TEMA

“PARADOXURILE
DOMENIILOR ŞTIINŢEI
ECONOMICE ŞI
ACŢIUNILE UMANE”
(2 ore)
 PLANUL PRELEGERII
1. Caracteristicile generale ale paradoxului
ştiinţific
2. Raportul dintre „paradox” şi rezultatele
obţinute prin gândire
3. Paradoxul ca situaţie de excepţie
4. Conceptul de acţiune ştiinţifică
 1. Caracteristicile generale ale paradoxului
ştiinţific

Din cele relatate, referitor la natura paradoxului, se

desprinde ideea că acesta apare în „câmpul cunoaşterii"
ca efect al unui „act de gândire" al intelectului
cunoscător, e un act de cunoaştere ştiinţifică care
urmăreşte să facă „inteligibil" obiectul cunoaşterii supus
cercetării ştiinţifice. Pentru intelect este acceptabil numai
ceea ce este inteligibil, adică în conformitate cu raţiunea
logică, iar acesta este „adevărul". Opusul adevărului este
eroarea, pe care intelectul o respinge. Între adevăr şi
eroare, în câmpul cunoaşterii, se interpune ca element
intermediar paradoxul. Acesta nu poate fi nici respins,
nici acceptat. Existenţa lui este constatată fără tăgadă,
mai mult chiar, el se impune, ca atare, intelectului ca
fiind „ceva" de care acesta este obligat să ţină seama. În
continuare vom insista asupra acestor aspecte.
Atât adevărul, cât şi eroarea sunt descoperiri şi construcţii
ale intelectului cunoscător. Paradoxul însă, cum
spuneam, se situează între ele, apărând de la sine, fără
să fie descoperit, ca fiind ceva care „se impune" în
„câmpul cunoaşterii". Din acest motiv, care totuşi îi
conferă caracter de „posibilitate", el nu poate fi respins.
Din punct de vedere metodic, el poate fi considerat un
impas al gândirii sau o contradicţie cu aspect logic. El
este, cum a fost menţionat mai sus, atât acceptat, cât şi
respins, concomitent, de raţiunea logică, fiind o noţiune
ce desemnează ceva împotriva evidenţei, dar care
trebuie totuşi cel puţin tolerată şi la ce se face apel în
multe situaţii, fiind utilizată.
Acest aspect al paradoxului poate fi înţeles mai bine, dacă încercăm să
lămurim natura procesului de cunoaştere.
Aşadar, intelectul cunoscător urmăreşte să facă inteligibilă semnificaţia
„obiectului" supus cercetării ştiinţifice. În acest scop, gândirea sa va
căuta să „delimiteze" „obiectul cunoaşterii", fixându-i nişte „limite" în
scopul înţelegerii sale. Aceste „limite" sunt reprezentate prin
regulile/rigorile judecăţii logice, or nu putem gândi, înţelege şi
accepta decât ceea ce este conform cu raţiunea logică.
Ne găsim, în acest caz, din punctul de vedere al câmpului cunoaşterii,
în faţa a două situaţii: situaţia de exactitate şi situaţia de
inexactitate. A fi exact înseamnă a fi conform cu realitatea. A fi
inexact înseamnă a nu fi conform cu realitatea sau a fi opus/contrar
realităţii. În acest caz, realitatea este reprezentată prin evidenţa
directă, certă.
Intelectul cunoscător, logic acceptă numai ceea ce este exact, sigur,
precis, întrucât nu poate înţelege ceva care este dincolo sau în
afară de el. Exactitatea este conformă structurii logice a gândirii
sau, mai exact, este cuprinsă în interiorul limitelor care constituie
„câmpul epistemic", singurul care explică şi, prin aceasta, face
inteligibil obiectul cunoaşterii ştiinţifice.
Inexactitatea este proprie intelectului alienat. În acest caz, se constată
o contradicţie flagrantă între intelect şi realitatea „obiectului" supus
cercetării. Această contradicţie va conduce la concluzii false şi,
respectiv, în locul adevărului, gândirea ilogică va ajunge la
descoperirea falsului. Falsul va înlocui adevărul şi va deveni
convingere fermă. Aceste aspecte sunt specifice intelectului alienat
şi ele se prezintă sub formă de „mitomanie – fabulaţie - delir ".
