GRAMATICA LIMBII ROMÂNE (PĂRȚILE DE VORBIRE)

PĂRȚI DE VORBIRE FLEXIBILE:

 Verbul
 Substantivul
 Pronumele
 Adjectivul
 Numeralul
 Articolul

PĂRȚI DE VORBIRE NEFLEXIBILE:

 Adverbul
 Prepoziția
 Conjuncția

VERBUL

DEFINIȚIE
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor.
Exemple: Mihai mănâncă. Ioana citește.

VERBELE SE ÎMPART ÎN:

 Verbe predicative – pot spune ceva despre subiect (Copii au mâncat cu poftă prăjiturile)
 Verbe nepredicative – nu pot spune ceva despre subiect (Am fost sărac până să câștig la
loto)

 Verbe personale – acțiunea poate fi atribuită unei persoane

 Verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei persoane

CONJUGAREA VERBELOR:
EU cânt ; TU cânți; EL/EA cântă ; NOI cântăm ; VOI cântați ; EL/ELE cântă.
 SUBSTANTIVUL

DEFINIȚIE
Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume de obiecte (ființe, lucruri,
fenomene ale naturii, însușiri, sentimente, stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).
Exemple: mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

SUBSTANTIVELE SE ÎMPART ÎN:

 Substantive comune – exprimă obiecte simple (aeronavă, copil.)
o Simple – exprimă obiecte simple care pot avea radăcină dar nu și sufix și prefix
(masă, cutie, mașină)
o Compuse – exprimă obiecte simple care pot avea radăni și strict prefix și sufix
(primăvară, binefacere)
 Substantive proprii - exprimă nume de personae animale, localități, regiuni, județe, țări,
ape, munți, ziare, planete, aștri, stele, constelații etc. (aeronavă, copil.)
o Simple - exprimă nume alcătuite dintrun singur cuvân (Grivei, România, Mihai)
Compuse - exprimă nume alcătuite din mai multe cuvinte de obicei include titlurile de
ziare, numele revistelor, numele operelor literare, științifice și artistice, denumirile
documentelor importante. (România liberă, România literară, Tineretul liber.)

 Substantive la genul masculine - denumesc în general ființe de parte bărbătească sau

obiecte care sunt considerate a fi de parte bărbătească. (masculin (un-doi): un băiat – doi
băieți)
 Substantive la genul femenin - denumesc în general ființe de sex feminin sau obiecte care
sunt considerate a fi de parte femeiască (femenin (o-două): o fată – două fete)
 Substantive la genul netru - denumesc în general obiecte fără suflet, nume de lucruri,
substantive cu sens colectiv, nume de țări, de fructe etc. (netru (un – două): un drum –
două drumuri)

 Substantive la numărul plural – exprimă un obiect (frate)

 Substantive la numărul singular – exprimă mai multe obiecte (frați)
FUNCȚIILE SINTACTICE ALE SUBSTANTIVULUI
 Epitetul: Adaugarea unui atribut calitativ sau caracteristic unei entitati, pentru a evidentia
anumite aspecte.
 Comparatia: Asocierea a doua elemente diferite prin folosirea cuvintelor "ca" sau
"precum" pentru a evidenția asemănările dintre ele.
 Personificarea: Atribuirea caracteristicilor umane unor obiecte sau entitati non-umane.
 Enumeratia: Prezentarea succesiva a mai multor elemente pentru a sublinia diversitatea
sau bogatia detaliilor.
 Repetitia: Utilizarea repetata a unui cuvant sau a unei expresii pentru a accentua sau
sublinia un anumit mesaj.
 Antiteza: Contrastul evidentiat intre doua concepte sau idei opuse.
 Metafora: Asocierea a doua elemente fara a folosi cuvinte de comparatie, sugerand o
asemanare implicita intre ele.
 Epitetul metaforic: Folosirea unui epitet care contine o metafora, adica o comparatie
implicita.
 Simbolul: Utilizarea unui obiect sau a unei imagini pentru a reprezenta o idee abstracta.
 Alegoria: Utilizarea unor simboluri sau personaje pentru a transmite o idee sau un mesaj
abstract.
 Sinestezia: Imbinarea a doua sau mai multe simturi intr-o expresie, creand o imagine
senzoriala complexa.
 Hiperbula: Exagerarea intentionata a unui aspect pentru a atrage atentia sau a crea un
efect dramatic.
 Oximoronul: Combinarea a doua cuvinte cu sensuri opuse pentru a crea o imagine
paradoxala.
 Aliteratia: Repetitia sonoritatilor identice sau asemanatoare la inceputul sau in interiorul
cuvintelor.
 Asonanta: Repetitia sunetului vocalic la sfarsitul cuvintelor.
 Inversiunea: Schimbarea ordinii obisnuite a cuvintelor pentru a crea un efect stilistic sau
de accentuare.
 Interogatia retorica: O intrebare formulata pentru a atrage atentia sau pentru a sugera un
raspuns evident.
 Inovatia poetica: Introducerea de elemente noi sau neobisnuite in compozitia poetica
pentru a surprinde sau impresiona.
CAZURILE ȘI FUNCȚILE SINTACTICE ALE SUBSTANTIVULUI

