea civilă
- după caracteristici socio-economice
 cunoaşterea implicaţiilor staticii populaţiei
- demografice
- economice
- asupra sistemului de sănătate.

Demografia - termen care provine de la grecescul demos - popor şi graphos - a descrie,

defineşte ştiinţa care se ocupă cu studierea populaţiei din două puncte de vedere:
a) statica populaţiei - care analizează populaţia sub raportul numărului, distribuţiei
geografice, structurii după diverse caracteristici demografice (sex, grupă de vârstă, stare
civilă, etc.) şi socio-economice (ocupaţie, nivel de instruire, etc.)
b) dinamica populaţiei (sau micşcarea populaţiei) care abordează populaţia sub
raportul schimbărilor survenite în numărul şi structura populaţiei ca urmare a naşterilor,
deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor - mişcarea naturală - şi a transformărilor apărute ca
urmare a schimbărilor temporare sau permanente ale domiciliului - mişcarea migratorie a
populaţiei.
Cunoaşterea particularităţilor structurii (staticii) şi mişcării (dinamicii) populaţiei este
deosebit de importantă atât pentru medicii care asigură asistenţa medicală cât şi pentru cei
care sunt puşi în situaţia de a lua decizii în domeniul ocrotirii sănătăţii.

10
 Sursele de date pentru analiza staticii şi dinamicii populaţiei

Populaţia unei ţări sau a unui teritoriu poate fi considerată ca un sistem caracterizat
prin intrări (naşteri şi imigrări) şi prin ieşiri (decese, emigrări).
Schematic sursele pentru cunoaşterea şi analiza staticii şi dinamicii populaţiei sunt
reprezentate de:
A. Sistemul curent de raportare a datelor în cadrul sistemului informaţional al ţării.
Acest sistem permite să se obţină date în legătură cu numărul şi caracteristicile născuţilor vii,
a născuţilor morţi, a decedaţilor. Se mai pot obţine date suplimentare asupra puterii de
reproducere a populaţiei - respectiv a numărului de avorturi spontane, la indicaţia medicului,
sau la cerere.
Documentele purtătoare de informaţii sunt reprezentate de certificatul medical
constatator al născutului viu, certificatul medical constatator al născutului mort şi certificatul
medical constatator al decesului. Pe baza acestora, la oficiile de stare civilă, se completează
documentele specifice (actele de stare civilă şi buletinele statistice).
B. Statistica stării civile-furnizează date referitoare la principalele evenimente demografice:
naşteri, decese, căsătorii, divorţuri. Documentele purtătoare de informaţii sunt constituite de
actele de stare civilă (certificatul de naştere, deces, căsătorie, divorţ), care se completează, cu
excepţia divorţului, în momentul producerii evenimentului şi buletinele statistice demografice.
In ţara noastră se utilizează 5 tipuri de buletine statistice (buletin statistic de naştere - născuţi
vii, buletin statistic de naştere - născuţi morţi, buletin statistic de deces, buletin statistic de
căsătorie şi buletin statistic de divorţ). Aceste documente sunt completate de către Oficiile de
stare civilă (cu excepţia celor referitoare la divorţ).
Buletinele statistice completate sunt trimise la Direcţiile Judeţene de Statistică şi de
aici la Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice. Rezultatele prelucrării
informaţiilor existente în aceste documente sunt publicate în Anuarul Statistic al României
şi/sau Anuarul Demografic al României.
Migraţia internă - înţeleasă ca mişcarea populaţiei cu schimbarea domiciliului stabil -
este consemnată în momentul producerii, de către organele Ministerului de Interne pe
“Buletinul statistic pentru schimbarea domiciliului” şi aceste documente sunt trimise către
Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice care prelucrează datele.
C. Anchetele demografice - Complexitatea fenomenelor demografice, condiţionarea
lor multiplă a impus cu necesitate organizarea unor studii speciale: anchete demografice.
Anchetele demografice constituie singurele modalităţi de a obţine date referitoare la
condiţionarea diverselor fenomene demografice, la legătura existentă între variabilele
demografice şi cele socio-economice, psihologice, la motivaţia unui anumit comportament, la
opinia individului sau familiei în probleme de dimensiune şi structură a familiei etc.
Anchetele demografice se pot efectua pe colectivităţi generale sau pe eşantioane, colectivităţi
reprezentative din populaţie.

11
 1. Numărul populaţiei
Număr înregistrat. Numărul populaţiei se stabileşte prin recensământ. Recensământul
populaţiei poate fi definit ca fiind observarea statistică care are ca obiect înregistrarea la un
moment dat a întregii populaţii a unei ţări, consemnându-se cu această ocazie şi o serie de
caracteristici demografice şi socio-economice ale populaţiei.
Altă definiţie = Recensământul populaţiei poate fi definit ca fiind observarea statistică
al cărui scop este stabilirea pe întreg teritoriul unei ţări, la un moment dat, după un program
unitar, a numărului şi structurii populaţiei după principalele sale caracteristici demografice,
economice şi socio-culturale.
În afara recensămintelor, numărul populaţiei poate fi estimat, calculat şi proiectat.
Număr calculat sau estimat. In anii care urmează unui recensământ, numărul
populaţiei se calculează pornind de la cifra exactă a populaţiei stabilită la recensământ la care
se adaugă născuţii vii şi se scad decedaţii. Această metodă de calcul este valabilă în ipoteza în
care migraţia externă este considerată nulă.
Între 2 recensăminte numărul populaţiei poate fi estimat prin metoda interpolării.
Principiul metodei interpolării constă în calcularea sporului mediu anual al populaţiei între
cele 2 recensăminte şi adăugarea acestuia de atâtea ori câţi ani au trecut din momentul
primului recensământ şi până în anul de studiu. Această metodă de calcul porneşte de la
ipoteza că în decursul întregii perioade scurse între cele 2 recensăminte, populaţia a cunoscut
un ritm de creştere constant, fără oscilaţii mari de la un an la altul.
Ex.: Să se estimeze numărul de locuitori din localitatea “X” în anul 1971 ştiind că la
recensământul din 1966 localitatea avea 10500 locuitori şi la cel din 1977 11600 locuitori.
În perioada 1966-1977 numărul de locuitori a crescut cu 1100, deci cu un spor mediu
anual de 100 locuitori.
În 1971 - numărul de locuitori va fi egal cu 10500 + (100 x 5) = 11000 locuitori.
Pornind de la aceleaşi date se poate estima numărul de locuitori în anul 1978 prin
metoda extrapolării.
Principiul metodei extrapolării constă în calcularea sporului mediu anual al populaţiei
între 2 recensăminte şi adăugarea acestuia, la valoarea ultimului recensământ, de atâtea ori,
câţi ani s-au scurs din momentul celui de al doilea recensământ până în anul de studiu.
Populaţia anului 1978 va fi:
11600 + 100 = 11700 locuitori.
În afară de numărul populaţiei înregistrat la recensământ şi cel calculat sau estimat, în
sănătatea publică se mai utilizează şi numărul proiectat al populaţiei. Proiecţia populaţiei

12
presupune utilizarea unor tehnici deosebit de complexe, chiar modelarea matematică pentru
estimarea evoluţiei viitoare a populaţiei sub raportul ei numeric.
În calculul diverşilor indicatori folosţi în studiul dinamicii populaţiei se utilizează
noţiunea de “populaţie medie sau număr mediu al populaţiei pentru perioada dată”.
Numărul mediu al populaţiei pentru o perioadă dată se poate calcula prin mai multe
metode:
a) medie aritmetică simplă

Px + Px + 1
P = ---------------
2
unde P = populaţia medie
Px = populaţia la începutul interviului
Px + 1 = populaţia la sfârşitul interviului
b) medie geometică
P =  Px + Px + 1
Mai există şi alte metode de calcul, dar mult mai complexe.

2. Repartiţia teritorială a populaţiei - studiază răspândirea populaţiei pe un teritoriu

dat, în mod obişnuit aceasta se suprapune unităţile administrativ- teritoriale.
Repartiţia teritorială a populaţiei se studiază cu ajutorul următorilor indici:
2.1. - ponderea populaţiei cu domiciliul stabil în mediul U sau R
2.2. - distribuţia populaţiei în funcţie de tipul şi mărimea localităţilor
2.3. - indici de densitate.

2.1. Ponderea populaţiei cu domiciliul stabil în mediul U/R se calculează astfel:

Pu Pr
% U = ------- x 100 % R = ------ x 100
P P
unde P = populaţia totală
Pu = populaţia care locuieşte în mediul U
Pr = populaţia care locuieşte în mediul R

România la 1 iulie 2000 avea 22,4 milioane locuitori, iar ponderea populaţiei care
locuia în mediul U (în municipii şi oraşe) a fost 54,8%. Tendinţa fenomenului este de

13
descreştere a proporţiei populaţiei care locuieşte în zonele urbane ca urmare a inversării
fluxului de migraţie internă (dinspre U spre R) după 1999.(vezi tabelul nr. I.1)
Tabelul nr. I.1 Evoluţia ponderii populaţiei din mediul urban (municipii şi oraşe) în
România în perioada 1912-1992 (la recensăminte)
Anul de recensământ Ponderea populaţiei
urbane (%)
1912 16,3
1930 21,4
1948 23,4
1956 31,3
1966 38,2
1977 47,5
1992 54,3
Sursa: Anuarul statistic al României 1997
2.2. Informaţii asupra distribuţiei teritoriale a populaţiei se obţin din analiza repartiţiei
populaţiei în funcţie de tipul şi mărimea localităţilor de reşedinţă (vezi tabelul nr. I.2)

Tabelul nr. I.2 Distribuţia municipiilor şi oraşelor în funcţie de numărul populaţiei

1 ianuarie 2001
Număr locuitori Nr. municipii şi oraşe Număr locuitori
Total 265 12.256.140
Sub 10.000 72 501.258
10.000 - 19.999 85 1.166.695
20.000 - 49.000 62 1.963.497
50.000 - 99.999 22 1.695.189
100.000 - 1999.999 12 1.729.395
200.000 --299.999 4 907.939
300.000 - 399.999 7 2.295.555
400.000 şi peste 1 1.966.612
Sursa: Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, 2001

Tabelul nr.I.3 Repartiţia comunelor după numărul de locuitori

1 ianuarie 2001
Număr locuitori Număr comune Populaţia
Total 2.686 10.174.317
Sub 1.000 54 39.627
1.000 - 2.999 1.047 2.259.876
3.000 - 4.999 979 3.773.313
5.000 - 6.999 405 2.347.400
7.000 - 8.999 144 1.122.944
9.000 - 9.999 22 208.894
10.000 - 11.999 23 250.932

14
 12.000 şi peste 12 171.331
Sursa: Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice, 2001
2.3. Densitatea populaţiei se exprimă prin frecvenţa populaţiei (P) pe unitatea de
suprafaţă (Km2) şi este egală cu:
P
D = ----
S
unde D = densitatea populaţiei
P = populaţia
S = suprafaţa exprimată în Km2.
Inversul acestui raport poartă numele de indice de arealitate.
S
Indice de arealitate = ----
P
În mod curent, în cazul indicelui de arealitate suprafaţa se exprimă în hectare.
În 1997 indicele de densitate a populaţiei în România a avut valoarea de 95,4
loc./Km2, iar cel de arealitate 0,0104 Km2/loc.
Pentru a obţine o imagine a impactului populaţiei asupra resurselor agricole şi
economice se calculează indicele de densitate fiziologică ca un raport între numărul de
locuitori şi suprafaţa cultivată şi indicele de densitate agricolă ca un raport între numărul de
locuitori încadraţi în agricultură şi suprafaţa cultivată.
P
Indicele de densitate fiziologică = -----------------------
supraf. cultivabilă

P în agricultură
Indicele de densitate agricolă = --------------------------
supraf. cultivabilă
3. Structura populaţiei pe sexe.
Analiza structurii populaţiei pe sexe se justifică pe de o parte prin particularităţile
biologice, de reactivitate în caz şi faţă de îmbolnăvire, sociale şi culturale pe care le au
indivizii celor două sexe şi pe de ală parte prin funcţiile şi rolurile pe care le au în familie şi
societate.
Ea este descrisă cu ajutorul unor indici simpli.
3.1. ponderea populaţiei feminine sau masculine:
PF(M)
PPF(M) = ----------- x 100
P
unde PF = nr. loc. de sex feminin
PM = nr. loc. de sex masculin
P = populaţia totală

15
În 2001 populaţia feminină reprezintă 51,1% din întreaga populaţie.

3.2. indicele de masculinitate (I.M.) - defineşte numărul de persoane de sex masculin care
revin la 100 sau 1.000 de persoane de sex feminin.
PM
I.M. = --------- x 100 sau 1.000
PF
Într-o populaţie dată, în timp, indicele de masculinitate are o anumită stabilitate.
Valoarea indicelui de masculinitate în România este prezentată în tabelul nr. I.4.

Anul Indicele de masculinitate

1990 97,37
1991 97,32
1992 96,66
1993 96,52
1994 96,36
1995 96,36
1996 96,13
1997 95,96
Tabelul nr. I.4 Indicii de masculinitate pentru populaţia din România
pe perioada 1990 - 1997
Oscilaţii mari în nivelul indicelui de masculinitate apar numai ca urmare a intervenţiei
unor factori perturbatori (de ex. războiul). Exemplificăm această afirmaţie prin evoluţia
indicelui de masculinitate în perioada 1930 - 1992 (vezi tabelul nr. I.5).

Anul Indicele de masculinitate

1930 96,57
1948 93,56
1956 94,69
1966 95,88
1977 96,36
1992 96,66
Tabelul nr. I.5 Evoluţia indicelui de masculinitate în România
în perioada 1930 - 1992 (la recensăminte)
Grupa de vârstă influenţeză puternic indicele de masculinitate. La naştere valoarea
acestui indice este relativ constantă în jur de 105 - 106.
Evoluţia normală a mortalităţii, prin fenomenul de supramortalitate masculină, face ca
la diverse grupe de vârstă să apară dezechilibre; valorile indicelui de masculinitate scad pe
măsura înaintării în vârstă. In populaţiile îmbătrânite, la grupele înaintate de vârstă, se observă
o netă predominenţă a persoanelor de sex feminin.

16
3.3. Indicele de feminitate (I.F.) este imaginea în oglindă a indicelui de masculinitate; el se
calculează în special pentru născuţii vii:
PF
I.F. = ---------- x 100 sau 1.000
PM
Valoarea indicelui de feminitate se utilizează în proiecţiile demografice.

3.4. Excedentul femeilor - se determină după formula:

PF - PM
E.F. = ------------- x 100
P

4. Structura populaţiei pe grupe de vârstă.

Dintre aspectele staticii populaţiei, structura acesteia pe grupe de vârstă este elementul
esenţial. In analiza structurii populaţiei pe grupe de vârstă trebuie să se ţină cont pe de o
parte de “efectul de vârstă” şi pe de altă parte de “efectul de generaţie”. Fenomenele de
fertilitate şi mortalitate cunosc o mare variabilitate în funcţie de vârstă - “efect de vârstă”.
Generaţiile îşi au şi ele propria istorie - unele generaţii sunt afectate de războaie, altele de
calamităţi naturale, etc. - “efectul de generaţie”.
În analiza populaţiei se pot utiliza grupele de vârstă cincinale (0-4; 5-9; 10-14,........80-
84, 85 şi peste), decenale (0-9; 10-19, .....80 şi peste) sau grupele mari de vârstă (copii 0-14
ani, adulţi 15-59 ani şi vârstnici 60 de ani şi peste). Datorită prelungirii procesului de
şcolarizare şi a speranţei de viaţă la naştere, azi se folosesc tot mai mult grupele de vârstă 0-
19 ani - copii, 20-64 ani-adulţi şi 65 ani şi peste - vârstnici.
Grafic structura populaţiei pe grupe de vârstă se reprezintă sub forma piramidei
vârstelor. Piramida vârstelor poate fi construită pe ani de vârstă sau pe grupe cincinale sau
decenale de vârstă.
În piramidă, populaţiile sunt reprezentate prin suprafeţele unor dreptunghiuri care au
ca laturi:
 pe axa ordonatelor mărimea intervalului de vârstă utilizat (1,5,10 ani)
 pe axa absciselor, numărul observat al populaţiei (când intervalul de vârstă este 1
an) sau numărul mediu al populaţiei pentru intervalul luat în studiu (5 sau 10 ani).