Tot ceea ce este exact intră în „limitele/rigorile logicii". El
poate fi probat, demonstrat, argumentat, verificat şi,
astfel, susţinut, constituind „câmpul epistemic" al
obiectului de referinţă, supus cercetării ştiinţifice.
Tot ce este inexact este în afara oricăror „limite" ale logicii.
El nu poate fi probat şi susţinut în nici un fel şi nici
demonstrat, neavând o organizare logică, de tipul unei
judecăţi corecte, care să exprime un acord între intelect
şi realitate. Bunul-simţ le respinge, întrucât nu le poate
înţelege şi nici recunoaşte. Din acest motiv, ele nu pot
constitui un „câmp epistemic" al unui obiect al
cunoaşterii ştiinţifice.
 2. Raportul dintre „paradox" şi rezultatele
obţinute prin gândire economică
Această problemă nu s-a pus în discuţie ca atare. Se
impune totuşi, în contextul celor prezentate mai sus, ca
acest aspect să fie discutat. Rezultatul unei gândiri false
şi/sau delirante, neavând un caracter logic, nu poate
constitui o cunoaştere ştiinţifică. Intelectul în aceste
situaţii fie „denaturează" prin ipotezele false ceea ce
urmăreşte să descopere, să cunoască la obiectul
respectiv, fie îl „înlocuieşte" cu un obiect imaginar,
inexistent în realitate.
Paradoxul însă, spre deosebire de delir, se impune,
întrucât el există în realitatea posibilă şi este descoperit
de intelectul cunoscător. El nu este impus sau substituit
realităţii posibile de către intelect, ca în cazul delirului.
În conformitate cu punctul de vedere al lui Ştefan Lupaşcu
(Universul psihic), paradoxul în gândirea ştiinţifică poate
fi înţeles prin „dialectica contrariilor". Faptul că paradoxul
se situează, cum a fost menţionat deja, între adevăr şi
eroare demonstrează că în planul cunoaşterii ştiinţifice
nu se poate vorbi despre existenţa unei teorii perfecte.
Orice teorie ştiinţifică este limitată. Existenţa paradoxului
demonstrează că orice adevăr este parţial. Dincolo de
adevăr se situează paradoxul ce urmează a fi
demonstrat şi explicat, în măsura în care este posibil, fie
ca „adevăr", fie ca „eroare" a judecăţii.
După A. Dumitriu (Paradoxurile ştiinţei), prezenţa
paradoxului demonstrează, aşa cum susţin eleaţii, „că
lumea sensibilă, lumea pe care o vedem, este o
aparenţă, deoarece nu este raţională". Acest punct de
vedere ne obligă să vedem şi să reanalizăm şi gândirea
delirantă.
Nu trebuie să tragem din cele de mai sus concluzia că
paradoxul şi gândirea delirantă sunt comune. Ele sunt
produsele intelectului ca urmare a unor „modele de
gândire” care, în ambele situaţii, se abat de la adevăr.
Delirul are „cauze” în modificarea gândirii, pe când
cauzele paradoxului se află în „natura” obiectului
cunoaşterii. Dacă acceptăm că paradoxul este o
„excepţie”, în ce constă aceasta şi care este sursa ei?
3. Paradoxul ca situaţie de excepţie
În cunoaşterea ştiinţifică, paradoxul nu trebuie nici să ne
împiedice şi nici să ne oprească judecata. El reprezintă
„semnalul" care ne atrage atenţia că dincolo de ceea ce
vedem „mai este ceva", diferit de „ceea ce ştim deja că
este", dincolo de cunoştinţele exacte, stabilite despre
obiectul cunoaşterii. Paradoxul ne demon­strează că
modelul de a gândi al intelectului cunoscător este fie
insuficient, fie inadecvat obiectului urmărit. Prin aceasta,
paradoxul va reprezenta un „moment" sau o „situaţie" a
gândirii care obligă la o schimbare de strategie metodică
şi trebuie să înceapă cu o reformulare a ipotezelor şi, o
dată cu aceasta, şi a obiectivelor propuse.
Admiţând că paradoxul în cunoaşterea
ştiinţifică este expresia unei „ambivalenţe",
trebuie să ne punem în mod serios
întrebarea dacă de fapt nu ne găsim în
faţa unor „limite" ale intelectului
cunoscător. În orice caz, trebuie să
admitem că paradoxul apare, în
cunoaşterea ştiinţifică, ca efect al actului
de cunoaştere al intelectului şi, din acest
motiv, el este un produs al acestuia.
