METODOLOGIA CERCETĂRII

ÎN PSIHOLOGIE
ANUL I
PSIHOLOGIE
 Fondul de timp:

 Pe semestru:
 28 ore de curs
 28 ore de lucrări practice
 OBIECTIVE
 Familiarizarea studenţilor cu etapele unui demers experimental în
psihologie.
 Cunoaşterea modalităţilor de realizare practică a unui experiment
psihologic.
 Cunoaşterea tipurilor de design experimental utilizate în
psihologie.
 Cunoaşterea modalităţilor de realizare a unui design
cvasiexperimental în psihologie.
 Cunoaşterea modalităţilor ştiinţifice de selecţie a subiecţilor într-o
cercetare psihologică.
 Înţelegerea termenului de predicţie în psihologie şi cunoaşterea
modalităţilor de realizare a acesteia.
 Familiarizarea studenţilor cu particularităţile pe care le ridică
cercetarea în diferite domenii ale psihologiei.
 MODUL DE NOTARE
 50% - Examen final scris
 10% - Participarea la curs şi laborator
 30% - Proiect: prezentarea lucrărilor de
laborator
 10% - Test de evaluare în săptămâna a
8-a
 Condiţia intrării în examen

 Prezenţa la 80 % din laboratoare

 Bibliografie obligatorie:
 Cucu-Ciuhan, Geanina, Introducere în
cercetarea psihologică, Editura SYLVI
Bucureşti, 2003
 Cucu-Ciuhan, Geanina, Cercetarea
calitativă în psihologie, Editura SYLVI
Bucureşti, 2005
 Bibliografie facultativă:
 Aniţei, M. (2000), Introducere în psihologia
experimentală, Ed. Hyperion, Bucureşti.
 Radu, I. & colab. (1993), Metodologie
psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron, Cluj-
Napoca
 Kantowitz, B. & colab. (1994), Experimental
Psychology: Understanding Psychological
Reasearch, West Publishing Company, U.S.A
Metoda ştiinţifică
Curs 1
 Ce este metoda ştiinţifică?

 Metoda ştiinţifică este cea mai bună cale

descoperită până acum prin care putem
diferenţia adevărul de minciună şi iluzie
Cea mai simplă versiune a sa arată
cam aşa:
 observăm un aspect al universului;
 inventăm o teorie în concordanţă cu ceea
ce am observat;
 utilizăm teoria pentru a face predicţii;
 testăm predicţiile prin experimente sau
observaţii avansate;
 modificăm teoria pe baza rezultatelor
obţinute;
 ne întoarcem la pasul 3.
 Aceasta lasă deoparte cooperarea dintre oamenii
de ştiinţă în construirea teoriilor, precum şi
faptul că este imposibil pentru orice om de
ştiinţă să realizeze de unul singur orice
experiment cu scopul de a confirma o teorie.
 Deoarece viaţa este scurtă, oamenii de ştiinţă
trebuie să aibă încredere în colegii lor. Astfel, un
cercetător care realizează un experiment şi
obţine anumite rezultate este de regulă crezut şi
majoritatea colegilor săi (tot cercetători) nu se
vor mai deranja să repete experimentul.
 Experimentele sunt însă repetate
ca părţi ale altor experimente.
 Majoritatea lucrărilor ştiinţifice conţin sugestii
pentru alte cercetări ulterioare. De regulă,
primul pas în a face acest lucru este de a repeta
experimentul iniţial. Astfel, dacă o teorie
constituie punctul de plecare pentru o cantitate
semnificativă de muncă de cercetare, atunci
experimentul iniţial va fi replicat de mai multe
ori.
 Mulţi “filosofi ai ştiinţei” afirmă chiar că metoda
ştiinţifică nu există.
 Care este diferenţa dintre un
fapt, o teorie şi o ipoteză?
 Care este diferenţa dintre un fapt, o
teorie şi o ipoteză?
 Aceasta înseamnă că, într-un anumit sens,
cuvintele “fapt” şi “teorie” se pot schimba
între ele.
 Organizarea sistemului solar, pe care am
utilizat-o ca exemplu simplu pentru o
teorie, este în mod normal considerată un
fapt explicat de teoria gravitaţiei a lui
Newton. Şi aşa mai departe…
 Ipoteză
 O ipoteză este o tentativă de teorie care
nu a fost testată.
 În mod normal, cercetătorul emite o
ipoteză şi apoi o testează pe datele
disponibile. Dacă ipoteza se validează,
cercetătorul o declară ca fiind teorie.
O caracteristică importantă a unei teorii ştiinţifice
sau ipoteze este că poate fi “falsificată”.

