ILUMINISMUL – UN

CONTEXT AL
EMANCIPĂRII OMULUI
PRIN CULTURĂ
OMUL LITERAT – UN OM AL
LUMINILOR.
ȘCOALA ARDELEANĂ
 Iluminismul a apărut, în secolul al XVIII-
lea, în Franţa, iar ideile sale au fost
difuzate prin lucrarea Enciclopedia sau
Dicţionarul general al ştiinţelor,
artelor şi meseriilor, editat de Diderot
d’alembert şi alţii, din 1751, dar şi prin
presă, broşuri sau saloane literare. Ideile
iluministe s-au difuzat şi în alte ţări
europene (Austria, Prusia, Rusia, Spania
etc.).
 Iluminismul este o replică la adresa barocului,
care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să
infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei
proprii.

În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost

numit secolul luminilor, pentru a se defini
specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe
dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale,
pe ideea „luminării maselor”.
 NOȚIUNEA DE ILUMINISM

Iluminismul sau luminismul este un

curent de gândire, cu multiple consecinţe
pe plan politic, istoric si artistic, care tinde
sa emancipeze omul din poziţia rigidă în
care îl fixase filozofia tradiţională, pentru a-l
face obiectul propriei sale activităţi: prin
muncă şi cultură, omul este perfectibil, ca şi
societatea pe care el o construieşte.
 TRĂSĂTURILE ILUMINISMULUI
Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:
- caracter antifeudal si antidespotic. Toate
instituţiile feudale erau supuse unei critici severe:
monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin,
biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti cer
anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii
monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi politice
întregului popor. Argumentele pentru justificarea
acestor revendicări se bazau pe principiile de egalitate
si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea
dreptului natural şi a contractului social, conform
cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe
baza unei înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l
mai accepte dacă nu este un om „luminat”.
 - Spiritul raţionalist, materialist şi laic. În
secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele
vieţii au cunoscut o interpretare materialistă, iar
problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se
separe de cele ale religiei, combătând fanatismul
şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice
asupra vieţii publice a atras şi revalorificarea
mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai
fost satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au
început să fie depreciate raţional ( şi luate în
derâdere). Magul nu mai este văzut ca un
pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de
credulitatea publicului.
 - Militează pentru emanciparea poporului
prin cultură;

- Încurajează tratarea problemelor sociale in

literatură

- Generează o literatură cu caracter

moralist
În calitate de curent ideologic şi cultural,
iluminismul se defineşte prin: 
1. Promovarea raţionalismului;
2. Caracter laic, antireligios, anticlerical;
3. Combaterea fanatismului şi a dogmelor;
4. Răspândirea culturii în popor;
5. Literatura preocupată de problemele sociale şi
morale;
6. Teme şi motive literare promovate de literatura
iluministă: « monarhul luminat », « contractul social »;
7. Emanciparea poporului prin cultură;
8. Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă,
roman ), dramatic ( tragedie, comedie ).
 Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală
complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă
istorică:
procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii
române la sfârşitul secolului al xviii-lea şi
începutul secolului al XIX-lea.
 ŞCOALA ARDELEANĂ a pus în mişcare
un amplu proces de afirmare naţională
şi culturală a românilor din
Transilvania în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX - lea. 
Cărturarii acestui curent au
adus argumente ştiinţifice pentru
afirmarea drepturilor românilor din
Transilvania.
Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe
mai multe planuri: istoric, lingvistic,
filosofic, literar.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat
în mai multe etape:
- etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări
politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul
românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii
din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană
(Sinodul de la Blaj);
- etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale:
formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic
cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
- etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf
Țiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare a
românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai
importante:
- Prima are un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte
emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează
numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează
aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici,
catehisme, manuale etc.

- A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de

filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii
romane a poporului român şi a continuităţii lui în Ardeal.
Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea,
afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului
romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând
şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând,
cultivarea limbii.
 REPREZENTANȚII ȘCOLII ARDELENE
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului
român, cărturarii Școlii Ardelene au încercat să impună
ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria
exterminării dacilor de către romani.
Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi
întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar
relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici.

Gheorghe Șincai, în Hronica românilor şi  a mai multor

neamuri dovedeşte mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai
bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice.
Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul
românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai
curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare
însă.
 În direcţia lingvistică, cărturarii Școlii Ardelene au
susţinut ideea originii pur latine a limbii române,
cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii
etimologice.
Samuil Micu şi Gheorghe Șincai ( elementa linguae daco-
romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi
română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi
înlocuirea lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de la
Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase
neologisme romanice, eliminându-le pe cele de alte origini.
Petru Maior afirmă că limba română provine din latina
populară.
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe
care o dă Școala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai –
Deleanu, „Țiganiada”.