Literatura de aventura – eseu

Iosu (Fratu) Daniela

PIPP - Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu
Anul I

Aventura şi călătoria sunt elemente constante ale primelor texte ale umanităţii (Vechiul
Testament şi Epopeea lui Ghilgameş).
Încă de la începuturile ei, literatura are menirea de a exprima atracţia omului pentru necunoscut,
ieşirea din obişnuit şi din obişnuinţă, fascinaţia altor lumi, ea nefiind doar o apropiere de real, ci
şi o fugă de limitările lui (casa, familia, comunitatea). La originea literaturii europene se află
Iliada şi Odiseea şi orice nouă operă care abordează marile probleme ale omului şi ale lumii,
reprezintă într-o considerabilă măsură o întoarcere la cele două epopei. Tema plecării în lume e
curentă în poveştile şi basmele româneşti, pentru că ea nu este o simplă temă epică, ci prezintă
adânci determinări antropologice. Călătoria înseamnă iniţiere, ea presupune aventura, încercarea
forţelor, confruntarea, cunoaşterea de sine. Aventura şi călătoria sunt teme ale formării omului,
modalităţi de manifestare a destinului, călătoria având un sens moral. Literatura greacă şi latina
posterioară lui Homer şi lui Vergiliu (Etiopica, de Heliodor, Efesiaca, de Xenofont, Măgarul de
aur, de Apuleius etc) îşi face din călătorie o temă predilectă.
În Evul Mediu aventura ca modalitate de verificare a bărbăţiei curajului şi pasiunii iubirii
dă substanţă unor mari creaţii epice precum Beowulf, Cântecul Nibelungilor, Cântecul lui
Roland, Luisiada. Trebuie să vorbim tot acum, despre masiva dezvoltare a romanelor cavalereşti
(Cei trei Muschetari este exemplul cel mai cunoscut), în care aventura devine o valoare în sine,
de strictă performanţă eroică, ceea ce va atrage replica ironică a lui Cervantes, care prin Don
Quijote, aruncă în derizoriu toată mitologia cavalerului invincibil. În Spania cunoaşte o
dezvoltare deosebită şi romanul pescaresc (Lazarillo de Tormes) ca expresie a unei existente
desfăşurate în mediile sociale cele mai diverse şi mai pitoreşti. Călătorii, peripeţii, întâmplări
stranii şi aventuri miraculoase descoperim în toată literatura italiană premergătoare epocii
moderne, de la Boccaccio la Alfieri. Iluminismul aduce cu sine descoperirea unei aventuri

1
imaginabile (Monstesquieu, Scrisori persane) sau va face din călătoria în spaţiile necunoscute un
mijloc de satirizare a moravurilor (Voltaire, Candide, Swift, Călătoriile lui Guliver).

În sfârşit, printr-o mulţime de mari autori (Novalis, E.T.A Hoffmann, Chamisso, Eminescu,
Nerval) romantismul descoperă aventura în fantastic, în călătoria imaginară.
Toată această rapidă trecere în revistă a felului în care, în epoca modernă, aventura şi
călătoria se constituie în substanţa predilectă a literaturii, arată că necunoscutul fascinează şi că
aventura e o dimensiune constitutivă spiritului uman. Aventura e o provocare venită din partea
vieţii, dar ea se poate constitui şi într-o provocare pe care omul i-o aruncă vieţii.

Ca şi muşchetarii lui Dumas (Cei trei muşchetari), personajele principale din La poalele
vulcanului, romanul lui Malcolm Lovery, sunt adepţii unei vieţi aventuroase. Diferenţa dintre
cele două cărţi e însă mare, pentru că eroii autorului francez ilustrează aventurosul de factură
cavalerească, în timp ce universul lui Lowry ne aduce în faţă configuraţia dramatică a aventurii
existenţiale într-o lume exotică. Pentru căpitanul Ahab din romanul Moby Dick de Melville,
aventura pe mare în căutarea balenei albe e o provocare a destinului cu sfârşit tragic. În schimb,
eroul din Bătrânul şi marea de Hemingway este simbolul omului care nu poate ieşi înfrânt din

2
nicio aventură. La E.A. Poe, Aventurile lui Gordon Pyn, se constituie într-o serie de peripeţii
care frizează fantasticul, Umberto Eco înţelege să trateze seria de întâmplări ieşite din obişnuit
desfăşurate în spaţiul închis al unei abaţii medievale (Numele trandafirului) în regimul
romanului poliţist, iar pentru latino-americanul Alejo Carpentier (Concert baroc) călătoria spre
Europa a unui bogătaş mexican e o aventură într-un spaţiu baroc de obiecte şi mărunte întâmplări
hiperbolizate.
Interesul pentru călătorie şi aventură, pentru viaţa aventuroasă şi treptele iniţiatice ale
aventurii apare de timpuriu şi în literatura română. Există o serie întreagă de autori, de la Dinicu
Golescu (Însemnare a călătoriei mele) la Nicolae Filimon (Excursiuni în Germania
meridională) pentru care călătoria prezintă, în primul rand, un sens geografic şi cultural, însă nu
acelaşi lucru se poate spune despre Calistrat Hogaş (Pe drumuri de munte), pentru care
plimbările de pură plăcere prin Munţii Neamţului sunt modalităţile predilecte ale unei existenţe
hedoniste. La Octavian Paler (Rugaţi-vă să nu vă crească aripi) şi Marian Popa (Călătorie
sprâncenată), călătoria are un sens logic şi moral, apropiindu-i pe cei doi contemporani ai noştri
deVoltaire şi Swift.

Mizând, la rându-i, pe finalitatea etică a scrisului, Ana Blandiana este o promotoare a călătoriilor
imaginare (Imaginaţi-vă), iar în zona aventurii propriu-zise, ca suită de încercari pe care viaţa i

3
le pune omului în faţă, se situează cărţile lui Jean Bart (Europolis) şi Radu Tudoran (Toate
pânzele sus!). Există însă în literatura noastră şi un spaţiu al aventurii specific romanului istoric,
în care realitatea se conjugă cu fabulosul, fantasticul, legenda şi mitul, pe care îl întâlnim în
romanele lui Sadoveanu (Zodia cancerului sau vremea Ducăi Vodă, Creanga de aur), dar şi la
autori de azi ca Ştefan Bănulescu (Cartea de la Metopolis) sau Ştefan Agopian (Tache de
catifea, Tobit).

Mai important este să remarcăm faptul că în acest teritoriu tematic, lectura reuşeşte să
dubleze în sens propriu, chiar prin modul ei de articulare, universal ficţional pe care îl străbate.
lectura reprezentând ea însăşi, o evadare din cotidian şi obişnuit şi o modalitate de a călători în
spaţiu şi timp. Nu doar personajele cărţilor de aventură şi călătorie sunt nişte ipostaze ale
miticului Ulise, ci şi toţi aceia care se înscriu în categoria împătimiţilor lecturii.