 Evul mediu este definit în istorie, în sens

general, drept perioada de timp cuprinsă între:

 data căderii imperiului Roman de Apus (anul 476)
 data ocupării Constantinopolului (capitală a
Imperiului Bizantin) de către turci (1453).

 limita superioara ar fi:

 secolele XIV-XV (renaşterea)
 revoluţia Franceză (1789-1794), atunci când se
încheie epoca feudală.
 Evul mediu reprezintă o perioadă de mari
transformări în plan:
 politic
 economic
 cultural
 social
 medical
 Această perioadă este caracterizată prin:
 migraţiapopoarelor
 etnogeneză a popoarelor europene
 Acest fapt se va reflecta şi în medicină.
 Bizanţul a fost fondat ca o colonie din secolul VII î.Chr. a
oraşului Megara din istmul Corintului, în Grecia, de către
romani, fiind considerat ulterior ca şi continuatorul legitim al
imperiului roman.
 În 330 Constantin mută capitala aici şi schimbă denumirea de
Bizanţ în Constantinopole.
 Rectitoreşte oraşul, mărind suprafaţa, înfrumuseţându-l şi
impunând religia lui Cristos drept religie de stat.
 Acest fapt a creat premiza că boala este o pedeapsă divină iar
vindecarea este posibilă prin credinţă, determinând
reîntoarcerea la medicina teurgică şi mistică.
 În Evanghelii se vorbeşte despre puterea vindecătoare a lui
Isus Hristos.
 În unele cazuri era suficientă doar prezenţa acestuia, alteori
trebuia să atingă bolnavul pentru a-l vindeca.
 Mitul lui Hristos a avut un rol important în dezvoltarea
legăturii dintre bolnav şi biserică, şi crearea conceptului de
caritate creştină.
 Apar astfel numeroase instituţii (tropii) pentru îngrijirea
bolnavilor săraci (ptochia), orfelinate pentru copii părăsiţi
(brephotropia), pentru orfani (orphanotropia), pentru bolnavi
(nosotripia), etc.
 Elena, mama lui Constantin, fondează primul
spital în Constantinopol rămânând în istorie
ca Sfânta Elena.
 În anul 365 la Caesarea, Sfântul Vasile
(episcop de Caesareea) pune bazele unui
spital pentru săraci,
 Sfântul Ephraem construieşte un spital
pentru epidemii în Edessa.
 Primul spital creştin din Europa este
construit înainte de anul 394 de către
Fabiola în Roma.
 Oribazius di Pergamo (325-403)
 elev al şcolii din Alexandria,
 mare filozof şi encicloped,
 a scris „Marea Sinagogă”, o enciclopedie
medicală în care descrie semiologia leziunilor
medicale la diferite nivele medulare.
 A scris 70 de lucrări cu conţinut despre
terapie şi igienă,
 lucrarea sa „Europista” este un adevărat
manual de urgenţe medicale în ce priveşte
accidentele.
 Ca medic al împăratului Iulian, reuşeşte să-l
influenţeze pe acesta, pentru a stabili
obligativitatea deţineri unei licenţe pentru
practica medicală.
 Primul medic creştin mai important este
Actius din Amida (502-575),
 este considerat unul dintre cei mai buni scriitori,
 în cartea sa „Tetrabiblion”, formată din 16
volume, descrie bolile de gât, ochi, nas şi dinţi,
precum şi descrierea tratamentelor de gută,
hidrofobie, difterie sau unele tehnici chirurgicale
ca uretrostomia şi tratamentul chirurgical al
hemoroizilor.
 Alexandru din Tralles (525-605),
a scris un tratat de Patologie din 12 volume,
intitulat „Terapeutica babilonului”.
 A efectuat studii asupra sistemului nervos,
emiţând ipoteza după care sediul epilepsiei
este în creier.
 Deosebeşte edemul de alte hipertrofii –
semnul godeului.
 Descrie diferitele febre, afecţiuni oculare,
precum şi câteva noţiuni de patologie şi
terapie a bolilor interne.
 Este adeptul teoriei umoraliste.
 Paul din Egina (600-650),
a fost cel mai mare chirurg al Bizanţului,
 practica traheotomia, amigdalectomia, opera polipii
nazali, herniile, fistulele anale, hemoroizii.
 opera prin excizie, nu cauteriza, folosind bisturiul.
 a studiat şi descris tumorile, fiind primul care face
diferenţa dintre tumorile benigne şi maligne,
introducând numele de cancer, pentru tumorile
maligne.
 a scris mai multe cărţi, de fapt o compilare a operelor
lui Galen, la care le aduce unele îmbunătăţiri.
