PĂRŢILE DE VORBIRE NEFLEXIBILE

7. ADVERBUL
Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care determină:
 un verb, arătând împrejurarea sau caracteristica acţiunii: Mâine venim acolo. Ionel merge foarte repede.
 un adjectiv: Am o floare frumos mirositoare. (cum mirositoare?), ferestre larg deschise, sentimente adânc umane, neamuri
putred de bogate, sunt puţin timid.
 un adverb: El învață destul de bine. (cât de bine?)
 o interjecție: Hai mâine la pescuit!
 un substantiv: Blocul de dincolo este mai înalt. (care bloc?)

FELUL ADVERBELOR:
După sens/înțeles:
 adverbe de loc: aici, pretutindeni, acasă, acolo, undeva, deasupra, dedesubt, sus, jos, unde, din loc în loc, ici şi colo etc.;
 adverbe de timp: astă-seară, azi, ieri, devreme, oricând, niciodată, din când în când, târziu, îndată, deocamdată etc.;
 adverbe de mod: aşa, astfel, abia, bine, alene, degrabă, da, negreşit, fireşte, poate, cum, pieptiş, româneşte, evident etc.;

După alcătuire:
- simple: mâine, mereu, aici. acolo, aşa, româneşte etc.;
- compuse: deloc, degrabă, oricând, niciodată, ieri-seară, astfel, alifii acasă, îndelung, deasupra, oarecum, câteodată, vreodată,
devreme, undeva etc.

Adverbele cu rolul de elemente de relaţie subordonatoare:

adverbele relative: unde, când, cum, cât, care introduc propoziţii subordonate, dar au şi funcţie sintactică în propoziţia respectivă
(complement de loc, de timp, de mod).

adverbe nehotărâte (compuse): undeva, cândva, cumva, oriunde, oricând, oricum;

* Adverbele nehotărâte cu ori pot fi elemente de relaţie în frază.

locuţiuni adverbiale nehotărâte: cine ştie unde/cum/când /cât, nu ştiu unde/cum/când/cât, te miri unde/când/cum/cât;

adverbe interogative: apar în propoziţii interogative: unde? când?, cum?, cât? etc. şi pot introduce propoziţii principale.

OBS!!!!!Există o serie de adverbe care nu au funcție sintactică (semiadverbe): cam, doar, mai, prea, nu, decât, nici, şi, tocmai, nu
numai, chiar, cel puţin, adică, anume, barem, măcar: Ar tot veni, ar cam pleca.

LOCUŢIUNILE ADVERBIALE (grupul de cuvinte care se contrage în adverb): de zi, din când în când, din loc în loc. din ce în ce, pe
din două, pe neaşteptate,de ajuns, de minune, , din vreme în vreme, pe înserate, în faţă, în spate, în urmă, peste tot, de-a dreptul, aşa şi
aşa, vrând-nevrând, cu orice preț, cu siguranţă, fără îndoială, fără doar şi poate, cu certitudine, de bună seamă, pe de rost, din nou, de-
abia, de asemenea, mai-mai, sută la sută, rând pe rând, până la urmă, în sfârşit, cu nemiluita, cu toptanul, de dimineaţă, pe faţă, pe de
lături, în vileag, de aceea, într-adevăr, până una, alta, cu una, cu două, cu chiu, cu vai,cu toate acestea, din cale-afară de, pur şi simplu,
unul după altul, val-vârtej, cu noaptea-n cap, de-aici înainte, cel târziu, din capul locului, de-a pururea, de-a gata, de-a-ndărătălea,
de-a binelea, cu binele, cu carul, cu frumosul, din plin, pe alese, pe rupte, pe apucate, de la capăt, de azi înainte, cât vezi cu ochii etc.

