TEMA VI

Protecţia mediului în
România
 Normele privind protecţia mediului în ţara noastră. Problematica
actuală de protecţia mediului

În domeniul protecţiei mediului ambiant, ţara noastră se

confruntă cu o serie de probleme de fond, din care se impun a fi
menţionate:

a) Schimbarea mentalităţii tehniciste şi înlocuirea cu o

mentalitate complexă tehnico-economico-juridică pentru rezolvarea
problemelor de protecţia mediului, fără de care nu este posibilă
dezvoltarea economică;

b) Stabilirea unui program de protecţie a mediului cu

obiectivele majore, pe termen lung, prin care să fie incluse atât
problemele de cercetare ştiinţifică, cât şi monitoringul aplicativ al
factorilor de mediu;

c) Implicarea prin coparticiparea activă, programată a

unităţilor economice productive la activitatea de protecţia mediului,
începând cu tehnica şi tehnologia proprie.
 În acest sens, în legislaţia românească au fost elaborate
numeroase acte normative privind protecţia mediului, dintre care
exemplificăm:

1. Ordonanţa de urgenţă privind protecţia mediului, nr. 195/2005

2. Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului

3. H.G. nr. 136 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului

Mediului
4. H.G. 459 privind reorganizarea şi funcţionarea ANPM

5. OUG 243 – 2000 privind protecţia atmosferei

6. Ordinul 1182 – 2002 pentru aprobarea metodologiei de gestionare

şi furnizare a informaţiei privind mediul, deţinută de autorităţile
publice pentru protecţia mediului
7. Ordinul 876 – 2004 pentru aprobarea procedurii de autorizare a
activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului

8. Ordinul 863 – 2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice

aplicabile etapelor procedurii - cadru de evaluare a impactului
asupra mediului

12. H.G. 1115 – 2002 privind accesul liber la informaţia privind

mediul
13. H.G. 918 – 2002 privind stabilirea procedurii cadru de evaluare
a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor
publice sau private supuse acestei proceduri

18. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei Naţionale:

„Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a
Apelor” SA (INMH) – publicată în M.O. nr. 530/31.12.1998
18. H.G. nr. 980/29.12.1998, privind înfiinţarea Companiei
Naţionale: „Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi
Gospodărire a Apelor” SA (INMH) – publicată în M.O. nr.
530/31.12.1998

22. Legea 5/1991 pentru ratificarea Convenţiei asupra zonelor

umede, de importanţă internaţională în special ca habitat al
păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, 2 februarie 1971
 Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, aplicată de forul
legiuitor românesc prin Legea nr. 265/2006 s-a reglementat
problematica de protecţie a mediului în conformitate cu cerinţele
naţionale şi cu prevederile legilor de drept internaţional.

Încă din primul articol se precizează că obiectul legii îl

constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia
mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi
elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.

În acelaşi articol este definit mediul, aşa cum am precizat şi

partea rezervată acestui subiect.

Articolul 2 defineşte 74 de termeni în ordine alfabetică

pentru a elimina orice posibilitate de confuzie în textul respectivei
legi.
Articolul 3 prezintă principiile şi elementele strategice ale
ordonanţei d eurgenţă. Acestea sunt:

a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici

sectoriale;

b) principiul precauţiei în luarea deciziei;

c) principiul acţiunii preventive;

d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;

e) principiul „poluatorul plăteşte”;

f) principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural;

g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;

h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor,precum şi

accesul la justiţie în probleme de mediu;

i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului;

Art. 5 – „Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu
sănătos, garantând în acest scop accesul la informaţiile privind calitatea
mediului, dreptul la consultare şi de a se adresa autorităţilor şi dreptul de
despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Art. 6 – prevede că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor

administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor
fizice şi juridice”.

Art. 7 – prevede: „Responsabilitatea privind protecţia mediului revine

autorităţii centrale pentru protecţia mediului şi agenţiilor sale teritoriale”,
precum şi altor entităţi prevăzute.
În continuare, legea stabileşte:

- Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu

impact asupra mediului, prin normele de autorizare, regimul
substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor
chimice şi al pesticidelor, asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor
ionizante, regimul organismelor modificate genetic.

- Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii

prin protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, protecţia
atmosferei, protecţia solului, subsolului şi ecosistemelor terestre,
regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, protecţia
aşezărilor umane.

- Atribuţiile şi răspunderile privind protecţia mediului: ale

autorităţilor de specialitate, ale autorităţilor centrale şi locale,
obligaţiile persoanelor fizice şi juridice.

- Sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legii protecţiei

mediului.
 Organizarea protecţiei mediului în România

La momentul actual, autoritatea centrală care coordonează

activitatea de protecţie a mediului este Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor (conform Hotărârii de Guvern nr. 408/2004).

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor aplică strategia

şi programul guvernului în vederea promovării politicilor în
domeniile mediului şi gospodăririi apelor, având rol de sinteză,
coordonare şi control în aceste domenii.
 În subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor
există următoarele structuri:

- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;

- 8 Agenţii Regionale pentru Protecţia Mediului;
- 34 de Agenţii Judeţene pentru Protecţia Mediului;
- Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
- Unităţi de Management ale Proiectelor (UMP);
- Unităţi de Implementare ale Proiectelor (UIP).

Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, Agenţia

Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie publică cu
personalitate juridică, este organul de specialitate pentru
implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei
mediului.

Sub autoritatea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor

mai funcţionează Administraţia Naţională „Apele Române” şi
Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a
Apelor.
 În coordonarea aceluiaşi minister funcţionează Institutul
Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICIM)
Bucureşti, Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Marină
„Grigore Antipa” (INCDM) Constanţa şi Administraţia Fondului pentru
Mediu.

Prin HG 297/2003 s-a înfiinţat Garda Naţională de Mediu,

instituţie publică, cu personalitate juridică care exercită controlul
aplicării legislaţiei de mediu.

În prezent, Garda Naţională de Mediu s-a reorganizat prin OUG

64/2003, preluând în subordine Inspectoratele teritoriale de Regim
Silvic şi Cinegetic şi prin HG 761/2003 trece în subordinea Autorităţii
Naţionale de Control.
 Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare
(CNCAN) organizată prin OUG 64/2003 funcţionează în coordonarea
directă a Primului – ministru.

De asemenea, la nivelul Ministerului Economiei şi

Comerţului există următoarele structuri care se ocupă de problema
gestiunii deşeurilor:

- Comisia Naţională pentru Reciclarea Materialelor Refolosibile;

- Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale;

- Agenţia Naţională pentru Substanţe Chimice Periculoase;

- Agenţia Naţională pentru Deşeuri Radioactive

 Uniunea Europeană şi
protecţia mediului în România

La ultimul raport privind stadiul

de pregătire al ţării noastre pentru
aderarea la Uniunea Europeană (26
septembrie 2006) au fost scoase în
evidenţă o serie de progrese
semnificative în privinţa capacităţii
administrative de protecţie a mediului şi
a organizării profesionale în domeniu.
Raportul subliniază însă
necesitatea consolidării în continuare a
rolului consultativ al Ministerului şi al
Agenţiei Naţionale de Mediu faţă de
agenţiile locale şi regionale.
 În domeniul managementului
deşeurilor a fost finalizată transpunerea
acquis-ului. A fost întărită capacitatea
administrativă, nivelul regional fiind în
prezent mai bine pregătit mai bine
pentru a implementa acquis-ul
comunitar în domeniul deşeurilor. S-au
elaborat proiectele Planurior Regionale
de Management a Deşeurilor şi s-au luat
o serie de alte măsuri importante în
direcţia implementării directivelor
privind depozitele de deşeuri, deşeurile
din ambalaje şi cele provenind
echipamentele electrice şi electronice.
Totuşi mai este necesară
îmbunătăţirea funcţiilor de asistenţă şi
consultanţă la nivel naţional.
 În privinţa managementului
apei şi a urmăririi calităţii acesteia,
raportul arată că a fost finalizat
procesul de transpunere a acquis-ului
comunitar.

