Morfologia

Este parteagramaticiicare studiază formacuvântului, modificările formei ș i ale

conț inutuluivalorile gramaticaleexprimate prin formelecuvântului. Morfologia
urmăreș te cuvântul sub aspectul variaț iei formei sale (al flexiunii) pentru
exprimarea diverselorcategorii gramaticale, prin opoziț ie cusintaxa, care studiază
combinarea cuvintelor ș i funcț iile pe care acestea le iau în cadrul combinaț iilor,
propoziț iilor, frazelor.

Părț i de vorbire

flexibileverbul, substantivul, pronumele, articolul, adjectivul

parț ial flexibilenumeralul
neflexibileprepoziț ia, conjuncț ia, interjecț ia, adverbul

Părț ile de vorbire sunt cuvinte saulocuț iuniverbalcare fac parte din 10 clase
gramaticale grupate după:

sensul lexical -cea ce exprimă

forma lor - caracteristici morfologice
posibilitatea de a îndeplini anumite funcț ii sintactice.

Cel mai important rol în clasificarea părț ilor de vorbire îl are sensul lexical, adică
ceea ce exprimă fiecare parte de vorbire. Astfel

[Link]-indică obiecte,
[Link]-ț ine locul unui substantiv,
[Link]-exprimă un număr sau o determinare numerică,
[Link]-exprimă o proprietate a unui obiect,
[Link]-exprimă o acț iune sau o stare,
[Link]-exprimă o caracteristică a unei acț iuni sau a unei stări,
[Link]ț ia-exprimă exteriorizarea unui sentiment, a unei stări fizice sau
psihice sau a unui sunet,
 [Link]- parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei
un substantiv) ș i marchează diverse funcț ii gramaticale ș i stilistice ale
acesteia.
[Link]- parte de vorbire neflexibilă. Conjuncț ia nu are funcț ie sintactică
ș i are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de
vorbire care o însoț eș te.
[Link]ț ia-nu au sens de sine stătător ș i sunt simple instrumente
gramaticale ce servesc la stabilirea unor raporturi gramaticale.

Părț ile de vorbireflexibile se disting faț ă deepărț ile de vorbire neflexibileprin

modificările de formă determinate deacordurile sintacticedin contextul
comunicării.

Părț ile de vorbire flexibile existente în limba română sunt:

adjectivul
articolul
numeralul
pronumele
substantivul
verbul

Adjectivul

Îngramatică, adjectivul este oparte de vorbirecare indică însuș irile unui concept
(object, being, abstract idea) expressed usually through asubstantiv. În limbile în
care substantivele augenș eunumăr(precumlimba română) adjectivele sunt de
obicei cuvinte flexionare.

Clasificare

După structură

rău, alb, negru, bun, bătrân, slab

binevoitor, dulce-amărui
locuț iuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă;
După forme flexionare

invariabile: aidoma, eficace, feroce, kaki, grena, lila, gri, bleumarin, crem,
bej
cu două forme flexionare: dulce, mare, repede;
cu trei forme flexionare: mic, roș u, larg, silitor, muncitor, binevoitor;
cu patru forme flexionare: frumos, drăguț , tânăr etc.
cu două terminaț ii la singular feminin (bună) masculin (bun)

Categorii gramaticale

număr
gen
caz
grad de comparaț ie

Gradul de comparaț ie

Categoria gramaticală care se exprimă prin trei valori;

Ea este înaltă.
2. Comparativ
ode inferioritate: E mai puț in înalt
ode egalitate: Este la fel de înalt.
ode superioritate: E mai înalt.
3. Superlativ – relativ:
ode inferioritate: cel mai puț in înalt;
ode superioritate: cel mai înalt;
o-gramatical: foarte înalt
ostilistic: grozav, teribil etc. de înalt.

Observaț ii

1. Superlativul absolut stilistic se poate exprima în mai multe moduri:

oprin repetiț ie: E frumoasă, frumoasă/ frumoasă, frumoaselor;
oprin locuț iuni (construcț ii fixe): gol puș că, beat turtă, îngheț at bocnă
sănătos tun.
oprin lungirea unei vocale: buuuuună
 oprin
figuri de stil: roș ul ca focul, alb ca varul, negru ca abanosul/ pana
corbului, iute ca fierul, mică cât un sâmbure de mac.
[Link] toate adjectivele realizează categoria gradului de compara ț ie.
ocele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim,
superior, inferior, principal, secundar, esenț ial, fundamental, capital,
optim, perfect, desăvârș it, enorm, imens, nesfârș it ș .a.m.d.
ocele care exprimă calităț i absolute: corect, greș it, muritor, nemuritor
mort, viu, născut, nenăscut, etc.

Cazurile

Nominativ
oNume predicativ: Cărț ile sunt frumoase.
oCărț ile frumoase sunt pe masă.
Acuzativ:
oAtribut adjectival: L-am văzut pe băiatul frumos.
oComplement circumstanț ial de timp: De mic era talentat la desen.
oComplement indirect: Din palid s-a făcut deodată roș u ca focul.
oComplement circumstanț ial relativ: De frumoasă e frumoasă n-ai ce
zice.
oȘ i plângeam de supărată că tu
nu te-ai priceput.
Genitiv
oAtribut adjectival: În ciuda spuselor false, el a mers mai departe.
Dativ:
oAtribut adjectival: Am jucat, asemenea unui copil deș tept.
Vocativ:- Nu are funcț ie sintactică ș i se desparte de restul propoziț iei prin
virgulă
oCopile obraznic, te arunc pe fereastră!

Observaț ii

1. În cazul nominativ, adjectivul poate îndeplini alte două func ț ii sintactice:

oatribut circumstanț ial: Ei îș i rezolvă singuri problemele.
oelement predicativ suplimentar: Îl ș tiu leneș ș i morocănos (ș tiu că e
leneș ș i morocănos).
2. În clasa adjectivului se integrează mai multe tipuri:
oadjectivele propriu-zise: gras, scund, frumos
 oparticipiuadjectival: spus, auzit, citit, scris
ogerunziu adjectival: aburindă, fumegândă etc
onumerale cu valoare adjectivală
oadjective provenite din pronume: adjectivele pronominale
demonstrativ, nehotărât, posesiv, relativ, interogativ, de întărire
negativ
oadjective provenite din adverbe: aș a, astfel, bine, repede;
oadjective provenite din prepoziț ii: asemenea, aidoma, potrivit,
mulț umită, contrar, conform.

Exemple de adjective înlimba română

Exemplu Observaț ii

Am văzut o
pasăre Ce fel de pasăre? Frumoasă.
frumoasă.

Vulpearoș cată
sărit peste Ce fel de vulpe? Roș cată. Ce fel de câine? Leneș .

câineleleneș .
El este deș tept. Cum este el? Deș tept.

Adjectivul frumoasă este pus în faț a substantivului floare pentru

Frumoasa floare
a sublinia caracteristica substantivului. Primeș tearticolul
s-a ofilit.
substantivului determinat.

A nu se confunda cu un adjectiv deoarece acesta

Păsările zboară
determină unverbș i este unadverb(ș i deci nu se declină ș i nu
repede.
se acordă cu substantivul).
Articolul

Îngramatica tradiț ionalăarticolul este oparte de vorbirecare determină o altă

parte de vorbire (de obicei unsubstantiv) ș i marchează diverse funcț ii gramaticale
ș i stilistice ale acesteia.