 Adverbele şi locuţiunile adverbiale sunt predicative când sunt urmate de conjuncţiile subordonatoare că sau să şi îndeplinesc funcţia
sintactică de predicat verbal.
 Adverbe predicative: poate, pesemne, fireşte, desigur, negreşit, aproape, bineînţeles, probabil, noroc, pasămite, sigur - urmate de că
sau să (mai rar) cer — cer propoziţii subiective.
 Locuțiuni adverbiale predivative: cu siguranţă, fără îndoială, fără doar şi poate, de bună seamă, cu certitudine, în mod
cert/sigur/evident - urmate de că sau să (mai rar) cer — cer propoziţii subiective.
Poate 1/ că va întârzia trenul. 2/ 1= PP, 2=SB;
Noroc 1/ că n-ai plecat. / 1= PP, 2=SB;
Cu siguranţă 1/ că voi veni la timp. 2/ 1=PP, 2 =SB;
Aproape 1/ că am uitat să te sun. 2/ 1=PP, 2=SB.

FUNCŢIILE SINTACTICE ALE ADVERBELOR

o complement circumstanţial de loc: Florile stau acolo, la fereastră. L-am căutat peste tot.
o complement circumstanţial de timp: Ieri, am făcut o plimbare. Ne-am sculat cu noaptea-n cap.
o complement circumstanţial de mod: Păsările cântă frumos. Merg repede. Ştiu poezia pe de rost.
o atribut adverbial: Casa de acolo este înaltă. Alergatul de colo până colo a obosit-o.
o predicat verbal: Desigur că o să vină. Fără doar şi poate că o să se întâlnească.
o nume predicativ: E bine să înveţi. E de prisos să-ţi explic.
* Adverbele de mod intră în componenţa expresiilor verbale mpersonale, formate cu ajutorul verbului copulativ a fi,

1
 exprimat sau subînţeles. Au funcţia sintactică de predicat nominal şi, dacă sunt urmate de un element de relaţie subordonator,
cer propoziţii subiective sau subiecte exprimate prin verbe la infinitiv sau supin: e uşor, e greu, e păcat, este adevărat
(fusese adevărat, tot atât de adevărat este), a fost posibil, e bine, e rău, e ident, e natural:
 E greu 1/ să înveţi gramatică. 2/; Bine'/că ai venit.2/ 1=PP, 2=SB;
 E necesar 1/să facem curăţenie in clasă. 2/ 1=PP, 2=SB;
 A fost adevărat 1/ce s-a auzit despre tine ? 2/ 1=PP, 2=SB.
Dacă expresiile verbale impersonale e bine, e rău, e greu, e uşor sunt urmate de un element de relaţie exprimat prin
adverbele unde sau când, următoarele propoziţii nu sunt SB, ci CL sau CT: E greu 1/(PP) unde vei merge.2/(CL). E uşor
1
/(PP) când reuşeşti.2/(CT)
o fără funcție sintactică: A mai venit pe la noi.

ADVERBE OBŢINUTE PRIN SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE:

1) - Adjectivele care determină un verb devin adverbe:
Ex.: băiat frumos; scrie frumos
adj. adv.
2) Substantivele care denumesc zilele săptămânii, anotimpuri sau momente zilei, devin adverbe când au funcţia sintactică de
complement circumstanţial de timp:
Luni mă scol devreme. c.c.t./adv. ☼ Iarna plecăm la munte. c.c.t./adv. ☼ După-amiază mă odihnesc. c. c. t. /adv.
* Dacă au lângă ele un atribut, sunt tot substantive:
Lunea viitoare vin târziu, c.c.t./subst.în Ac.
Iama trecută n-am plecat, c.c.t./subst.în Ac.
După-amiaza următoare mă odihnesc, c.c.t./subst.în Ac.
* Când determină un substantiv şi are prepoziţie, au funcţia sintactică de atribut substantival prepoziţional:
Întâlnirea din vară a fost plăcută.
Problema de luni a fost rezolvată.
Plimbarea de seară este reconfortantă.
3) Adverbele: aşa, asemenea, astfel, altfel, gata, bine, aievea, alene, anevoie, agale,atare, aparte, anume, mai presus, mai prejos
devin adjective când determină un substantiv: aşa / asemenea / astfel de oameni, bărbat bine, haine de gata, visul aievea, mersul
alene, agale, transportul anevoie.
4) Unele adverbe, cu prepoziţia de, sunt, de asemenea, instrumente gramaticale, fără funcţie sintactică şi ajută la formarea
superlativului absolut: nespus de, teribil de, deosebit de, impecabil de, extraordinar de etc.