 „Memoriul”, o enciclopedie medicală în şapte volume,
descrie farmacologia, toxicologia, un volum despre
bolile femeilor, un ghid medical, etc.
 Antilos,
 contemporan cu Oribazius,
 este autorul unei lucrari de
chirurgie despre
tratamentul anevrismelor arteriale.
 Nicolas Mepis –
 estedescris în literatură ca un mare farmacolog şi
practician.
 Dintre personalităţile marcante ale secolului XI,
se pot enumera:
 Michaelos Psellos (scrie un lexicon medical, îmbinând
învăţămintele religioase cu recomandări terapeutice),
 Simeon Seth (redactează un index alfabetic despre
puterea tămăduitoare a unor remedii naturale),
 Nicolaos Alexandrinos (supranumit „Myrepsos”, scrie
„Dynameronul”, o vastă enciclopedie farmacologică,
sintetizând cunoştinţele din acea vreme, având 48 de
capitole).
 În această perioadă, pregătirea medicilor
se efectua în şcoli medicale, care
funcţionau pe lângă spitale, unde viitorii
medici îşi desfăşurau practica la patul
bolnavului, iar la ieşirea din şcoală
dădeau examen.
 Medicina bizantină nu aduce descoperiri
semnificative, ea mărginindu-se doar la
punerea în practică a celor cunoscute în
antichitate, având totuşi câţiva medici şi
chirurgi de valoare, care au păstrat şi
transmis posterităţii, operele marilor
clasici Hippocrate şi Galen.
 Medicina arabă a dat mediciniei universale
personalităţi, concepţii şi opere importante,
influenţând puternic medicina europeană.
 În perioada de început a evului mediu, pe
când arabii erau nomazi şi credeau în
demoni, exista o medicină vrăjitorească,
unde vrăjitorul deţinea o putere însemnată
fiind a doua persoană importantă, după şeful
de trib.
 Arabii se apărau de boli purtând diverse
talismane sau amulete confecţionate în
special din dinţi de şacal, labe de broaşte,
ochi de pisică uscat.
 Punctul de plecare în medicina arabă
tradiţională este considerat a fi în perioada lui
Muhammad (sau Mahomed, „cel demn de
laudă”), acesta fiind, conform tradiţiei, primul
medic islamic.
 După secolul al VII-lea, când mahomedanismul a
cuprins întreaga lume arabă, bolnavii nu se mai
duceau la vrăjitor, acesta fiind înlocuit cu
preotul musulman care utiliza citate din Coran
pentru vindecarea bolii.
 În medicina cultă persista concepţia conform
căreia exista tratament pentru fiecare afecţiune
ceea ce a încurajat personalităţile vremii
respective să efectueze cercetări medicale
pentru a descoperi diverse remedii.
 O mare parte a metodelor utilizate erau spiritual
religioase şi mai puţin ştiinţifice.
 Organizarea lumii arabe în califate a dus la
instituirea unei ierarhii sociale foarte stricte.
 În evul mediu vastul imperiu arab era
împărţit în două mari califate:
 Califatul de răsărit cu capitala iniţial la Damasc
apoi la Bagdad
 Califatul de apus cu capitala la Cordoba.
 Califii au încurajat ştiinţa, literatura, artele,
medicina.
 Se realizează traduceri după Hipocrate,
Oribazius, Galen, Dioscoride, adunând cu
mare grijă operele traduse în palate şi
biblioteci.
 Medicii islamici au fondat printre cele mai
vechi spitale, continuând tradiţia bizantină a
spitalului, cel mai celebru spital fiind cel din
Bagdad.
 Spitalele se aflau sub egida marilor
universităţi medicale şi dispuneau de
personal calificat care aveau rolul de a îngriji
persoanele bolnave.
 Se deosebeau astfel de temple, ospicii,
aziluri şi lazareturi, unde bolnavii erau mai
degrabă izolaţi de restul societăţii decât
trataţi.
 În spitale existau secţii speciale pentru
bolnavii febrili, cazuri ginecologice,
oftalmologice, psihiatrice, bolnavilor
întocmindu-li-se foi de observaţie.
 Medicilor oficiali le revenea sarcina de a controla
activitatea medicilor practicieni, farmaciştilor, şcolilor.
 Medicii lumii arabe erau creştini, însă numele acestora nu
s-a păstrat, arabii dându-le nume noi.
 Patriarhul Nestor a fost medicul lui Mahomed, negând
originea divină a lui Isus Cristos, a fost declarat eretic şi s-
a refugiat în Iran la Edessa.