Gramatica limbii române, ediț ia 2005, defineș te articolul ca „modalitate

(gramaticală) afixală de integrare enunț iativă”, punându-se accent pe statutul său
deafix. Aș adar, articolul nu mai este interpretat ca o clasă lexico-gramaticală..[1]

Lipsa unui articol acolo unde în alte construcț ii similare el este în mod normal
folosit se numeș teearticol zero.2De exemplu, înlimba englezăsubiectul este de
obicei însoț it de un articol hotărât sau nehotărât, dar acest articol lipseș te în
afirmaț ii generale de genul "Apa fierbe la 100°C".

În limba română

Înlimba românăarticolul se modifică dupănumăr, cazș igen. Articolul se clasifică

în:

articol hotărât, -l, -a, -i, -le, -lui, -ei, -lor;

articol nehotărât: un
articol posesiv: al, a, ai, ale, alor;
articol demonstrativ: cel

Numeralul

În limbă vorbită ș i scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă (substantiv)

sau adjectiv) ce exprimă (sub diverse aspecte)unnumăr, o determinare numerică
a obiectelororiordinea obiectelor prin numărare, sau,se referă la numere. Există
mai multe clase de numerale ș i adjectivele numerale: numeralul ș i adjectivul
numeralcardinal, ordinal, distributiv, colectiv, numeralul fracț ionar ș i iterativ
adjectivul numeral multiplicativ.

Clasificare
Numeral cardinal

Numeralul cardinal exprimă numeric cantitatea obiectelor.

Propriu-zis-exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte. Pot fi:

osimple (zero,unu,patru,trei,sută,mie,milion,miliard)
ocompuse (unsprezece, treisprezece, patruzeci).
Colectiv-exprimă însoț irea, ideea de grup. Exemple: amândoi, tustrei.
Multiplicativ-arată de câte ori creș te o cantitate sau se măreș te o acț iune.
Exemple: îndoit, întreit, înzecit, dublu, triplu etc.
Distributiv-exprimă repartizarea ș i gruparea numerică a obiectelor.
Exemple:câte unul,câte patru.
Adverbial (de repetiț ie, iterativ) - indică de câte ori se îndeplineș te o
acț iune. Exemple: o dată, de două ori.
Exemple: doime, zecime, sutime, miime.

Număr de identificare

Numeralul de identificare este folosit pentru identificarea obiectelor pe baze

numerice. Exemple: notapatru, etajulș ase, cameradouăzeci ș i cinci.

Numeralul de identificare are următoarele trăsături:

Are numai valoare de singular, lucru firesc dacă avem în vedere rolul său de
individualizaree.[1]Prin urmare, vom folosi "ora paisprezece", iar
nu "orele paisprezece", întrucât ne referim la o "denumire" dată orei, iar nu
la mai multe "ore paisprezece", astfel încât acordul substantivului cu
numeralul să se realizeze.
În ceea ce priveș te genul, nu cunoaș te flexiunea după această categorie
notadoi,cameradouăzeci ș i unu..[2]

Normele actuale (DOOM II) impun următoarea excepț ie: Numeralul cardinal 12 ș i
cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de feminin atunci când se
referă la substantive feminine: sauăsprezece, douăsprezece mii de lei, clasa a
doisprezecea (dar se acceptă ș i formele de masculin în indicarea datei:
doisprezece,douăzeci ș i doi).3

Potrivit regulii că numeralul de identificare nu cunoaș te flexiunea după gen (are

formă unică, de masculin), se spune: ora unu (nu ora una) ș i ora douăzeci ș i unu
(nuora douăzeci ș i una). Consecvenț i în respectarea acestei reguli, ar trebui să
zicemora doi. După cum se ș tie însă, se întrebuinț ează forma de feminin: ora
două, ora douăsprezece, ora douăzeci ș i două. Această abatere de la sistem este
atât de bine consolidată în limba română, încât a devenit normă. [4]

Numeral ordinal

Numeralul ordinal exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acț iunilor într-
o înș iruire. Exemple: întâiul, primul, secundul, al treilea.

Procedee de compunere

Contopire:unsprezece,douăzeci,treizeci,tustrei
Alăturare cu blanc:două mii, o sută zece
Joncț iune: treizeci ș i cinci

Categorii gramaticale

Gen– este diferenț iat la numeralele: unu, doi, amândoi, câte unul, tustrei.
Număr-au forme de singular ș i plural numeralele: sută, mie, milion etc.;
ununu are formă de plural, doi, trei etc. nu au forme de singular.
Caz - nominativ, acuzativ: cei doi; genitiv, dativ: amândoi; genitiv cu
prepoziț ia: caietele a doi dintre ei; dativ cu prepoziț iala: am dat la trei
dintre ei.

Funcț ii sintactice

Cinci au sosit mai devreme.

Complement direct -L-am ales pe primul.
Complement indirect-Am vorbit despre primul.
Complement circumstanț ial de mod - A fost răsplătit însutit.
Complement circumstanț ial de loc - Stau în faț a amândurora.
Complement circumstanț ial de scop - Am trei teze ș i pentru cele trei am
studiat serios.
Nume predicativ -Ionel este al doilea.
Atribut - Avea ș i dânsul trei feciori.
Pronumele

Este oparte de vorbireflexibilă, prezentă în majoritatealimbilor, care ț ine locul

unuisubstantivatunci când participanț ii la dialog cunosc sau înț eleg din context
obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte
eterogenă; uneori pronumele adaugă informaț ii suplimentare despre substantivul
înlocuit: respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absenț a
obiectului etc.

Înlimba românăPronumele se clasifică după cum urmează.

Clasă Exemple
Cu forme personale
Pronume personal I
Pronume de politeț edumneavoastră
Pronume reflexiv se,sine,îș i
Pronume posesiv ai mei
Pronume de întărire însumi, înș ivă
Fără forme personale
Pronume demonstrativ acesta
Pronume interogativ who
Pronume relativ who
Pronume nehotărât one
Pronume negativ nimeni, nimic

Observaț ie. În funcț ie de context, o parte din exemplele indicate pot aparț ine unei
clase de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părț i de vorbire. De exemplu
„care” poate fi pronume interogativ sau relativ, iar „ce” poate fi atât pronume
(relativ sau interogativ) cât ș iadjectiv, conjuncț ie, adverbsauinterjecț ie.

Alte limbi pot avea o altă clasificare a pronumelor, cu clase în plus sau în minus
faț ă de cele din acest tabel. De exemplu în unele limbi (ca de exemplu înenglish)
lipsesc pronumele de politeț e, iar alte limbi (de exemplujaponeză) pot să nu aibă
deloc pronume propriu-zise.
În gramatica limbii româneenumeraleleformează o parte de vorbire separată, deș i
în cadrul propoziț iei aceste cuvinte pot juca un rol similar cu cel al adjectivelor,
substantivelor ș i pronumelor. De exemplu, în propoziț ia „Tu ai trei mere, iar eu am
numai două" cuvântuldouăînseamnă „două mere”, deci conț ine ș i sensul
exprimat de substantivul mere, astfel comportându-se ca un pronume; în alte
limbi (de pildă în engleză) într-o astfel de situaț ie cuvântuldouăeste considerat
pronume.

Pronumele personal de politeț e

În limbile în care există, pronumele personal de politeț e (sau de reverenț ă)

exprimă respectul vorbitorului faț ă de persoana numită prin acest pronume. În
limba românăacest pronume are forme proprii doar pentru persoanele a II-a ș i a
III-a ș i nu poate deveni adjectiv pronominal. Tabelul de mai jos arată formele
acestor pronume, puse în diferitecazuri. Indicaț iile „singular” ș i „plural” se referă
la numărul de persoane reprezentate de pronume; ca subiect, însă,
dumneavoastră cere întotdeauna ca acordul cu predicatul să se facă la plural.