O serie de măsuri importante

de implementare au fost luate în
privinţa identificării zonelor de
capturare a apei potabile şi a elaborării
unui nou registru al sistemelor de
colectare şi de tratare a apei menajere.

Au fost continuate investiţiile în

infrastructură, fiind elaborată şi o nouă
strategie financiară.
 În domeniul poluării industriale
au fost înregistrate progrese în
procesul de emitere a permiselor
integrate pentru instalaţiile care fac
obiectul Directivei privind Prevenirea
şi Controlul Integrat al Poluării. Au fost
deja emise permise pentru circa 1/3
din totalul instalaţiilor care necesită
permise (totalul fiind de circa 600).
Pentru circa 80% din cele
rămase există deja documentaţii
depuse şi care sunt în curs de
analizare, restul instalaţiilor fiind în
faza de pregătire finală a solicitărilor.
 În afara celor consemnate în
raport, se poate spune că autoritatea
centrală de protecţia mediului are în
vedere ca în permanenţă să se
urmărească obiectivele:

1. întărirea managementului ecologic;

2. conştientizarea opiniei publice;

3. pregătirea de specialitate a
funcţionarilor din domeniu;

4. furnizarea de sprijin logistic tuturor

unităţilor cu probleme;

5. dotarea cu echipamente pentru

monitorizarea calităţii factorilor de mediu
etc.
 Păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar

Pentru păstrarea echilibrului ecologic la nivel planetar

trebuie luate o serie de măsuri prin eforturi conjugate ale tuturor
ţărilor, indiferent de nivelul de dezvoltare şi zona geografică în
care se află, şi anume:

1 Protecţia împotriva catastrofelor naturale

2 Asigurarea energiei
3 Asigurarea alimentelor
4 Dezarmarea, combaterea războiului
5 Pregătirea populaţiei şi specialiştilor în domeniul ecologiei
 Dezvoltarea durabilă şi calea spre prosperitate

Specialiştii subliniază că 10% din teritoriul României este

atins de poluare în forme mai intense. Există însă numeroase
cazuri de poluare a apelor, cele de profunzime infestate cu nitraţi,
pesticide şi substanţe petroliere, iar cele de suprafaţă degradate
cu substanţe organice naturale şi de sinteză (insecticide şi
fertilizanţi). Anual se deversează în râuri mari cantităţi de
substanţe poluante! Din acestea numai 10% sunt adecvat tratate.
Majoritatea localităţilor nu au staţii de tratare, iar cele
existente sunt subdimensionate. Pericolul cel mai mare îl
reprezintă detergenţii industriali, care, nefiind biodegradabili
împiedică oxigenarea apelor. Din totalul de peste 22.500 km de
cursuri de apă, 953 km se încadrează în clasa a V-a (puternic
poluate) în timp ce peste 3.200 km se încadrează în clasa de
calitate IV (slabă).
 Anual sunt emise în atmosferă circa 3,8 milioane t
substanţe poluante ce afectează grav sănătatea populaţiei,
vegetaţia şi solul. Numai poluarea chimică a solurilor afectează
aproximativ 900 mii ha. Pe lângă acestea, în România există
depozitate 370 milioane tone deşeuri din care 344 milioane tone
reprezintă deşeuri din activităţi miniere (92%). Creşterea anuală a
cantităţii de deşeuri depăşeşte 75 milioane tone, din care numai
deşeurile menajere urbane reprezintă 7 milioane tone. Deşeurile
reciclate/valorificate anual ating abia 20 milioane tone.
 Din nefericire declinul pădurilor s a generalizat la nivel
global, inclusiv în Europa, fiind prezent cu certitudine în
România, unde fondul forestier s a deteriorat considerabil în
ultimii 15 ani. Proporţia arborilor afectaţi de defoliere în diferite
proporţii a ajuns în anul 2004 la 37,5%, România aflându se
acum în grupa ţărilor europene cu păduri aflate într o stare
precară de sănătate, alături de Germania, Ungaria, Bulgaria şi
Grecia. Gradul de defoliere este deja sever la 0,8% din copaci şi
0,6% din aceştia sunt uscaţi.
 Regresul în silvicultură se face şi el simţit, îngreunând
redresarea stării pădurilor şi împiedicând acţiunea de reconstrucţie
ecologică prin împăduriri. Din întinsele suprafeţe de terenuri
degradate situate în afara fondului forestier (1-2 milioane ha.) în
actuala perioadă se împăduresc anual între 13-17 mii ha. Din acest
punct de vedere, România nu se aliniază încă la cerinţele Uniunii
Europene, care realizează împăduriri masive pentru stabilizarea
climei şi în multe alte scopuri. Se impun acţiuni urgente şi susţinute
de protecţie pentru ca pădurea să protejeze la rândul său.
 În contextul integrării europene se impune o strânsă
legătură cu organismele UE, folosirea raţională a transferului de
cunoştinţe şi tehnologii, precum şi promovarea standardelor şi a
normelor existente la nivel continental.