 NOMINATIV
Subiect (CINE ? ; CE ?)
-Ex. : El este cel mai cuminte.
Atribut apoziţional (ARATĂ CUM ESTE SUBIECTUL)
-Ex. : Azor, căţelul, este în curte.
Nume predicativ (CUM ESTE S ? ; CINE ESTE S ? ; CUM ESTE S ?)
-Ex. : El este prietenul meu.

 DATIV
Complement indirect (CUI ?)
-Ex. : Dau Andreei stiloul meu.
Nume predicativ (ASEMENEA CUI ?)
-Ex. : Noi suntem asemenea lor.
Complement circumstanţial de loc
-Ex. : Stai locului !

 GENITIV
Atribut substantival genitival (A CUI ? ; AL CUI ? ; ALE CUI ? ; AI CUI ?)
-Ex. : Cărţile Anei sunt neînrijite.
Nime predicativ (A ; AI ; AL ; ALE CUI SUNT ?)
-Ex. : Rechizitele sunt ale Ionelei.
Complement circumstanţial de loc (ÎN SPATELE CUI ? ; ÎN FAŢA CUI ? ;
LÂNGĂ CINE ? ETC.)
-Ex. : Ne jucăm în spatele blocului.
Complement circumstanţial de cauză (DIN CE CAUZĂ ?)
-Ex. : A pierdut din cauza piciorului rupt.
 ACUZATIV
o Atribut substantival prepoziţional (CARE ? ; CE FEL DE?)
 -Ex. : Viaţa de câine este grea.
o Nume predicativ
 -Ex. : Cartea este de istorie.
o Complement direct (PE CINE ? ; CE ?)
 -Ex. : Cert căţelul pentru ce a făcut.
o Complement indirect (CU CINE ? ; CU CE ? ; DESPRE CINE ? ; DESPRE
CE ? ETC.)
 -Ex. : Merg cu Andrei la mare.
o Complement circumstanţial de loc (UNDE ? ; ÎNCOTRO ?)
 -Ex. : Mergem la cinematograf.
o Complement circumstanţial de mod (CUM ? ; ÎN CE FEL ? ; ÎN CE MOD ?)
 -Ex. : Înotul câineşte nu este greu.
o Complement circumstanţial de timp (CÂND ?)
 -Ex. :
o Complement circumstanţial de agent (DE CĂTRE CINE ?)
 -Ex. : Am fost felicitat de mamă.

 VOCATIV
o Nu există funcţii sintactice în Vocativ !!!
 -Ex. : Andrei, vino aici ! – ,,Andrei” nu are funcţie sintactică

 DATIVUL POSESIV
o Atribut pronominal
 -Ex. : Privirea-ţi coboară asupra mea.

 SEPARAT
o Complement circumstanţial de timp (CÂND ?)
 -Ex. : Sâmbăta mergem la cinematograf.
o Complement circumstanţial de loc (UNDE ?)
 -Ex. : Merg acolo.
o Complement circumstanţial de mod (CUM ? ; ÎN CE FEL ? ; ÎN CE MOD ?)
 -Ex. : Acela aleargă încet.
o Complement circumstanţial de scop (ÎN CE SCOP ?)
 -Ex. : A venit pentru a cânta.
o Atribut adjectival (fără întrebare)
  -Ex. : Căţelul cuminte va fi răsplătit.
o Atribut verbal
 -Ex. : Simţi dorinţa de a ataca.
o Atribut adverbial
 -Ex. : Căţelul de-afară este al meu.