Persoana a II-a Singular Plural

dumneata,
Nominativ, acuzativ dumneavoastră
dumneavoastră
Dativ, genitiv dumitale, dumneavoastră, dumneavoastră
Singular Plural
Persoana a III-a
Masculin Masculin
Nominativ, acuzativ, dativ,
dumnealui
genitiv
Observaț ii.

În limbajul familiar ș i regional există ș i alte variante ale pronumelui personal

de politeț e:mata,matale,mătălică,mătăluț ă,tălică,tăluț ă.
Pronumele personale dânsul, dânsa, dânș ii, dânsele, deș i nu sunt pronume
de politeț e propriu-zise, sunt percepute de unii vorbitori ca exprimând un
grad mai mare de respect faț ă de persoanele numite, astfel ajungând să
funcț ioneze ca pronume de politeț e. Totuș i, în unele graiuri regionale (de
exemplu în Moldova), aceste pronume sunt folosite nu numai pentru
persoane, ci ș i pentru obiecte, faț ă de care nu se exprimă nici un fel de
 politeț e. Aceste pronume personale de politeț e provin din forme mai vechi
ale pronumelui personal–însul, însa, înș ii, însele.
Formele reverenț ioase precum: Domnia ta, Măria ta, Înălț imea ta
Excelenț a sa, Luminăț ia voastră, Preasfinț ia sa, Majestatea sa etc.
folosesc în limbajul solemn, oficial ș i protocolar ș i exprimă cel mai înalt grad
de respect.
Pronumele de politeț e se pot prescurta astfel: d-ta, d-tale, d-sa, d-sale, d-
voastră, dvs. sau dv., d-lui, d-ei, d-lor.

Ca ș i pronumele personale obiș nuite, pronumele de politeț e pot avea diferite

funcț ii sintactice:

Subiect: Dumnealuia a sosit din Bucureș ti.

Nume predicativ: Următorul candidat sunteț i dumneavoastră.
Atribut pronominal: Cartea dumneaei este pe birou.
Complement direct: L-am chemat pe domnul.
Complement indirect: Vă ofer acest premiu.
Complement de agent: Expoziț ia este organizată de dumneaei.
Complement circumstanț ial de mod: El scrie poezii ș i dumneata.
Complement circumstanț ial de loc: Nu stau mult la dumneata.

Substantivul

Estepartea de vorbirecare denumeș te ființ e,obiecte, substanț e, locuri, fenomene

ale naturii, evenimente ș i o serie de noț iuni abstracte. Este una din puț inele părț i
de vorbire prezente în toatelimbile(o alta esteverbul). În unele limbi
substantivele se modifică dupănumărș icaz. Înpropoziț ie, substantivele au
adesea rolul desubiectsaucomplement direct, pot fi înlocuite depronumesau
pot fi determinate deadjectiv.

În exemplele de mai jos, substantivele sunt subliniate:

Tu eș ti Mircea?
De nu, schimb o tacoroană într-o ramură de spini.
Au venit ș i în ț ara noastră de au cerut pământ ș i apă.
 Îmi apăr sărăcia ș inevoileș ineamul.

Din categoria substantivelor pot face parte ș i cuvinte care denumesc acț iuni,
calităț i, moduri de desfăș urare a acț iunilor etc., care sunt de obicei exprimate prin
verbe, adjectivsauadverbe. Categorizarea corectă se face ț inând cont de rolul pe
care aceste cuvinte îl au în propoziț ie ș i de proprietăț ile lormorfologice. Exemple
de astfel de substantive sunt cele subliniate în fragmentele de mai jos (nu toate
substantivele au fost marcate).

acț iune:Ce-i mână pe ei în luptă[...]?

calitate:Codrii se înfiorează de atâta frumuseț e[...]
manieră:[...] nu răscoli cu-atîta grozavă uș urinț ătitanica turbare!

Clasificarea substantivelor

Substantive proprii ș i substantive comune

Substantivul (sau numele) propriu denumeș te individual o ființ ă sau un lucru

pentru a le deosebi de alte ființ e sau lucruri din aceeaș i categorie. Substantivele
proprii se scriu cu iniț ială majusculă: Franț a, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e
vorba de planetă).

Substantivul comun serveș te la indicarea obiectelor de acelaș i fel. Se scrie cu

iniț ială minusculă cu excepț ia cazurilor când majuscula este cerută de alte reguli
gramaticale sau necesităț i stilistice.

Substantive numărabile ș i substantive nenumărabile

Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se

pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființ e, lucruri, evenimente
ș i locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural,
pot fi determinate deatribute(numerale, adjectiv) care exprimă cantitatea: trei
piglets, a multitude of problems, a few minutes.

Substantivele nenumărabile denumesc noț iuni care nu pot fi numărate ș i deci nu

admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noț iunile abstracte.
Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un
sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic
nefolosită). Exemple:

defective de plural :oxigen,nea,liniș te,sete,unt,lapte,aur.

defective de singular :zori,ochelari,cervide,cuiș oare.

Substantive colective

Substantivele colective sunt acele substantive care exprimă o colectivitate.

După modul de formare, substantivele colective sunt:

primare
derivate cu sufix:aluniș ,boierime,frunziș ,ț ărănime,stejăriș ,tineret,armată

Substantive simple ș i substantive compuse

Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe
bunătate

Substantivele compuse sunt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens
unitar. Exemple:

prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu

prin alăturare cu spaț iu:carte de credit, Ș Ș tefan cel Mare
prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoinț ă, untdelemn
prin abreviere:FMI, FBI, OZN.

Substantive masive

Substantive concrete ș i substantive abstracte

substantivele concrete denumesc obiecte sau substanț a constitutivă a unor

obiecte:telefon,pantof,lampă,tablou
substantivele abstracte denumesc abstracț iuni: noroc, idee, fericire,
atitudine
Substantive epicene

Substantivele epicene sunt acele substantive care denumesc ființ e, dar care au o
singură formă pentru ambele sexe. Exemple: peș te, veveriț ă, elefant.

Categorii gramaticale

Determinarea

Înlimba română, substantivele se remarcă prin faptul căarticolul hotărâteste

enclitic, adică se aș ază la sfârș itul cuvântului ș i face corp comun cu acesta. Alte
limbi balcaniceș ilimbile scandinaveprezintă aceeaș i particularitate, dar în familia
limbilor romaniceLimba română reprezintă o excepț ie.

Genul

În timp ce la celălaltelimbi romanicesubstantivele se împart dupăgenul

gramaticalîn două clase - substantive masculine ș i feminine - în limba română
există ș i o a treia clasă, cea a substantivelor neutre. Acestea se comportă ca o
combinaț ie a celorlalte două clase, în sensul că lasingularnecesită acelaș i fel de
acord gramaticalcu adjectivele ca ș i substantivele masculine, iar la plural acelaș i
acord ca ș i substantivele feminine:măr galben(n.) - nasture galben(m.); mere
galbene

Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru

masculin ș i feminin:cămilă,cioară,maimuț ă,ș obolan,gîndac,ț înț ar,
butterfly, elephant.
Substantivele mobile sunt substantive (nume de ființ ă) cu o formă pentru
unchi
mătuș ă

Numărul

Substantivele din limba română îș i modifică forma în funcț ie denumăr. Limbi

romanicese împart din acest punct de vedere în două categorii:

limbile în care forma de plural se construieș te prin adăugarea sunetului/s/

(sau variante ale acestuia) ș i care derivă din forma deacuzativdinlatină;
 limbile în care pluralul derivă din terminaț ia/i/onominativuluidin latină, ș i
care se construieș te în limbile moderne printr-o modificare vocalică însoț ită
sau nu ș i de alte mutaț ii fonetice.

