Adjectivul

Atunci când denumesc acțiuni, adjectivele provin din verbe la participiu (carte citită) sau la gerunziu acordat
(voce tremurândă); tot prin conversiune pot proveni şi din substantive (câini mai bărbați) sau din adverbe (o
femeie bine, asemenea oameni).
La rândul său, adjectivul îşi schimbă valoarea morfologică în:
a) adverb: A plătit scump pentru fapta sa.
b) substantiv: Scumpul mai mult păgubeşte.

După flexiune:
1. variabile (îşi schimbă forma):
a) cu o terminație (au la singular o singură terminație pentru masculin și feminin): (pom) verde, (iarbă) verde
etc.
b) cu două terminații (au la singular o terminație pentru masculin și alta pentru feminin):(băiat) frumos, (fată)
frumoasă etc.
2. invariabile (nu îşi schimbă forma): aievea, asemenea, cumsecade, doldora, otova, atroce, eficace, precoce,
propice, gri, lila, oliv etc.
Numărul terminațiilor se stabileşte în funcție de formele de la singular.

După numărul total al formelor flexionare:

1. cu două forme flexionare (mare/mari);
2. cu trei forme flexionare (românesc, românească, româneşti);
3. cu patru forme flexionare (frumos, frumoasălfrumoşi, frumoase);
4. cu cinci forme flexionare (mult, multă/mulți, multe, multor).
Numărul formelor flexionare este constituit din totalitatea formelor de la singular și de la plural, la toate
cazurile.

FLEXIUNEA ADJECTIVULUI
- Îşi schimbă forma după gen, număr și caz, pe care le împrumută de la substantivul cu care realizează acordul
în toate aceste categorii gramaticale, având funcția sintactică de atribut adjectival.
Când are funcție sintactică de nume predicativ, adjectivul este întotdeauna în cazul N. lângă un verb copulativ,
realizând acordul cu subiectul, neinsotit de prepozitie.
- Adjectivul se declină întotdeauna însoțind un substantiv şi stă de obicei după acesta, de care acord cu
substantivul determinat se poate lega și prin articolul adjectival (demonstrativ):
Singular N-Ac: elevul (cel) harnic; eleva (cea) harnică;
D-G: elevului (celui) harnic; elevei (celei) harnice.
Plural: elevii (cei) harnici; elevele (cele) harnice; elevilor (celor) harnici; elevelor (celor) harnice.
-poate sta și înaintea substantivului determinat, putând prelua articolul hotărât de la acesta:
Singular: elevul harnic; eleva harnică; harnicul elev; harnica elevă; elevului harnic; elevei harnice; harnicului
elev; harnicei eleve.
Plural: elevii harnici; elevele harnice; elevilor harnici; elevelor harnice; harnicilor elevi; harnicelor eleve

GRADE DE COMPARATIE
1
I. Gradul pozitiv arată însușirea unui obiect în mod absolut fără să mai fie raportată la altceva: copil harnic,
II. Gradul comparativ arată că o însuşire poate exista în grade diferite:
1. de superioritate (o însușire poate exista într-un grad mai mare la acelaşi obiect sau la obiecte diferite): copil
mai harnic decât celălalt;
2. de egalitate (o însușire se află în acelaşi grad la același obiect sau la obiecte diferite): copil la fel (tot aşa) de
harnic ca și celălalt;
3. de inferioritate (o însuşire se află într-un grad mai scăzut la același obiect sau la obiecte diferite): copil mai
puțin harnic decât celălalt.
III. Gradul superlativ arată că o însușire există în cel mai înalt sau în cel mai scăzut grad:
1. gradul superlativ relativ (însușirea există în cel mai înalt sau în cel mai scăzut grad, raportată la un grup de
obiecte):
a) de superioritate: copilul cel mai harnic dintre toţi;
b) de inferioritate: copilul cel mai puțin harnic dintre ei.
2. gradul superlativ absolut (însușirea există în cel mai înalt sau în cel mai scăzut grad, fără a mai fi raportată la
un alt termen):
a) de superioritate: copil foarte harnic;
b) de inferioritate: copil foarte putin harnic.
-Gradul superlativ absolut se poate forma, afară de adverbul foarte, şi prin alte mijloace cu un grad mai ridicat
de expresivitate:
-cu adverbele și locuțiunile adverbiale: tare, grozav de, nemaipomenit de, extraordinar de, din cale afară de,
peste măsură de etc.;
- cu ajutorul unor adjective (putred de bogat) sau adverbe (deştept rău);
- cu ajutorul unor adverbe provenite prin conversiune din substantive: deşteaptă foc, îndrăgostit lulea, beat criță,
înghețat tun etc.;
- prin lungirea și prin repetarea unor sunete: miiiică, galllben etc.;
-prin repetarea adjectivului: mică-mică etc.;
-prin înlocuirea adjectivului cu un substantiv din aceeași familie lexicală: o bunătate de om, o frumusețe de fată
etc.;
-prin repetarea substantivului la forma lui de G. plural: voinicul voinicilor, frumoasa frumoaselor etc.;
- cu ajutorul sufixului -isim (rarisim) şi al unor prefixe: preacuvios, răscunoscut, străvechi, arhiplin,
ultramodern, supraaglomerat etc.;
- cu ajutorul termenilor argotici (rochie meseriaşă; băiat de băiat, lucrare beton etc.);
- cu ajutorul adverbului ce (,,cât de"), în construcții exclamative: Ce albastru este cerul!;
- cu ajutorul unor expresii comparative: negru ca smoala, prost ca noaptea;
-cu ajutorul unor construcții cu sens consecutiv: frumos de-ți lua ochii.
Există și adjective care nu au grade de comparație:
a) adjective care, la origine, sunt vechi comparative sau superlative: major, superior, inferior, exterior, minor,
optim, suprem, posterior, anterior, ulterior, extrem;
b) adjective care, datorită sensului lor, nu acceptă comparația: mort, viu, principal, veşnic, întreg, unic,
petrolifer, minier, chimic etc.;
c) adjective cu sens de superlativ: excelent, admirabil, colosal, imens etc.