Suprafaţa dreptunghiului este proporţională cu numărul de locuitori. Clasic, în partea

stângă a piramidei se reprezintă populaţia de sex masculin şi în partea dreaptă cea de sex
feminin.
În alegerea scărilor utilizate pe abscisă şi ordonată trebuie să se ţină cont de
recomandarea ca baza piramidei să fie egală cu 1/3 din înălţimea ei. In reprezentarea structurii
populaţiei pe grupe de vârstă prin piramida vârstelor, de obicei, populaţia iniţială se reduce la
10.000 sau 100.000. Această reducere se face prin aplicarea unei reguli de trei simple.

În tabelul nr.I.6 este prezentată populaţia la 1 iulie 2000, pe sexe şi grupe de vârstă
cincinale, în cifre absolute şi reduse la 100.000.

17
Grupa de M F Raport de
vârstă Cifre abs. la 100.000 Cifre abs. la 100.000 masculinit.
0-4 587.945 2620,6 556.880 2482,2 105,6
5-9 624.211 2782,3 594.056 2647,9 105,1
10 - 14 883.893 3939,8 851.095 3793,6 103,9
15 - 19 847.520 3777,6 814.258 3629,4 104,1
20 - 24 998.473 4450,5 956.964 4265,5 104,3
25 - 29 918.654 4094,7 888.071 3958,4 103,4
30 - 34 932.903 4158,2 904.616 4032,1 103,1
35 - 39 646.851 2883,2 638.337 2845,2 101,3
40 - 44 792.644 3533,0 802.201 3575,6 98,8
45 - 49 783.446 3492,0 808.910 3605,5 96,9
50 - 54 642.407 3863,4 680.099 3031,4 94,5
55 - 59 501.655 2236,0 559.066 2491,9 89,7
60 - 64 563.911 2513,5 670.626 2989,2 84,1
65 - 69 487.701 2173,8 607.413 2707,4 80,3
70 - 74 381.583 1700,8 510.249 2274,3 74,8
75 - 79 233.083 1038,9 364.946 1626,7 63,9
80 - 84 77.208 344,1 141.918 632,6 54,4
85+ 64.766 288,7 114.646 519,9 55,5
49.891,1 50.108,9
10.968.854 11.466.351
Tabelul nr. I.6 Populaţia României la 1 iulie 2000
Sursa: Intitutul Naţional de Statistică şi Studii Economice “Populaţia - 1 iulie, 2000”, 2001
Pentru detaliere, să luăm populaţia 0 - 4 ani de sex masculin.

Vârsta Cifre absolute Cifre reduse

la 100.000
0 ani 205.616 953,70
1 an 198.815 922,15
2 ani 202.402 938,79
3 ani 186.868 866,74
4 ani 191.636 888,85
Total 985.337 4.570,23

18
Numărul redus la fiecare an de vârstă se obţine astfel:
Nr. locuitori de o anumită vârstă şi sex x 100.000
------------------------------------------------------------
Nr. total de locuitori

Pentru vârsta de “o” ani la sexul masculin vom avea:

205.616 x 100.000
-------------------------- = 953,70
21.559.910
Numărul redus de locuitori astfel obţinut va determina lungimea dreptunghiului
corespunzător, iar lăţimea va fi egală cu intervalul de vârstă. In graficul sunt reprezentate
grafic, la baza piramidei vârstelor, populaţiile în vârstă de 0 - 4 ani.
În cazul utilizării grupelor cincinale sau decenale de vârstă, numărul redus al
populaţiei grupei trebuie transformat în număr mediu pe an de vârstă, valoare care va
determina lungimea dreptunghiului a cărei lăţime este egală cu intervalul de vârstă utilizat.
Pentru exemplul nostru această lungime este: numărul redus al grupei de vârstă 0 - 4 ani, sex
masculin devizat la 5 4570,23 : 5 = 914,04.
Aceeaşi transformare trebuie efectuată şi în cazul grupelor de vârstă deschise. De
exemplu la vârful piramidei, ultimul interval de vârstă este de 100 de ani şi peste redus la
100.000 locuitori 0,47 este distribuit în mod uniform pe o durată de 5 ani.
Analiza formei piramidei vârstelor permite identificarea unor particularităţi ale
populaţiei respective.

19
 Figura nr. I.2
Clasic se descriu 4 tipuri ale piramidei vârstelor:
a) piramida în formă de “accent” (triunghi) cu baza largă şi un vârf ascuţit,
caracteristică pentru populaţiile tinere;
b) piramida în formă de “stog” caracteristică pentru populaţiile cu o fertilitate ridicată
şi un proces de îmbătrânire mediu;
c) piramida în formă de “urnă” specifică pentru populaţiile cu fertilitate scăzută şi cu
un proces de îmbătrânire accentuat;
d) piramida în formă de “treflă” reflectă o populaţie îmbătrânită care cunoaşte în
ultima perioadă o puternică întinerire ca urmare a creşterii fertilităţii.

Factorii care influenţează forma piramidei sunt: natalitatea, mortalitatea şi migraţia.

Natalitatea - numărul de născuţi vii determină baza piramidei vârstelor; el furnizează
şi materialul asupra căruia îşi vor exercita acţiunea celelalte 2 fenomene demografice cu
influenţă asupra structurii populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe: mortalitatea şi migraţia.
Pentru a evidenţia impactul fertilităţii şi mortalităţii asupra structurii pe grupe de vârstă a
populaţiei pot fi utilizate 2 metode:
a) dacă indicii de fertilitate şi mortalitate rămân constanţi pe o durată îndelungată de
timp rezultă o populaţie cu o structură pe vârstă constantă denumită “populaţie stabilă”.
Pentru a evidenţia influenţa acestor indici asupra structurii pe grupe de vârstă a populaţiei se
compară modele ale populaţiei stabile obţinute prin utilizarea de diferite nivele ale fertilităţii
şi/sau mortalităţii;
b) a doua metodă constă din utilizarea “metodei componentelor şi tehnicile de
proiecţie a populaţiei”. Numărul probabil al populaţiei este stabilit în condiţiile utilizării unor
nivele variate în timp ale indicilor de fertilitate şi mortalitate. Proiecţiile populaţiei sunt utile
deoarece ele evidenţiază modul în care reacţionează o populaţie căreia i se atribuie, pentru o
perioadă dată de timp, nivele ipotetice ale fertilităţii şi mortalităţii.
Ambele metode pot fi utilizate ţinând sau nu cont de migraţie.
Influenţa scăderii mortalităţii asupra structurii pe grupe de vârstă a populaţiei depinde
de modelul de evoluţie al indicilor de supravieţuire a diferitelor grupe de vârstă. Dacă
probabilităţile de supravieţuire cresc în special pentru grupele de vârstă înaintată, proporţia
vârstnicilor în populaţie se majorează, iar dacă supravieţuirea se măreşte la copii şi tineri
creşte proporţia acestora în populaţie.

20
 5. Structura populaţiei în funcţie de starea civilă.
Conform prevederilor legislaţiei din ţara noastră, starea civilă poate fi: necăsătorit (ă),
căsătorit (ă), văduv (ă), divorţat (ă). Noţiunea de stare civilă se utilizează numai după vârsta
de 15 ani, limită inferioară de vârstă la care este permisă căsătoria.
Pentru studierea structurii populaţiei în funcţie de starea civilă se recomandă utilizarea a mai
multor indici:
5.1. Structura populaţiei în funcţie de starea civilă
Nr. persoane căsătorite
% persoane căsătorite = ------------------------------- x 100
P 15 ani şi peste
La fel se calculează ponderile populaţiei necăsătorite, văduve şi divorţate în raport cu
populaţia de 15 ani şi peste.
5.2. Pentru a evidenţia particularităţile repartiţiei populaţiei în funcţie de starea civilă
la cele două sexe şi la diversele grupe de vârstă se poate calcula structura populaţiei în funcţie
de caracteristica analizată, pentru cele două sexe, şi în cadrul fiecărei grupe de vârstă.
6. Repartiţia populaţiei în funcţie de participarea la viaţa economică
În orice ţară populaţia luată în totalitate este consumatoarea bunurilor materiale, dar
numai o parte din ea participă direct la producerea bunurilor şi serviciilor consumate.
Populaţia activă sau economic activă este constituită din totalitatea persoanelor care
exercită o profesiune, la care acolo unde este cazul se adaugă persoanele aflate în şomaj. In
cadrul populaţiei active nu sunt incluşi elevii, studenţii şi femeile care prestează activitate
numai în familie.
Populaţia ocupată este alcătuită din persoanele care au o ocupaţie. Ea este egală cu
populaţia activă minus şomeri.
Partea din populaţie care nu exercită nici o activitate, alcătuită de obicei din copii şi
vârstnici, constituie populaţia inactivă.
Definiţiile prezentate sunt preluate din documentele ONU. Pe plan internaţional, cu
toate încercările făcute, se mai menţin încă diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul diverselor
categorii de populaţie enunţate mai sus.
Repartiţia populaţiei în funcţie de participarea la viaţa economică se apreciază cu
ajutorul unor indici:
6.1. Indicele de activitate:
P activă
I.A. = ------------ x 100
P
6.2. Indicii de activitate specifică pe sexe (indicele de activitate masculină, feminină):

P masculină activă
I.A.M. = ------------------------ x 100
P masculină

21
 P feminină activă
I.A.F. = ------------------------ x 100
P feminină

6.3. Indicele de activitate specifică pe grupe de vârstă

P activă de o anumită grupă de vârstă
I.A. vârstă = --------------------------------------------- x 100
P din grupa de vârstă respectivă

6.4. Curba de activitate - este reprezentarea grafică a indicilor de activitate specifică pe

grupe de vârstă.
7. Implicaţiile staticii populaţiei
7.1. Implicaţiile demografice
Fenomenele demografice (mortalitatea, natalitatea, fertilitatea, divorţialitatea,
nupţialitatea) sunt puternic influenţate de structura pe grupe de vârstă şi sexe a populaţiei.
Nivelul lor variază în funcţie de cele două caracteristici.
Creşterea ponderii populaţiei vârstnice (60 ani şi peste) evidenţiază îmbâtrânirea
demografică a populaţiei.
Din punctul de vedere a ponderii populaţiei vârstnice în structura populaţiei totale se
consideră că : o populaţie este tânără dacă ponderea persoanelor de 65 de ani şi peste este sub
4% ; - este adultă dacă vârstnicii deţin un procent între 4 şi 7%; - este bătrână - dacă vârstnicii
deţin o pondere peste 7%.
Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen specific ţărilor dezvoltate din punct de vedere
economic. Ea se însoţeşte de scăderea fertilităţii, de creşterea mortalităţii, generale chiar dacă
mortalităţile specifice pe grupe de vârstă se menţin în limite constante, de scăderea populaţiei
active şi de creşterea sarcinilor care îi revin pentru întreţinerea unui număr mai mare de
locuitori.
Distribuţia populaţiei pe medii intervine şi ea în determinarea unui anumit nivel al
fenomenelor demografice. Nivelul natalităţii şi mortalităţii în populaţia urbană este mai scăzut
decât în cea rurală, pe când nupţialitatea cunoaşte o evoluţie inversă. Planificarea familiară îşi
face locul mai întâi în mediul urban şi ulterior în mediul rural.
7.2. Implicaţiile economice ale staticii populaţiei.
Dintre multiplele caracteristici ale staticii populaţiei trei pot fi considerate ca având implicaţii
economice importante:
 densitatea populaţiei în raport cu resursele;
 indicele de dependenţă;
 ponderea populaţiei active.

22
Relaţiile dintre populaţie şi dezvoltarea economică sunt prezentate pe larg în capitolul 1.
7.3. Implicaţiile staticii populaţiei pentru serviciile de sănătate.
Aspectele staticii populaţiei, descrise anterior îşi au fiecare unul sau mai multe reflexe
asupra stării de sănătate, cu implicaţii consecutive asupra serviciilor de sănătate. Acţiunile
asupra stării de sănătate pot fi directe, vizibile imediat, sau, cel mai adesea mediate efectele
lor fiind indirecte şi mai dificil de sesizat.
Numărul populaţiei - nu are un efect direct asupra stării de sănătate, dar o poate
influenţa în cadrul existenţei unui dezechilibru între acesta şi condiţiile de mediu şi igienico-
sanitare existente. Fenomenul este vizibil în cazul creşterii numărului populaţiei într-un
teritoriu fără ca acesta să fi fost pregătit pentru a face faţă numărului mare de locuitori.
Un aspect mai direct al legăturii între numărul populaţiei şi serviciile de sănătate este
unul organizatoric şi anume corelarea cu numărul de medici, de cadre medii şi auxiliare
sanitare, de paturi de spital, etc., în funcţie de numărul populaţiei care urmează a fi deservită.
Densitatea populaţiei poate avea un efect sanogenetic dar şi patogenetic.
O densitate mare a populaţiei permite asigurarea ei cu servicii medicale mai
diversificate, o accesibilitate mai mare, distanţa de la locuitor la servicii fiind mică. In acelaşi
timp este permisă şi o supraveghere eficientă a condiţiilor de igienă a mediului, alimentare,
etc.
Pe de altă parte, densitatea mare a populaţiei favorizează extinderea epidemiilor de
boli transmisibile, creşte pericolul poluării mediului, cu toate consecinţele asupra stării de
sănătate a populaţiei.
Implicaţiile caracteristicii “densitatea populaţiei” asupra serviciilor de sănătate sunt multiple:
 amplasarea unităţilor medico-sanitare se pot face în funcţie de densitatea populaţiei, astfel
încât să se asigure, pe cât este posibil o distanţă cât mai redusă între populaţie şi aceste
unităţi, mărind astfel accesibilitatea;
 dotarea unităţilor medico-sanitare se face în concordanţă cu densitatea populaţiei;
 densitatea populaţiei influenţează alegerea formei organizatorice celei mai adecvate şi mai
eficace;
 în zonele de densitate mare a populaţiei, datorită problemelor de igienă deosebită care
apar, este necesară infiinţarea de unităţi care să fie în măsură să supravegheze condiţiile
igienico-sanitare şi să rezolve problemele care se ivesc.
Structura populaţiei pe diverse caracteristici, grupe de vârstă, sexe, medii, stare civilă,
participare la procesul de producţie şi activităţi socio-culturale - are o influenţă deosebită
asupra stării de sănătate. Astfel structura pe grupe de vârstă şi sexe este responsabilă în mare
măsură de particularităţile morbidităţii pe sexe şi grupe de vârstă. De asemenea,
particularităţile bio-psiho-fiziologice ale diverselor grupe de vârstă şi sexe stabilesc cadrul
serviciilor medicale necesare.

23
 Implicaţiile structuri pe grupe de vârstă şi sexe a populaţiei asupra seviciilor medicale se
pot schematiza astfel:
 normarea personalului medico-sanitar este diferită pentru copii, populaţia încadrată în
muncă faţă de restul populaţiei;
 dotarea unităţilor medico-sanitare variază în funcţie de grupele de vârstă deservite;
 anumite grupe de vârstă au prioritate în asistenţa medicală: copii 0-1 an, 1-4 ani, populaţie
de vârstă şcolară, femeile de vârstă fertilă, populaţia în vârstă de muncă şi încadrată în
producţie - priorităţi pentru a căror rezolvare trebuie individualizate unităţi şi activităţi
specifice;
 predominenţa sexului feminin în anumite ramuri de producţie (industria textilă şi a
confecţiilor, învăţământ, ocrotirea sănătăţii, etc.) pune probleme deosebite prin patologia
specifică şi pentru asistenţa medicală la locul de muncă.

