SATELITII

CORP CERESC NATURAL SAU ARTIFICIAL CARE GRAVITEAZĂ PE O ORBITĂ CIRCULARĂ SAU ELIPTICĂ ÎN
JURUL ALTUI CORP CERESC SUB ACȚIUNEA A DOUĂ FORȚE (GRAVITAȚIA ȘI FORȚA CENTRIFUGĂ), EGALE
ȘI DE SENS CONTRAR.

A realizat eleva clasei a 12 ''R'' Ursu Daria.

 SATELIT ARTIFICIAL

Sateliții artificiali sunt obiecte create de om, care sunt lansate în spațiu și orbitează un corp ceresc. Orbita lor
trebuie să fie relativ stabilă pe o perioadă mai mare de timp pentru ca sensul de "satelit" să se păstreze.În marea
lor majoritate, sateliții artificiali sunt nave robotice folosite pentru comunicații, supraveghere, și orbitează în jurul
Pământului. Sateliții sunt folosiți pentru un număr mare de scopuri. Există sateliți de observare a Pământului civili
și militari, sateliți de comunicații, sateliți de navigație, sateliți meteorologici și sateliți de cercetare. Stațiile
spațiale și navele spațiale cu echipaj uman pe orbită sunt, de asemenea, sateliți.Un satelit primește semnalul de
la o stație emițătoare de pe Pământ (uplink) care amplifică și retransmite semnalul spre o stație de recepție
(downlink), la o frecvență diferită.
 PRIMII SATELIȚI AU FOST PROIECTAȚI PENTRU A OPERA ÎN MOD PASIV,
ACEȘTIA SERVEAU DOAR LA A REFLECTA SEMNALE CARE ERAU
DIRECȚIONATE SPRE EI DE CĂTRE STAȚIILE DE PE PĂMÂNT. SEMNALELE
ERAU REFLECTATE ÎN TOATE DIRECȚIILE, ASTFEL ÎNCÂT SĂ POATĂ FI
RECEPȚIONATE DE CĂTRE STAȚIILE AFLATE LA SOL.
ÎN PREZENT, SATELIȚII FOLOSESC EXCLUSIV SISTEME DE OPERARE ACTIVE, ÎN
CARE FIECARE POARTĂ PROPRIUL ECHIPAMENT TRANSMISIE-RECEPȚIE.
SATELIȚII FOLOSESC BENZI DE FRECVENȚĂ DE APROXIMATIV 6 GHZ.
 CARACTERISTICI

Sursă de energie electrică:

Un satelit își produce puterea necesară pe toată durata misiunii. Cea mai folosită sursă este o combinație a
celulelor solare cu reîncarcarea bateriilor. Panourile solare fotovoltaice sunt de dimensiuni mari pentru a
produce puterea de care are nevoie satelitul.

Control termic:
Sateliții folosesc radiatoare în formă de panouri pentru a preveni supraîncălzirea de la Soare a unor elemente;
satelitul se poate roti astfel încât căldura să fie repartizată pe toată suprafața.
Orientare și corectarea traiectoriei:

Orientarea unui satelit este direcția spre care sunt îndreptate principalele sale componente (panourile solare
sunt menținute spre Soare, antenele și senzorii sunt orientați spre stațiile de la sol, telescoapele sunt
direcționate spre obiectele astronomice etc.). Una din metodele folosite pentru orientare este folosirea unor
mici motoare cu reacție, și a unor magneți ce interacționează câmpul magnetic al Pământului.

Protecția de radiațiile cosmice:

Sateliții trebuie să suporte efectele unui mediu ostil din spațiul cosmic cum ar fi efectul radiațiilor și, uneori,
impacturile cu micrometeoriți, în special în timpul misiunilor de durată.