 Arabii au excelat şi în alte ştiinţe, fiind primii chimişti ai
lumii, o serie de cuvinte ca: alcool, aldehidă, alcaloizi,
provenind din limba greacă.
 Dezvoltarea chimiei a dus la apariţia farmacistului,
medicul fiind obligat să delege această funcţie cuiva cu o
pregătire specifică care să dea dovadă de responsabilitate
morală şi intelectuală, ceea ce a dus la separarea profesiei
de medic de cea de farmacist.
 Farmaciştii arabi au practicat metode care dăinuie şi azi:
filtrarea, distilarea şi sublimarea.
 Limba arabă era considerată limba ştiinţei şi
culturii.
 La cimentarea culturii Califatelor au contribuit şi
alţi străini: sirieni, persani, evrei, spanioli, greci.
 Dintre personalităţile lumii arabe din Califatul de
răsărit, care şi-au adus contribuţii remarcante în
dezvoltarea medicinei se pot enumera:
 Rhazi, latinizat Rhazes (Abu Bakr Muhammed
ibn Zakaria Al Rhazi), din sec. IX-X,
 medic persan de seamă,
 autor de cărţi medicale, cea mai de seama fiind
enciclopedia Continentul (Kitab al hawi) scrisa în 24
de volume.
 a descris pentru prima oara în lume rujeola (pojarul).
 Al Rhazi  este autorul a unor lucrări
despre variola, varicela,
 descrie diagnosticul diferenţial
în diverse afecţiuni,
 descrie tratamentul în bolile
infecţioase, ca de exemplu
spălături bucale, faringiene,
oculare cu ape acidulate în
bolile infecţioase ale copilăriei
 este considerat părintele
pediatriei
 şi-a adus contribuţii importante
şi în neurochirurgie şi
oftalmologie.
 introduce testul de urină şi
testul scaunului – coprocultura
 Ali Abas (Ali Al Bas)
 chirurg de seamă al vremii a practicat ligatura
vaselor, până la acea vreme hemostaza făcându-
se prin presiune, cauterizare şi cu substanţe
hemostatice;
 a scris un tratat enciclopedic (Al Kitab Al Maliki –
Sistemul Medical) în 20 de volume, tradus
ulterior în Europa occidentala sub titlul Liber
Regius;
 Ibn Sina Abu Ali (Avicenna, 980-1037),
 a fost un mare poet, filosof, teolog, un mare geograf şi
geolog, muzician,
 părintele medicinei moderne, supranumit „princepes
medicorum”
 a introdus în studiul fiziologiei experimentul sistematic şi
cantitativ, aducând totodată contribuţii în examenul clinic
(examinarea ritmului cardiac şi al pulsului arterial în special
al celui de la încheietura mîinii), analiza factorilor de risc şi
introduce noţiunea de sindrom.
 Este autorul a o serie de lucrări de seamă, „Canonul de
medicină” conţinând o serie de teorii ale substanţelor
medicamentoase, care stau la baza farmacologiei de astăzi,
observaţii care vor duce mai târziu la realizarea
sfigmografului.
 A stabilit diagnosticul diferenţial între paralizia centrală şi
periferică, între meningită şi meningitism, descrie diabetul
zaharat, stenoza pilorică, ulcerul gastric.
 Avicenna - portret (în stânga) şi pagină dintr-
un manuscris al lui Avicenna (în dreapta)
 Abulcasis,  Abulcasis
 chirurg, a scris un tratat
de chirurgie „Al Tarsif”
(Metoda) în 30 de volume,
ce cuprinde descrieri de
operaţii ca: litotomia,
diferite amputaţii,
imobilizarea fracturilor,
operaţii de cancer uterin,
cancer de sân, utilizarea
forcepsului în extragerea
fătului mort.
 Avenzoar,
 clinicianal lumii arabe din Spania
 este autorul unui tratat de medicină în care sunt
descrise pericardita seroasă, abcesul mediastinal
 a practicat traheotomia şi este primul care a
extras din piele parazitul râiei cu un bisturiu
foarte ascuţit
 Averoes,
 medic, matematician, fizician, chimist,
 personalitate marcantă a lumii din Italia,
 este autorul tratatului de medicină „Colliget” (Reguli
generale de medicină) în care sintetizează remarcabil
cunoştinţele medicale de până atunci, fără însă prea
multe contribuţii personale originale.
 Maimonide (1135-1204),
 medic, matematician şi astronom,
 provine din Egipt, fiind medic al sultanului.
 a lăsat numeroase opere, dintre care
 „Cartea cu sfaturi” conţine reguli de igienă şi dietă,
 „Aforismele lui Musa” conţin 1540 de sentinţe.
