TEMA CĂLĂTORIEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ŞI CEA UNIVERSALĂ

Vi s-ar părea poate bizară o asociere între imaginea unui călător şi aceea a unui om care stă într-
un fotoliu şi citeşte o carte. Cred însă că şi unul, şi celălalt explorează lumi necunoscute, reale sau fictive,
experimentează senzaţii şi trăiri. Atenţia, entuziasmul, spiritul de observaţie, dorinţa de evaziune,
atracţia necunoscutului, sentimentul libertăţii sunt trăsături comune călătorului şi cititorului, care
trăiesc, în fond, o experienţă de cunoaştere şi se întorc în spaţiul familiar îmbogăţiţi spiritual prin ceea ce
află despre ceilalţi şi despre ei înşişi.

Literatura de frontieră, un compromis între fantezie şi faptul trăit, pare să favorizeze tema
călătoriei prin nenumăratele sale forme: jurnalul de bord, însemnările de călătorie, jurnalul intim,
confesiunile, memoriile, scrisorile, eseul etc., dar ea există în egală măsură în literatura de ficţiune, de la
epopee la romanul contemporan.

Călătoria poate însemna căutare, fugă, explorare, cunoaştere, pelerinaj, cruciadă, migraţiune,
atac războinic, transhumanţă, nomadism sau exil (toate acestea sunt şi teme şi motive literare
importante), dar „simbolismul călătoriei, extrem de bogat, se rezumă totuşi la căutarea adevărului, a
păcii, a nemuririi, la căutarea şi la descoperirea unui centru spiritual.” (Jean Chevalier&Alain Gheerbrant-
Dicţionar de simboluri). Altfel spus, dincolo de fascinaţia aventurii, există întotdeauna un sens mai
profund al călătoriei, cel spiritual.

Epopeea lui Ghilgameş ori Ramayana au drept motiv literar drumul iniţiatic al eroilor,
Ghilgameş şi zeul Rama. Civilizaţia greco-romană este o civilizaţie a mişcării pe largi spaţii geografice –
pe mare sau pe uscat -, aşa încât epopeile Iliada, Odiseea şi Eneida privilegiază tema călătoriei, care
susţine toate desfăşurările narative.

Scrierile epice dominante ale Evului Mediu, povestirile eroice (Cântecul lui Roland, Cântecul
Cidului, Beowulf) şi Romanele Mesei Rotunde au în centru drumul şi aventura eroică. De exemplu,
idealul cavaleresc al căutării Graalului reflectă modelul social medieval, dominat de eroul războinic.
Romanele picareşti (care urmăresc existenţa unor personaje de la marginea societăţii)din Spania
(Lazarillo de Tormes) şi epopeile eroice italiene ale lui Boiardo şi Ariosto prelungesc tiparul aventurilor
cavalereşti în Renaştere, dar abia Dante Alighieri, în Divina Comedie, Francois Rabelais în Gargantua şi
Pantagruel şi Miguel de Cervantes în Aventurile iscusitului hidalgo Don Quijote de la Mancha creează o
nouă dimensiune a operei literare pe tema călătoriei. De exemplu, motivul călătoriei în lumea de dincolo
este preluat de Dante din literatura antică, dar este învestit cu sensul creştin al mântuirii sufletului, iar
aventura cavalerească este parodiată la Cervantes, al cărui erou dezvăluie calitatea de iluzie a literaturii.

Tema călătoriei apare frecvent în literatura secolului al XVIII-lea: odată cu Robinson Crusoe al lui
Daniel Defoe se naşte romanul de aventuri, iar Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift constituie o
utopie sceptică şi satirică la adresa societăţii contemporane.

În literatura de călătorie, există o permanentă raportare la celălalt, exprimată în general printr-o

retorică a diferenţei: afirmarea asemănărilor şi a deosebirilor, identificarea prejudecăţilor şi a
stereotipiilor culturale au drept efect, până la urmă, autocunoaşterea. Motivul străinului devine o
oglindă a sinelui social şi este procedeul la care fac apel scriitorii iluminişti pentru a confrunta două
civilizaţii (Despre canibali de Michel de Montaigne, Scrisori persane de Montesquieu). Fascinaţia
necunoscutului şi a exoticului o regăsim şi la scriitorii romantici şi la simbolişti. Operele lui Herman
Melville (Moby Dick), Alexandre Dumas (Cei trei muschetari), Jules Verne (De la Pământ la Lună, 20000
de leghe sub mări, Călătorie spre centrul pământului), Mark Twain (Bancnota de un milion de dolari,
Aventurile lui Huckleberry Finn) fac trecerea către zona literaturii de consum a secolului al XX-lea.
Călătoria şi aventura se regăsesc de asemenea în literatura SF, în literatura poliţistă, în literatura fantasy,
uneori cu rezultate artistice remarcabile (Maşina timpului de H G Wells, Odiseea spaţială de Arthur C
Clarke).

Spre deosebire de alte spaţii culturale, în care literatura de călătorie s-a dezvoltat sub semnul
expansiunilor geografice, în literatura română, la început, tema a fost puţin abordată. Cronicarul Ion
Neculce relatează succint într-una dintre legendele sale din O sama de cuvinte călătoria extraordinară a
spătarului Nicolae Milescu la Moscova şi apoi în China ca ambasador al ţarului Alexei, dar, din păcate,
jurnalul celebrului boier, De la Tobolsk până în China, redactat în limba rusă, a fost tradus în română
două secole mai târziu (1888)

Întemeietorul prozei de călătorie este considerat Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele -
1826), care descoperă cu uimire Occidentul civilizat şi înapoierea în care se aflau ţările române. În epoca
paşoptistă, aproape că nu există scriitor care să nu fi scris jurnale de călătorie: Vasile Alecsandri
(Călătorie în Africa), Dimitrie Bolintineanu (Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria).

Perioada se încheie, într-un fel, cu o călătorie simbolică prin artă prilejuită de pretextul
vânătorii, în eseul Pseudokynegetikos al lui Alexandru Odobescu. Motivul vânătorii ca impuls al
călătoriei, dar mai ales ca stimulent al istorisirilor îl întâlnim în operele lui Mihail Sadoveanu ( Ţara de
dincolo de negură, Ostrovul lupilor, Istorisiri de vânătoare) şi ale lui Vasile Voiculescu (Căprioara din
vis, În mijlocul lupilor, Sezon mort). Motivul străinului îl regăsim în literatura noastră în Balta Albă de
Vasile Alecsandri sau în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă de Mihail Sadoveanu.

Literatura de aventuri este ilustrată prin romanele Europolis de Jean Bart, Toate pânzele sus! De
Radu Tudoran şi Mediterana de Panait Istrati.

Un aspect mai interesant al temei este călătoria cu valoare iniţiatică: la capătul drumului, un
erou descoperă sensul existenţei, iar călătoria devine fie destin, fie aventură a cunoaşterii şi a întâlnirii
cu sine. Aşa apare drumul în basmele româneşti Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
Povestea lui Arap-Alb de Ion Creangă, Făt-Frumos din lacrimă de Mihai Eminescu, dar şi în alte specii
literare: Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, Creanga de aur şi Baltagul de Mihail Sadoveanu, La
ţigănci şi Nopţi la Serampore de Mircea Eliade, Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu.

Tema călătoriei, extrem de bogată în literatură, nu semnifică în fond altceva decât conştiinţa
destinului rătăcitor al omului pe Pământ.