Structura populaţiei pe medii - în linii generale, mediul urban asigură populaţiei o stare de
sănătate mai bună, prin posibilitatea asigurării unor condiţii de igienă şi de trai superioare
celor din rural, cât şi o mai bună asigurare cu servicii medicale. Implicaţiile pentru starea de
sănătate a populaţiei şi pentru serviciile de sănătate sunt aceleaşi ca şi cele prezentate la
caracteristica densitate mare a populaţiei. La acestea se adaugă consecinţele legate de atracţia
populaţiei din rural în urban, fenomen care pune probleme complexe de adaptare la noul stil
de viată. Se observă şi o modificare a comportamentului demografic cu consecinţe negative
asupra indicatorilor demografici ai reproducerii populaţiei.
Structura populaţiei de profesii influentţează evident starea de sănătate a populaţiei
atât prin posibilitatea apariţiei bolilor şi accidentelor profesionale sau în legătură cu munca,
cât şi prin patologia specifică diverselor grupe de populaţie delimitate prin caracteristica
profesiune.
Aceste situaţii au determinat înfiinţarea în mediul industrial a unor servicii medicale
proprii, cu caracteristici şi sarcini bine conturate, menite să rezolve problemele specifice
medico-sanitare şi de igienă ale populaţiei încadrate în producţie (dispensare medicale de
întreprindere, dispensare-policlinici şi spitale industriale, servicii de medicina muncii, etc.).

24
 3. MIŞCAREA NATURALĂ A POPULAŢIEI
(REPRODUCEREA POPULAŢIEI)

Dr. Adriana Vasile

Mişcarea naturală a populaţiei sau reproducerea populaţiei reprezintă fenomenul de

reînnoire permanentă a populaţiei datorită intrării unei generaţii noi în fiecare an în populaţie
şi a ieşirii, în medie, a unei generaţii prin deces. Prin urmare, mişcarea naturală a populaţiei
prezintă două componente: natalitatea şi mortalitatea.
În sens restrâns, prin reproducerea populaţiei se înţelege componenta pozitivă a
procesului de mişcare naturală, constând din sporirea numerică a efectivelor ca urmare a
naşterii de născuţi vii.

NATALITATEA SI FERTILITATEA
Fertilitatea reprezintă problema centrală a demografiei aşa cum atitudinea faţă de
natalitate rămâne principalul criteriu de definire a politicii demografice a oricărei ţări, de
încurajare a natalităţii sau de limitare a ei. Evenimentul biologic “naşterea”, în aparenţă, se
află sub semnul unui număr mare de factori economici, sociali, culturali, frecvenţa naşterilor
în populaţia unei ţări reflectând de fapt modele culturale în care sunt implicate instituţii
sociale, atitudini şi valori, societatea în întregul ei. Demograful şi sociologul american
Norman B. Ryder spunea, în anul 1959: “Nu există în istoria personală un eveniment mai
semnificativ pentru viitor decât acela de a deveni părinte şi nu este o normă de comportament
mai importantă pentru supravieţuirea societăţii decât o fertilitate adecvată”.
Trecând de la naştere ca eveniment biologic la considerarea naşterilor ca fenomen
demografic în populaţii sau subpopulaţii sau în perioade diferite de timp, se constată variaţii
datorate condiţionării social-economice a acestor evenimente. Prin urmare, naşterea exprimă
în maniera cea mai expresivă caracterul dual al fenomenelor demografice: biologic şi social.
Rezultă că analiza demografică trebuie să recurgă la modele şi teorii sociologice şi economice
pe baza cărora să poată explica tipologia fertilităţii, a relaţiilor complexe care există între
variabilele demografice şi cele sociale. Altcumva, va fi greu de înţeles de ce fertilitatea este
mai mare în ţările mai puţin dezvoltate şi înregistrează o tendinţă de scădere în ţările
dezvoltate, de ce, în cadrul unei ţări, fertilitatea înregistrează diferenţe în distribuţia pe medii
sociale (urban/rural), în profil teritorial sau de ce variază pe categorii sociale.
În studiul natalităţii şi fertilităţii se întâlnesc un număr mare de noţiuni, concepte şi
indici, prezentarea succintă a acestora fiind indispensabilă.
Produsul de concepţie – rezultatul fecundării unui ovul de către un spermatozoid,
care a parcurs perioada de gestaţie şi care se soldează prin naştere născut viu, născut mort sau
avort.

25
 Născutul viu – produsul de concepţie expulzat sau extras complet din corpul mamei,
indiferent de durata gestaţiei care, după această separare, respiră sau manifestă orice semn de
viaţă, cum ar fi bătăile inimii, pulsaţiile cordonului ombilical sau contracţia musculară
dependentă de voinţă, indiferent dacă cordonul ombilical a fost secţionat sau nu sau placenta a
fost eliminată sau nu.
Născutul mort – produsul de concepţie care provine dintr-o sarcină de peste 28 de
săptămâni şi care, după separarea completă de corpul matern nu manifestă nici un semn de
viaţă. Determinarea duratei sarcinii este adesea dificilă. Se preferă drept criteriu o informaţie
indirectă, cum este greutatea fătului de peste 1000 de grame sua o lungime de peste 35 cm.
Avorton – produsul de concepţie care provine dintr-o sarcină cu o durată mai mică de
28 de săptămâni şi care, după extragerea completă din corpul matern nu manifestă nici un
semn de viaţă. Din acelaşi motiv ca mai sus, se poate utiliza drept criteriu o greutate mai mică
de 1000 de grame sau o lungime mai mică de 35 cm.
Naşterea – evenimentul expulzării unui produs de concepţie după o perioadă a sarcinii
mai mare de 28 de săptămâni. Numărul naşterilor nu coincide în mod necesar cu numărul
născuţilor vii, deoarece există pe de o parte posibilitatea unor naşteri multiple şi, pe de altă
parte, riscul apariţiei născuţilor morţi.
Rangul naşterii – exprimă a câta naştere (vie sau nu) a mamei este cea în cauză.
Rangul născutului - exprimă al câtelea născut viu sau mort este născutul considerat
în suita celor pe care i-a născut mama.
Intervalul protogenezic – este durata medie dintre căsătorie şi naşterea primului
copil.
Intervalele intergenezice – sunt duratele medii care separă naşterile de rang succesiv
(durata medie între prima şi a doua naştere, a doua şi a treia, ş.a.m.d.).
Contingent fertil – cuprinde populaţia masculină în vârstă de 18-54 de ani şi
populaţia feminină în vârstă de 15-49 de ani. In practică, datorită influenţei nesemnificative a
efectivului şi structurii contingentului fertil masculin asupra fenomenului demografic al
născuţilor vii, analiza reproducerii populaţiei se concentrează exclusiv asupra contingentului
fertil feminin.
Fecunditatea – capacitatea fiziologică a femeii, a cuplului de a procrea.
Fertilitatea – capacitatea fiziologică a femeii, a cuplului de a concepe, păstra şi naşte
un născut viu. Este manifestarea efectivă a fecundităţii femeii, cuplului, măsurată prin
numărul de copii obţinuţi.
Comportament reproductiv – atitudinea unui cuplu faţă de propria reproducere,
adică faţă de dimensiunea finală a familiei.
Planificare familială (planning familial) – în mod obişnuit se înţelege “controlul
conştient al fertilitaţii adoptat de cupluri care trăiesc într-o uniune sexuală stabilă” (E.
Grebenik, 1974). Concret, aceasta înseamnă determinarea conştientă de către cuplu a
numărului total de copii şi a eşalonării în timp a naşterii acestora. După V. Trebici şi colab.,
noţiunea ar trebui să aibă un conţinut ceva mai larg, definiţia propusă fiind: “planificarea
familială este determinarea conştienţă, liberă, de către cuplu a numărului de copii şi a
eşalonării naşterilor, ţinând seama de modelele şi valorile existente în societate, dezvoltarea
armonioasă a familiei, îmbunătăţirea nivelului de trai, ocrotirea sănătăţii şi asigurarea

26
educaţiei familiei”. Planificarea familială este un model cultural, determinat de numeroşi
factori. Exercitarea planificării familiale presupune trei condiţii: cunoaştere, atitudine şi
practicare, în sensul că trebuie să existe o informaţie adecvată, urmată de o motivaţie pentru
adoptarea deciziei de a avea un anumit număr de copii, precum şi disponibilitatea mijloacelor
de a putea pune în practică o asemenea decizie. Convenţional, aceste mijloace se împart în
contraceptive şi abortive. Gradul de extindere a planificării familiale variază de la o ţară la
alta, iar în cadrul populaţiei unei ţări, de la o categorie socială la alta, diferenţiat pe medii
sociale, nivel de instruire etc. Acest lucru este foarte important pentru a înţelege fertilitatea
diferenţială.

A. Natalitatea reprezintă fenomenul demografic al născuţilor vii înregistraţi într-o

populaţie definită, într-o perioadă dată de timp. Intensitatea fenomenului este măsurată cu rata
brută de natalitate care exprimă frecvenţa născuţilor vii la 1000 de locuitori pentru perioada
calendaristică considerată (an, semestru, trimestru, lună).
Informaţiile necesare pentru calcularea indicatorului sunt:
 numărul de născuţi vii;
 numărul de locuitori (fie numărul mediu anual, fie numărul de locuitori la mijlocul
anului calendaristic – 1 iulie, cel mai frecvent utilizat datorită variaţiilor efectivului
populaţiei ca urmare a mişcării demografice).
Sursele de informaţii:
 statistica stării civile (pentru născuţii vii);
 statistica curentă (pentru populaţie).
Formula de calcul:
nr. n. vii
RBN = --------------x 1000
nr. loc.

Avantajele ratei brute de natalitate sunt reprezentate de:

 simplitatea calculului;
 disponibilitatea datelor în condiţiile înregistrărilor de tip exhaustiv.
Dezavantajele decurg, în principal, din faptul că numitorul raportului nu exprimă populaţia
expusă riscului de naştere şi din dependenţa faţă de structura populaţiei. Altfel spus, dacă
dintr-o populaţie efectivul persoanelor de sex feminin de vârstă fertilă (15-49 ani) diferă faţă
de o altă populaţie, indicele brut de natalitate va diferi, chiar dacă în ambele situaţii se vor
naşte anual acelaşi număr mediu de descendenţi. Acest dezavantaj este comun tuturor
indicatorilor bruţi şi se corectează prin indici mai elaboraţi sau prin metoda de standardizare a
structurilor. Cu toate acestea, rata brută de natalitate este utilă, fiind întâlnită în toate
statisticile naţionale şi internaţionale, pentru identificarea tendinţelor generale în evoluţia
fenomenului şi, împreună cu rata brută de mortalitate este folosită pentru periodicizarea
istoriei demografice şi descrierea “tranziţiei demografice”.

27
 Evoluţia natalităţii
Conform datelor din literatura de specialitate, nivelul maxim al reproducerii umane se
situează în jurul valorii de 50 de născuţi vii la 1000 de locuitori pe an. Asemenea valori s-au
întâlnit în trecutul ţărilor astăzi dezvoltate economic, şi se mai înregistrează încă valori
apropiate şi astăzi în unele ţări mai puţin dezvoltate. Din a doua jumătate a secolului XIX, în
ţările care au început să se dezvolte economic, pe măsura industrializării, urbanizării şi
ridicării nivelului de instrucţie, reproducerea umană a început să diminue. Factorii care au
acţionat au fost numeroşi şi cu acţiune câteodată contradictorie de la un teritoriu la altul.
Dintre aceştia cităm:
 intensificarea şcolarizării şi prelungirea progresivă a duratei studiilor;
 ocuparea femeii în viaţa economică şi socială;
 avansarea vârstei medii la căsătorie şi instabilitatea familiei prin divorţ;
 schimbarea comportamentului reproductiv al populaţiei migrate din mediul rural în
mediul urban, populaţie care a împrumutat destul de rapid comportamentul populaţiei
urbane, caracterizat printr-un nivel redus de reproducere;
 ridicarea nivelului de cultură care a avut drept consecinţă apariţia unei atitudini
conştiente faţă de reproducere şi descendenţi;
 scăderea mortalitaţii la descendenţi ceea ce implică creşterea numărului membrilor
familiei;
 creşterea costului de întreţinere a unui copil în condiţiile trecerii de la economia agrară
a familiei la familia ocupată în industrie;
 creşterea mai rapidă a cerinţelor decât a posibilităţilor de satisfacere a acestora
(accentuarea diferenţelor dintre cantitatea şi varietatea bunurilor produse şi
posibilităţile de achiziţionare a acestora).
Toţi aceşti factori, la care am mai adăuga, în epoca modernă, cunoaşterea şi răspândirea
metodelor contraceptive, au acţionat, în general, în sensul scăderii natalitaţii, prin intervenţia
voluntară a cuplurilor asupra contracepţiei. Creşterea nupţialitaţii, scurtarea perioadei de
alăptare, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, în general, în special a femeilor, au
reprezentat factori care au avut un efect opus, dar de o importanţă mai mică. Importanţă
majoră în stabilirea nivelului reproducerii populaţiei are şi politica statului care prin măsuri
economice, sociale, legislative şi educaţionale poate interveni în modelarea fenomenului.
Nivelurile iniţial ridicate ale natalitaţii nu au fost capabile să genereze şi sporirea
rapidă a numărului populaţiei, deoarece au coexistat nivele aproape tot atăt de ridicate ale
mortalităţii (rata brută de mortalitate). Cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
consecinţă a industrializării, urbanizării, creşterii nivelului de trai şi apoi a altor succese în
domeniul ştiinţelor medicale, mortalitatea a început să diminue ca intensitate în ţările
considerate astăzi dezvoltate. Abia după un oarecare interval de timp a fost antrenată şi
natalitatea în tendinţa de scădere.

28
 Între cele două războaie mondiale ambii indicatori tind să se stabilizeze şi să evolueze
paralel. Dupa cel de-al doilea război mondial şi până în prezent rata de natalitate coboară
continuu, ajungâd în Europa în jurul valorii de 11.7o/oo (1995).
Evoluţia natalităţii în România a urmat aceeaşi tendinţă descrisă pentru ţările
europene avansate, dar cu o întârziere, datorită dezvoltării economice şi industrializării tardive
(grafic nr.1).
În perioada 1930 – 1935 nivelele depăşeau 30‰. In perioadal celui de-al doilea război
mondial ritmul reproducerii scade datorită dezorgănizării familiilor determinate de strămutări,
concentrări, mobilizări, de scăderea nupţialităţii, precum şi a climatului psihologic de teamă şi
incertitudine. Pentru această perioadă nu se cunosc valorile exacte ale ratei de natalitate. După
terminarea războiului, reproducerea populaţiei este reluată cu o intensitate sporită, nivelul
ratei crescând în anul 1949 pâna la valoarea de 27.6 o/oo. Urmează apoi o perioadă de
descreştere a valorii, întreruptă în unii ani de redresări ale indicelui. Din 1957, în condiţiile
practicării întreruperilor chirurgicale ale cursului sarcinii la cerere, scăderea natalităţii a fost
mai rapidă astfel încât în anul 1966 se înregistrează cea mai mică valoare - 14.3 o/oo. In acel an,
prin Decretul 770/1966, se interzice avortul chirurgical. Consecinţa acestei măsuri coercitive a
fost creşterea bruscă a nivelului fenomenului în 1967 – 27.4 o/oo. In perioada următoare, în
condiţiile unei politici demografice pronataliste şi a menţinerii măsurilor legislative amintite
anterior, s-a constatat o evoluţie a fenomenului asemanatoare cu cea înregistrată în perioada
1957-1966, respectiv o tendinţă de scădere continuă, dar într-un ritm ceva mai lent,
ajungându-se în 1983 la valoarea din 1966. Ca urmare a unor noi măsuri coercitive, după
anul 1983 nivelul fenomenului cunoaşte o uşoară tendinţă de creştere ajungând la valori de 16
o
/oo în 1986, pentru ca în perioada 1986-1989 să se menţină la valori relativ constante. In 1990,
ca urmare a liberalizării avorturilor şi a programului naţional de planning familial, nivelul
ratei de natalitate a scăzut la 13.6 o/oo (grafic nr.2). După 1990, se înregistrează o scădere
continuă a valorii indicatorului ajungând în anul 1996 la 10.2 o/oo. In următorii ani (1997-
2000) rata brută de natalitate s-a situat la nivele constante – 10.5‰.
Variaţii ale ratei de natalitate în funcţie de unele caracteristici.
a. Distribuţia pe medii sociale a valorilor ratelor de natalitatea se caracterizează prin
nivele mai ridicate în mediul rural până în anul 1976. Dupa 1976 pâna în anul 1988 s-au
înregistrat în mod constant valori mai mari pentru ratele de natalitate din mediul urban faţă de
cele din mediul rural. Incepând cu anul 1989, frecvenţa născuţilor vii la 1000 de locuitori a

29
fost mai mare în mediul rural, astfel în 2000, rata brută de natalitate a fost de 12.3‰ în mediul
rural şi de 8.9‰ în urban (graficele nr. 1 şi 2).