2
 Adverbul

I. După înțeles:
1. de mod: așa, astfel, altfel, da, nu. ba, cum, cumva, probabil, încă, alene, agale etc.;
2. de loc: aici, acolo. dincolo, sus, jos, departe, aproape, unde, undeva, oriunde etc.;
3. de timp: astăzi, mâine, poimâine, niciodată, vreodată, când, cândva, oricând etc.;
4. de scop: dinadins, înadins;
5. concesive: tot, totuşi.

II. După structură (alcătuire):

1. simple: sus, aici, atunci, mai, ieri, jos, iar, lesne, încet, cam etc.;
2. compuse: niciodată, devreme, altădată, (ni)tam-nisam, târâş-grăpiş, harcea-parcea, astă-vară etc.

III. După provenienţă (origine):

1. primare (moştenite): iar, sus, jos, mai, ca da, nu etc.;
2. provenite din alte părți de vorbire:
a) prin schimbarea valorii morfologice:
- din substantive: dimineața, ziua, toamna, lunea etc.;
- din adjective: frumos, urât, rău, rar, corect, expresiv etc.;
- din verbe: poate, răguşit, deschis, apăsat etc.;
- din pronume: ce, cât.
b) prin derivare cu sufixe din:
- substantive; prieteneşte, voiniceşte. bărbăteşte etc.;
- adjective: realmente, socialmente;
- verbe: târâş;
-adverbe: binişor, încetişor, repejor etc.
-circumstanţei:totusi etc.
IV. După modul (direct sau indirect) de exprimare
1. nepronominale (cele mai numeroase): bine, ieri, sus etc.:
2. pronominale (provin din rădăcini pronominale latineşti, neanalizabile în limba română):
a) demonstrative: aici, acolo, acum, așa, astfel ş.a.:
b) nehotărâte (compuse) (de obicei cu -va, fie-, ori-): cândva, fiecum, oricând etc.;
c) interogative (apar în propoziții interogative și ajută la adresarea întrebării): când, unde, cum, cât, încotro;
d) relative (apar în frază și stabilesc raportul de subordonare între o subordonată și regenta ei): când, unde, cum,
cât, încotro;
e) negative (au în alcătuire adverbul negativ nici): nicicând, nicicum, niciunde, nicicât, niciodată.
V. După disponibilitățile sintactice:
1. adverbe cu funcție sintactică în structura unei propoziții (marea majoritate);
2. adverbe care constituie singure propozitii neanalizabile: ba, da, nu
3. adverbe regente (care pot fi determinate): departe de mine;
4. adverbe regim (care nu pot fi determinate, ci determinante sau subordonate): chiar, numai, totuşi etc.:
5. adverbe predicative (îndeplinesc, singure, funcția sintactică de predicat): poate, firește, desigur, negreşit etc.,
3
6. adverbe nepredicative (nu pot îndeplini singure funcția sintactică de predicat).
Adverbele relative cum, unde, când nu mai au funcție sintactică atunci când pot fi inlocuite cu o conjunctie sau
cu o locutiune conjunctională subordonatoare, deoarece îsi schimbă valoarea morfologică în conjuncții
subordonatoare:
Cum a ajuns acasă, / a și telefonat.²/(,,îndată ce")
→S-a supărat¹/ unde l-ai certat.2/ (,,fiindcă"
→ Când m-aş fi luat după tine,¹/ aș fi ajuns rău.²/ (,,dacă”)
Adverbele relative pot să apară și în propoziție, nu numai în frază. În această situație sunt urmate de un verb la
modul infinitiv cu care formează o construcție relativă infinitivală:
N-are unde pleca.

E. LOCUȚIUNILE ADVERBIALE
-Pot fi alcătuite din:
a) o parte de vorbire (substantiv, numeral, adjectiv, pronume, verb la participiu, adverb) precedată de una sau
mai multe prepoziții: în veci, în față, pe vremuri, cu de-a sila, pe din două, din nou, de aceea, pe neașteptate, pe
întrecute, de asemenea etc.;
b) părți de vorbire repetate sau părți de vorbire urmate de antonimul lor (substantiv, adverb, pronume) și una sau
mai multe prepoziții ori conjunctii: din vreme în vreme, an de an, din când în când, din ce în ce, așa și așa, când
și când, zi și noapte, ici și colo etc.;
c) cuvinte rimate; calea-valea, treacă-meargă etc.;
d) false propoziții sau fraze: nu ştiu cum, te miri unde, cine știe cum, de când lumea (și pământul), cât ai bate
din palme etc.
-Au aceeaşi clasificare ca și adverbele:
a) de loc: în față, de jur împrejur, din loc în loc etc.;
b) de timp: zi de zi, zi şi noapte, din când în când etc.;
c) de mod: pe de rost, de-a valma, pas cu pas, câine-câinește etc.
d) de scop: într-adins, dintr-adins, de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia,
pentru aia;
e) de cauză: de aceea, pentru aceea, de asta, pentru asta, de aia, pentru aia;
f) concesive: cu toate acestea, cu toate astea.
Adverbelor predicative le corespund locuțiuni adverbiale predicative: fără îndoială, de bună seamă, cu
siguranță, fără doar și poate etc.
- Locuțiunile adverbiale pot avea, ca și adverbul, grade de comparație:-Du-te mai în față.