Întrucât paradoxul concentrează în sine o „contradicţie
internă", el trebuie să-şi aibă originea într-un viciu
metodic care ţine de atitudinea intelectului faţă de
„obiectul cunoaşterii". În cazul gândirii delirante, există o
„contradicţie externă" între intelect şi lucrurile realităţii.
Aceasta ne permite să considerăm că paradoxul şi
delirul sunt situate într-un raport de „opoziţie antitetică".
Ambele închid judecata logică, ce le respinge. Diferenţa
dintre paradox şi delir este dată de faptul că paradoxul
există ca „posibilitate", pe când existenţa delirului este
„imposibilă".
 4. Conceptul de acţiune ştiinţifică

Obiectul ştiinţelor umane îl constituie cunoaşterea

omului şi a umanului. Fascinaţia tehnicistă şi
scientistă a vremurilor noastre, care obligă
fixarea atenţiei asupra matematicii, fizicii, a
ştiinţelor pozitive în general, reprezintă o formă
deosebit de nocivă a aşa-numitului
„obscurantism contemporan", afirmă G. Gusdorf.
În acest context al mentalităţii epocii, disciplinele
umane sunt privite cu suspiciune sau pur şi
simplu desconsiderate.
Punctul de vedere al lui W. Dilthey, centrat pe
ştiinţele umane, care au ca obiect „omul însuşi",
reprezintă „ansamblul de fapte ce ocupă
spiritul". Autorul menţionat consideră că originea
ştiinţelor umane se găseşte în „conştiinţa de
sine" trecută prin filtrul critic al raţiunii, în sensul
acesta, ştiinţele umane reprezintă sinteza în
care sunt cuprinse „toate valorile şi toate
scopurile vieţii incluse în această lume spirituală
şi care, acţionând într-un mod independent, prin
actele sale creează ceva nou în ordinea faptelor
spiritului" (W. Dilthey).
Pentru W. Dilthey, separaţia ştiinţelor în ştiinţe ale naturii
(Naturwissenschaft) şi ştiinţe umane
(Geisteswissenschaft) rezidă în „antinomia substanţelor
materiale şi a substanţelor spirituale", primele aparţinând
lumii exterioare, iar celelalte aparţinând lumii interioare,
reprezentate de faptele şi activităţile psihice.
• Cuvântul „ştiinţă" are corespondentul în greacă în
episteme, iar în latină - în scientia. Ştiinţa se defineşte ca
un domeniu al cunoaşterii, caracterizată prin existenţa
unui „obiect" precis şi a unei „metodologii" adecvate
studierii acelui obiect. Definiţia ştiinţei, după
Encyclopaedia Britannica, este următoarea: „Ştiinţa este
o căutare a judecăţilor capabile de a obţine o acceptare
generală, din partea celor capabili să înţeleagă aceste
judecăţi şi fundamentele lor".
După K. Jaspers, „ştiinţa este cunoaşterea metodică, al
cărei conţinut este în acelaşi timp expresia unui adevăr
atât sigur, cât şi universal".
• Ideea de ştiinţă a suferit numeroase transformări, atât
formale, cât şi de conţinut, în decursul istoriei sale.
Ştiinţa reprezintă tot ceea ce este comun între toate
disciplinele stabilite ca atare, exprimând astfel o anumită
atitudine a omului faţă de lume şi de realitatea acesteia.
Ea este o perspectivă deschisă asupra realităţii.
Savantul caută să stabilească o cunoaştere obiectivă şi
inteligibilă a lucrurilor din lumea exterioară, după cum
filosoful sau psihologul caută să cunoască interioritatea
subiectivă a umanului. Din aceste considerente,
domeniul cunoaşterii ştiinţifice este de două feluri:
l. Cunoaşterea naturii (Naturwissenschaften),
caracterizată prin următoarele aspecte:
a) existenţa unui obiect concret, bine definit,
delimitat şi determinat, măsurabil sau
cuantificabil matematic;
b) posibilitatea de a observa direct, imediat
obiectul cunoaşterii, ca pe un fapt empiric;
c) posibilitatea de a acţiona experimental asupra
obiectului, putându-l modifica sau reproduce;
d) relaţia „cercetător-obiect" este directă, imediată,
materială.