Evolutia ratei de natalitate, Romania, 1930 - 1989

44

40

36

32

28
n .v ii/1 0 0 0 lo c .

24 Total
Urban
20 Rural

16

12

ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 1

Evolutia ratei de natalitate, Romania, 1990 - 2000

15.5

14

12.5
n.vii/1000 loc.

11
Total
Urban
Rural
9.5

6.5

5
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
ani
Sursa datelor: INS

30
 Grafic nr. 2

b. În profil teritorial tendinţa istorică în România este aceea a unei reproduceri mai
scăzute în judeţele din vestul ţării.
Pentru anul 2000, judeţele cu valori mai mici faţă de valoarea pe ţară au fost:
Municipiul Bucureşti (7.8‰), Cluj (8.8‰), Teleorman (8.9‰), Caraş-Severin şi Hunedoara
(9.0‰). La polul opus s-au situat judeţe din Moldova: Vaslui (14.6‰), Iaşi (13.8‰),
Botoşani (13.5‰), Suceava (13.3‰).
c. Structura născuţilor vii în funcţie de sex se caracterizează printr-o pondere mai
mare a născuţilor de sex masculin – 51.5% din totalul născuţilor vii înregistraţi în Romănia,
anul 2000.
B. Fertilitatea
Fertilitatea, fenomenul demografic al născuţilor vii în populaţia feminină de vârstă
fertilă (15-49 de ani), permite o mai bună aprofundare a studiului reproducerii popuaţiei.
Indicatorii folosiţi pentru măsurarea fenomenului sunt mai omogeni şi mai puţin
influenţaţi de structura populaţiei. În analiza fertilităţii există două modalităţi de abordare:
 transversală (măsurarea, descrierea şi analiza fertilităţii la un moment dat, de regulă
un an calendaristic);
 longitudinală (studiul fertilităţii pe o generaţie); abordarea longitudinală se poate
realiza prospectiv sau retrospectiv.
1. În analiza transversală a fertilităţii se calculează următorii indicatori:
a. Rata generală de fertilitate (RGF) exprimă frecvenţa născuţilor vii la 1000 de
femei de vârstă fertilă (15-49 de ani).
Dezavantajele indicatorului constă în faptul că numitorul indicatorului se referă la
femei de vârstă 15-49 de ani, incluzând femei necăsătorite, căsătorite, văduve şi divorţate,
deci cu probabilităţi diferite de a naşte nascuţi vii. De asemenea, unele femei sunt fecunde,
altele (o pondere mică) sunt sterile. Valoarea ratei de fertilitate generală este influenţată atât
de fertilităţile specifice pe grupe de vârstă cât şi de structura pe grupe de vârstă a populaţiei
feminine.
Prin urmare, un următor pas în măsurarea, descrierea şi analiza fertilităţii îl reprezintă
calcularea unor indici mai detaliaţi.
b. Rata specifică pe vârstă a fertilităţii reprezintă raportul dintre numărul de născuţi
vii aduşi pe lume de femei de o anumită vârstă şi numărul femeilor de vârsta respectivă. Se
pot calcula pe grupe anuale (mai rar) sau pe grupe cincinale de vârstă (cel mai frecvent).
Distribuţia ratelor de fertilitate pe grupe de vârstă redă expresiv tipul de fertilitate
caracteristic populaţiei luate în studiu. Astfel, dacă fertilitatea maximă se înregistrează la
grupa de vârstă 20-24 de ani, vorbim de tipul de fertilitate “precoce”. Dacă grupa de vârstă
modală este 25-29 de ani, tipul de fertilitate sugerat este “tardiv” sau “întârziat”, în timp ce, în

31
situaţiile în care ratele de fertilitate înregistrează nivele apropiate pentru grupele de vârstă
“20-24” şi “25-29” tipul de fertilitate este “intermediar” sau “mediu”.

În general, pe măsura dezvoltării socio-economice a societăţii, a prelungirii perioadei

de instrucţie profesională, cu efect asupra deplasării vârstei la căsătorie către vârstele 24-25 de
ani pentru femei, există tendinţa de a se trece de la modelul de fertilitate “precoce” –
predominent în zilele noastre, către tipul de fertilitate “întârziată” prin tipul de fertilitate
“intermediară”.
În cazul României, ratele de fertilitate specifică pe grupe de vârstă ilustrează existenţa
încă a unui model de fertilitate precoce, valoarea maximă fiind înregistrată la grupa de vârstă
20-24 de ani (grafic nr.3). Analizând însă evoluţia fertilităţilor pe grupe de vârstă în timp
(grafic nr.4), se constată tendinţa de apropiere de modelul de fertilitate intermediară, deoarece
diferenţele între nivelul fertilităţii la grupa “20-24” şi “25-29” au tendinţa de diminuare, mai
ales în mediul urban. In paralel se înregistrează, în ultimii ani, tendinţa de creştere a valorilor
ratelor de fertilitate la grupele de vârstă 30-34 şi 35-39 de ani şi de scădere la grupa 15-19 ani.
Trebuie precizat faptul că un model de fertilitate “precoce” creşte perioada fertilă, favorizând,
teoretic, reproducerea lărgită a populaţiei.
Fertilitatea, în ansamblu, este dependentă şi de structura populaţiei feminine de vârstă
fertilă (15-49 ani) în funcţie de starea civilă. In funcţie de starea civilă a mamei se determină
intensitatea fertilitaţii conjugale (legitime) şi extraconjugale (nelegitimă).
Rata de fertilitate conjugală exprimă frecvenţa născuţilor vii a mamelor căsătorite în
subpopulaţai feminină de vârstă fertilă (15-49 ani) căsătorite. Similar, rata de fertilitate
nelegitimă se obţine raportând numărul de născuţi vii de către mame cu alte stare civilă decât
“căsătorite” la numărul de femei de vârstă fertilă (15-49 ani) care nu au statut de “căsătorite”.
În România, ca de altfel în majoritatea ţărilor, fertilitatea extraconjugală deţine o
pondere mică, practic neglijabilă. Acest aspect atrage atenţia asupra faptului că nivelul
fertilitaţii generale este determinat şi de ponderea femeilor căsătorite din totalul femeilor de
vârstă fertilă. Cu alte cuvinte, este scos în evidenţă şi rolul fenomenului nupţialităţii în
evoluţia fertilităţii şi deci a frecvenţei născuţilor vii într-o populaţie. De fapt, nivelul ratei de
natalitate este determinat de un factor calitativ, reprezentat de intensitatea fertilităţii generale
şi de doi factori cantitativi, externi fenomenului: structura pe sexe a populaţiei şi ponderea
populaţiei feminine fertile din totalul populaţiei feminine.
Elementele de măsurare şi analiză a fertilităţii prezentate până acum conduc către
ideea că apar o serie de factori cantitativi (ce ţin de structura populaţiei) a căror influenţă
trebuie măsurată pentru a nu desprinde concluzii eronate atunci când se compară fertilitatea
înregistrată în populaţii diferite d.p.d.v. al caracteristicilor “timp” sau “spaţiu”. In acest scop,
se recomandă a fi aplicate metodele de standardizare a fertilităţii. Compararea fertilităţilor pe

32
judeţe, medii, localităţi, ţări trebuie să se facă cu ajutorul ratelor standardizate de fertilitate,
rate care reţin numai influenţa factorului/factorilor calitativ/calitativi, permiţând o analiză
fundamentată ştiinţific.

Ratele de fertilitate pe grupe de varsta si medii, Romania, 2000

140

120

100

80
n.vii/1000 femei pe grupe
de varsta Total
60 Urban
Rural

40

20

0
15-19
20-24
25-29
30-34
35-39
grupe de varsta 40-44
Sursa datelor: INS 45-49

Grafic nr. 3

33
 Fertilitatea pe grupe de virsta, Romania, 1990-2000

150

135

120

105
n. vii/1000 femei

90 15-19

20-24

75 25-29

30-34

60 35-39

40-44

45 40-44

30

15

0
1990 1991 1992 1993 1884 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Sursa datelor : INS ani

Grafic nr. 4
c. Calendarul fertilităţii reprezintă distribuţia născuţilor vii după vârsta la naştere a
mamelor, respectiv a ratelor de fertilitate specifică pe grupe de vârstă. Este necesar pentru
determinarea vârstei medii şi mediane la naştere. Vârsta medie la naştere a mamelor este un
indicator care are importanţă pentru determinarea tipului de fertilitate. De asemenea, acest
indicator este folosit ca măsură a distanţei între două generaţii, la calculul valorilor populaţiei
stabile etc. Pentru România, vârsta medie la naştere oscilează în jurul valorii de 26 de ani,
înregistrându-se tendinţa de creştere în ultimii 10 ani (24.5 ani în 1991 comparativ cu 25.5 ani
în 2000).
Vârsta medie a mamelor la naşterea copiilor este influenţată de distribuţia născuţilor
după rangul acestora, de structura în funcţie de starea civilă, de vârsta la căsătorie etc.
d. Distribuţia născuţilor vii după rangul lor permite desprinderea unor aspecte
importante pentru aprecierea fenomenului de reproducere (natalitate, fertilitate).
În statistica ţării noastre distribuţia născuţilor vii după rang se evidenţiază pentru
fiecare nivel, până la rangul al 8-lea şi peste. De asemenea, distribuţia născuţilor vii după rang
este corelată cu distribuţia după vârsta mamei la naştere.
Ponderea cea mai mare o deţin născuţii vii de rang I (51.5%), urmată de cea a
născuţilor de rang II (29.4%). Prin urmare, peste 80% din născuţii vii ai anului 2000
reprezintă rangurile unu şi doi. Dacă adăugăm faptul că în acelaşi an născuţii vii ale căror
mame aveau vârsta sub 30 de ani reprezentau 80.3%, avem o informaţie valoroasă despre
modelul fertilităţii populaţiei României: este de tip precoce, concentrată pe rangurile unu şi
doi, deci cu o dimensiune relativ redusă.
Comparând cu anul 1990, se constată o creştere a proporţiei născuţilor vii de
rang I în timp ce ponderea născuţilor vii de rang III şi peste înregistrează o tendinţă de
scădere.

34
 Rang n.viu 1965 1970 1980 1990 2000
(% din total (% din total (% din total (% din total (% din total
n.vii) n.vii) n.vii) n.vii) n.vii)
Primul 43.2 31.6 42.5 43.5 51.5
Al 2-lea 30.2 30.0 28.2 29.0 29.4
Al 3-lea 11.8 19.0 12.3 12.1 9.2
Al 4-lea 5.9 10.7 6.4 6.3 4.2
Al 5-lea 3.2 4.0 3.8 4.3 2.2
Al 6-lea 2.0 1.9 2.5 2.2 1.4
Al 7-lea 1.4 1.1 1.7 1.1 0.8
Al 8-lea şi 2.3 1.7 2.6 1.5 1.3
peste
Nedeclarat - - - - -
Rangul 2.2 2.4 2.3 2.16 1.89
mediu
Rata de 14.5‰ 21.1‰ 18.0‰ 13.6‰ 10.5‰
natalitate

Tabel nr. I.7 - Distribuţia născuţilor vii în funcţie de rang, rangul mediu al născuţilor vii
şi rata de natalitate, România, anii 1965, 1970, 1980, 1990 şi 2000

Rangul mediu al născuţilor vii, calculat pentru un an calendaristic, aproximează

“descendenţa finală” în optica analizei transversale (de moment). Analiza evoluţiei în timp a
modificărilor survenite în structura născuţilor vii după rang, precum şi evoluţia rangului
mediu al născuţilor vii aduce elemente suplimentare în cunoaşterea tendinţelor natalităţii.
Urmărind datele din tabelul nr.1 constatăm existenţa unei corelaţii între structura născuţilor vii
după rang şi intensitatea natalităţii, evidenţiată prin evoluţia în acelaşi sens – descrescător, a
nivelurilor ratei de natalitate şi cele ale rangului mediu, adică scăderea natalitaţii este însoţită
de scăderea valorii rangului mediu al născuţilor vii prin creşterea ponderii născuţilor vii de
rangul I, ceea ce reflectă orientarea populaţiei României către familia de tip restrâns din punct
de vedere al componenţei.
c. Rata totală de fertilitate (RTF) sau suma naşterilor reduse (SNR) sau indicele
conjunctural al fertilitaţii reprezintă unul din principalii indicatori de măsurare a intensităţii
fertilităţii de moment (transversale). Reprezintă numărul mediu de copii pe care l-ar naşte o
generaţie fictivă de 1000 de femei (sau o femeie dintr-o generaţie fictivă de 1000 de femei) în
condiţiile unui model dat de fertilitate specifică pe grupe de vârstă şi în absenţa mortalităţii.
După anul 1989, în România, valoarea acestui indicator înregistrează o tendinţă de scădere.
Astfel, nivelul ratei totale de fertilitate în 1989 a fost de 2.2, pentru ca în 1990 să scadă la 1.8,
iar din anul 1993 până în anul 2000 se menţine la valoarea de 1.3.
Pe medii sociale se înregistrează diferenţe în sensul unei valori mai mari în mediul
rural – 1.7 comparativ cu cea obţinută pentru mediul urban – 1.0.

35
 d. Indicii de reproducere permit o apreciere sintetică a fenomenului.
Întregul comportament reproductiv este sintetizat în numărul mediu de descendenţi de
sex feminin pe care o femeie îi naşte în perioada fertilă. In situaţia în care, în medie, o femeie
naşte mai mult de o fetiţă, deci generaţia-mamă a fost înlocuită de o generaţie-fiică cu un
efectiv mai mare, asistăm la o reproducere lărgită. Dacă numărul mediu de fetiţe născute de o
femeie în cursul perioadei fertile este subunitar, generaţia-mamă este înlocuită de o generaţie-
fiică mai redusă numeric, modelul de reproducere fiind de tip “îngust”. Valoarea unitară
indică o populaţie staţionară.
În practică, indicele de reproducere cel mai adesea folosit este rata brută de
reproducere care reprezintă numărul mediu de fete pe care le-ar naşte o generaţie de femei
care ar fi supuse unui model dat de fertilitate specifică şi nu ar fi supuse riscului mortalităţii
(de la naştere până la vârsta de 50 ani).
Pentru calcularea acestui indicator, datele necesare sunt:
 rata totală de fertilitate;
 ponderea sexului feminin la naştere.
Formula de calcul:
RBR=RTF*ponderea sexului feminin la naştere
Rata netă de reproducere este bazată pe acelaşi principiu de calcul, dar cu luarea în
consideraţie şi a modelului de mortalitate specifică pe grupe de vârstă pentru populaţia
feminină fertilă (15-49 ani).

Începând cu anul 1990, rata brută de reproducere a înregistrat valori subunitare, ceea
ce caracterizează un model de reproducere îngust (din anul 1995, valoarea indicatorului este
de 0.6). Pentru anul 2000, distribuţia pe medii sociale a ratei brute de reproducere se
caracterizează printr-o valoare mult mai mică în mediul urban - 0.49 comparativ cu cea
calculată pentru mediul rural - 0.84. Judeţele care se caracterizează printr-un model de
reproducere lărgit, rata brută de reproducere fiind supraunitară sunt: Vaslui (1.31), Botoşani
(1.16) şi Iaşi (1.15).
2. Analiza longitudinală a fertilităţii constă în abordarea fenomenului pe generaţii
sau cohorte reale ceea ce implică, în primul rând asigurarea informaţiilor necesare pentru
observarea longitudinală (prospectivă sau retrospectivă) şi constă în urmărirea unei generaţii
de femei în raport cu numărul de copii născuţi în fiecare an calendaristic, în fiecare interval de
vârstă.
Cele mai frecvente surse de informaţii necesare abordării longitudinale a fertilităţii
sunt reprezentate de recensământ sau anchete asupra fertilităţii când se reconstituie
“fertilitatea”, adică femeile supravieţuitoare la data recensământului sau anchetei declară din
memorie sau pe bază de documente numărul de născuţi vii în decursul vieţii lor, data naşterii
lor. Pe baza informaţiilor obţinute se reconstituie fertilitatea pe fiecare generaţie, rata totală de
fertilitate care reprezintă, de fapt, descendenţa finală reală a generaţiei, descendenţa la fiecare
vârstă etc.