COMPUNEREA:
Compunerea se poate realiza prin:
1. Compunerea prin contopire - se realizează între cuvinte întregi (existente şi independent în
limbă), care se scriu împreună şi se comportă ca un singur cuvânt:
Exemple: botgros (bot + gros), dreptunghi (drept+unghi)
2. Compunerea prin alăturare - se realizează tot între cuvinte întregi, existente şi independent
în limbă, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate:
Exemple: inginer-şef, floare-de-colţ,
3. Compunerea cu elemente de compunere - se realizează între CUVINTE ÎNTREGI,
independente în limbă şi ELEMENTE DE COMPUNERE care nu există independent în limbă:
Exemple:
aero-; auto-; bi-; di-; bîo-; geo-; hemo-; hidro-;
macro-; micro-; mono; mulţi-; omo-; orto-;
4. Compunerea prin abreviere - (prescurtarea unor cuvinte întregi) se realizează prin:
• Reuniunea unor fragmente de cuvânt:
Centrofarm; Centrocoop;
• Alăturarea literelor iniţiale:
O.N.U., S.N.C.F.R.
• Reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor litere iniţiale:
TAROM

• Substantivele: Bunăstare, Gură-spartă, Ştefan Cel Mare Etc;

 • Adjectivele: Binecunoscut, Galben-arămiu Etc;
• Pronumele: Altcineva, Ceea Ce, Niciunul Etc;
• Numeralele: Unsprezece; Nouăzeci Şi Nouă, Câte Doi, De Două Ori Etc;
• Verbele: A Binevoi, A Binecuvânta Etc;
• Adverbele: Devreme, Dis-de-dimineaţă Etc;
• Prepoziţiile: Dinspre, De Ia , De Pe Etc;
• Conjuncţiile: Deoarece, Ca Să, Ci Şi Etc;
• Interjecţiile: Hodoronc-tronc! Tic-tac! Etc.

PRONUMELE

DEFINIȚIE
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își
schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.
Exemple: Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

PRONUMELE SE ÎMPART ÎN:

Pronume personale –
Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat se
menționează persoana acestuia. Se împart în:
pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),
pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),
pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc),
pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc),
pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc).
Pronume impersonale –
Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este analizat
nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:
pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți ...
celălalt, ceilalți ...),
pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),
pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),
pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),
pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

ADJECTIVUL

DEFINIȚIE
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină
un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat.
Exemple: (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

GRADELE DE COMPARAȚIE:
 pozitiv: frumos;
 comparativ:
- de superioritate (mai): mai frumos;
- de egalitate (la fel de, tot asa de): la fel de frumos
-de inferioritate (mai putin): mai putin frumos;
 superlativ:
o relativ:
- de superioritate (cel mai): cel mai frumos;
- de inferioritate (cel mai putin): cel mai putin frumos
o absolut (foarte):
-foarte frumos;
 NUMERALUL

DEFINIȚIE
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei), numărul
obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al doilea, al
treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea substantivului
determinat.
NUMERALUL SE ÎMPART ÎN:
 Cardinale - exprimă un număr abstract sau numărul obiectelor (unu, doi, trei) exprimă un
număr abstract sau numărul obiectelor (unu, doi, trei)
o Cardinale propriu-zise - (unu, doi, patruzeci)
o Numerale colective - (amândoi, tustrei, tuspatru)
o Numerale multiplicative - (îndoit, întreit, dublu)
o Numerale distributive - (câte unul, câte doi)
o Numerale adverbial - (o dată, de două ori)
o Numerale fracționare - (jumătate, sfert)
 Ordinale - exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al
treilea).

ARTICOLUL

DEFINIȚIE
Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce
măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument
gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului.
Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.
CLASIFICAREA ARTICOLELOR
 Articolul hotărât – Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la
rândul lui de 3 feluri:
o articol hotărât propriu-zis – (-l, -le, -a, -i, -lui, -lor)
o posesiv (genitival) – (al, ai, a, ale, alor)
o demonstrativ (adjectival) – (cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor)
 Articolul nehotărât – Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact
pentru vorbitori, articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.