 Aceasta înseamnă că poate exista un

experiment sau o descoperire posibilă care
să poată invalida teoria.
 Spre exemplu
 teoria relativităţii a lui Einstein face predicţii cu privire la
rezultatele unor experimente. Aceste experimente pot
produce însă rezultate care să-l contrazică pe Einstein,
deci teoria sa este “falsificabilă”.
 Pe de altă parte, teoria că “un pitic invizibil citeşte acest
text peste umărul tău” nu este falsificabilă. Nu există nici
un experiment sau evidenţă posibilă care să poată
dovedi că piticii invizibili nu există. Astfel că ipoteza
“există pitici invizibili” nu este ştiinţifică. Pe de altă parte,
ipoteza că “nu există pitici invizibili” este ştiinţifică. Puteţi
să o invalidaţi doar dacă prindeţi unul.
Poate ştiinţa să dovedească ceva
vreodată?
 Da şi nu. Depinde ce înţelegem prin dovadă.
 Spre exemplu, există foarte puţin dubiu cum că teoria
“un obiect aruncat în aer se va întoarce pe pământ” este
adevărată. Putem face observaţia că “lucrurile cad”.
Dacă arunc o piatră în aer, utilizez observaţia
evenimentelor trecute pentru a prezice că ea va cădea
pe pământ. Dar data viitoare când voi arunca o piatră
este posibil ca ea să nu se întoarcă. E posibil să
plutească prin aer. Deci nici acest fapt simplu nu a fost
dovedit cu adevărat. Însă trebuie să fim destul de ciudaţi
pentru a pretinde că următoarea piatră aruncată în aer
nu se va întoarce pe pământ. Deci, pentru viaţa de zi cu
zi, putem spune că teoria noastră este adevărată.
 Ne putem gândi la fapte sau teorii (nu numai
cele ştiinţifice, ci şi cele din viaţa de zi cu zi) ca
situându-se pe o scală de adevăr, de
siguranţă.
 În partea de sus a scalei avem fapte ca “lucrurile
cad”.
 În partea de jos avem fapte ca “Pământul este plat”.
 La mijloc avem teorii ca “voi muri de o boală de
inimă”.
 Unele teorii ştiinţifice sunt mai aproape de vârful
scalei decât altele, dar nici una dintre ele nu
atinge adevărul absolut.
 Dacă teoriile ştiinţifice sunt într-o continuă
schimbare, unde este adevărul absolut?

 În 1666 Isaac Newton a propus teoria

gravitaţiei. Aceasta a fost una dintre cele
mai mari descoperiri intelectuale ale
vremii. Teoria explica toate faptele
observate şi făcea predicţii care au fost
testate ulterior şi s-au dovedit corecte, în
limita instrumentelor utilizate. Până aici,
teoria lui Newton era Adevărul.
 În secolul al XIX-lea au fost utilizate instrumente
mult mai precise pentru a testa teoria lui Newton
şi au fost găsite uşoare discrepanţe. Spre
exemplu, orbita lui Mercur nu era chiar corectă.
 Albert Einstein a propus teoria relativităţii,
care explica noile fapte observate şi făcea noi
predicţii. Aceste predicţii au fost testate şi au
fost găsite ca fiind corecte, în limita
instrumentelor utilizate. Pentru noi, teoria lui
Einstein este Adevărul.
Cum poate Adevărul să
se schimbe?
Răspunsul este că nu se schimbă.
 Universul este la fel cum a fost din totdeauna şi teoria lui
Newton este la fel de adevărată şi astăzi.
 Dacă urmaţi un curs de fizică vi se vor preda cu
siguranţă legile lui Newton. Ele pot fi utilizate pentru a
face predicţii, iar aceste predicţii sunt corecte. Numai
dacă avem de-a face cu obiecte care se deplasează cu o
viteză apropiată de viteza luminii avem nevoie să
utilizăm teoria lui Einstein. Dacă lucraţi cu viteze
obişnuite în afara unor câmpuri gravitaţionale foarte
puternice şi utilizaţi teoria lui Einstein, veţi obţine exact
acelaşi rezultat ca şi cu teoria lui Newton. Deosebirea
este doar că veţi avea de parcurs un drum mai lung,
deoarece teoria lui Einstein implică un calcul matematic
mai complicat.
 Un alt punct de vedere asupra adevărului
este acela că:
ştiinţa nu face judecăţi morale
 Oricine încearcă să construiască lecţii morale pe
baza legilor naturii păşeşte pe un tărâm
periculos.
 Teoria evoluţiei pare să “sufere” pe acest plan.
Ea a fost utilizată pentru a justifica nazismul,
comunismul, etc. Aceste justificări sunt complet
aberante. La fel, oricine spune că “teoria
evoluţiei este diabolică deoarece a fost utilizată
pentru a susţine nazismul” deraiază de pe linia
logicii.
 “Pentru o afirmaţie extraordinară este
nevoie de evidenţă extraordinară”