2. Cunoaşterea umanului (Geisteswissenschaften) este
caracterizată prin următoarele aspecte:
a) existenţa unui subiect care se oferă cunoaşterii;
b) posibilitatea de a observa subiectul direct sau numai de
a-l presupune, în mod mediat, printr-un act de reflecţie
mintală;
c) cunoaşterea subiectului prin efectele sale, prin
manifestările în care acesta se obiectivează exterior,
permiţând în felul acesta ca el să fie deductibil;
d) subiectul este intuit, el nu poate fi măsurat sau
cuantificat cu metode matematice;
e) relaţia „cercetător-subiect" este mediată, indirectă,
subiectivă şi reflexivă.
Se poate spune că, din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice,
„obiectul" se experimentează, în vreme ce „subiectul" se gândeşte (W.
Dilthey).
Universitatea este locul în care se naşte ştiinţa şi în care sunt conservate
şi transmise valorile cunoaşterii: Universitas magistrorum et
scholarium şi Universitas scientiarum. Aceasta operează dihotomia
între Facultăţile de Litere şi Facultăţile de Ştiinţe. „Fractura" între
ştiinţe şi litere domină cultura contemporană. Sistemul nostru de
educaţie este construit pe această alternativă. Originea acestei
mentalităţi culturale coboară în timp până în Antichitatea clasică.
Programul pedagogic avea un caracter enciclopedic: enkyklios paideia
(în greacă) sau orbis doctrinae (în latină). Cunoaşterea perfectă avea
o formă circulară, reproducând în mod simbolic divinitatea.
Cultura generală, ca formă de învăţare a ştiinţelor, delimita între
disciplinele literare (gramatica, retorica, dialectica) şi disciplinele
ştiinţifice (aritmetica, geometria, astro­nomia, muzica). În secolul al XII-
lea se face distincţia scolastică între cele două grupe de discipline,
după cum urmează:
a) Trivium sau artele discursului (artes sermocinales), reprezentate
prin: gramatică, retorică şi dialectică;
• b) Quadrivium, reprezentate prin: aritmetică, muzică, geometrie şi
astronomie.
Situaţia se va schimba complet în Renaştere, când ştiinţele umane se
vor situa pe primul plan ca importanţă şi interes. Acestea dovedesc
că există o relaţie istorică strânsă între evoluţia social-istorică a
umanităţii şi cea a ştiinţelor, aşa cum se va prezenta în continuare.
Stilul de viaţă şi mentalităţile umane. Viaţa omului se desfăşoară în
cadrul spaţiului social. Acesta este locul în care se consumă
destinul, existenţa persoanei, sancţionată prin succes sau eşec.
Viaţa este însă şi o modalitate a omului de a se raporta la lume. Din
punct de vedere filosofic, existenţa se defineşte în raport cu
scopurile şi valorile care o compun şi constituie „programul de viaţă"
propriu unui individ sau unui grup social.
Faţă de viaţă şi faţă de lume, persoana dezvoltă „atitudini" conştiente
sau inconştiente, care exprimă „concepţia despre lume"
(Weltanschauung) specifică fiecărui grup social şi fiecărei epoci
istorice. W. Dilthey a subliniat importanţa analizei Weltanschauung-
ului ca reprezentând „orizontul comun al istoriei politice, al istoriei
artelor şi literelor, al filosofiei şi ştiinţei". Aceste idei le regăsim la
numeroşi gânditori ca R. Miiller-Freinfelds, Th. Rothacker, K.
Jaspers.
Universul uman este un univers istoric. Fiecare cultură are stilul său
propriu, specific, un stil de viaţă ce se proiectează centrat pe
imaginea lumii date. Th. Rothacker subliniază că fiecare cultură se
defineşte specific printr-un anumit ansamblu de „concepte culturale"
pe care le regăseşte în „cuvintele-cheie" ale culturii respective. A.
Fouille vorbeşte despre „idei-forţă", asupra cărora vom reveni şi
care au, în primul rând, o semnificaţie morală.
După Th. Rothacker, „ideile" care exprimă valorile dominante în cultură
sunt denumite Symbolische Urworte şi în cazul culturii clasice eline
ele sunt următoarele: kosmos, physis, logos, eidos, metron,
morphe, paideia, eros, kairos, hybris, nemesis. Pentru cultura
clasică romană, acelaşi autor menţionează ca semnificative
următoarele concepte culturale: pietas, auctoritas, vir, virtus,
potestas, majestas, respublica, imperium, civis.