Emițătoare și receptoare radio:

Fiecare satelit emite folosind un cod unic PRN (Pseudo Random Noise Code), de recunoaștere, putându-i-se
stabili astfel cu precizie locația.
 TIPURI DE SATELIȚI ARTIFICIALI

Sateliți artificiali cu orbită joasă (LEO – Low Earth Orbit)

Aceștia orbitează deasupra Pământului la distanțe cuprinse între 150 și 2000 Km. O rotație completă este efectuată în 90
minute, iar timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate directă cu satelitul este de 15 minute. Întârzierea și
atenuarea semnalelor transmise, sunt reduse. Timpul de viață se limitează de la câteva luni, la maxim un an. În prezent, se
află 470 sateliți cu orbita joasă.

Sateliți artificiali cu orbită medie (MEO – Medium Earth Orbit)

Orbitează pe orbite eliptice dispuse deasupra polilor sau deasupra Ecuatorului la distanțe cuprinse între 10.000 și 20.000
Km. Timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate directă cu satelitul este 120 ... 360 de minute. Întârzierea și
atenuarea semnalelor transmise prin acest tip de sateliti, sunt destul de mari. Sunt utilizați în special în rețele GPS și pentru
comunicații de voce și date. La momentul actual pe orbita Pământului se află 69 sateliți cu orbita medie.
 SATELIȚI ARTIFICIALI CU ORBITĂ GEOSTATIONARĂ (GEO – GEOSTATIONARY EARTH ORBIT)

SATELIȚII GEOSTAȚIONARI SUNT PLASAȚI PE ORBITE SITUATE DEASUPRA ECUATORULUI LA DISTANȚA FIXĂ DE 35.786
KM. SE ROTESC CU ACEEAȘI VITEZĂ ȘI ÎN ACELAȘI SENS CU PĂMÂNTUL. UN SATELIT GEOSTAȚIONAR POATE ACOPERI
ÎN ORICE MOMENT 42,2% DIN SUPRAFAȚA PLANETEI. TIMPUL ÎN CARE UN PUNCT AFLAT PE PĂMÂNT ARE VIZIBILITATE
DIRECTĂ CU SATELITUL ESTE DE 24 DE ORE. ÎNTÂRZIEREA ȘI ATENUAREA SEMNALELOR TRANSMISE, SUNT FOARTE
MARI, IAR COSTURILE DE PLASARE A ACESTOR SATELIȚI PE ORBITĂ SUNT DE ASEMENEA FOARTE MARI. SUNT
UTILIZAȚI ÎN GENERAL PENTRU COMUNICAȚII DE ORICE TIP, SUPRAVEGHEREA MILITARĂ SAU METEOROLOGICĂ. PE
ORBITA PĂMÂNTULUI SE AFLA 423 SATELIȚI CU ORBITA GEOSTAȚIONARĂ.

SATELIȚI ARTIFICIALI CU ORBITA POLARĂ

SATELIȚII CU ORBITE POLARE ORBITEAZĂ PĂMÂNTUL LA UNGHIURI DE 90° FAȚĂ DE ECUATOR ȘI FAȚĂ DE POLI. DOI
ASTFEL DE SATELIȚI APARȚINÂND NATIONAL OCEANIC AND ATMOSPHERIC ADMINISTRATION (NOAA), FURNIZEAZĂ
INFORMAȚII DESPRE VREME PENTRU TOATE ZONELE LA FIECARE 6 ORE. ACEȘTIA REALIZEAZĂ HĂRȚI ALE NIVELULUI
DE OZON AL ATMOSFEREI, INCLUZÂND ȘI ZONELE DE DEASUPRA POLILOR. DE ASEMENEA, SUNT UTILIZAȚI PENTRU A
STUDIA DEFRIȘĂRILE FORESTIERE.
 SATELIȚI ARTIFICIALI CU ORBITA DE SINCRON SOLARĂ