36
FACTORII CARE INFLUENTEAZA FERTILITATEA
Factori demografici:
 structura populaţiei pe sexe;
 structura populaţiei feminine pe grupe de vârstă;
 intensitatea nupţialităţii şi a divorţialităţii.
Factori medico-biologici:
 sterilitatea feminină (primară şi secundară);
 sterilitatea masculină;
 patologia genitală;
 igiena sexuală.
Factori sociali:
 prelungirea şcolarizării;
 gradul de angajare a femeilor în activităţile socio-economice;
 apartenenţa la o anumită categorie socială şi mobilitatea între aceste categorii.
Migraţia populaţiei ca fenomen de masă determinat de factorii politici, economici,
sociali sau culturali.

Factori legislativi:
 prevederile Codului muncii şi Codului familiei;
 sistemul de alocaţii pentru copii;
 programe de protecţie materno-infantilă;
 politica de planificare familială inclusiv legislaţia privind avorturile.
Factori subiectivi care pot fi înglobaţi în noţiunea de planificare familială:
 atitudinea faţă de copii, existenţa sau lipsa unei atitudini conştiente faţă de numărul
copiilor doriţi şi realizaţi şi faţă de creşterea copiilor realizaţi;
 numărul de copii doriţi;
 numărul de copii realizaţi;
 metodele şi mijloacele contraceptive;
 motivaţiile subiective ale comportamentului demografic.
Factori locali-tradiţionali legaţi de specificul dezvoltării istorice a zonei, nivelul cultural,
obiceiuri locale, religie.
Toţi aceşti factori au acţionat, în general, în direcţia scăderii nivelului reproducerii, prin
intervenţia voluntară a cuplurilor asupra concepţiei.
Un efect opus, dar de o importanţă mai mică, l-ar juca statusul familial. Din acest punct de
vedere, o influenţă favorabilă asupra fertilităţii ar avea:
 producerea căsătoriilor la vârsta maximă de fecunditate a femeii (sau cu puţin înainte);
prin urmare o vârstă medie la căsătorie mai mică;

37
  pondere mare a femeilor căsătorite din totalul femeilor de vârstă fertilă (15-49 de ani)
adică o intensitate mare a nupţialităţii;
 stabilitatea familiei, adică o frecvenţă mică a divorţurilor.
Printre factorii care influenţează natalitatea şi fertilitatea am menţionat:
 fecunditatea – fenomenul demografic al sarcinilor înregistrate în populaţia feminină de
vârstă fertilă (15-49 de ani); intensitatea fenomenului se măsoară cu rata de
fecunditate, care reprezintă raportul (în promile) dintre numărul de sarcini (nr. născuţi
vii+numărul de născuţi morţi+numărul de avorturi) şi numărul de femei de vârstă
fertilă (15-49 de ani);
 nupţialitatea – fenomenul demografic al căsătoriilor înregistrate într-o populaţie dată,
într-o perioadă de timp (de obicei un an calendaristic); intensitatea fenomenului se
măsoară cu rata de nupţialitate care este raportul dintre numărul căsătoriilor şi numărul
de locuitori (exprimat în promile);
 divorţialitatea – fenomenul demografic al divorţurilor înregistrate într-o populaţie
dată, într-o perioadă de timp (de obicei un an calendaristic); fenomenul se măsoară, în
mod curent, cu rata de divorţialitate care măsoară frecvenţa divorţurilor la 1000 de
locuitori.

4 MORTALITATEA
Dr. Adriana Vasile
Mortalitatea, componenta negativă a mişcării naturale a populaţiei, reprezintă
fenomenul demografic al deceselor înregistrate într-o populaţie definită, într-o perioadă dată
de timp. Evenimentul demografic al acestui fenomen este decesul.
Decesul este evenimentul dispariţiei definitive a oricărui semn de viaţă în orice
moment după înregistrarea stării de născut viu.
Importanta studiului mortalităţii rezultă din faptul că:
 mortalitatea reprezintă un fenomen demografic cu implicaţii în creşterea numerică a
populaţiei şi în structura pe grupe de vârstă a populaţiei;
 indicatorii de măsurare a fenomenului fac parte din indicatorii demografici utilizaţi în
măsurarea stării de sănătate a unei populaţii;
 metodele de măsurare, descriere şi analiză a mortalităţii sunt utilizate pentru
identificarea problemelor de sănătate, ierarhizarea acestora şi stabilirea priorităţilor în
acţiunile de sănătate;

38
  pe baza rezultatelor obţinute în urma aplicării diferitelor metode de măsurare,
descriere şi analiză a mortalităţii se pot stabili obiective în cadrul programelor de
sănătate;
 serveşte în procesul de planificare sanitară;
 permite evaluarea eficacităţii activităţii sistemului de servicii sanitare.
Sursele de informaţii necesare măsurării şi analizei mortalitaţii sunt reprezentate de:
 statistica demografică, pe baza înregistrările totale şi continui ale deceselor la serviciul
de stare civilă de pe lângă primării, pe baza certificatului medical constatator al
decesului, document completat de medicul care a constatat decesul;
 statistica curentă privind numărul populaţiei şi structura populaţiei în funcţie de o serie
de caracteristici (sex, vârstă, mediu de rezidenţă etc.).
Metode de măsurare, descriere şi analiză
În analiza mortalităţii, la fel ca şi în cazul oricărui fenomen demografic, există două
modalităţi de abordare:
 transversală (sau de moment) – constă în măsurarea, descrierea şi analiza mortalităţii
într-o perioadă determinată de timp, de obicei un an calendaristic;
 longitudinală (prospectiv sau retrospectiv) - analiza mortalităţii este o analiză de
cohortă sau generaţie.
A. Analiza transversală a mortalităţii, deşi este mai puţin exactă deoarece sunt luate în
studiu decese aparţinând mai multor generaţii, fiecare generaţie fiind supusă acţiunii unor
factori de risc şi de protecţie diferiţi de cei care acţionează asupra altei generaţii, fiind mult
mai simplă comparativ cu abordarea longitudinală, este cea mai frecvent utilizată.
Indicatorii utilizaţi în măsurarea fenomenului, la fel ca şi în cazul altor fenomene
demografice şi de morbiditate, pot fi grupaţi în indicatori de intensitate, care măsoară
frecvenţa deceselor în populaţie (rate) şi indicatori de structură (ponderi, proporţii) care, în
cazul mortalităţii, se numesc letalităţi sau mortalităţi proporţionale.
Ratele de mortalitate, la rândul lor, pot fi grupate în rate brute de mortalitate şi rate
specifice. Ratele brute măsoară intensitatea fenomenului în populaţie:
 Rata brută de mortalitate (rata generală) (RBM) exprimă frecvenţa deceselor la 1000
de locuitori, calculându-se prin raportarea numărului total de decese dintr-un an
calendaristic la populaţia totală medie (de regulă, populaţia estimată la mijlocul
anului).

39
  Rata de mortalitate pe cauze medicale de deces reprezintă frecvenţa deceselor
determinate de o cauză la 100.000 de locuitori. Informaţiile necesare pentru calculul
indicatorului sunt: numărul de decese prin cauza “X” înregistrate într-un an
calendaristic şi numărul mediu al populaţiei (de regulă, numărul estimat la mijlocul
anului).
Avantajele ratelor brute constau în simplitatea şi marea lor putere de sinteză, reducând la
un singur număr toate informaţiile referitoare la mortalitate.
Nivelul şi mai ales evoluţia ratei brute trebuie însă interpretate cu prudenţă, având în
vedere limitele indicatorului legate mai ales de influenţa structurii populaţiei pe grupe de
vârstă (vârsta fiind cel mai important factor care influenţează riscul de deces).
Ratele specifice de mortalitate măsoară frecvenţa deceselor în subpopulaţii definite în
funcţie de un criteriu (sex, vârstă, mediu de rezidenţă, stare civilă etc) sau combinaţii ale
acestora (sex şi vârstă, sex şi mediu de rezidenţă, vârstă şi mediu de rezidenţă, sex, vârstă şi
mediu de rezidenţă etc), principiul de calcul fiind uşor de dedus, el fiind cel al unui indicator
de intensitate. Exemple de formule de calcul sunt prezentate în anexa I.1.
Pentru o analiză mai profundă a mortalităţii în funcţie de cauzele medicale de deces sunt
utilizate ratele de mortalitate specifică care măsoară frecvenţa deceselor determinate de o
cauză medicală într-o subpopulaţie definită. De exemplu: rata de mortalitate prin cauza “X”
pe sexe sau pe grupe de vârstă sau pe medii de rezidenţă. De asemenea, variabilei “cauza de
deces” i se poate asocia o combinaţie a variabilelor prezentate anterior (de exemplu, rata de
mortalitate prin cauza “X” pe sexe, grupe de vârstă şi medii sociale).
Ratele specifice de mortalitate permit stabilirea modelelor de mortalitate în funcţie de
caracteristicile luate în studiu, identificarea segmentelor populaţionale în care există probleme
de sănătate sub aspectul mortalităţii. Alături de alţi indicatori, ratele specifice de mortalitate
pot fi utilizate în procesul de identificare a problemelor de sănătate, ierarhizarea acestora şi
stabilirea priorităţilor, fiind incluse în grupa metodelor cantitative.
Indicatorii de structură (letalitaţi sau mortalitaţi proporţionale) reprezintă proporţii
ale deceselor de un anumit tip din totalul deceselor. Se poate calcula letalitatea pentru anumite
subpopulaţii definite după oricare din caracteristicile menţionate mai sus (sex, vârstă, mediu
social etc) sau pentru diferitele cauze de deces.
Fatalitatea este definită ca fiind fenomenul deceselor în subpopulaţia bolnavilor. Se
măsoară prin raportarea numărului total de decese înregistrate într-o perioadă dată de timp la
efectivul subpopulaţiei de bolnavi luată în studiu (“fatalitate generală”) sau prin raportarea
deceselor determinate de o anumită boală la numărul de bolnavi de boala respectivă
(“fatalităţi specifice”). La nivel de populaţie generală, de exemplu populaţia unui oraş sau
judeţ sau la nivel de ţară, obţinerea acestor indicatori este practic imposibilă datorită
dificultăţilor de obţinere a informaţiilor necesare (în primul rând cele privitoare la numărul de
bolnavi). Informaţiile privind fatalitatea unor boli întâlnite în literatura de specialitate sunt, de
regulă, rezultatul unor studii efectuate pe cohorte de bolnavi sau pot reprezenta rate de
40
mortalitate spitalicească în condiţiile în care fiecare spital calculează frecvenţa deceselor
înregistrate în rândul bolnavilor internaţi.
Metode de standardizare (corectare, ajustare) a mortalităţii
Utilizarea ratelor brute de mortalitate, fără o analiză detaliată a fenomenului, poate să
conducă la concluzii eronate în cazul când comparăm mortalitatea populaţiei în cadrul a două
sau mai multe populaţii (colectivităţi) diferite din punct de vederal structural. Problema
prezintă o mare importanţă deoarece indicatorul de mortalitate este utilizat uneori ca element
de referinţă în compararea nivelului de dezvoltare a diverselor populaţii (judeţe, teritorii, ţări).
Pe de altă parte, compararea intensitaţii mortalităţii în cadrul unor populaţii diferite,
folosind ratele specifice de mortalitate, este foarte dificilă, datorită numărului mare de niveluri
(valori) care trebuie comparate. De aceea, s-a căutat să se stabilească un indicator care să
beneficieze de puterea de sintetizare a ratei de mortalitate, dar care să elimine inconvenientele
legate de structura diferită a populaţiilor.
Un asemenea indicator este rata standardizată a mortalităţii. Ratele standardizate de
mortalitate sau indicatorii ajustaţi obţinuţi prin standardizare pot fi comparaţi între ei,
separându-se astfel efectul factorilor care condiţionează fenomenul, de influenţa unor
deosebiri în structura populaţiilor. Caracteristica structurală cu cea mai mare influenţă asupra
mortalităţii este distribuţia pe grupe de vârstă, de aceea ajustarea ratelor brute de mortalitate
(generală, pe cauze medicale de deces) se face de obicei în funcţie de această caracteristică şi
eventual şi de distribuţia pe sexe.
Există două metode de standardizare: directă (metoda populaţiei standard) şi indirectă
(metoda mortalităţii standard) care se pot aplica în funcţie de datele disponibile şi în funcţie
de dimensiunea (efectivul) populaţiilor de comparat.

Metoda directă (metoda populaţiei standard) se aplică atunci când se cunosc ratele
specifice pe grupe de vârstă în populaţiile de comparat şi când aceste rate se bazează pe un
număr de decese suficient de mare din punct de vedere statistic (practic, populaţiile de
comparat sunt cel puţin de ordinul sutelor de mii).
Principiul metodei constă în alegerea unei populaţii de referinţă, populaţia standard, cu o
anumită structură pe grupe de vârstă. Acestei populaţii i se aplică mortalităţile specifice pe
grupe de vârstă reale din fiecare populaţie pe care o comparăm obţinându-se astfel ratele
standardizate ale mortalitatii pentru populaţiile respective ca medii ponderate ale
mortalităţilor specifice pe grupe de vârstă (modelul observat de mortalitate) utilizând ca
ponderi proporţiile grupelor de vârstă din populaţia standard. Ratele standardizate astfel
calculate exprimă frecvenţa aşteptată a deceselor în ipoteza în care fiecare populaţie ar avea
aceeaşi structură pe grupe de vârstă, respectiv structura populaţiei de referinţă.
Metoda indirectă (metoda mortalităţii standard) se aplică atunci când se cunosc doar
ratele brute ale mortalităţii şi structurile pe grupe de vârstă ale populaţiilor de comparat sau

41
când populaţiile de comparat sunt relativ mici din punct de vedere numeric (de ordinul zecilor
de mii de locuitori sau mai mici), situaţie în care variaţia aleatorie a numărului de decese din
fiecare grupă de vârstă este mare.
Practic, pentru metoda indirectă se alege un model de mortalitate specifică pe grupe de
vârstă drept model de referinţă, standard. Acest model se aplică la structura pe grupe de vârstă
reală a fiecărei populaţii pe care o comparăm. Media ponderată a ratelor specifice de
mortalitate pe grupe de vârstă, având ca ponderi proporţiile reale ale fiecărei grupe de vârstă
în populaţiile de comparat, reprezintă frecvenţa aşteptată a deceselor (valoarea aşteptată a
mortalităţii) în ipoteza unui model standard de mortalitate specifică. Se face apoi raportul
dintre ratele brute ale mortalităţii reale (observate) în populaţiile comparate şi ratele aşteptate
ale mortalităţii.
Raportul rată mortalitate observată/rată mortalitate aşteptată, respectiv raportul dintre
numărul de decese observate şi numărul de decese aşteptate reprezintă raportul standardizat
al mortalităţii (RSM). El măsoară excesul de mortalitate înregistrat într-o populaţie faţă de un
model standard de mortalitate specifică.
Standardizarea este folosită practic în toate situaţiile în care se compară populaţii din arii
geografice diferite dar şi în cazul comparării nivelului mortalităţii unei populaţii la momente
diferite de timp, având în vedere că structura pe vârste a unei populaţii evoluează. De
menţionat că standardizarea se aplică nu numai pentru ratele brute de mortalitate, ci, în
general, ori de câte ori se doreşte să se compare corect indici bruţi proveniţi din populaţii
diferite din punct de vedere structural, cum ar fi cei de incidenţă, prevalenţă etc.