 O afirmaţie extraordinară este una care

contrazice un fapt ce se situează aproape
de vârful scalei adevărului.
 Deci, dacă vă propuneţi să contraziceţi un
astfel de fapt, este bine să aveţi dovezi
foarte puternice pe scala adevărului.
 Ce este “Lama lui Occarn”?
 Lama lui Occarn este un principiu propus
de William Ockharn în secolul al XV-lea.
 Acest principiu spune că “entităţile nu
trebuiesc multiplicate în mod nenecesar”.
 Cu alte cuvinte, dacă ai două teorii care
explică acelaşi fapt, este indicat să o
utilizezi pe cea mai simplă până dispui de
mai multe date.
 Motivul este că pentru orice set de fapte
date există un număr infinit de teorii care
le-ar putea explica.
 Spre exemplu, dacă avem un grafic cu patru puncte
situate în linie dreaptă, cea mai simplă teorie care le-ar
putea explica este cea a unei relaţii liniare, dar putem
trasa un număr infinit de linii curbe care să treacă prin
toate cele patru puncte. Nu există nici o dovadă că linia
dreaptă este cea corectă, dar este cea mai simplă soluţie
posibilă. Deci este mai sigur să utilizăm această soluţie
până când vine cineva care adaugă un punct în afara
liniei drepte.
 Astfel, dacă avem câteva mii de puncte pe o linie şi
cineva sugerează că unul dintre ele este în afara liniei,
putem fi aproape siguri că se înşeală.
 “Lama lui Occarn” este contrazisă
uneori prin următorul argument:
 “Această ipoteză simplă s-a dovedit a fi
falsă. Adevărul era mult mai complicat.
Deci lama lui Occarn nu funcţionează”
 Este un argument greşit, deoarece “lama
lui Occarn” nu ne spune nimic despre
faptul că o ipoteză este sau nu adevărată.
Ne spune doar care dintre ipoteze să o
testăm prima. Cu cât ipoteza este mai
simplă, ea este mai uşor de invalidat.
 Galileo a fost persecutat la fel ca
cercetătorii din domeniul “X”
(paranormal) astăzi.
 Persoanele care lansează idei extraordinare se
compară adesea cu Galileo, ca un exemplu al
geniului persecutat de regimul vremurilor
deoarece contrazicea principiile teologice.
 Ei pretind că comunitatea ştiinţifică se teme de
dovezi care ar putea să invalideze teoriile
acceptate deja şi din acest motiv încearcă să
suprime adevărul.
 Aceasta este o teorie clasică a
conspiraţiei.

 Conspiratorii sunt toţi acei oameni de

ştiinţă care “se deranjează” să pună sub
semnul întrebării noile teorii şi cercetări.
 Cel “nedreptăţit” poate face afirmaţii de
genul “Aşa au râs şi de Galileo, şi de
Columb…”
 Dacă tot a venit vorba...
 Se ştie că atunci când Galileo şi-a lansat teoria oficialii
bisericii erau interesaţi şi uneori chiar suportivi, chiar
dacă trebuiau să găsească o modalitate de a o încorpora
în teologie.
 Principalii adversari ai lui Galileo au fost cercetătorii
recunoscuţi.
 Deoarece Galileo nu a reuşit să aducă dovezi puternice
(pe scala adevărului), aceştia nu i-au acceptat modelul.
 Atunci Galileo a devenit din ce în ce mai agitat, i-a numit
“proşti ignoranţi” şi a declarat public că modelul său este
cel corect, fapt ce a determinat conflictul cu biserica.
 De asemenea...
 Când Columb şi-a propus să ia “drumul spre vest” pentru
a ajunge în India era un fapt comun acceptat că
Pământul este rotund.
 Ceea ce nu se cunoştea era diametrul Pământului. Pur şi
simplu, Columb credea că Pământul este mult mai mic,
în timp ce adversarii săi pretindeau că drumul prin vest
este mult mai lung.
 Dacă nu i-ar fi stat America în cale, cu siguranţă că
teoria sa era greşită.
 Mitul că “s-a râs de Columb deoarece credea că
Pământul este rotund” vine de la un autor american care
a deformat intenţionat datele istorice.
 Cât de multă fraudă există în
ştiinţă?

 În forma sa cea mai simplă, la această

întrebare nu se poate răspunde, de vreme
ce frauda nedetectată este prin definiţie
nemăsurabilă.
 Desigur, există multe cazuri cunoscute de fraudă
în ştiinţă. Unii chiar utilizează acest fapt pentru a
spune că toate descoperirile ştiinţifice, în special
cele pe care nu le agreează, sunt fraude.
 Acest fapt ignoră replicarea rezultatelor, pe
care orice cercetător care se respectă o
realizează. Orice rezultat experimental important
trebuie replicat de mai multe ori, de către
cercetători diferiţi.
 Deci, spre exemplu, afirmaţia că cercetătorii
mint în legătură cu datele legate de “carbon-14”
necesită ca un număr mare de cercetători să fie
angajaţi într-o conspiraţie.
 De fapt, existenţa unei fraude cunoscute şi
documentate este o bună ilustraţie a naturii
auto-corectoare a ştiinţei. Nu contează dacă un
anumit procent dintre cercetători fac fraude,
deoarece orice studiu important pe care îl fac nu
va fi luat în serios fără o verificare independentă.
 De asemenea, mulţi cercetători sunt idealişti. Ei
percep frumuseţea în adevărul ştiinţific şi îşi
privesc descoperirile ca pe vocaţii.
 Cu alte cuvinte, frauda nedetectată în ştiinţă
este rară şi neimportantă.