8. PREPOZIȚIA
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă atributul sau complementul de părţile de vorbire pe care le determină.
Prepoziţiile nu au funcție sintactică şi se analizează cu partea de propoziţie pe care o însoţeşte. Stau întotdeauna înaintea acestui cuvânt.

Clasificare:
1) După structură:
- simple: a. cu, la, din, în, pe, spre, lângă, înaintea, sub, până, pent prin etc.;
- compuse: înspre, despre, de către, de lângă, dinspre, de la, de pe la, pe lângă, fără de, pe sub, de pe etc.;
2) După cazul pe care îl cer:
 care cer acuzativul:
 prepoziţii: la, cu, de, pe. din, lângă, de la, dinspre, între, prin, de lângă, spre
 locuţiuni prepoziţionale: alături de, referitor la, cu tot cu, dincolo de, înainte de, în afară de, în caz de, împreună cu, faţă de,
din cauză de, privitor la, conform cu, departe de, în loc de, începând cu, în raport cu, din punct de vedere, în ceea ce priveşte
(care este invariabil), vizavi de, faţă-n faţă cu, peste drum de etc.

 care cer cazul dativ: graţie, mulţumită, datorită, potrivit, conform, contrar, asemenea, aşijderea, aidoma – când sunt urmate de un
substantiv, pronume sau numeral în dativ:
Graţie perseverenţei, a luat notă mare. (graţie cui ?) compl. indirect
Am procedat conform programului stabilit, (cum am procedat ?) c. c.m.
Contrar obiceiului, ne-am culcat târziu. (contrar cui ?) c. ind.

 care cer cazul genitiv:

 prepoziţii specifice G.: asupra, deasupra, contra, împotrhm înaintea, înapoia, dedesubtul, îndărătul, înăuntrul, împrejuri,
 locuţiuni prepoziţionale specifice G.: în faţa, în spatele, în urma, în ciuda, din cauza, din pricina, de-a lungul, de-a latul, în
dosul, în susul, în josul, la începutul, la sfârşitul, în jurul, în timpul etc.
ATENȚIE!!! * În numeroase cazuri, prepoziţiile sau locuţiunile prepoziţionale au aceeaşi formă ca adverbele sau locuţiunile adverbiale.
Sunt prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale când au aspect articulat şi sunt urmate de un substantiv, pronume sau numeral în
genitiv; sunt adverbe când nu sunt articulate şi nu sunt urmate de substantiv sau înlocuitor al acestuia în genitiv:
Cărţile sunt deasupra. → adverb
Cărţile sunt deasupra şifonierului (lui, celor doi) → prep.
2
 Maşinile sunt parcate în faţă. → loc. adv.
Maşinile sunt parcate în faţa lui. → loc. prep.

Noi mergem înainte. → adverb

Noi mergem înaintea celor doi. → prep.

În maşină eu stau în spate. → loc. adv.

În spatele maşinii era un pom. → loc. prep.

ATENȚIE!!! Unele prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale specifice genitivului cer, în anumite context:
 cazul dativ, când sunt urmate de pronume personale sau reflexive, forme neaccentuate: înainte-ne, contra-mi, înainte-ţi, în faţa-mi.
 Cazul acuzativ, când sunt urmate de un pronume posesiv, acesta devine adjectiv pronominal posesiv
* Maşina se află înaintea casei. → c.c.l./subst. în G, precedat de prepoziţie specifică G. înaintea.
* Maşina este parcată înaintea mea. (noastră etc.) → c.c.l./adjectiv pronominal posesiv în Ac., precedat de prep. înaintea.
* În faţa casei este o parcare. → c.c.l./subst. în G, precedat de loc. prep. pt. G în faţa.
* În faţa noastră este o parcare. → c.c.l./adjectiv pronominal posesiv în Ac., precedat de loc. prep. în faţa.
Prepoziţia a se foloseşte:
 la infinitiv: a citi, a mânca:
 la genitiv: Efortul a trei elevi.;
 la acuzativ: Miroase a fum. (c.c.m.)