UN SATELIT CU O ASTFEL DE ORBITĂ TRECE PE DEASUPRA UNUI PUNCT AL PĂMÂNTULUI ÎN

ACELAȘI MOMENT ÎN CARE SOARELE ESTE ÎN ACEEAȘI POZIȚIE PE CER. ACESTA ARE O
ORBITĂ RETROGRADĂ (ÎN SENSUL ACELOR DE CEASORNIC), LA UN UNGHI DE APROXIMATIV
98° FAȚĂ DE ECUATOR. ACEASTĂ ORBITĂ ESTE FOLOSITĂ DE CĂTRE SATELIȚII CARE
FOTOGRAFIAZĂ DIFERITE ZONE ALE TERREI, DEOARECE SOARELE VA FI MEREU LA ACELAȘI
UNGHI FAȚĂ DE LOCUL FIXAT PE SOL.
 DESTINAȚIA SATELIȚILOR

Sateliții sunt realizați pentru a servi unui anumit scop sau misiune .

• comunicații – 562;[necesită citare]

• studierea Pământului – 86;[necesită citare]
• avertizare timpurie – 8;
• radio amatori – 3;
• astrofizică – 15;
• meteorologie – 10;
• navigație/ GPS – 79;
• cercetare (spionaj), supraveghere și detecție de la distanță – 89;
• cercetare științifică – 96;
• alte scopuri – 27;
 SATELIȚI DE COMUNICAȚII

Sateliții de comunicații sunt cei mai numeroși; sunt utilizați pentru a transmite semnale
audio-video și telefonice pe distanțe mari fără a fi necesare cabluri sau relee de microunde.
Din 1957 au fost lansați peste 500 sateliți de comunicații.Principalele flote de sateliți de
comunicații sunt cele care aparțin Intelsat (telecomunicații generale), Inmarsat (comunicații
maritime), Eutelsat, SES S.A., Arabsat.
 SATELIȚI DE NAVIGARE ȘI LOCALIZARE

Sateliții de navigare și localizare permit cunoașterea poziției navelor, automobilelor,

rachetelor etc, echipate cu receptori radio speciali. Un asemenea satelit emite continuu
semnale radio către stația de recepție de la sol, care conțin informații despre poziția
satelitului. Cele mai cunoscute sisteme de navigație prin satelit sunt GPS (S.U.A.), GLONASS
(Rusia), Galileo (sistem de poziționare) (Europa).
 SATELIȚI METEOROLOGICI

Sateliții meteorologici furnizează informații despre prognoza meteorologică și

avertismente în legatură cu instabilitatea vremii. Sateliții meteorologici sunt o
componentă importantă a meteorologiei și climatologiei, dând posibilitatea observării
în timp real a fenomenelor atmosferice.
 SATELIȚI MILITARI

Majoritatea sateliților militari sunt similari celor civili, dar transmiterea datelor se face codificat și decodificate de
receptoare speciale aflate la sol. Există diferite tipuri de sateliți militari conform misiunilor:

-recunoaștere, care utilizează tehnici de infraroșu, imagini optice radar pentru instalații militare strategice, câmpuri de luptă
-comunicații pentru conexiuni militare, ascultarea telecomunicațiilor și semnale radar
-monitorizare a flotelor marine, și identificarea navelor de război
-avertizare timpurie, echipați cu senzori pentru a detecta căldura emisă de lansarea unei rachete balistice
-navigație, pentru orientare precisă a rachetelor de croazieră și poziționarea unităților militare
-informații meteo destinate misiunilor militare.
 SATELIȚI ȘTIINȚIFICI

Sateliții științifici pot furniza date privind Terra, mărimea și forma sa, dinamica mărilor și
oceanelor și a atmosferei. De asemenea, pot cerceta Soarele, Luna, alte planete, comete,
stele și galaxii. Telescopul spațial Hubble este un tip de satelit științific, lansat în anul 1990.
Unii sateliți științifici (sonde spațiale) orbitează și în jurul altor corpuri cerești decât
Pământul.
 SATELIT NATURAL