Geografic, această separaț ie se face pelinia La Spezia-Riminicare uneș te două

localităț i dinItalia. Limbile romanice vorbite la nord ș i la vest de această linie cad
în prima categorie(spaniola, francezăetc.), iar celelalte, între care ș i limba
română, cad în a doua.

În limba română pluralul se formează prin adăugarea desufixe(-i,-e,-uri,-le)

însoț ită ș i de alte modificări fonetice precum: mutaț ii consonantice, mutaț ii
vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roată - roț i, fată - fete.
steaguri

Cazul

În multe limbi, substantivele îș i modifică forma dupăcaz, marcând astfel diverse

funcț ii în enunț : subiect, posesor, instrument, obiect, loc etc.

În română există cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ ș i vocativ. Totuș i,
spre deosebire de pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme
distincte în funcț ie de caz: formele denominativ ș i acuzativ sunt identice ș i la fel ș i
formele de genitiv ș i dativ. În plus, nu toate substantivele au formă de vocativ.

Verbul

Ingramatică, verbuleste oparte de vorbirecare exprimă în general o acț iune, ca

de exemplu alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră ș i o serie de altele
cuvinte care, deș i nu exprimă acț iunea propriu-zisă săvârș ită desubiect, din punct
de vedere morfologic se comportă identic. Astfel, există verbe care exprimă
existenț a sau starea (a fi, a sta), recepț ionarea pasivă a unei acț iuni exterioare (a
primi, a auzi), o transformare (a creș te, a dispărea) etc.

Termenul verb vine în româneș te dinfrancezulverbe, cu acelaș i sens, ș i care la

rândul lui provine dinlatinesculverbum(cuvânt, verb). Romanii au preluat noț iunea
dingreceș te, subhema avea acelaș i sens.
Datorită importanț ei sale deosebite în comunicare, verbul este una dintre cele
două părț i de vorbire prezente în toatelimbile, cealaltă fiindsubstantivul. În multe
limbi, inclusivlimba română, cele mai scurte propoziț ii corecte gramatical ș i cu
Sensul de sine stătător sunt cele care conț in un verb.. 1

Categorii de verbe

Valenț ă

Valenț a este un concept (similar cu acela dinchimie) prin care se precizează câte
Conexiuni pot lega verbul de alte părț i de vorbire. Astfel, valenț a poate fi:

0 pentruverbele impersonale. De exemplu, referentul verbului plouă

Interacț ionează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile."

1 pentruverbele intranzitive. De exemplu, acț iunea denumită de verbul

Copiii alergau
printre copaci.

2 pentruverbele tranzitive. De exemplu, verbula beaeste legat atît de

subiect cât ș i de complementul direct: "Iona a băut toată apa din sticlă."

3 pentru verbele numite bitranziative. De exemplu, verbul a spune se leagă

de subiect, de complementul direct ș i de complementul indirect: "Bunicaîi"
spune nepotului povestea cu ursul.

Verbe auxiliare

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele

de mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:

Română: Spectacolul a fost superb, dar ar fi trebuit să fie mai lung.

Engleză: Îl vei schimba pe cel pe care l-a spart John?

pe care l-a spart John?)

Franceză: Invitaț ii au sosit deja, dar nu le-am vorbit încă.

(Invitaț ii au sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
 Japoneză:
(Doamna Suzuki s-a îngrăș at, dar se pare că nu vrea să i se spună.)

Verbe copulative

Cândpredicatulunei propoziț ii se exprimă printr-unnume predicativ, cuvântul de

legătura dintre acesta ș i subiect se numeș te copulă. În multe limbi acest cuvânt
este un verb, numit în această poziț ie verb copulativ. De exemplu, în propoziț ia
[...] iubirea de moș ie este un zid [...]

Flexiune în limba română

Înlimba românăforma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcț ie de

persoană, numărulș i uneorigenulsubiectului. De asemenea, princonjugare,
verbul îș i poate schimba forma în funcț ie de alț i parametri, precum timpul, modul,
aspectul sau diateza.

Există verbe, numitedefectuos, a căror conjugare este incompletă, din paradigma

lor lipsind o parte din forme.

În limba română verbele se clasifică adesea în funcț ie de terminaț ia de lamodul

infinitivîn patru grupe, numite conjugări:

conjugarea I, verbe terminate în-a:a lucra,a cînta,a crea,[2]a veghea;[3]

conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;
conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;
conjugarea a IV-a, verbe terminate în -isau -î: a citi, a fugi, a coborî, a
decide.

Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri

didactice ș i are o valoare practică limitată. Astfel, de exemplu, deș i verbelea purta
ș ia scurtase se comportă diferit în timpul conjugării —eu port, dar eu scurtez—
asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeaș i grupă. Analiza detaliată a
fenomenelor morfologice duce la concluzia că verbele limbii române se
organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea verbelor rare ca
excepț ii sau ca formînd grupe mici) ș i că, dacă se ț ine cont de toate tipurile de
alternanț e fonetice, numărul grupelor ajunge la câteva zeci, fără a include verbele
neregulate.
Mod
Articol principal:Mod (gramatică).

Modul este o categorieegramaticală, specifică verbului, care indică raportarea la

realitate a acț iunii sau a stării exprimate de verbul respectiv. El este asociat cu alte
categorii ale verbului, catimpulș iaspectul.

Moduri personale

Forme verbale predicative

În limba română există cincimoduripersonale. Aceste moduri personale au rol

numai de predicat.

Indicativ

Învăț , înveț i, învaț ă, învăț ăm, învăț aț i, învaț ă

Trecut

Perfect compus - exprimă un proces trecut ș i încheiat, dar neprecizat.

în timp
Am învăț at, ai învăț at, a învăț at, am învăț at, aț i învăț at, au învăț at

Imperfect - exprimă un proces trecut dar terminat în momentul

vorbirii

Învăț am, învăț ai, învăț a, învăț am, învăț aț i, învăț au

Mai mult ca perfect - exprimă un proces trecut ș i încheiat înaintea

altui proces trecut ș i încheiat

Învăț asem

Perfect simplu - exprimă un proces trecut ș i încheiat, momentan sau

într-un interval de timp delimitat

I was learning
 Voi învăț a, vei..., va..., vom..., veț i..., vor învăț a
Viitor anterior: Voi fi învăț at, vei..., va..., vom..., veț i..., vor fi învăț at
Viitor popular: O să învăț , o să înveț i, o să înveț e, o să învăț ăm, o să învăț aț i,
o să înveț e

Condiț ional-optativ

Prezent:

Aceste scânduri ar fi cam greu de ridicat.

M-aș duce dar n-am chef.
Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
Ț i-aș da-o dar am pierdut-o.

Perfect

Aceste scânduri ar fi fost cam greu de ridicat.

M-aș fi dus, dar n-aveam chef.
Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
Ti-aș fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ

Pleacă!
Scoală-te!
Urmăreș te-i!
Povestiț i-ne!

Conjunctiv

Prezent:

Mi-aș dori să pot.

Vrem să ne arăț i tuș a.
Majoritatea copiilor nu vor decât să se joace.

Perfect

Mi-aș fi dorit să fi putut.