Aceste „cuvinte-cheie" corespund dimensiunii spirituale a unui anumit
univers uman. Ele justifică atitudinile trăite în mod activ de oameni,
operele de artă şi de gândire. Ele sunt specifice culturilor şi
Weltanschauung-ului respectiv, fiind din acest motiv intra­ductibile şi
devenind iremediabil coruptibile prin traducerea lor în alte limbi. La
aceste concepte, care pot fi numai „explicate", dar folosite în forma
lor originală, se racordează, în mod direct, comportamentele
oamenilor, moravurile şi instituţiile sociale.
În cazul Europei moderne, se pune problema
analizei elementelor culturale ce vizează la
configurarea stilului de viaţă şi al spiritului
european. E. Renan afirmă că Europa este
rezultatul a trei „izvoare" care au contribuit la
formarea spiritului european, şi anume:
• grecii, care au dat valorile culturale, spiritul
ştiinţific, logica;
• evreii, care au dat spiritualitatea, morala şi
religia prin intermediul creştinismului;
• romanii, care au dat dreptul, legile, formele de
administraţie şi de organizare ale statului.
Din punctul său de vedere, K. Jaspers afirmă că spiritul european se
caracterizează prin următoarele aspecte:
• situaţiile-limită ale condiţiei umane ;
• ideea de om, de persoană;
• religiile soteriologice, de salvare;
• raţionalismul.
După K. Jaspers, trei „cuvinte-cheie" pot defini schema fundamentală a
organizării spiritului european, şi anume :
• libertatea, pe care o raportează la nelinişte şi agitaţie; ea este
viaţa care se desfăşoară între doi poli opuşi sau „viaţa la
extreme", generând „situaţii-limită" ;
• istoria, reprezentând ordinea şi stăpânirea libertăţii;
• ştiinţa, care este expresia necesităţii de cunoaştere şi conciliază
tensiunile şi deschide perspectiva unui nou orizont.
Tipurile umane de cunoaştere ştiinţifică. Se
poate vorbi despre o anumită înclinaţie
către cunoaştere a tipurilor umane.
Acestea se pot împărţi, în linii foarte
generale, în două categorii principale: tipul
uman dominat de spiritul critic-raţional şi
tipul uman dominat de spiritul meditativ-
sensibil.
Tipul uman dominat de spiritul critic-raţional este înclinat
către cunoaşterea mate­rialului, a ceea ce, fiind concret,
obiectiv-material şi determinat, corespunde naturii sale.
Tipul uman dominat de spiritul meditativ-sensibil este
înclinat către cunoaşterea supranaturalului, a ceea ce
este situat dincolo de concret, de subiectivitatea
extensivă care scapă determinării fizice, corespunzător
cu natura sa, predominantă emoţional-sensibil şi
imaginativ.
Revenind la cele discutate mai sus, vom exemplifica aceste
aspecte prin analiza comparativă a spiritului gândirii
chineze, ca „model asiatic", şi a spiritului gândirii
greceşti, ca „model european".
1. Gândirea chineză. După M. Granet, gândirea chineză,
specifică modelului asiatic extraoriental şi tipului spiritual
uman pe care-l reprezintă, se caracterizează prin
următoarele trei grupe de trăsături specifice:
l. Este orientată către cultură şi nu către cunoaşterea pură.
Tinde către înţelepciune, şi nu către ştiinţă. Aceste
aspecte transpar din analiza limbajului chinezesc, care
nu este organizat să desemneze concepte, să analizeze
idei sau să expună în mod discursiv doctrine, ci este în
întregime construit să comunice atitudini sentimentale,
să sugereze conduite, să convingă, să convertească (M.
Granet). Prin natura sa de „limbaj monosilabic", acesta
are o mare putere afectivă pragmatică, în care expresia
şi ritmul au un rol esenţial.
2. În aria spirituală chineză, cunoaşterea are rolul de a stabili o legătură între
om şi univers. Natura formează un singur tot, în care „opoziţia dintre subiect
şi obiect" este inexistentă. Viaţa fizică şi cea spirituală sunt exprimate prin
perechea Yin şi Yang, precum şi prin Tao. Ele sunt principii concrete,
sintetice, eficiente, care joacă rolul de factori de organizare şi inteligibili ai
lumii.
3. O a treia trăsătură a gândirii chineze, diferită fundamental de raţionalismul şi
criticismul european, constă în convingerea că „o ordine unică stă la baza
vieţii universale... Înţelepciunea oamenilor şi ordinea naturii sunt într-o
perfectă armonie, societatea, universul formând un sistem unic de
civilizaţie" (M. Granet).