Cele două direcţii de redresare ar putea fi:

- Accentul pe resursele umane şi dezvoltarea instituţională a

sistemului de mediu intern;

- Promovarea unor relaţii internaţionale, în special regionale, de

natură să îmbunătăţească randamentul acţiunilor pe plan local.
 Pe baza acestor trei piloni (resurse umane, relaţii
internaţionale şi privatizare), se poate genera o alternativă de
redresare deosebit de eficientă, ale cărei măsuri prioritare sunt
enumerate mai jos:

1. Completarea unui sistem legislativ coerent, dinamic şi a unui sistem de

norme şi standarde pentru reglarea activităţii economico sociale în
concordanţă cu nivelul resurselor şi cu capacitatea de suport a mediului. În
prezent acesta este aproape complet urmând ca măsurile legislative să fie
trecute în practică.
2. Dezvoltarea unei structuri instituţionale capabile să permită abordarea
integrată a protecţiei mediului în cadrul dezvoltării durabile.
3. Dezvoltarea şi întărirea sistemului informaţional pentru stabilirea
priorităţilor şi a soluţiilor alternative.
4. Evaluarea datoriei către mediu a obiectivelor economice. Investiţiile de
mediu viitoare trebuie să prevadă costurile pentru prevenirea deteriorării
capitalului natural şi costurile pentru anularea datoriei pentru mediu.
5. Analiza cost-beneficiu a fiecărei unităţi economice. Eficienţa energetică
trebuie să fie una din direcţiile principale ale restructurării economice,
astfel, pe lângă protecţia mediului asigurându se şi competitivitatea
produselor. În acest context va scădea dependenţa faţă de energia
importată, în cazul României mai ales faţă de petrol şi gaze naturale.
6. Privatizarea, inclusiv a afacerilor de mediu, pentru a se promova
cooperarea internaţională.
7. Promovarea introducerii Sistemelor de Management de Mediu în cadrul
structurilor guvernamentale şi administraţiilor locale şi impunerea
acestora la toate nivelele sectoarelor economice de activitate.
8. Elaborarea strategiei şi a programelor pentru redresarea stării pădurilor
şi a silviculturii româneşti, în acord cu standardele europene şi în
conformitate cu toate convenţiile internaţionale de profil semnate sau
recunoscute de România.
9. Constituirea cu maximum de urgenţă a unei structuri responsabile
pentru administrarea reţelei naţionale de arii protejate.
10. Dezvoltarea unui sistem de management performant al deşeurilor.
11. Utilizarea judicioasă a Fondului de Mediu, element esenţial într o
strategie eficientă, de restructurare şi dezvoltare armonioasă a ţării.
12. Atragerea şi formarea resurselor umane de specialitate, capabile să
utilizeze cunoştinţele ştiinţifice şi tehnologice în rezolvarea problemelor
specifice de mediu, şi întărirea capacităţii de participare a publicului la
actul de decizie.
13. Ajustarea continuă a strategiei de mediu, în raport cu fazele reformei şi
cu dinamica strategiei regionale.