Voiam ca tusea să ne fie arătată.
 Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv

Prezent:

Crezi că o fi acolo?
Ne vor vedea dacă îl facem aici?
S-or duce fără noi?

Perfect

O fi mâncat?
O fi fost în sală?
O fi plecat deja, dar nu sunt sigur.

Moduri nepersonale

Forme verbale nepredicative

Formele verbale nepredicative/nepersonale sunt uneori consideratemoduri

împreună cu cele personale, dar, din cauza unor diferenț e fundamentale în de
Natura semantică, morfologică ș i sintactică, în gramatica modernă sunt luate
separat. În limba română există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au
rol de predicat.

Infinitiv

Ț i-am dat-o pentru a te ghida.

A se păstra în loc răcoros ș i uscat.
A învăț a bine o limbă străină poate dura ani.
Au luat-o fără a ș ti ce să facă cu ea.

Participiu

Pariul a fost mărit.

Căsătoria ne va fi binecuvântată.
Hoț ii erau înconjuraț i.
Cămăș ile au fost ș ifonate.
Gerunziu

M-am încălț at în grabă, uitând să mă leg la ș ireturi.

I-a enervat pe toț i, netăcând din gură.
M-am trezit, nemaiputând dormi.
Ne-am dus la piaț ă gândindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală ș i nepredicativă a verbului având în general

trăsături substantivale

Mersul pe jos este sănătos.

Nu mă deranjează lătratul câinilor.
A răcit după atâta aș teptat în ploaie.
Frigul nu mai este de suportat.
Fumatul interzis!

Diateză

Prindiatezăse exprimă relaț ia dintre acț iune ș i participanț ii la aceasta: agentul

(cel care face acț iunea) ș i pacientul (cel care suferă consecinț ele acț iunii). În
funcț ie de definiț ia exactă a diatezei ș i de criteriile care decurg din definiț ie, limba
română are un număr de diateze care variază între două ș i ș ase. În toate analizele
apar diateza activă ș i cea pasivă, la care se mai pot adăuga următoarele diateze:
reflexivă, impersonală, reciprocă ș i dinamică. Gramatica limbii române(Editura
Academiei, 2005) propune un sistem de trei diateze aflate în două relaț ii de
opoziț ie: activă vs pasivă ș i activă vs impersonală, renunț ând astfel la diateza
reflexivă.[4]

Exemple:

Cireș ele au fost culese de copii.

au fost culese de copii.
diateza activă în contrast cu cea impersonală: Salariaț ii cîș tigă mult. - Se
câș tigă mult.
Verb auxiliar

Un verb auxiliar (de la cuvântullatinesc"ajutor") este unverbajutător

(fără senslexicaldeplin), asociat funcț ional cu o anumită formă a unui verb
principal (cu sens deplin) pentru a alcătui o altă formă a acestui verb, numită
formă compusă. Totuș i, verbele auxiliare folosite separat de un verb principal au
sens deplin, la fel ca celelalte verbe. Verbe auxiliare se folosesc în multelimbi, de
exemplu în celeindoeuropene, în celefino-ugriceetc. În general, verbul cu sens
deplin (principal) se foloseș te la o formă impersonală(infinitiv, participiuetc., iar
verbul auxiliar este cel care primeș teemorfemelece exprimămodul, timpul,
numărulș ipersoană.

În limba românănă[1]

În sistemul verbal allimba românăSe folosesc trei verbe auxiliare: a avea, a vrea.
a fi.

A avea

Acest auxiliar serveș te la alcătuirea a trei forme verbale:

Timpulperfect compusal moduluiindicativse formează din prezentul

indicativ al lui aveaasociat cu participiul verbului cu sens deplin: am
cântat, ai văzut, abătut, am zis, ai iubit, ai coborât. Trei dintre formele
personalul auxiliar este diferit, redus faț ă de cel folosit atunci
când are sens deplin.
Unul din tipurile de viitor se compune din auxiliarul avea indicativul
prezent neredus, în concurenț ă cu o formă redusă lao, comună tuturor
persoanelor, asociate verbului principal la prezentulconjunctivului: am/osă
cânt
coboară.
La alcătuirea timpului prezent al moduluicondiț ional-optativparticipă
forme parț ial diferite ale acestui auxiliar, asociate infinitivului verbului cu
aș cânta, aivedea, arbate, amzice, aț iiubi, arcoborî

A vrea

Verbula vreaare forme specializate ca auxiliar, servind la formarea principalului

tip de viitor (literar) în combinaț ie cu infinitivul verbului cu sens deplin:voicânta
veivedea,vabate,vomzice,veț iiubi,vorcoborî. O variantă familiară a acestui tip
foloseș te forme ș i mai reduse ale auxiliarului: oicânta,ăivedea,obate,omzice,
ăț iiubi,orcoborî.

A fi

Verbul 'a fi' foloseș te ca auxiliar pentru cele mai multe forme verbale compuse.

La modul indicativ, viitorul anterior se alcătuieș te cu tipul de viitor format cu a

vreaal luia fi, plus participiul verbului cu sens deplin: voi/oi fi cântat, vei/ăi fi
văzut, va/o fi bătut, vom/om fizis, veț i/ăț i fi iubit, vor/or fi coborât.

La modul conjunctiv se foloseș te o formă redusă, unică pentru toate persoanele, a

conjunctivului prezent al auxiliarului a fi, pentru a obț ine:

în asociere cu gerunziul verbului principal, prezentul conjunctiv cu valoare

prezumtivă:să ficântând;
în combinaț ie cu participiul verbului principal, perfectul conjunctiv: să fi
văzut.

La modul condiț ional, a fi formează:

condiț ionalul prezent cu valoareeprezumtivăal verbului cu sens deplin, în

asociere cu gerunziul acestuia: aș cântând, ai fi văzând, ar fi bătând, am fi
zicând, aț i fi iubind, ar fi coborând;
perfectul condiț ionalului, în combinaț ie cu participiul verbului principal:aș fi
cântat

La modulprezumtiv, auxiliarul fiparticipă la formarea ambelor timpuri.

Prezentul prezumtivului foloseș te formele de viitor cu auxiliarul 'a vrea'.

luia fi, asociate cugerunziulverbului principal: voi/oi cântând, vei/ăi fi
văzând, va fi/fiind, vom fi/fiind, veț i fi/fiind, vor fi
coborând.
Perfectul prezumtiv se formează cu aceleaș i forme ale lui a fi, dar în
combinaț ie cu participiul verbului cu sens deplin (voi/oi ficântat etc.), fiind
omonim cu viitorul anterior.

La perfectul infinitiv se foloseș te ca auxiliar infinitivul prezent al lui a fi.

A fieste ș i auxiliaruldiatezeipasive, formele sale indicând modul, timpul, numărul
ș i persoana verbului, în timp ce verbul cu sens deplin este la participiu.

Verb copulativ

Este unverbcare formează unpredicat nominalîmpreună cu o altăparte de

vorbirecu funcț ie denume predicativ. În limba română, din categoria verbelor
copulative fac parte:

a fi (când nu are sensul de a se afla, a se găsi, a exista)

2.a deveni (este întotdeauna copulativ)
3.a ie ș i (când are sensul de a deveni)
4.a se face (când are sensul de a deveni)
5.a ajunge (când are sensul de a deveni)
6.a rămâne (când nu are sensul de a sta)
7.a însemna (când nu are sensul de a nota)
8.a (se) părea (când arăta aparen ț a)
a reprezenta
10.a se numi
11.a se cheamă
12.a se naș te
13.a constitui
14.a costă

Exemple

Propoziț ii cu verbele copulative:

Eu sunt elev.
El devine muzician.
Eu ies doctor.
Eu devin fotbalist.
El devine doctor.
El rămâne corigent.
Ea părea fericită.
A însemnat mult pentru mine.