• În gândirea chineză nu există o separaţie între durată şi întindere sau între
timp şi spaţiu. Ele sunt „două medii omogene apte să cuprindă conceptele
abstracte" (M. Granet). Interdependenţa ritmică a realităţilor lumii depinde
de doi factori: solidarităţile şi amabilităţile. Solidarităţile sunt exprimate prin
faptul că între om şi lume există o relaţie reciprocă: cine cunoaşte omul
cunoaşte implicit şi lumea. Responsabilităţile stau în faptul că fizicul este
legat de moral, moralul de natural etc.
2. Gândirea greacă. Gândirea greacă este de factură
raţională. Tot ceea ce există are o cauză care a produs-
o. Orice existenţă nu este întâmplătoare. Având un
„determinism" în „cauza primă", ea există în vederea
realizării unui „scop ultim". Destinul este scopul
existenţei, împlinirea acesteia. Între cauză şi scop există
o relaţie de interdependenţă directă, cel de-al doilea
derivând din primul. Dar existenţele, ca şi lucrurile şi
fiinţele, nu sunt identice. Fiecare are caracteristici proprii.
Deşi sunt diferite între ele, se stabilesc raporturi,
conexiuni, interrelaţii, ierarhii. Nimic în lume nu este
întâmplător. Totul este ordonat după legi care
guvernează lumea, independente de voinţa noastră, dar
care ne stă în putinţă să le cunoaştem.
• 3. Gândirea europeană. Gândirea europeană reprezintă o temă
complexă, cu o configuraţie specifică, şi ne vom opri în mod special
asupra acesteia, pentru a o analiza în raporturile sale cu actul de
cunoaştere şi descoperire ştiinţifică, ce îi este specific.
Gândirea europeană care stă la baza ştiinţelor s-a format treptat în
decursul istoriei. Izvorul său este gândirea clasică grecească, pe
care a preluat-o şi a dezvoltat-o. Această moştenire este remarcată
nu numai prin limbajul ştiinţific, ci şi în tehnicile de gândire şi în
formele acesteia.
Ca tehnică sau ca „instrument" de cunoaştere ştiinţifică, există, în mod
incontestabil, o singură formă de „gândire ştiinţifică europeană".
Modelele psihologice sunt însă diferite între ele, raportate nu atât la
diferenţele temperamental-caracteriale ale europe­nilor, cât mai cu
seamă la „stilul mintal" sau la „tipologiile intelectuale" ale acestora.
Nae Ionescu (Istoria logicii) susţine că înţelegerea
exterioară a „modelelor de gândire" este dată de stilul
acestora. Orice produs al intelectului, fie că este operă
de cultură sau operă ştiinţifică, este constituit din două
elemente: „formă" şi „fond". Între acestea există un
raport constant, în sensul că „o formă este perfectă
atunci când exprimă fără rest fondul" (Nae Ionescu). De
aici decurge şi faptul că între intelectul cunoscător şi
creator care dă conţinutul producerilor noastre şi
capacitatea de expresie a acestui conţinut, ce reprezintă
forma lor, există un raport psihologic direct.
Pornind de la aceste date, Nae Ionescu distinge trei tipuri de stiluri ce definesc
şi configurează trei modele de gândire, dar şi trei mentalităţi şi tipuri de
creaţii spirituale. Este vorba despre:
Stilul romantic, caracterizat prin forma mai simplă, mai săracă decât fondul;
este stilul „pasiunilor tari şi neclare, care n-au ajuns încă la formulare".
Stilul clasic, caracterizat printr-un perfect echilibru între formă şi fond.
Stilul baroc, caracterizat prin dominaţia formelor asupra fondului.
Nae Ionescu explică cele de mai sus referindu-se, printre altele, la gândirea
filosofică. Astfel, pentru autorul citat, „filosofia universitară este barocă,
pentru că oamenii n-au să spună nimic, ei vorbesc despre ce a spus
cutare". Filosofia romantică este „intelectualistă, pentru că raţiunea,
instrumentul de exprimare, este insuficient pentru exprimarea fondului".