ADVERBUL

DEFINIȚIE
Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care însoțește un verb, un adjectiv sau un alt adverb
și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine ceea ce face.), caracteristica unei
însușiri (Are o mașină destul de mare.), împrejurarea în care se petrece o acțiune (Va pleca acolo
mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba latină și este compus din ad (pe lângă) și
verbum (verb).

CLASIFICAREA ADVERBELOR DUPĂ FORMĂ

• Adverbe simple (abia, așa, bine, destul, azi, mâine, aici, acolo)
• Adverbe compuse (azi-noapte, mâine-seară, ieri-dimineață, astă-vară, după-masă).

CLASIFICAREA ADVERBELOR DUPĂ ÎNȚELES

• adverbe de loc (acasă, aici, acolo, deasupra, departe, aproape, împrejur, sus, jos, unde,
undeva),
• adverbe de timp (acum, atunci, astăzi, ieri, târziu, devreme, odată, îndată, totdeauna,
când, deocamdată),
• adverbe de mod (abia, așa, alene, astfel, bine, cruciș, cum, degrabă, românește, vitejește,
uneori).

ADVERBELE SE POT CLASIFICA CA:

• demonstrative (aici, acolo, dincoace, dincolo, acum, atunci, atunci când, acolo unde),
• adverbe nehotărâte (oriunde, undeva, oricând, cândva, oricum, oarecum, fiecum, cumva,
câtva, oricât),
• adverbe negative (niciodată, nicicând, nicăieri, nicicum, nicicât, nicicând),
• adverbe interogative (unde, cum, când, cât).

GRADELE DE COMPARAȚIE ALE ADVERBELOR:

Adverbele pot avea trei grade de comparație:
• pozitiv (repede),
• comparativ
o de superioritate – mai repede,
o de egalitate – la fel de repede,
o de inferioritate – mai puțin repede
• superlativ
o relativ de superioritate – cel mai repede
o relativ de inferioritate – cel mai puțin repede
o absolut – foarte repede

PREPOZIȚIA

DEFINIȚIE
Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau complement de partea de
vorbire determinată. Este un instrument gramatical și nu are un înțeles de sine stătător, motiv
pentru care nu are nici funcție sintactică. (de, la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)
Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu despărțită de partea
de propoziție prin alte cuvinte.
Am învățat să merg pe bicicletă.
Am învățat să merg pe această bicicletă.

CLASIFICAREA PREPOZIȚIEI
 simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în, prin, pentru, către, contra, lângă)
 compuse (de la, de pe la, de lângă, fără de, dinspre, despre, de către).

CONJUNCȚIA

DEFINIȚIE
Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care, asemenea prepoziției, nu îndeplinește nicio
funcție sintactică în mod independent. Rolul conjuncției este acela de a face legătura între părți
de propoziție aflate în relații de coordonare sau subordonare (după caz). Această legătură se
realizează fie între două părți de propoziție de același fel, fie între două propoziții.

CLASIFICAREA CONJUNCȚILOR
În funcție de structura lor, conjuncțiile pot fi:
 simple: și, să, iar, dar, ca, ci, sau, ori etc.
 compuse: ca să, încât să, astfel încât etc.

SE POT MAI POT CLASIFICA DUPĂ:

 Coordonatoare
o Copulative: și, nici
o Disjunctive: sau, ori, fie etc.
o Adversative: dar, iar, însă, ci
o Conclusive: deci, așadar etc.

 Subordonatoare
o Aceste conjuncții indică relații de subordonare între un termen regent și o
propoziție.
Exemple: dacă, fiindcă, deoarece, încât etc.
o Conjuncțiile subordonatoare polivalente pot introduce varii tipuri de subordonate
(subiective, predicative, completive etc.)
Exemple: că, dacă, de, să
o Conjuncțiile subordonatoare specializate au rolul de a introduce numai un anumit
fel de subordonate. Există, așadar, conjuncții subordonatoare specializate:

 de timp: Până nu ajunge mama acasă, copiii nu se joacă afară.
 de mod: precum, așa cum – Am procedat precum mi s-a ordonat.
 de cauză: deoarece, căci, fiindcă, întrucât, unde, cum – Cum nu am avut
bani, nu am cumpărat cadouri.
 de consecință: încât – E atât de frig încât port haina cea groasă.
 de concesie: deși – Deși am avertizat-o, nu a procedat corect.