Verbul tranzitiv
Este acelverbcare poate primi în context unul sau douăcomplemente directe.
Alături deecomplementul directpot existacomplementare indirecteș icomplements
circumstanț iale. Caracteristica tranzitivităț ii / intranzitivităț ii în consideraț ia relaț ieiverb-
complement direct.

Există verbe tranzitive cărora le pot fi asociate douăcomplemente directe: rog

învăț ceva1pe cineva2.

Considerând numărul de legături cu altepărț i de propoziț ie, verbele tranzitive se

clasifică în:

monotranzitive - verbe care au o singură conexiune, cea cucomplementul

direct

ÎlCDvăd pe fereastră.

ditranzitive-verbe tranzitive cu două conexiuni:complement directș i

complement indirect

LeCIdau un exempluCD.

Parte de vorbireneflexibilă

Este aceea care nu îș i modifică forma în contextulcomunicării.

În limba română

Părț ile de vorbire neflexibile existente în limba română sunt:

adverbul
 conjuncț ia
interjecț ia
prepoziț ia

Adverbul

Este oparte de vorbirecare exprimă caracteristicile unei acț iuni, stări sau unei
însuș iri ori circumstanț ele acț iunilor ș i stărilor. Adverbele pot fi recunoscute
folosind întrebări specifice:Când?, Cât de des?, Cum?, În ce mod?, Unde? Pe unde?
sau alte întrebări de acelaș i tip.

Cum se identifică adverbele

Exemplificări

Some examples from the following sentences can clarify the localization.
adverbelor, spre deosebire de adjective, cu care sunt adesea confundate, precum
ș i a modului lor de folosire. În următoarele două propoziț ii, aproape echivalente
semantic, se subliniază caracteristici de aceeaș i natură folosind adjective ș i
adverb

Elevii din această clasă sunt buni ș i foarte buni.

Elevii din această clasă înva ț ă bine ș i foarte bine.

În prima propoziț ie, cuvântul bunire repetat de două ori este un adjectiv întrucât
caracterizează cuvântul elevi (subiect al propoziț iei, plural, articulat, parte a)
subiectului extins, "Elevii din această clasă") de două ori, o dată la nivelul primar,
de bază, al adjectivului bun (bun/bună/buni/bune) ș i, respectiv, la nivelul
superlativul absolut, foarte buni). În cel de-al doilea caz, foarte este un adverb
care modifică adjectivul bunila valoarea calitativă supremă. Întrebarea de
Identificarea unicului adverb din această propoziț ie este: Cât de buni sunt elevii?
Cea de-a doua propoziț ie, care este evident derivată din prima, a fost obț inută
prin substituirea predicatului sunt (verb)copulativ) cu predicatul învaț ă, respectiv
prin substituirea adjectivului bun repetat de două ori, cu adverbul bine, repetat
de asemenea de două ori. De data aceasta, cuvântul de caracterizat este
predicatul învaț ă, reprezentat prin verbul învăț at conjugat laindicativ prezent, iar
Cuvintele care îl caracterizează sunt adverbele bine ș i (foarte) bine. A se remarca.
utilizarea lui foarte într-un mod extrem de similar primei propoziț ii, aici însă
adverbul foartemodifică adverbul binela superlativ absolut. Întrebările pe care le
adresăm în această propoziț ie, pentru a identifica cele trei adverbe utilizate, sunt
Cum învaț ă elevii?, de două ori, respectivCât de bine învaț ă elevii?.

Recunoaș terea adverbelor

Înlimba română, cu excepț ia unorcontraexemplenotabile, imensa majoritate a

adverbele coincid ca formă cu forma masculin singular a adjectivului
corespunzător. Un contraexemplu arhicunoscut este adverbul bine, prezentat în
exemplele de mai sus, ca fiind diferit de adjectivul corespunzător masculin
singular, bun. Totuș i, se poate remarca cu uș urinț ă prezenț a comună a celor două
consoanebș eunîn ambelecuvinte, fapt care indică existenț a uneirădăcini
lingvistice comune.

În limba română

Adverbuleparte de vorbire neflexibilădeoarece nu sedeclinăș i nici nu se

conjugă. Totuș i el se aseamănă cupărț ile de vorbire flexibilepentru căsuntnote
de comparaț ieasemeniadjectivului.

Adverbele, aș a cum sunt prezente în limbile europene moderne, sunt o preluare

din limba-mamă a acestora,limba latină. Modul specific în care adverbele au
"survived" until today in thiselimbi indo-europenevariază de la caz la caz,
trebuind a fi studiate independent.

Gradele de comparaț ie

Gradele de comparaț ie sunt forme care precizează nuanț a graduală a adverbului.

pozitiv - este forma de bază a adverbului

El scrie frumos.

comparativ

desuperioritate-se formează pe baza prefixului:mai

El scrie mai frumos decât ceilalț i.

 deegalitate - se formează pe baza unor prefixe ca: tot atât de, la fel
de

El scrie la fel de frumos.

deinferioritate-se formează pe baza prefixului:mai puț in

El scrie mai puț in frumos decât fratele său.

superlativ

relativ

desuperioritate-se formează pe baza prefixului:cel mai

El scrie cel mai frumos.

deinferioritate-se formează pe baza prefixului:cel mai puț in

El scrie cel mai puț in frumos.

absolut-se formează pe baza prefixului: foarte puț in

desuperioritate-se formează pe baza prefixului: foarte

El scrie foarte frumos.

deinferioritate-se formează pe baza prefixului: foarte puț in

El scrie foarte puț in frumos.

Părț ile de vorbire determinate

Adverbul poate determina:

unverbsau olocuț iune verbalălamod

opersonal-Răspunde repede.
onepersonalTu ai răspuns repede, descriind frumos.
unadjectivsau olocuț iune adjectivală
 El are o maș ină mult mai nouă.

ointerjecț ie

Hairepede!

un adverb sau olocuț iune adverbială

Tu ai răspuns puț inironic.

unsubstantiv

Plecarea de acasă a fost grea.

Funcț ii sintactice

Adverbul poate îndeplini în cadrul propoziț iei următoarele funcț ii sintactice:

predicat verbal

Desigur că va fi bine.

nume predicativ

E foarte bine că vine acum.

Este bine să asculț i sfaturile.

atribut adverbial

Testul de astăzi a fost uș or.

Du-te în casele dincolo.

Pentru drumul cel de mâine / De cu azi te pregăteș te. -M. Eminescu

complement circumstanț ial de loc

Ultima oară l-am văzut aici.

complement circumstanț ial de timp

 Ultima oară l-am văzut ieri.

complement circumstanț ial de mod

Ultima oară l-am văzut bine.

complement circumstanț ial concesiv

Cu toate acestea, l-am văzut aici.

complement circumstanț ial de cauză

Toț i îl felicitau de bine că răspunsese.

complement circumstanț ial de scop

Dinadins ai făcut asta.