 Clerului (pătura superioară a societăţii) i-a revenit
sarcina medicaţiei, o serie de preoţii vremii prestând
activitate medicală şi chirurgicală, primele elemente
de medicină apărând în mănăstiri.
 Au existat călugări specializaţi la nivelul medicinei
populare.
 În secolul al XII-lea se interzice preoţilor practicarea
medicinei.
 Medicina Occidentului european a progresat foarte
lent în prima jumătate a evului mediu, datorită
persistenţei ideii iudaice conform căreia boala era
considerată pedeapsă divină, tratamentul universal
fiind rugăciunea sau în unele cazuri administrarea
unor preparate pe bază de plante (pe lângă mănăstiri
existau grădini botanice, anumiţi călugări având în
grijă cultivarea plantelor medicinale şi depozitul de
medicamente).
 În apropierea mănăstirii  Îngrijiri medicale la Şcoala
Monte Casino a fost din Salerno
înfiinţată prima şcoală de
medicină propriu-zisă
laică numită Școala
medicală din Salerno (în
anul 529).
 Aici, spre sfârşitul
secolului al VIII –lea şi
începutul secolului al IX
-lea, călugărul Benedict,
odată cu întemeierea
primului spital din
Occident, înfiinţează şi un
ordin călugăresc pentru
asistenţa bolnavilor.
 Alte spitale au fost  Interiorul unui Spital din
înfiinţate perioada Evului Mediu
 Elveţia la Saint-Gall (în
820)
 Paris – Hotel Dieu (829).
 În spitale se investigau
cauzele bolii, anumite
ordine călugăreşti
specializându-se pe
anumite categorii de
bolnavi, cum ar fi
lazarienii (ordinul
Sfântului Lazăr) care se
ocupau de leproşi.
 Igiena precară din marile oraşe a permis
producerea marilor epidemii ale Evului Mediu,
perioadă rămasă în istorie ca „epoca marilor
flagele”.
 Ciuma omoară în anul 592 aproape 1/6 din
populaţia Imperiului Roman de Răsărit, iar în
1347-1351 este răspunzătoare de moartea a
peste 75 milioane de oameni, fiind considerată
cea mai cruntă epidemie din istoria scrisă a
omenirii, boală numită şi „moartea neagră”
pentru că hemoragia dădea naştere unor pete
negre ce afecta tot organismul.
 Istoricul medieval Froissart a estimat că aproape
o treime din populaţia globului a murit de
această boală, epidemia pornind din India, a
cuprins Orientul mijlociu şi apropiat, Africa de
Nord, apoi Europa.
 O altă epidemie care a afectat Europa
Occidentală este cea de sifilis, boală
adusă de marinarii lui Cristofor Columb
din Tahiti, manifestată prin apariţia pe
întreg corpul de plăgi purulente.
 Prima epidemie de sifilis în Europa a făcut
ravagii în mijlocul trupelor franceze de
mercenari în 1495, la doi ani după ce
Columb s-a întors din călătoria sa.
 Alte boli ca variola, lepra şi tuberculoza,
sunt răspunzătoare de un număr
important de victime.
 Afectarea unui număr mare de  Dansul trandafirului
persoane prin diversele
epidemii apărute, se poate
vorbi şi de aşa numitele
epidemii psihice, isterii
colective.
 Bolnavii erau duşi la marginea
satului, unde tremurau până la
epuizare
 Alte ori se practica flagelarea
colectivă în care mii de oameni
se biciuiau reciproc pe străzi ca
să-şi ispăşească păcatele
 Tot ca un remediu natural pe
străzii aveau loc aşa numitele
epidemii de dans.
 Medicii vremii nu au făcut faţă acestor
epidemii, ei declarându-şi în public
neputinţa, astfel că bolnavii spre retrăgeau
spre locaţii neafectate de boli (migrând de la
oraşe spre sate), pe străzile oraşelor se
desfăşurau procesiuni religioase care
implorau mila cerească.
 Sunt recomandate
 viaţa curată,
 postul,
 rugăciunile,
 regim alimentar (evitarea exceselor alimentare
la marile ospeţe).
 Dintre „sfinţii doctori” sau  Fraţii Cosma şi Damian
protectorii care erau
chemaţi în ajutor sunt
fraţii „Cosma și Damian –
numiţi doftorii fără de
arginți”, educaţi şi
formaţi ca doctori, având
harul vindecării trupurilor
şi sufletelor bolnave prin
puterea rugăciunii.