Un satelit natural (sau lună) este un corp ceresc care se rotește în jurul unei planete sau în jurul unui obiect
ceresc mai mic. Planeta în jurul căruia se rotește este numit (corp sau) planeta-mamă sau principală.Clasificarea
formală a sateliților naturali din Sistemul solar include 173 de sateliți care orbitează în jurul a șase din cele opt
planete și șapte sateliți orbitează trei din cele cinci planete pitice cunoscute listate de UAI. Până în ianuarie
2012 au fost descoperiți peste 200 de sateliți ai planetelor minore. Există 76 de sateliți în centura de asteroizi (5
asteroizi având câte doi sateliți), 4 troieni jupiterieni, 37 de obiecte din apropierea Pământului și 9 care
intersectează orbita planetei Marte. Există și 76 de sateliți cunoscuți ca obiecte transneptuniene . Aproximativ
încă 150 de corpuri mici au fost observate în inelele lui Saturn, dar ele nu au fost urmărite timp suficient pentru
a li se calcula orbitele. Se crede că planetele din jurul altor stele ar avea sateliți naturali, dar încă nu au fost
detectate cu tehnologia terestră actuală.
 GANYMEDE (SATELIT)

Ganymede este un satelit a lui Jupiter și cel mai mare satelit din Sistemul solar. El este al
șaptelea satelit și al treilea dintre sateliții galileeni ca distanță față de Jupiter.El are un
diametru de 5.268 km, fiind cu 8% mai mare decât planeta Mercur, dar cu o masă mai
mică cu 45% . Diametrul lui este cu 2% mai mare ca a lui Titan, al doilea satelit ca mărime
din Sistemul solar. Masa lui este de asemenea cea mai mare dintre toți sateliții planetari,
fiind de 2,02 mai mare ca a Luni.
Discoperirea lui Ganymede îi este atribuită lui Galileo Galilei,
care l-a observat primul pe data de 7 ianuarie 1610.Denumirea
pentru noul satelit a fost sugerată de astronomul Simon Marius,
aceasta fiind Ganymede, care în mitologie a fost paharnicul
zeilor olimpieni și iubitul lui Zeus.Începând cu Pioneer 10,
sondele spațiale au avut posibilitatea să facă observații asupra
satelitului mai îndeaproape.Voyager a făcut măsurări precise
privind dimensiunile lui, în timp ce sonda spațială Galileo a
descoperit un ocean subteran și un câmp magnetic.
Următoarea misiune spațială planificată în sistemul Jovian este
Jupiter Icy Moon Explorer (JUICE) a Agenției Spațiale
Europeane, planificată pentru anul 2022. Se planifică ca după
ce sonda spațială o să treacă pe lângă cei trei Sateliți galileeni
să intre pe orbita din jurul Ganymede.
 TITAN (SATELIT)

Titan (sau Saturn VI) este cel mai mare satelit al planetei Saturn. Acesta este singurul satelit natural
cunoscut care are o atmosferă densă, și singurul corp ceresc, altul decât Pământul, pentru care există o
dovadă clară că are o suprafață lichidă.Titan este al șaselea satelit sferoidal al planetei Saturn. Adesea
descris ca o planetă-satelit, Titan are un diametru cu aproximativ 50 % mai mare decât al Lunii, satelitul
Pământului, și este cu 80 % mai masiv. Acesta este al doilea satelit ca mărime din Sistemul Solar, după
Ganymede, satelitul lui Jupiter, și este mai mare ca volum față de cea mai mică planetă din Sistemul
Solar, Mercur, deși doar pe jumătate ca masă. Accelerația gravitațională de la suprafață (0,14g) este
ceva mai mică decât cea lunară (0,17g). Titan a fost primul satelit cunoscut al lui Saturn, fiind descoperit
în 1655 de către astronomul olandez Christiaan Huygens, și a fost al cincilea satelit al unei planete în
afară de Pământ care a fost descoperit de către oameni.
Titan este format în principal din apă înghețată și rocă. La fel ca
și în cazul planetei Venus înainte de era spațială, atmosfera
densă și opacă a împiedicat studiul suprafeței lui Titan. În
prezent există informații suficiente despre suprafața satelitului
odată cu sosirea misiunii Cassini-Huygens în 2004, care a
descoperit inclusiv lacuri de hidrocarburi lichide în regiunile
polare ale satelitului. Suprafața este tânără din punct de vedere
geologic, dar au fost descoperite și câteva cratere de impact.
Suprafața conține mai mulți munți și câțiva posibili criovulcani,
dar este în general netedă. La ecuator se mai găsesc deșerturi
cu dune de nisip, în care „nisipul” este alcătuit din gheață.
 Atmosfera lui Titan este compusă în mare parte din azot sub formă gazoasă; alte
componente minore ducând la formarea de nori de metan și etan și de smog organic
bogat în azot. Schimbările climatice, inclusiv vânt și ploaie, creează caracteristici similare
cu cele de la suprafața Pământului, cum ar fi dune de nisip, râuri, lacuri, mări (probabil
din metan și etan lichid) și delte, și este dominat de tipare meteorologice sezoniere
similare celor de pe Pământ. Cu lichidele sale (atât de suprafață cât și subterane) și
atmosfera robustă de azot, ciclul metanului de pe Titan este considerat a fi asemănător
cu ciclul apei de pe Pământ, dar la o temperatură mult mai mică.
 CALLISTO (SATELIT)