B. Analiza longitudinală a mortalităţii

Modalităţile de măsurare a mortalităţii prezentate mai sus se încadrează în categoria
abordărilor în optică transversală, tipul de măsurare şi descriere cel mai frecvent utilizat.
Pentru calcularea indicatorilor amintiţi se folosesc, aşa după cum am precizat, date privind
decesele din anul luat în studiu, sistematizate pe ani de vârstă sau grupe de vârstă. Dar
decesele înregistrate la o vârstă “x”, într-un an calendaristic provin din două generaţii. Pe de
altă parte, populaţia de referinţă (numitorul ratelor) este populaţia medie, de regulă înlocuită
cu populaţia estimată la mijlocul anului (1 iulie). Această populaţie nu poate fi considerată ca
fiind cea expusă riscului de deces pe parcursul anului (riguros vorbind ar trebui luată în
considerare populaţia de la începutul anului).
Atunci când decesele înregistrate într-un an calendaristic sunt grupate şi după anul
naşterii, nu numai după vârsta în ani împliniţi, se obţine o recompunere a deceselor pe
generaţii (persoane născute în acelaşi an), pentru anul calendaristic respectiv. Raportând
numărul de decese dintr-un an calendaristic “A” al unei generaţii, în vârstă de “x” ani la
începutul anului “A” la numărul populaţiei în vârstă de “x” ani la 1 ianuarie anul “A” se

42
obţine probabilitatea de deces a generaţiei între 1 ianuarie anul “A” şi 1 ianuarie anul “A+1”,
corespunzătoare trecerii de la vârsta de “x” ani la vârsta de “x+1” ani. La 1 ianuarie (şi nu
numai la această dată) toţi indivizii dintr-o generaţie au aceeaşi vârstă în ani împliniţi. Acest
tip de probabilităţi caracterizează evoluţia unei generaţii de la o dată calendaristică la alta şi se
numesc probabilităţi prospective, folosite cu precădere în realizarea proiecţiilor demografice.
Există şi posibilitatea recompunerii pe generaţii pentru fiecare vârstă “x”. Numărul de
decese astfel obţinut poate fi raportat la numărul de persoane de vârstă exactă “x” în anul
“A”., obţinându-se astfel probabilităţile de deces între două vârste exacte, probabilităţi
caracteristice opticii tabelei de mortalitate, care va fi prezentată în continuare.
Tabela de mortalitate (Anexa I.1)
Pentru a calcula numărul mediu de ani trăiţi de componenţii unei generaţii ar trebui să se
urmărească în timp o generaţie din momentul debutului constituirii sale şi până când aceasta
se “epuizează” prin decesul ultimului supravieţuitor. Suma vârstelor la deces corespunde în
acest caz sumei anilor trăiţi de indivizii generaţiei respective. Raportând această sumă la
efectivul iniţial (numărul total de născuţi vii care a compus generaţia), se obţine durata medie
a vieţii generaţiei respective.
Un asemenea calcul, logic şi foarte simplu din punct de vedere aritmetic se bazează însă
pe datele unei observaţii foarte îndelungate. De aceea, este evident faptul că această metodă
nu poate fi aplicată practic decât retrospectiv, în acest caz durata medie a vieţii caracterizând
o perioadă de mult trecută, sau prospectiv pentru durate scurte cum ar fi în cazul unor grupuri
populaţionale expuse acţiunii foarte intense a unui/unor factori de risc. Din această ultimă
categorie fac parte bolnavii cu afecţiuni grave, cu deznodământ fatal, cum ar fi, de exemplu,
bolnavii de cancer, în acest caz calculul menţionat fiind un preţios indicator prognostic.

În practica curentă, datorită necesităţii estimării operaţionale a mortalităţii, se calculează

un indicator înrudit al duratei medii a vieţii, care se limitează la datele observaţiei unui singur
an calendaristic, numit speranţa de viaţă. La baza obţinerii acestui indicator, considerat ca un
indicator sintetic al mortalităţii, şi, în general, al stării de sănătate, neinfluenţat de structura pe
grupe de vârstă a populaţiei, se află tabela de mortalitate (după unii specialişti numită şi tabela
de viaţă sau supravieţuire).
Tabela de mortalitate reprezintă o metoda longitudinală de măsurare şi analiză a
mortalităţii cel mai frecvent folosită. Totodată face parte din metodele de comparare a
mortalităţii, alături de ratele specifice de mortalitate şi standardizare.
Practic, principiul de construire al tabelei de mortalitate constă în aplicarea probabilităţilor
de deces între două vârste exacte, egale cu cele dintr-o populaţie reală, la un moment dat, unei
generaţii ipotetice (fictive), de regulă de 100.000 persoane.
Pe această bază se calculează următorii indicatori, cunoscuţi sub numele de funcţii
biometrice:
 numărul de supravieţuitori ai generaţiei la vârsta “x” – lx sau Sx ;
 numărul de decese – dx – reprezintă numărul de decese aşteptate în generaţia fictivă de
100.000, între două vârste exacte, dacă această generaţie ar fi fost supusa riscurilor de
deces din modelul de mortalitate înregistrat în anul de calcul;

43
  probabilităţile de deces – qx- probabilitatea unei prsoane în vârstă de “x” ani de a
deceda înainte de împlinirea vârstei de “x+1” ani;
 probabilităţile de supravieţuire – px – funcţia complementară lui qx; reprezintă
probabilitatea unei persoane în vârstă de “x” ani de a supravieţui la vârsta de “x+1”
ani;
 numărul total de ani trăiţi în intervalul dintre două vârste exacte - Lx ;
 numărul total de om-ani trăiţi de întreaga generaţie de la vârsta “x” ani - Tx ;
 speranţa de viaţă la vârsta “x” - ex – numărul mediu de ani pe care speră să-i trăiască
în continuare fiecare dintre membrii generaţiei de supravieţuitori la vârsta de “x” ani.
Speranţa de viaţă la 0 ani sau speranţa de viaţă la naştere – e 0 este indicatorul tabelei de
mortalitate cel mai frecvent citat şi reprezintă numărul mediu de ani pe care speră să-l trăiască
fiecare membru al generaţiei în condiţiile modelului real de mortalitate pe grupe de vârstă din
anul luat în studiu. Este cel mai important indicator al tabelei de mortalitate, sintetizând, prin
nivelul său, influenţa unui complex de factori biologici, sociali, medicali, de mediu etc asupra
stării de sănătate, fiind utilizat ca unul din indicatorii gradului de dezvoltare şi de civilizaţie
ale societăţii.
Suplimentar, se poate stabili:
 vârsta mediană (vârsta probabilă) care reprezintă vârsta la care jumătate din generaţie
a decedat;
 vârsta modală la deces – vârsta la care se înregistrează cele mai multe decese, făcându-
se abstracţie de numărul deceselor 0-1 an.

Tabela de mortalitate se poate întocmi pentru populaţia naţională, pe sexe, pe cauze

medicale de deces, pe subunităţi teritorial-administrative. Se pot face de asemenea diferenţe
între tabela de mortalitate demogarfică (pentru populaţia totală), tabela de mortalitate
actuarială (pentru populaţii speciale), tabela de mortalitate completă (pe ani de vârstă), tabela
de mortalitate prescurtată (pe grupe de vârstă).

C. Ani potenţiali de viaţă pierduţi (APVP, PYLL) reprezintă numărul de ani pierduţi datorită
deceselor premature. Prin deces prematur se înţelege decesul înregistrat la o vârstă mai mică
decât cea care corespunde speranţei de viaţă la naştere.
Utilizarea conceptului de ani potenţiali de viaţă pierduţi:
 Analiza modelului de mortalitate sau a impactului exercitat de unele cauze de deces.
Importanţa diverselor cauze de deces rezultată din calculul APVP este diferită decât
cea obţinută prin alte metode (de exemplu, ratele de mortalitate specifică pe cauze,
mortalitatea proporţională, RSM): ea reflectă cauzele de deces care afectează populaţia
tânără, economic activă şi care determină cele mai mari pierderi economice, pierderi

44
 care, la rândul lor, sunt directe (persoana nu mai produce) şi indirecte (dacă persoana
este tânără, societatea nu mai recuperează investiţia făcută pentru formarea, educarea
sa). Dacă în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, principalele cauze de
deces sunt reprezentate de bolile aparatului circulator, urmate de tumori şi accidente,
în structura anilor potenţiali de viaţă pirduţi pe primul loc se situează accidentele,
urmate de tumori.
 Epidemiologia descriptivă a diverselor boli. Conceptul de APVP poate fi utilizat în
studii epidemiologice descriptive pentru a descrie distribuţia diverselor boli care îi
generează în funcţie de caracteristici personale (la ce sex, la ce grupă de vârstă) sau
spaţiale (în ce mediu de rezidenţă, în ce judeţ). Repetarea în timp a studiilor permite
identificarea modificărilor care apar în ierarhia cauzelor de deces prematur sub
influenţa diverselor acţiuni de intervenţie.
 Identificarea şi ierarhizarea problemelor de sănătate.
 In cadrul programelor de sănătate, APVP sunt utilizaţi pentru identificarea populaţiei
ţintă (subiecţii care vor fi supuşi programului/programelor), evaluarea rezultatelor,
precum şi în analiza economică cost – eficienţă.
Exemplificarea standardizării mortalităţii, a tabelei de mortalitate cu principalele noţiuni
precum şi reprezentarea grafică a funcţiilor biometrice este prezentată în fişierul lpmort.xls
Caracteristici generale ale mortalităţii în România
1. Evoluţia mortalităţii generale.
Dintre fenomenele mişcării naturale a populaţiei, mortalitatea reacţionează cel mai
sensibil la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi, în general, evoluţia ei favorabilă este asimilată
cu ridicarea nivelului de trai material şi cultural al populaţiei.
Dacă urmărim dinamica mortalitaţii populaţiei în ţara noastră, în perioada 1930-1990
(grafic nr.5) impresionează scăderea considerabilă a nivelului fenomenului. Intre anii 1930-
1940, rata brută de mortalitate, deşi prezintă o uşoară tendinţă de scădere, se menţine la o
valoare ridicată.Valoarea maximă s-a înregistrat în anul 1932 (21.1‰) probabil ca o
consecinţă a crizei economice din anii 1929-1933, iar valoarea minimă în anul 1939 (18.2‰).
Aceste niveluri ale mortalitaţii situau România pe unul dintre primele locuri în cadrul ţărilor
europene.
În perioada imediat postbelică mortalitatea generala a înregistrat cele mai înalte
niveluri (valori de 20 şi peste 20o/oo, maximum fiind în anul 1947 - 22‰), datorită condiţiilor
social-economice şi sanitare nefavorabile, a secetei şi epidemiilor. Ca urmare a aplicării unor
măsuri cu caracter sanitar, mortalitatea cunoaşte o scădere marcantă ajungând să înregistreze
după 1955 niveluri sub10 o/oo. Cea mai redusă intensitate a mortalitaţii s-a înregistrat în anul
1964 (8.1‰) după care a urmat o perioadă de evoluţie staţionară în jurul valorii de 10-11 o/oo
pentru ca începând cu anul 1975 să înregistreze o tendinţă de creştere uşoară ca urmare a
schimbărilor survenite în structura pe grupe de vârstă a populaţiei – creşterea ponderii

45
vârstnicilor. După anul 1985 mortalitatea are tendinţă de creştere, creşterea fiind mai evidentă
după 1990, valoarea maximă a ratei înregistrându-se în anul 1996 (12.7‰) (graficul nr. ).
Această tendinţă este explicată, în parte, de tranziţia la economia de piaţă. După 1996 până în
anul 2000 nivelurile indicatorului au început să scadă, ajungând la o valoare de 11.4‰ în anul
2000. Rata standardizată a mortalităţii situează România printre tarile cu mortalitate mare şi
net mai mari în raport cu ţările occidentale.
2. Mortalitatea în funcţie de caracteristici personale ale decedaţilor
2.1. Mortalitatea specifică pe grupe de vârstă
Urmărirea evoluţiei mortalităţii specifice pe grupe de vârstă, în anul 2000, comparativ
cu anul 1970, permite descifrarea influenţei unor factori de ordin structural asupra evoluţiei
mortalităţii.
Asistăm la un proces de îmbătrânire demografică a populaţiei, ceea ce determină
creşterea ratei generale de mortalitate. Dacă în anul 1970, populaţia în vârstă de 65 de ani şi
peste reprezenta 8.6% din totalul populaţiei, în anul 2000 ponderea acestei grupe de vârstă a
crescut la 13.3%. Concomitent a scăzut ponderea populaţiei tinere (0-19 ani), de la 34.8% în
1970 la 25.7% în 2000.
Aceste deplasări structurale nefavorabile nu pot explica însă în totalitate creşterea ratei
generale de mortalitate de la 9.5‰ la 11.4‰. Rezultă că realmente avem de-a face cu o
creştere a mortalităţii populaţiei. Dacă la vârstele tinere (0-19 ani) mortalitatea s-a redus
considerabil, în special ca urmare a scăderii mortalităţii infantile, la grupele de vârstă adulte şi
înaintate, mortalitatea înregistrează o creştere, alarmant fiind faptul că a crescut semnificativ
mortalitatea la vârstele adulte. Desigur că şi creşterea înregistrată la vârstele de 65 de ani şi
peste trebuie considerată îngrijorătoare.
Modelul mortalităţii specifice pe grupe de vârstă, România, anul 2000, este ilustrat în graficul
nr.7.

Evolutia ratei brute de mortalitate, Romania, 1930 - 1989

24

22

20

18

16
nr.decese/1000 loc.

14
Total
12 Urban
Rural
10

ani
Sursa datelor: INS

46
 Grafic nr. 5

Evolutia ratei brute de mortalitate, Romania, 1990 - 2000

18

16

14
nr.decese/1000 loc.

12
Total
Urban
Rural
10

4
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 6

2.2. Mortalitatea pe sexe

Frecvenţa deceselor este mai mare la persoanele de sex masculin, fenomen prezent în
toate ţările şi cunoscut sub numele de supramortalitate masculină. In perioada 1990-2000,
ritmul de creştere a ratei de mortalitate pe sexe a fost mai mare la bărbaţi faţă de femei. In
anul 2000, la 1000 de bărbaţi s-au înregistrat 12.4 decese, în timp ce la sexul feminin
frecvenţa deceselor a fost de 10.4‰. Indicele de masculinitate a înregistrat valoarea de
114.1% ceea ce reflectă un exces de decese de 14.1% la sexul masculin comparativ cu sexul
feminin. 53.3% din totalul deceselor, România, anul 2000, au fost înregistrate la persoane de
sex masculin. De menţionat creşterea numărului de decese la adultul tânăr de sex masculin
(40-60 de ani).
3. Mortalitatea în funcţie de caracteristici spaţiale
În anul 2000, frecvenţa deceselor a fost de 1.6 ori mai mare în mediul rural faţă de
mediul urban, ratele de mortalitate fiind de 8.9‰ în urban şi 14.4‰ în rural. Din numărul
total de decese înregistrat în anul 2000, 57.6% au fost decese la persoane din mediul rural
(grafic nr.6). Creşterea nivelurilor fenomenului de mortalitate înregistrat după anul 1990 a
fost mai mare în mediul rural, astfel încât diferenţa dintre cele două medii s-a accentuat. Acest
aspect poate fi pus pe seama: unei ponderi mai mari a vârstnicilor în mediul rural comparativ

47
cu mediul urban; a scăderii accesibilităţii populaţiei rurale la serviciile medicale (localităţi
rurale fără medic, reducerea numărului mijloacelor de transport din rural spre urban, creşterea
preţului transportului, etc); o adresabilitate mai scăzută ca urmare a unui anumit grad de
cultură generală şi mai ales sanitară.
În profil teritorial, ratele brute de mortalitate înregistrează valori cuprinse între 9.2‰
(judeţul Braşov) şi 15.5‰ (judeţul Teleorman). In urma standardizării, judeţele cele mai
defavorizate din punct de vedere al mortalităţii sunt: Tulcea, Satu Mare, Giurgiu, Caraş-
Severin.
4. Mortalitatea pe cauze medicale de deces
Ca şi în ţările dezvoltate din punct de vedere economic, cea mai importantă cauză de
deces în România este reprezentată de bolile aparatului circulator (graficul nr.8) care au
determinat în anul 2000 701.8 decese la 100.000 de locuitori, urmatede tumori (184
decese/100.000 loc.), boli ale aparatului respirator (66.1 decese/100.000 loc.) şi accidente
(64.2 decese/100.000 loc.).
România este singura ţară din Europa în care mortalitatea prin boli ale aparatului
circulator creşte continuu şi cu un ritm accentuat. Acest fenomen poate fi consecinţa creşterii
frecvenţei bolilor cardio-vasculare în populaţie, stilului de viaţă al populaţiei caracterizat
printr-o frecvenţă importantă a sedentarismului, cu stresuri multiple, consum de alcool şi
fumat, frecvenţă mare a fumătorilor, particularitaţilor alimentaţiei (consum de cantităţi mari
de grăsimi animale, saturate şi un consum redus de legume şi fructe), accesibilitate scăzută la
serviciile medicale de calitate. Această creştere ar putea fi şi rezultatul completării incorecte a
certificatelor medicale constatatoare ale decesului, cu supraevaluarea deceselor determinate
de bolile aparatului circulator.
Mortalitatea specifica pe grupe de virsta, Romania, anul 2000

120

100

80
dec./1000 loc.