9. CONJUNCȚIA
Conjuncția este partea de vorbire care leagă:
 în frază, două propoziţii (de acelaşi fel sau diferite)
 în propoziţie, două părţi de propoziţie de acelaşi fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente).

Conjuncţiile sunt după formă:

 simple — şi, dar, iar, ci, să, că, dacă, deşi etc.
 compuse — ca să, ci şi etc.

După rolul lor în enunţ, conjuncţiile sunt:

☼ coordonatoare, când leagă părţile de propoziţie de acelaşi fel sau propoziţiile de acelaşi fel, principale sau secundare;
☼ subordonatoare, când leagă propoziţiile secundare de propoziţiile regente — să, că, dacă, fiindcă, deşi, încât etc.
Conjuncţiile coordonatoare sunt:
 copulative — şi, nici;
 adversative — dar, iar, însă, ci, or (cu sensul de însă) (înaintea acestor conjuncţii, se pune totdeauna virgulă; când se află în
interiorul propoziţiei, conjuncţia însă nu se desparte prin virgulă);
 disjunctive — sau, ori, fie (când aceste conjuncţii sunt perechi, virgula precedă obligatoriu al doilea termen; de exemplu: sau scrii,
sau citeşti);
 conclusive — deci, aşadar (conjuncţia deci nu se desparte prin virgulă de restul propoziţiei, în timp ce conjuncţia aşadar se
desparte prin virgulă).

Locuțiunea conjuncțională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o conjuncţie.

Locuţiunile conjuncţionale sunt:
1) coordonatoare
copulative — precum şi;
adversative — numai că ;
conclusive — prin urmare;
2) subordonatoare — fără să, măcar că, cu toate că, până să, de vreme ce, o dată ce, pentru ca să etc.

10. INTERJECȚIA
Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă o stare sufletească (sentimente, senzaţii) sau imită sunete şi zgomote din
natură.
Clasificare:
 După sens:
- propriu-zise (exprimă senzaţii, stări sufleteşti, manifestări de voinţă dorinţă): au, ah. of vai. valeu, uf, brr, aoleu, deh, ţţ,
ptii, bravo, ura. halal, bre, cea, hăis, pis-pis, hai, hei, ho, st, mă, măi, ia, iată, iaca etc.;
- onomatopee (imită sunete din natură): bang, boc, cioc, clanţ, poc-poc, jap, pâş, hodoronc-tronc, tralala, vâj, tic-tac,
pitpalac, cu-cu, bee, ham-ham, mârr, ga-ga, miau, morr, sforr, gogâlţ etc.
 După structură:
3
 - simple: bravo, amin!, of!, hai!',
- compuse: tic-tac!, nani-nani!, cioc-cioc!;
- locuţiuni: la naiba!, Doamne fereşte!, păcatele mele!.
Interjecţiile de adresare sunt folosite de emiţător pentru a se adresa direct unei persoane (mă,măi, bă, bre etc.) sau pentru a atrage
atenţia receptorului asupra unui lucru (hei, băi, ia, iată, uite etc.) : Ce faci, mă, acolo? Ce faci, bre?
După interjecţie se pot folosi: virgula; semnul exclamării.
Interjecţiile cu funcţie sintactică în propoziţie nu se despart prin virgulă.
Uneori, când acestea sunt onomatopee, se pune semnul exclamării după ele.
!!!ce devine interjecţie în situaţii ca: Ce. credeţi că nu vine?
Multe onomatopee devin verbe, prin derivare cu sufixe: ăi, ăi, ăni: a băzăi, a măcăi, a bocăni, a ghiorlăi, a chiţăi, a lălăi, a fâsâi.

Funcţiile sintactice ale interjecţiei

 fără funcţie sintactică de parte de propoziţie: Tii, da' cald e!
 predicat verbal: Hai în casă! Raţa ţuşti! în apă.
* Interjecţiile predicative sunt: iată, iaca, iacă, hai, uite, na, poftim, bravo şi onomatopeele folosite în locul unui verb.
 nume predicativ: E vai de el!
 atribut interjecțional: Am niște prieteni tralala!
 complement direct: Am auzit poc! în spatele nostru.
 complement circumstanţial de mod: Mergea lipa-lipa.