 Alţi sfinţi invocaţi în
vindecare au fost: Sfântul
Anton pentru ciumă,
Sfânta Lucia pentru bolile
de ochi, Sfânta Apolonia
pentru dureri de dinţi.
 ŞCOALA DE LA SALERNO
 fondată în anul 820, a avut ca maeştrii o serie de personalităţi
ale vremii:
 Gariopontus a scris o enciclopedie în cinci volume despre
suferinţe (Passionaris);
 Trotula, soţia unui medic, se ocupa de ginecologie şi obstetrică,
a scris „De mulierum passionibus ante, in et post partum”,
(despre suferinţele femeilor înainte, în timpul şi după naştere);
 Constantin Africanul (1020-1087), a tradus cărţile lui Hippocrate
şi Galen în latină, după cărţi arabe;
 Nicolae Salernitanus, aduce contribuţii importante în
farmacologie, a scris un tratat Antidotarium despre 39 de
droguri, unele dintre ele orientale;
 Ruggiero Frugardi, chirurg, autorul unei importante cărţi de
chirurgie „Praxis” (Practica), un manual după care s-a învăţat în
următoarele două secole;
 Copho, anatomist, a făcut numeroase disecţii în special pe porc,
corectând o parte a afirmaţiilor greşite făcute de Galen.
 ŞCOALA DIN MONTPELLIER,
 înfiinţată în secolul al IX –lea sau al X -lea, se afla la
graniţa dintre lumea arabă şi cea latină.
 În 1220 este ridicată la grad de Universitate fiind în acel
moment unica instituţie de învăţământ din Franţa.
 La Montpellier au predat medici evrei şi arabi, veniţi din
Spania, precum şi medici formaţi la Şcoala de la Salerno.
Se predau învăţăturile lui Galen, a lui Hippocrate şi
Avicena.
 Majoritatea profesorilor au fost alchimişti pasionaţi,
cercetările lor, îmbogăţind arsenalul de substanţe chimice
în practica farmaceutică.
 Dintre aceştia amintim pe
 Arnold de Villanova (1235-1317)
 Raymond Lully (1235-1316), care au căutat aurul lichid considerat
panaceu universal.
 Guy de Chauliac (1300-1368), chirurg celebru a scris „Chirurgia
Magna”, carte de baza în secolul al XIV –lea şi al XV -lea, a pus
accent deosebit pe anatomie, în volumul al VII-lea.
 UNIVERSITATEA DE LA BOLOGNA (1119),
 cea mai veche instituţie de învăţământ superior
din Europa, şi-a câştigat o mare faimă prin
anatomiştii şi chirurgii ei.
 Bartholomeo da Varignama, anatomist, este
primul care a efectuat oficial disecţii, având
încuviinţarea Sfântului Scaun de la Roma.
 Mondino de Luzzi (1275-1326), în 1315 primeşte
o aprobare specială să disece două cadavre de
femei, după care scrie şi publică „Anathomia
Mindini”, în 1316, (retipărită în 1478) compendiu
după care vor învăţa generaţii de studenţi, fiind
o carte de căpătâi în domeniul anatomiei, până
la apariţia cărţii lui Andrea Vesal, în 1543 „De
humani corporis fabrica”. Greşelile lui Galen în
ceea ce priveşte circulaţia sângelui sunt
perpetuate.
 Gugliemo Salicetti (1210-1277), renumit
chirurg, autor a două cărţi în care susţine
importanţa cunoaşterii anatomiei în
chirurgie. În 1275 scrie Chirurgia în care
readuce bisturiul în locul cateterului.
 Dintre elevii lui cei mai faimoşi se remarcă
Lanfranco da Milano, considerat unul din
fondatorii şcolii medicale franceze,
preocupat de igiena copiilor, şi femeilor
gravide.
 Alte Universităţi din Europa Occidentală a Evului
Mediu au fost:
 Universitatea: din Paris înfiinţată în 1150, Napoli
(1225), Cambridge (1257), Padova (1228), Roma
(1303), Praga (1349), Cracovia (1364), Heidelberg
(1386).
 Universitatea din Paris este în ordine cronologică a
doua Universitate din lume, după Universitatea din
Bologna.
 Diverşi binefăcători au avut iniţiativa formării
Colegiilor universitare de care să beneficieze şi cei
săraci, astfel se fondează în 1257 de către Robert de
Sorbon, colegiul care îi va purta numele.
 Scopul era de a oferi cazare şi resurse materiale
pentru studenţii veniţi la Paris din lumea întreagă.
 Cu timpul numele colegiului ajunge să desemneze
întreaga Universitate din Paris.