60

40

20

0
0 5, 10, 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70 75+
Sursa date : INS virsta

Grafic nr. 7

48
 Ratele de mortalitate pe cauze medicale, Romania, anul 2000

Boli digestive

Feminin
Masculin
Cauze externe Total

Boli repiratorii

Tumori

BCV

Sursa datelor : INS

0 100 200 300 400 500 600 700 800
dec./100000 loc.
BCV Tumori Boli repiratorii Cauze externe Boli digestive
Feminin 714.4 151.3 51.5 30.1 47.6
Masculin 688.6 218.2 81.3 99.9 81
Total 701.8 184 66.1 64.2 63.9

Grafic nr. 8

Situarea bolilor aparatului respirator pe locul trei în modelul mortalităţii pe cauze

medicale, situează România printre ţările subdezvoltate. Aproape jumătate din decesele
determinate de aceste boli sunt datorate bolilor acute (pneumonie, gripă), fiind considerate
decese evitabile. Ele reflectă atât nivelul educaţional al populaţiei cât şi carenţe în sistemul de
îngrijiri medicale.
Structura deceselor pe cauze medicale (garfic nr.9) se caracterizează printr-o pondere
mare – 61.5%, a deceselor prin boli ale aparatului circulator; din numărul total de decese
determinate de aceste afecţiuni, 34.6% sunt datorate bolii ischemice a inimii şi 33% bolilor
cerebrovasculare. Tumorile deţin o proporţie de 16.1% iar bolile aparatului respirator – 5.8%.
Modelul de mortalitate pe cauze medicale şi sexe se caracterizează printr-o
supramortalitate masculină prin accidente, boli digestive, boli respiratorii şi tumori, raportul
ratelor de mortalitate specifică pe cauze şi sex, fiind de 3.3, 1.7, 1.6, respectiv 1.4. In ceea ce
priveşte bolile aparatului circulator, raportul ratelor de mortalitate specifică arată o
supramortalitate la femei, frecvenţa fiind de 1.03 ori mai mare la acestea comparativ cu
bărbaţii. Această situaţie este ilustrată şi de structura deceselor pe cauze medicale, pentru

49
fiecare sex: 68.6% din totalul deceselor înregistrate la femei sunt datorate unei boli
cardiovasculare, în timp ce la sexul masculin ponderea este de 55.4%. Din punct de vedere al
structurii deceselor determinate de boli cardiovasculare pe entităţi medicale, la femei bolile
cerebrovasculare deţin o proporţie mai mare (34.4% comparativ cu 31.6% la bărbaţi), în timp
ce cardiopatia ischemică determină mai multe decese la bărbaţi (37.1% comparativ cu 32.2%
cât se înregistrează la sexul feminin).
Distribuţia ratelor standardizate de mortalitate pe cauze în profil teritorial se
caracterizează printr-o frecvenţă mare a deceselor prin bolile aparatului respirator în judeţele
din estul ţării, cele din centru şi vest prin decese ale bolilor cardiovasculare şi tumori.

Mortalitatea proportionala pe cauze medicale, Romania,anul

2000

5.6 5.4
5.6
5.8

BCV
16.1 61.5 Tumori
Boli repiratorii
Cauze externe
Boli digestive
Alte
Sursa datelor : I. N. S.

5. Speranţa de viaţă la naştere, indicator al nivelului de trai al unei naţiuni,

condiţionată de un complex de factori care acţionează în timp, între care o importanţă
deosebită le au modul de viaţă, starea de sănătate, alimentaţia, nivelul cultural, condiţiile
economice şi sociale, înregistrează în România, una din cele mai scăzute valori din Europa:
68,9 ani, nivelul fiind, în medie, cu 7-8 ani mai scăzut decât în majoritatea ţărilor dezvoltate.
Această situaţie se datoreşte mortalităţii infantile ridicate şi a unei mortalităţi mari la adulţii
de până la 65 de ani, ca efect al acumulării unui complex de factori negativi (subdezvoltarea
economică, stresul, presiunea morală şi insatisfacţiile personale, un stil de viaţă defavorabil
sănătăţii).
În România, după anul 1992, speranţa de viaţă la naştere s-a redus an de an, până în
1997. După acest an se observă o creştere a nivelului indicatorului, mai semnificativă pentru
sexul masculin comparativ cu sexul feminin. Speranţa de viaţă la naştere este cu 7 ani mai
mare la populaţia feminină decât cea a populaţiei masculine (74.2 ani, respectiv 67.03 ani,
1998-2000).

50
 Ca indicator sintetic al stării de sănătate, speranţa de viaţă la naştere prezintă valori
diferite pe medii de rezidenţă şi în profil teritorial. Astfel, valorile indicatorului sunt mai mari,
pentru ambele sexe în mediul urban comparativ cu mediul rural, diferenţele fiind mai mari la
sexul masculin - 1.91 ani şi doar de 1.37 ani la sexul feminin. In profil teritorial, speranţele de
viaţă la naştere la bărbaţi variază de la valori de 63.26 ani (judeţul Satu Mare) la 68.88 ani
(Municipiul Bucureşti); pentru sexul feminin, intervalul de variaţie este cuprins între 71.69
ani (Satu Mare) şi 75.96 ani (Municipiul Bucureşti).
Caracteristici ale fenomenului mortalitaţii pe plan mondial
Mortalitatea este un fenomen puternic dependent de dezvoltarea economico-socială şi
de caracteristicile unei societăţi. Dezvoltarea economico-socială a determinat scăderea
mortalităţii şi creşterea longevităţii şi a calităţii vieţii.
În general, separarea conceptului de dezvoltare socio-economică de conceptul de
sănătate este periculoasă pentru că reduce suportul necesar acţiunilor de sănătate. Dacă se
analizează mortalitatea strict biologic, nu se poate susţine la nivelul comunităţilor necesitatea
dezvoltării socio-economice ca bază (suport) pentru ameliorarea stării de sănătate apreciată
prin creşterea longevităţii.
În ultimul timp s-au înregistrat efecte paradoxale ale dezvoltării socio-economice
asupra sănătăţii. În general, în lume s-a înregistrat un declin al mortalităţii ca urmare a
acţiunilor complexe vizând sănătatea şi dezvoltarea economică. La început declinul s-a
manifestat în ţările în curs de dezvoltare; în aceste ţări după ce iniţial mortalitatea generală a
scăzut, s-a înregistrat o stagnare în evoluţia fenomenului însoţită chiar şi de o scădere a
speranţei de viaţă la naştere (situaţie înregistrată şi în România, după cum s-a văzut).

Factori care au limitat scăderea mortalităţii pe plan mondial

 Strategii de dezvoltare care nu au avut în vedere sănătatea.
 Ponderea redusă acordată ocrotirii sănătăţii în structura bugetului, prin necorelarea sa
cu interesele sănătăţii, cu nevoile stării de sănătate şi creşterea calităţii asistenţei
medicale.
 Structuri neadecvate ale sistemului de sănătate, cu dezvoltarea dezechilibrată a
îngrijirilor de specialitate şi spitaliceşti faţă de cele primare şi extraspitaliceşti
neadaptate nevoilor şi particularităţilor naţionale şi locale, o folosire neraţională a
resurselor. Au fost preluate modele din ţările dezvoltate şi translatate în ţările în curs
de dezvoltare.
 Tehnologii de sănătate neadecvate problemelor specifice.
În ţările dezvoltate s-a consemnat o deteriorare a câştigului în ani potenţiali de viaţă,
fenomen imputat îmbătrânirii populaţiei. Această situaţie explică de ce programele de sănătate
din aceste ţări vizează, pentru vârstnici, nu scăderea mortalităţii, ci scăderea invalidităţii,
adică ameliorarea calităţii anilor de viaţă.
Relaţia dintre dezvoltarea economico-socială şi starea de sănătate poate fi sintetizată prin
corelaţia care există între venitul naţional brut pe cap de locuitor şi speranţa de viaţă la naştere
ca indicator sintetic al mortalităţii şi al stării de sănătate. Această corelaţie este de tip direct:

51
creşerea venitului naţonal brut pe cap de locuitor este îsoţită de o creştere a speranţei de viaţă
la naştere. Ţările din Estul şi Centrul Europei sunt caracterizate printr-un venit naţional brut
scăzut şi o speranţă de viaţă la naştere scăzută. Există şi excepţii în care evoluţiile celor doi
indicatori sunt discordante: de exemplu, populaţiile din China, Cuba, Shri-Lanka, cu venit
naţional brut pe cap de locuitor scăzut, au o speranţă de viaţă la naştere mare pentru venitul pe
care-l au, în timp ce în ţările Orientului Apropiat, mai ales cele producatoare de petrol,
speranţa de viaţă la naştere este mică, deşi venitul naţional brut pe locuitor este unul din cele
mai mari.
O corelatie de tip direct există şi între procentul alocat pentru sănătate din venitul naţional
şi speranţa de viaţă la naştere. Dacă produsul naţional brut creşte, iar ponderea alocată pentru
sănătate rămâne constantă în valoare absolută fondul pentru sănătate creşte.
De menţionat faptul că experienţa mondială arată că impactul cel mai mare asupra
societăţii o au educaţia, bugetul alocat pentru alimentaţie, bugetul alocat pentru asistenţa
primară, bugetul alocat pentru mediul ambiant.

În ultimii 10 ani s-a observat:

 scădere a mortalităţii prin boli ale aparatului circulator, scădere care nu a fost
anticipată;
 scădere a mortalităţii infantile sub nivelul aşteptat în ţările dezvoltate (niveluri sub
8o/oo);
 creşterea riscului de deces la bărbaţi datorită unui stil de viaţă specific;
 inechităţi în distribuţia mortalităţii pe zone geografice sau pe categorii socio-
profesionale.

5. MORTALITATEA INFANTILĂ
Dr. Adriana Vasile
Mortalitatea infantilă definită ca fenomenul demografic al deceselor 0-1 an
înregistrate în populaţia născuţilor vii poate fi privită şi tratată ca un aspect particular al
mortalităţii specifice pe vârste.
Importanţa studiului aparte a mortalităţii infantile rezultă din faptul că acest indicator
reprezintă un indicator specific de măsurare şi descriere a stării de sănătate a copiilor şi în
acelaşi timp este considerat ca unul din cei mai sensibili indici ai nivelului de trai şi stării de
sănătate a unei populaţii pentru că în determinarea nivelului fenomenului sunt implicaţi o
multitudine de factori, reflectând astfel acţiunea concomitentă asupra sănătăţii copilului 0-1
an, atât a factorilor economico-sociali şi de mediu, cât şi a celor care ţin de sistemul de
servicii de sănătate.
În raport cu intensitatea deceselor la celelalte vârste, riscul de deces sub un an este
deosebit de ridicat. Din tabela de mortalitate a populaţiei României în 1998-2000, reiese că

52
probabibilitatea de deces în primul an de viaţă este aproximativ egal cu riscul populaţiei în
vârstă de 60-65 de ani. Dar, spre deosebire de populaţia vârstnică, unde mortalitatea este mai
greu de influenţat, asupra mortalităţii infantile se poate interveni mult mai eficient.
Măsurarea dimensiunii fenomenului, descrierea caracteristicilor mortalităţii infantile şi
identificarea factorilor de risc şi cauzali care se asociază şi explică mortalitatea infantilă
reprezintă obiectivele metodelor utilizate în măsurarea mortalitaţii infantile, scopul general al
acestor metode fiind elaborarea unor strategii de intervenţie în vederea ameliorării şi
controlului mortalităţii infantile.
Sursa datelor necesare măsurării, descrierii şi analizei mortalităţii infantile poate fi
reprezentată de:
 statistica demografică curentă (în cazul ţării noastre baza de date a Institutului
Naţional de Statistică realizată prin prelucrarea informaţiilor din certificatele medicale
constatatoare ale decesului şi certificatele medicale constatatoare ale născuţilor vii);
 statistica sanitară curentă (pentru România, fişele deceselor 0-1 an prelucrate de
Centrul de Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală al Ministerului
Sănătăţii şi Familiei);
 anchete medico-sociale special elaborate.
Studiul mortalităţii infantile, la fel ca şi în cazul celorlalte fenomene demografice, se poate
realiza într-o manieră transversală (de exemplu, studiul mortalităţii infantile într-un an
calendaristic) sau într-o manieră longitudinală (studiul mortalitaţii infantile pe o generaţie de
născuţi vii).
Cel mai frecvent tip de abordare a fenomenului mortalităţii infantile întâlnit în statistica
sanitară curentă este cel transversal, prezentat în continuare.
1. Intensitatea fenomenului se măsoară cu rata de mortalitate infantilă care reprezintă
frecvenţa deceselor 0-1 an înregistrate în anul de studiu la 1000 de născuţi vii ai anului
respectiv. Datele necesare pentru calcularea indicatorului sunt:
 numărul de decese 0-1 an din anul luat în studiu, într-o populaţie dată (teritoriu);
 numărul născuţilor vii din acelaşi an şi din aceeaşi populaţie (teritoriu).
Principalul avantaj al acestui indicator este reprezentat de uşurinţa de calcul. Dezavantajul
major rezultă din faptul că decedaţii 0-1 an dintr-un an calendaristic provin din născuţii vii
care aparţin a două generaţii diferite, ceea ce face ca în condiţiile unei modificări importante a
numărului de născuţi vii de la un an calendaristic la altul, rata astfel calculată nu mai este
corespunzătoare, ea sub- sau supraestimând intensitatea fenomenului. Pentru estimarea
corectă a intensităţii fenomenului mortalităţii infantile în aceste condiţii, se recomandă
utilizarea ratelor corectate de mortalitate infantilă. Din metodele propuse în literatura de
specialitate, una dintre cele mai frecvent utilizate este calculul ratei de mortalitate infantilă în
funcţie de generaţia de născuţi vii din care provin decedaţii (metoda aditivă de calcul a
mortalitaţii infantile) propusă de către Logan şi care necesită repartizarea deceselor 0-1 în
funcţie de anul naşterii, adică de generaţia de născuţi vii din care provin. Efectivele celor două