Apoi urmează exemplele. Personalităţi clasice, ca model de gândire, au
fost Platon, Descartes, Kant. Modelul de gândire barocă este ilustrat de
Aristotel, Malebranche. Tipul romantic de gândire îl întâlnim la Giordano
Bruno, Socrate, Hegel, Bergson, Hopenhauer.
O analiză atentă a diferenţelor psihologice în
planul intelectual european ne pune în
evidenţă câteva tipuri intelectuale, bine
conturate, cu caracteristici specifice şi
care răspund întrebărilor noastre privind
diferenţele în planul stilurilor de gândire, în
general, şi în cel al disciplinelor umane, în
particular. Vor fi analizate în continuare
aceste tipuri intelectuale în aria
europeană.
l. Tipul faustic este tipul neliniştit, frământat interior. El îşi
recunoaşte limitele şi, neliniştit, îşi pune întrebări legate
de cunoaşterea lumii, dar şi de cunoaşterea propriei
persoane. Tensiunea interioară este formulată sub formă
de întrebări cărora acesta le va da răspuns, explicaţii.
Acest tip interogativ refuză limitele lumii şi, căutând să le
depăşească, apelează la transcendenţă! El este tipul
raţional ce cultivă spiritul de ordine interioară şi
exterioară, spiritul disciplinat şi măsurat. Reprezentativ
pentru acest tip intelectual este tipul german, care aspiră
la ordinea lucrurilor, a lumii, a spiritului, creator de
sisteme filosofice explicative.
2. Tipul cartezian este tipul ce cultivă îndoiala. El nu se
convinge decât atunci când are suficiente argumente
solide care să-i susţină judecata. Spirit riguros, preferă
raţiona­mentul metodic, respingând întâmplarea,
urmăreşte etapă cu etapă descoperirea şi dovedirea
adevărului. Acest tip care „caută" este concomitent un tip
creator, deschis, care cultivă libertatea. Reprezentativ
pentru tipul respectiv de intelectual este tipul latin, ce
aspiră la libertate, la deschiderea spirituală, care caută
să explice natura lucrurilor şi a omului, să progreseze în
descoperire. Spre deosebire de spiritul german, care
merge în profunzimea analitică a lucrurilor, spiritul latin
se extinde în suprafaţă. El aspiră către claritate, precizie.
• 3. Tipul pragmatic este tipul realist, exact, măsurat şi calculat. Acest
model spiritual şi intelectual cultivă valorile utilitariste, urmărind
realizarea şi justificarea intereselor şi a nevoilor imediate. Este spiritul
conservator, tradiţionalist, care refuză schimbarea exterioară,
cultivând forma pentru a păstra în felul acesta conţinutul valorilor. Ca
model specific acestui tip intelectual este spiritul anglo-saxon.
• 4. Tipul pasional este tipul expansiv-exploziv, al frământărilor
pasionale abisale. Dominat de pasiunile profunde ale inconştientului,
acest tip este sfîşiat şi impetuos totodată. El este înclinat către excese
pe care le sublimează în pasiunea pentru misticism şi sacru. Îşi
proiectează propriile aspiraţii în transcendenţa unei perspective
mistice cu aspiraţie soteriologică. Este tipul ce tinde neîncetat către o
perspectivă utopică. Acesta este tipul slav, ancorat în pasiunile
inconştientului. Spre deosebire de tipul german, acesta se proiectează
într-un orizont transcendent care vizează pulsiunile sau valorile morale
ale Supra-Eului. Deosebirea dintre Nietzsche şi Dostoievski poate fi
ilustrată prin comparaţia dintre Zarathustra şi Raskolnikov.
• 5. Tipul echilibrat, măsurat, ce aspiră la echilibrul antitezelor, este
tipul grecesc. El cultivă armonia şi ordinea, preferând valorile de
adevăr deschis, clar şi luminos. Este spiritul care caută, descoperă
şi explică; urmăreşte raportul dintre cauză şi efect; cultivă
exactitatea respingând îndoiala; preferă formele ca expresie a
conţinutului. De aici rezultă dezvoltarea limbajului ca expresie şi
instrument al gândirii raţionale. Limbajul devine „metodă de judecată
logică".
Se poate remarca, reieşind din tipurile intelectuale expuse mai sus, că,
în aria culturală europeană, configurarea acestor tipuri corespunde,
în plan structural intern, unor dispo­ziţii sufleteşti, unor trăsături
psihologice specifice, diferenţiale, iar în planul spiritual şi al
cunoaşterii, anumitor forme de „ordine a gândirii".