Clasificări

Clasificare după formă

aici, acolo, ieri, acum, mâine, abia, încet, repede, tot, bine, rău
compuse
oprin alăturarea unui substantiv prin cratimă: ieri-dimineaț ă, mâine-
seară, poimâine-seară, azi-noapte
oaltundeva, nicăieri, odată, întotdeauna, totdeauna
niciodată, uneori, altcumva, altfel, astfel, oarecum, oricum
locuț iuni adverbiale

simplu

din când în când, ici ș i colo, clipă de clipă, zi de zi, din vreme în vreme, ici-
colea, la un moment dat, în faț ă/spate/dreapta/stânga, pe neaș teptate, pe
nepusă-masă, nu ș tiu cum, în centru/mijloc/vârf, an de an, de-a
lungul/latul/curmeziș ul

zicale
 la o aruncătură de băț , cât ai clipi, cât ai zice peș te, lapaș tele cailor, câine
câineș te, val-vârtej, cum scrie la carte, ca pe apă, când o face plopul pere ș i
răchita micș unele, când ș i-o cloci cucul ouăle, când o zbura porcul, când ț i-ai
vedea ceafa, în vecii vecilor

Clasificare după origine

primare-sunt moș tenite dinlimba latinăsau împrumutate din alte limbi:

abia, afară, agale, aidoma, altminteri, apoi, aproape, azi, ba, barem, chiar,
da
mai, măcar, mereu, mâine, musai, nicăieri, nici, nu, prea, razna, sus, ș i,
taman, tocmai

provenite din alte părț i de vorbire - din

substantiv: băieș te, tineresc, bărbătesc, muncitoresc

studenț eș te, frăț eș te

Substantivelepentruzilele săptămâniiii(luni, marț i, etc.)sezoane(vara,

toamna, etc.), ziua, dimineaț a, seara, noaptea, etc. au formă adverbială
atunci când au undeterminant, de exemplu, un atribut.
Substantivelecare sunt parte a unei expresii îș i potschimbă valoarea
gramaticalăadvverb

buș tean-doarme buș tean

criț ă-beat criț ă
cuc - singur cuc
lulea -îndrăgostit lulea
ocnă-sărat ocnă
tun -îngheț at tun
turtă-beat turtă

adjectiv: ascuț it
numeral

numeral propriu-zis: O ț ine una.

 locuț iuni adverbiale: Cântă într-una.
numerale adverbiale: de multe ori, de puț ine ori, de repetate ori, ori
de câte ori

Clasificarea adverbelor provenite din alte părț i de vorbire

derivate cu sufixe:bărbăteș te, bătrâneș te, frăț eș te, făț iș , târâș

cu aceeaș i formă:
oadjectivsauparticipii: frumos, hotărât
osubstantiv: day

Clasificare după înț eles

adverbe ș i locuț iuni adverbiale deloc:

Indică locul unde se petrece o acț iune sau există o stare.

adverbe:acasă, lângă, aici, ici, colo, afară, înăuntru, împrejur, roată,

sus, jos, departe, aproape, pretutindeni, aiurea, înapoi, înainte
locuț iuni:jur-împrejur, peste tot, ici-colo, departe-departe, în creierii
munț ilor, într-acolo, într-o parte, în dreapta, în stânga, în jos, în sus, în
faț ă

detimp

Exprimă timpul în care se săvârș eș te o acț iune sau există o stare.

adverbe:acum, mâine, ieri, îndată, astăzi, poimâine, aseară, odată,

curând
niciodată
locuț iuni:din când în când, cu noaptea în cap,zi de zi, zi ș i noapte, dis-
de-dimineaț ă, în vecii vecilor, de când lumea, clipă de clipă

demod

Acest tip de adverbe arată felul desfăș urării acț iunii, al existenț ei stării sau
al posedării însuș irii.

demod propriu-zis:
 adverbe:mai, mult, puț in, prea, repede, bine, rău, greu, astfel, uș or,
aș a, împreună, aiurea, agale, foarte, furiș , corect, calm, frăț eș te,
degrabă, realmente
locuț iuni:pe de rost, cu anevoie, pe dinafară, de-a binelea, pe rupte,
nu ș tiu cum, pe deplin, ca vai de lume, cot la cot, pas cu pas, de-a
always
neaș teptate, de-a binelea, de-a dreptul, aș a ș i aș a, pe furiș , harcea-
parcea

decalitate

adverbe:atât, cât, cam, destul, foarte, mai, mult, prea, puț in

cât de cât

adverbul distributiv

Adverbul câte intră în componenț anumerale distributiveș i a celor

colectiv.

de modcantitative

adverbe:cam, destul, mult, multiș or, puț in, deloc, puț intel, tot,
suficient
locuț iuni: 'nu foarte, nu prea, câtă frunză ș i iarbă, picătură cu
picătură, mult prea mult, mult prea puț in, cât de cât, cât negru sub
unghie
tot, în întregime

decomparaț ie

adverbe: au rol deeprepoziț ieîn formarea gradelor de comparaț ie: ca,

cât
locuț iuni:cam cât, aproape ca, destul de, cum, precum, asemenea

de modul în care arată durata, revenirea sau frecvenț a:

adverbe:mai, destul, mereu, adesea, des, necontenit,neîncetat,

mereu, adeseori, frecvent, încă, iarăș i, permanent
 locuț iuni:de multe ori, de puț ine ori, de căteva ori, de tot atâtea ori,
de mii ș i mii de ori, de zeci ș i zeci de ori, din ce în ce

de mod de afirmaț ie ș i negaț ie:

adverbe:da, nu, ba, desigur, bineînț eles, fireș te, negreș it, nici, cert,
nicidecum, exact, sigur, precis, prompt, neîndoielnic, prompt, biniș or
locuț iuni:de loc, de fel, cu certitudine, cu siguranț ă, fără-ndoială, fără
doar ș i poate

deprecizare sau întărire

adverbe:chiar, tocmai, taman

de mod deprobabilitate, precizie, aproximaț ie ș i explicaț ie:

adverbe:probabil, poate, parcă, adică, pesemne, curat, mai,

întocmai, numai, bunăoară, taman, măcar, bunăoară
locuț iuni:cel puț in, prin urmare, numai ș i numai, cât pe ce, aproape-
aproape, mai-mai

decauză sau scop:

adverbe:înadins, dinadins, anume

locuț iuni:de aia, de aceea, de asta, nu de alta, pentru aceea, de una
din altă parte, pentru asta, în mod intenț ionat, dintr-o intenț ie

cunoaș tere concesivă

totuș i
cu toate acestea

cuînț elesconclusiv

adverbe:deci, aș adar
prin urmare

adverbe derestricț ie:nici, ș i, chiar, tocmai, barem, măcar, doar, numai

Clasificare după gradul de comparaț ie

adverbe care realizează categoria gradului de comparaț ie (majoritatea

adverbelor):
adverbe care nu realizează categoria gradului de comparaț ie:

fără funcț ie sintactică (modalizatori):

rude
adverbe care exprimă superlativul prin sens

Conjuncț ia

Estepartea de vorbire neflexibilăcare leagă douăpropoziț iiînfrazaș i două

cuvintecu acelaș i rolsintacticîntr-o propoziț ie. Conjuncț ia nu arefuncț ie
sintacticăș i are rol morfologic auxiliar. Ea seanalizează gramaticalcupartea de
vorbirecare o însoț eș te.

În limba română

Conjuncț ia indicăraportul de coordonareș isubordonareîntre

părț ile de propoziț ie

oparte de propoziț ieș i opropoziț ie
două propoziț ii

Clasificare

Criteriile de clasificare cuprind forma conjuncț iei ș i raporturile stabilite de către

conjuncț ie

Clasificare după formă

Conjuncț iile după formă pot fi:

ș i, ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau etc.
ca să, ci ș i, ș i cu, cum că etc.
 locuț iuni conjuncț ionale: măcar că, pentru că, cu toate că, chiar dacă, în
afară, măcar de, de parcă, până să etc.