53
subgrupe de decese 0-1 an astfel obţinute se raportează la efectivele generaţiilor de născuţi vii
din care provin, suma rezultatelor celor două rapoarte (exprimată în promile) reprezintă rata
de mortalitate infantilă corectată (vezi anexa I.2). In cazul în care nu se poate stabili pentru
decedaţii 0-1 an generaţia de născuţi vii din care provin, se poate utiliza o altă metodă de
corectare care constă în utilizarea unor coeficienţi de ponderare a numărului de născuţi vii,
stabilindu-se astfel numitorul formulei clasice de calcul a ratei de mortalitate infantilă (vezi
anexa I.2).
Pentru evidenţierea variaţiilor sezoniere ale fenomenului mortalităţii infantile precum şi a
reacţiilor fenomenului la condiţiile climatice şi epidemiologice se recomandă calcularea ratei
de mortalitate infantilă pe perioade calendaristice mai mici de un an (semestru, trimestru sau
lună). Formulele de calcul sunt prezentate în anexa I.2
2. Variaţiile în distribuţia fenomenului mortalităţii infantile în funcţie de unele
caracteristici pot fi evidenţiate prin calcularea următorilor indicatori:
 rata de mortalitate infantilă pe medii sociale (de rezidenţă) pentru semnalizarea
diferenţelor existente în intensitatea fenomenului între cele două medii; de asemenea,
pentru evidenţierea diferenţelor existente între judeţe, teritorii din cadrul unui judeţ, se
pot calcula rate de mortalitate, informaţiile necesare şi formulele de calcul fiind uşor
de dedus;
 rata de mortalitate infantilă pe sexe măsoară frecvenţa deceselor 0-1 an în
subpopulaţia de născuţi vii de sex feminin sau masculin ;
 ratele de mortalitate infantilă în funcţie de vârsta la deces sunt:
- rata de mortalitate neonatală precoce (frecvenţa deceselor 0-6 zile la 1000
născuţi vii);
- rata de mortalitate neonatală (frecvenţa deceselor 0-27 zile la 1000 născuţi vii);
- rata de mortalitate postneonatală (frecvenţa deceselor 28-364 zile la 1000
născuţi vii).
Justificarea acestor indicatori constă în variabilitatea riscului de deces al copilului sub 1 an
în funcţie de vârsta lui precum şi de cea a cauzelor care determină producerea decesului la
diverse vârste. Astfel perioada neonatală este dominată de o cauzalitate endogenă, în timp ce
cea postneonatală de o cauzalitate exogenă. In ceea ce priveşte mortalitatea neonatală precoce
aceasta se distinge pe de o parte prin riscul deosebit de mare de deces şi, pe de altă parte, prin
cauzalitate aproape exclusiv endogenă şi asemănătoare mortinatalităţii (mortalităţii fetale
tardive). Din acest ultim motiv, în sănătatea publică se utilizează un indicator care comasează
frecvenţa născuţilor morţi (mortinatalitatea) cu frecvenţa deceselor din primele 6 zile de viaţă
(mortalitatea neonatală precoce) şi care se numeşte mortalitate perinatală. Măsurarea
mortalităţii infantile prezintă interes deoarece reprezintă unul din indicatorii utilizaţi frecvent
pentru evaluarea activităţilor serviciilor de îngrijire materno-infantilă.
 ratele de mortalitate infantilă pe cauze permit identificarea principalelor cauze
medicale care determină decesul infantil
Formulele de calcul a indicatorilor de mai sus sunt prezentate în anexa I.2.
54
 Analiza statistică mai fină face apel şi la alţi indicatori ai mortalitaţii infantile cum ar
fi: rata de mortalitate infantilă pentru copii prematuri, rate de mortalitate după vârsta mamei,
starea civilă a mamei, categoria socio-profesională a părinţilor, nivelul de instrucţie etc. De
asemenea, sunt utilizaţi frecvent şi indicatorii de structură (letalităţi sau mortalităţi
proporţionale): structura deceselor 0-1 an în funcţie de vârsta la deces, structura deceselor
infantile pe sexe, pe cauze medicale etc.
3. În analiza fenomenului de mortalitate infantilă dintr-o populaţie dată se poate pune
problema comparării nivelului respectiv cu alte valori, şi anume cu valori ale fenomenului
înregistrate în anii anteriori, în populaţia respectivă sau cu valori observate în altă populaţie
(populaţia ţării, populaţia altui judeţ etc). Această problemă se justifică prin faptul că
mortalitatea infantilă, ca orice fenomen biologic, se caracterizează printr-o variabilitate
proprie. Pentru a stabili dacă diferenţa faţă de o altă rată se situează în limitele variabilităţii
biologice a fenomenului sau o depăşeşte, trebuie testată semnificaţia statistică a ratei de
mortalitate, testare care se poate face prin:
o aplicarea testelor de semnificaţie statistică;
o estimarea intervalului de încredere pentru o rată.
4. Un loc important în măsurarea şi analiza mortalitaţii infantile îl ocupă
identificarea şi cuantificarea unui eventual exces de decese infantile într-o populaţie în
raport cu o populaţie standard. Măsurarea excesului mortalităţii infantile presupune:
 determinarea numărului de decese 0-1 an aşteptate să apară în populaţia de născuţi vii
luată în studiu, estimarea numărului aşteptat făcându-se în ipoteza conform căreia
intensitatea fenomenului de mortalitate infantilă din populaţia studiată ar fi aceeaşi cu
cea din populaţia considerată standard; pentru determinarea numărului de decese
aşteptate pot fi utilizate valorile absolute ale deceselor 0-1 an sau ratele de mortalitate
infantilă (formulele de calcul sunt prezentate în anexa I.3)
 compararea numărului de decese aşteptate cu numărul real de decese (numărul de
decese observate) şi stabilirea semnificaţiei statistice a diferenţei dintre numărul
observat şi cel aşteptat; se pot utiliza următoarele două metode: a) raportul
standardizat de mortalitate (RSM)(vezi anexa I.3); b) testul χ 2 . Interpretarea
rezultatelor obţinute prin utilizarea primei metode este aceeaşi ca şi cea prezentată la
mortalitatea generală.
5. Tabela de mortalitate infantil de momentă, construită conform principiului general de
alcătuire a unei tabele de mortalitate dar cu serie de particularitaţi metodologice de calcul al
probabilitaţilor de deces datorită faptului că decedaţii 0-1 an dintr-un an calendaristic provin
din două generaţii, reprezintă atât o metodă de măsurare, descriere şi analiză a fenomenului
cât şi o metodă de comparare a fenomenului mortalităţii infantile dintr-o populaţie dată în
momente diferite (ani diferiţi) sau a fenomenului înregistrat în populaţii diferite (de exemplu,
compararea între judeţe sau ţări).

55
 CARACTERISTICI ALE MORTALITĂŢII INFANTILE ÎN ROMÂNIA
1.Nivelul şi evoluţia mortalităţii infantile. Până în anul 1947 nivelul mortalităţii
infantile în ţara noastră era foarte crescut (aproape 200 decese 0-1 an la 1000 de născuţi vii).
Evoluţia indicatorului a înregistrat o primă scădere importantă în perioada 1947-1948, când de
la nivelul de 198.8‰ ajunge la nivelul de 142.7‰, după care scăderea este mai lentă dar
continuă până în anul 1965, când se înregistrează cel mai scăzut nivel de până atunci (44.1‰).
După 1965 se consemnează o nouă creştere asociată şi creşterii natalitaţii ca urmare a
măsurilor legislative adoptate (decretul 770), cu oscilaţii de la an la an. Incepând cu anul
1970, când valoarea a fost de 49.4‰, în evoluţia ratei de mortalitate infantilă se înregistrează
o tendinţă de scădere continuă, astfel încât în anul 1980 se înregistrau 29.3 decese 0-1 an la
1000 de născuţi vii iar în anul 1990 26.9 decese infantile/1000 născuţi vii (grafic nr. 11). În
ultimii 10 ani (1991-2000) nivelul indicatorului a înregistrat aceeaşi tendinţă de scădere,
atingând în anul 2000 valoarea de 18.6‰ (grafic nr.12). Cu toată scăderea înregistrată, nivelul
actual al mortalităţii infantile situează România pe unul din ultimele locuri printre ţările
europene.
Analiza regresiei ratei de mortalitate infantiă în raport cu produsul naţional brut pe cap
de locuitor şi cu ponderea cheltuielilor pentru sănătate alocate din produsul naţional brut arată
că România prezintă o situaţie mai nefavorabilă comparativ cu ţările cu nivel al produsului
naţional brut pe cap de locuitor aproximativ egal cu al ei.

Evolutia ratei mortalităţii infantile, Romania, 1930 - 1989

24

22

20
nr.decese/1000 loc.

18

16

14
Total
12 Urban
Rural
10

0
30

32

34

36

38

40

47

49

51

53

55

57

59

61

63

65

67

69

71

73

75

77

79

81

83

85

87

89
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 10

56
 Evolutia mortalitatii infantile, Romania, 1990 - 2000

31

28

25
decese 0-1/1000 n.vii

22
Total
Urban
Rural
19

16

13

10
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
ani
Sursa datelor: INS

Grafic nr. 11

2. Mortalitatea infantilă pe medii sociale. În evoluţia mortalităţii infantile pe medii

sociale, în România, valorile au fost mai mari în mediul rural. Astfel, în anul 2000, rata
mortalităţii infantile a înregistrat o valoare de 20.8‰ în mediul rural, în timp ce în mediul
urban nivelul a fost de 16.1‰.
3. Mortalitatea infantilă în profil teriorial. Rata mortalitaţii infantile a înregistrat
cale mai mari valori, în anul 2000 în judeţele: Bacău (28.3‰), Ialomiţa (28.2‰), Botoşani
(26.8‰), Neamţ (23.9‰). Judeţele cu cele mai mici rate de mortalitate infantilă au fost:
Municipiul Bucureşti (12.7‰), Sibiu (13.3‰) Arad (13.8‰), Covasna (13.8‰).
4. Mortalitatea infantilă pe sexe. Se înregistrează o supramortalitate masculină,
indicele de masculinitate fiind de 131.8%, pentru anul 2000. Pentru acelaşi an, rata de
mortalitate infantilă la sexul masculin a înregistrat o valoare de 1,2 ori mai mare comparativ
cu cea calculată pentru sexul feminin (20.6‰ comparativ cu 16.6‰). Din punct de vedere al
structurii deceselor infantile în funcţie de caracteristica “sex”, decesele 0-1 an înregistrate la
nou-născuţii de sex masculin au deţinut o pondere de 56.9%.

57
 5. Mortalitatea infantilă pe grupe de vârstă. Modelul mortalităţii infantile în funcţie
de vârsta la deces înregistrat în România, anul 2000, se caracterizează prin ponderi egale a
celor două componente: mortalitatea neonatală şi postneonatală, respectiv 50%.
6.Mortalitatea infantilă pe cauze medicale de deces. Structura deceselor infantile
înregistrate în anul 2000 pe cauze medicale, ilustrată în graficul nr.11, se caracterizează
printr-o pondere de 33.2% a deceselor determinate de cauze perinatale, pe locul doi situându-
se bolile aparatului respirator – 30.7%. 96% din decesele 0-1 an prin boli respiratorii s-au
datorat pneumoniei. Malformaţiile congenitale deţin o proporţie de 19%, iar bolile infecţioase
şi parazitare – 4.3%. Cele mai frecvente malformaţii răspunzătoare de decesul infantil sunt
cele ale aparatului circulator (44.7% din cele 830 de decese 0-1 an prin malformaţii).
Dintre factorii de risc ai decesului infantil, cei mai frecvenţi întâlniţi sunt:
prematuritatea şi malnutriţia protein-calorică, la care se adagă şi factori socio-economici si
culturali, cum ar fi nivelul de instrucţie al mamelor.
Factorii de risc ai mortalităţii infantile
Condiţionarea multifactorială a mortalităţii infantile a impus clasificarea factorilor de
risc. Dintre clasificările întâlnite în literatura de specialitate reţinem clasificarea într-o viziune
sistemică, clasificare convenabilă atât pentru practica curentă cât şi pentru cercetare.
Această clasificare ţine seama de integrarea biosistemului mamă-copil în alte
biosisteme: familia, populaţia, mediul (fizic şi social), fiecare nivel de integrare necesitând
intervenţia unui sector social.

Structura deceselor 0 - 1 an pe cauze medicale, Romania, anul

2000

12.8
4.3 33.2

Cauze perinatale
19
Boli respiratorii
Malformatii congenitale
30.7 Boli infectoparazitare
Altele

Sursa datelor : I.N.S.

Grafic nr. 12

Biosistemul mamă-copil

58
Factori endogeni:
 care ţin de mamă:
 vârsta (sub 19 ani, peste 35 ani);
 paritate;
 avorturi în antecedente;
 patologie generală şi obstetricală;
 accidente în timpul naşterii;
 intervenţii obstetricale.
 care ţin de copil:
 greutate mică la naştere;
 sexul masculin;
 rangul nou-născutului;
 vârsta (primul trimestru);
 handicapuri biologice (malnutriţie, rahitism, anemie, malformaţii, infecţii în
interferenţă cu factori exogeni).

Factori exogeni:
 intoxicaţii;
 accidente;
 factori de mediu (inclusiv asistenţa medicală).

Factorii care ţin de familie:

 starea civilă a mamei (mama celibatară);
 familie dezorganizată;
 nivelul scăzut de instrucţie;
 venitul familiei;
 condiţii de locuit nesatisfăcătoare;
 familii cu domiciliul nestabil;

59
  alcoolismul;
 vagabondajul;
 tinerele familii în primul an de la constituirea lor.

Factori demografici:
 variaţii în evoluţia natalităţii şi a fecundităţii;
 planificarea familială.

Factori economico-sociali şi de mediu.

ANEXA I.1
INDICATORI DE MĂSURARE A MORTALITĂŢII

1. Rata bruta de mortalitate

2. Rate specifice de mortalitate RSpM

 pe sexe

 pe grupe de varsta

 medii

 cauze medicale de deces

60
3. Mortalitatea proporţională
(letalitatea)

4. Tabelă de mortalitate

Vârsta Px Dx mx ax qx Sx dx Lx Tx ex
Sub 1 0.35 100000
an

5. Ani de viaţă potenţiali pierduţi (APVP)

Grupa de Centrul clasei 65 ani Număr decese APVP

vârstă de vârstă observate
1 2 3 4 5

* suma coloanei 5 reprezintă numărul anilor potenţiali de viaţă pierduţi

ANEXA I. 2

PRINCIPALII INDICATORI DE MASURARE A MORTALITATII INFANTILE

1.Rata de mortalitate infantila:

unde: D0-1-decedatii 0-1 an dintr-un an calendaristic si un teritoriu dat

N-născuţii vii din acelasi teritoriu si an calendaristic
2.Rata de mortalitate infantila pe medii:

3.Rata de mortalitate infantila pe sexe:

61
4.Ratele de mortalitate infantila in functie de virsta la deces:

Născuţi morţi+decese 0-6 zile

RMperinatală = ---------------------------------------- x 1000
Nr. născuţi

5.Rata de mortalitate infantila pe cauze:

6.Metode de corectare a mortalităţii infantile

A. RMI corectată pe generaţie = (d1/Nx + d2/Nx-1) * 1000

unde d1 reprezintă decesele 0-1 ani înregistrate în anul “x” (anul de studiu) care provin din
născuţii vii ai anului “x”
d2 reprezintă decesele 0-1 ani înregistrate în anul “x” (anul de studiu) care provin din
născuţii vii ai anului anterior “x-1”
Nx reprezintă numărul de născuţi vii ai anului “x”
Nx-1 reprezintă numărul de născuţi vii ai anului anterior “x-1”

B. RMI corectată prin utilizarea de coeficienţi de ponderare a numărului de născuţi vii:

D0-1 /(1/3 Nx + 2/3 Nx+1)

C. Calcularea RMI pe intervale:

62
  Semestru:
(D0-1 semestru * 2 / Număr născuţi vii din ultimele 2 semestre ) * 1000
 Trimestru:
(D0-1 trimestru * 4 / Număr născuţi vii din ultimele 4 trimestre ) * 1000
 Lună:
(D0-1 lună calendaristică*12/Număr născuţi vii din ultimele 12 luni calendaristice ) * 1000

7. Măsurarea excesului de mortalitate infantilă

A. Determinarea numărului de decese infantile aşteptate
 Utilizarea valorilor absolute:

D0-1 aşteptate = (N1/N2)* D0-1(N2)

unde N1= număr născuţi vii ai populaţiei investigate

N2= număr născuţi vii ai populaţiei standard
D0-1(N2) = număr absolut de decese 0-1 ani observate în populaţia de născuţi vii standard

 Utilizarea ratei de mortalitate infantilă din populaţia standard

D0-1 aşteptate = N1 * RMIstandard

 Calcularea raportului standardizat de mortalitate (RSM):

RSM = (Nr.decese 0-1 ani observate / Nr.decese 0-1 ani aşteptate )*100

 Intervalul de încredere RSM: RSM +/- (Uα * SD)

unde Uα = valoarea teoretrică (tabelară) aleasă în funcţie de risc (α);

pentru un α =0,05, Uα = 1.96

SD = abaterea standard obţinută pe baza formulei: SD=RSM/ decese 0-1 ani observate

63