Clasificare după tipul raportului stabilit

Conjuncț ia după acest criteriu poate fi:

coordonatoare - când leagă două propoziț ii de acelaș i fel (principale sau

secundare)
oș i, nici
oadversativă:dar,iar,însă, ci
osau, ori, fie
odeci, aș adar
subordonatoare:să,că,dacă,încât,deș i,ca să,deetc.

Iar, nici, ș i pot fi adverbe (când au înț elesul de: din nou, măcar, chiar) sau
conjuncț ii (când leagă între ele părț i de propoziț ie de acelaș i fel sau propoziț ii).

Înaintea conjuncț iilor adversative se pune întotdeauna virgula; excepț ie face

conjuncț ia însă, când se află în interiorul propoziț iei.

Când conjuncț iile disjunctive sunt perechi, virgula precedă obligatoriu al doilea.
termen. Exemplu: Sau scrii, sau citeș ti.

Interjecț ia

Este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă senzaț ii,
sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură.

Interjecț iile de adresare (măi, mă, fă, bre) au în vorbire acelaș i rol ca ș ivocativul.
Ele se pot folosi singure sau însoț ite de unsubstantivla cazul vocativ.

Interjecț iile care reproduc sunete, zgomote sau strigătul animalelor sunt cuvinte
imitativă sau onomatopee.

Punctuaț ie
După interjecț ie se punesemnul exclamăriiriisauvirgulă, potrivit cu intonaț ia ei. De
obicei, după interjecț iile care exprimă stări sufleteș ti puternice: entuziasmul,
spaima, uimirea etc se pune semnul exclamării.
Interjecț iile de adresare, dacă nu sunt însoț ite de un substantiv la vocativ, se
despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca ș i substantivele la vocativ:

Măi, vino mai repede!

Vino, măi, mai repede!
Vino mai repede, măi!

Când sunt însoț ite de un substantiv la vocativ, întreg grupul de cuvinte urmează
regula de punctuaț ie a vocativului:

Măi fraț ilor, vedeț i-vă de treabă!

Liniș tiț i-vă, măi oameni buni, odată!
Liniș tiț i-vă odată, măi oameni buni!

După interjecț iile care exprimă un îndemn sau o poruncă nu se pune nici unsemn
de punctuaț iedacă sunt urmate de uncomplementcare le determină.

Haiku-ul meu! Iată-ț i cartea!

Interjecț ia de adresare e urmată imediat de un verb la imperativ sau la conjunctiv

nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuaț ie:

Iaciteș te ș i tu!

Atunci când interjecț iile de acelaș i fel se repetă, ele se despart prin virgulă sau prin
liniuț ă, iar după ultima interjecț ie se pune semnul exclamării sau virgulă.

He, he!;Ha-ha-ha!;He, he!.

Exemple

Iaascultaț i,măi, zise Gerilă... (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

Ah, mamă, tu! Ce slabă eș ti! (G. Coș buc, Moartea lui Fulger)
Prepoziț ia

Este oparte de vorbire neflexibilăcare exprimărelaț iile sintactice de subordonare

dintre unsubstantiv(sau un substitut al acestuia) ori dintre unverbș i un alt
cuvânt. Prepoziț ianusuntfuncț ie sintacticăș i are rol morfologic auxiliar. Ea se
analizează gramaticalcupartea de vorbirecare o însoț eș te.

În limba română

Înlimba românăcontemporană prepoziț ia cherecazul: acuzativ, genitivș idativ.

Prepoziț ia se poate clasifica după formă ș i după origine.

Clasificare după formă

După formă, prepoziț ia se clasifică în:

[Link] ț ie simplă(un singur element):a,către,contra,cu,de,fără,în,întru,

pe, pentru, până, peste, printre, prin, din, după, asemenea, datorită;
[Link] ț ie compusă(din două sau mai multe prepozi ț ii simple):de la,de
către
sub,până pe la;
[Link]ț iune prepoziț ională(grupuri de cuvinte cu înț eles unitar care au rolul
de prepoziț ii): dincolo de, în afară de, în sus de, în jos de, la dreapta, la
stânga, de jur împrejurul, în faț a, în spatele, în dosul, îndărătul, în urma, de-
a lungul
din afara
privire la, înainte de.

Clasificare după origine

După origine, prepoziț ia poate proveni din:

[Link]: înaintea,dinaintea,îndărătul,împotriva,deasupra,înapoia,contrar,
ca, decât, cât;
[Link]: mulț umesc
[Link]: datorită,mulț umită.
Locuț iunea

Este un grup decuvintecu înț eles unitar care se comportă, din punct de vedere
gramatical, ca o singurăparte de vorbire.

În afara contextului gramatical, o locuț iune (numită ș i sintagmă) care poate

desemna un grup de cuvinte cu un înț eles unic, la baza căruia se află adesea o
figură de stil. Faț ă de locuț iunea gramaticală, însă, aceste alăturări de cuvinte nu
îndeplinesc o funcț ie unică înfraza, deci componentele trebuie să fieanalizate
separat. Exemple de locuț iuni: „monstru sacru”, „de la oulLedei”, „a înalbi un
arabă” ([Link] Alb), „Cortina de Fier” s.a.

Tipuri de locuț iuni gramaticale

Adjectivală
Adverbială
Conjuncț ională
Substantivală
Verbală
Prepoziț ională
Conjuncț ională
Pronominală
Interjecț ională

Locuț iunea adjectivală

Este un grup de cuvinte cu înț eles unitar care se comportă din punct de vedere
gramatical ca unadjectiv. Locuț iunile adjectivale pot aveagrade de comparaț ie.

Funcț ii sintactice

Atribut adjectival:
oIon a spus "Îmi plac oamenii de ispravă".
 Nume predicativ:
oGeorge este om cu judecată.

Locuț iunea adverbială

Este un grup de cuvinte cu înț eles unitar care se comportă, din punct de vedere
gramatical, ca unadverb.

Locuț iunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, cu valoare de

adverb. Ele pot fi :

de mod: pe de rost, încet-încet, de asemenea etc.

de timp: zi de zi, de-a pururea, pe inserate, in veci etc.

de loc: la dreapta, în mijloc, din loc în loc etc.

nehotarate: cine ș tie când, cine ș tie cum, te miri cum etc.

Locuț iunile adverbiale au funcț ia sintactică a adverbelor pe care le înlocuiesc.

Locuț iunea conjuncț ională

Este un grup de cuvinte cu înț eles unitar care se comportă din punct de vedere
gramatical ca oconjuncț ie.

În limba română

Exemple de locuț iuni conjuncț ionale terminate în:

că
opentru că
odin cauza că
oîn caz că
 omăcar că
ocu toate că
odupă ce că

să
ocel puț in să
oîn loc să
omăcar să
opână să
ofără să

ce
oîntimp ce
odeoarece
oodată ce

cum
oca ș i cum
odupă cum
ofaț ă de cum

altele
omăcar de
oca ș i când
oș i cu

Locuț iunea substantivală

Este un grup de cuvinte cu înț eles unitar care se comportă din punct de vedere
gramatical ca unsubstantiv. Multe dintre ele sunt rezultateesubstantivării
verbului la infinitivdin cadrullocuț iuni verbale.

Locuț iunea verbală

Este un grup de cuvinte cu înț eles unitar care conț in în mod necesar un verb ș i au
valoare morfologică a unui verb, analizând-o ca unverb.

Locuț iunile verbale au funcț ie sintactică de predicat verbal ș i pot fi conjugate la

majoritatea modurilor personale.