Callisto (greacă Καλλιστώ) este unul dintre cei patru sateliți galileeni ai lui Jupiter. Al doilea satelit ca
mărime dintre cei ai lui Jupiter, nu este mai mare decât Mercur. El a fost descoperit în 1610 de către Galileo
Galilei. Callisto este al treilea satelit ca mărime din Sistemul solar și al doilea dintre sateliții lui Jupiter, după
Ganymede.Callisto are aproape 99% din diametrul planetei Mercur, dar numai o treime din masa acesteia.
Este ca distanță pe locul patru dintre sateliții galileeni - deci cel mai îndepărtat, cu o orbită de aproximativ
1.880.000 kilometeri. Suprafața lui Callisto este mai puțin afectată de magnetosfera lui Jupiter, decât
sateliții interiori ai planetei, deoarece orbitează la o distanță mai mare.
Calisto este compus din cantități aproximativ egale de rocă și
gheață, având o densitate de aproximativ 1,83 g/cm3.
Componentele detectate spectral pe suprafață includ gheața,
dioxid de carbon, silicați și materie organică. Investigațiile navei
spațiale Galileo au detectat un posibil miez de silicat de
dimensiuni reduse și un posibil ocean subteran din apă lichidă
la adâncimi mai mari de 100 kilometri.
 IO (SATELIT)

Io este unul dintre cei patru sateliți galileeni ai planetei Jupiter. Dintre salteliții lui Jupiter, Io este al treilea ca mărime
și al patrulea din Sistemul solar. Este puțin mai mare decât Luna (satelitul natural al Terrei), având un diametru de
3,642 kilometri. El a fost denumit în cinstea lui Io, iubita lui Zeus, transformată de acesta într-o junincă (vacă tânără)
cu scopul de a o ascunde de Hera. Io mai este poreclit planeta pizza deoarece este colorat ca atare.Io are peste 400
de vulcani activi, fiind din punct de vedere geologic cel mai activ obiect din Sistemul solar.[6][7] Această activitate
geologică este rezultatul încălzirilor mareice generate de forțele de frecare interioare sub influența atracției variabile
a lui Jupiter și a celorlalți sateliți galileeni - Europa, Ganymede și Callisto. Câțiva vulcani produc nori de sulfură și
dioxid de sulf ce ating și 500 km înălțime. Suprafața lui Io este de asemenea pictată cu 100 de munți ce au fost ridicați
de compresia puternică a scoarței silicate a satelitului. Unele vârfuri sunt mai înalte ca Muntele Everest.[8] Spre
deosebire de majoritatea sateliților ce sunt compuși din apă înghețată, Io este format din piatră silicată ce învelește
un miez de fier topit sau sulfit de fier topit. Suprafața sa este caracterizată de întinderi de sulf și dioxid de sulf
înghețat.
Din cauza vulcanismului Io are multe trăsături unice. Norii săi
vulcanici și scurgerile de lavă produc mari schimbări ale
suprafeței și o vopsesc în diverse nuanțe de roșu, galben, alb,
negru și verde, în principal din cauza compușilor de sulf. Multe
curgeri de lavă extinse, unele de peste 500 km lungime, de
asemenea marchează suprafața. Din cauza acestor
caracteristici, Io este cunoscută ca planeta pizza.
Io a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea astronomiei în
secolele XVII și XVIII. A fost descoperit în 1610 de Galileo
Galilei, împreună cu ceilalți sateliți Galileeni. Această
descoperire a încurajat adoptarea sistemului solar Copernican,
dezvoltarea legilor de mișcare ale lui Kepler și măsurarea vitezei
luminii. De pe Pământ, Io nu a rămas decât un punct luminos
până spre sfârșitul sec. XIX când a devenit posibil să-i fie
observate trăsăturile la scară mare, cum ar fi regiunile polare și
ecuatoriale de culoare roșu închis. În 1979, cele două nave
Voyager au descoperit că este o lume vulcanică activă, cu munți
și o suprafață relativ nouă fără cratere de impact vizibile.
 LUNA

Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit natural permanent.
Este al cincilea cel mai mare(d) satelit natural din Sistemul Solar, și cel mai mare dintre sateliți planetari
relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează (obiectul său primar). După satelitul lui Jupiter, Io, Luna
este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale căror densități sunt cunoscute. Se consideră că Luna s-a
format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ. Există mai multe ipoteze pentru originea sa;
cea mai acceptată explicație este că Luna s-a format din resturile rămase după un impact uriaș între Pământ
și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.
Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică
arată întotdeauna aceeași față către el, partea
vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice
întunecate, care umplu spațiile dintre zonele înalte
ale scoarței și craterele de impact mai
proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea
obiect ceresc vizibil de pe Pământ ca strălucire,
după Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată,
deși prin comparație cu cerul nopții pare foarte
luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin mai mare
decât cea a asfaltului(d) uzat. Influența ei
gravitațională produce mareele oceanice, mareele
de uscat(d), și o ușoară prelungire(d) a zilei.
 EUROPA (SATELIT)

Europa (sau Jupiter II) este al șaselea satelit al lui

Jupiter și cel de-al patrulea ca mărime, fiind printre
cei mai mari sateliți din sistemul solar. Observarea
din ce în ce mai amănunțită a Europei a avut loc de-
a lungul secolelor cu ajutorul telescoapelor de pe
Pământ și a sondelor spațiale care au fost trimise
după anii 1970.Europa este puțin mai mică decât
Luna. Spre deosebire de satelitul Io, a cărui
suprafață este acoperită de vulcani și lavă clocotită,
suprafața Europei este complet înghețată. Oamenii
de știință cred că sub suprafața înghețată se poate
găsi apă în stare lichidă și poate chiar resturi de
ființe preistorice înghețate. În acest sens se
pregătește o misiune spațială pentru verificarea
acestor ipoteze.
 TRITON (SATELIT)

Triton este cel mai mare satelit natural, neregulat a lui Neptun, el fiind descoperit pe 10 octombrie 1846
de către William Lassell, la doar 17 zile după descoperirea planetei Neptun. Triton este cel mai mare
satelit din sistemul solar cu o orbită retrogradă, rotindu-se în direcția opusă de rotație a planetei. Cu un
diametru de 2.700 km, el este al șaptelea cel mai mare satelit din sistemul solar. Din cauza că are o orbită
retrogradă și o compoziție asemănătoare cu a lui Pluto, se crede că Triton a fost capturat din centura
Kuiper. Suprafața lui Triton în cea mai mare parte este din azot înghețat, cu un înveliș din apă înghețată, o
manta de gheață și un nucleu substanțial din rocă și metal. Nucleul reprezintă două treimi din masa totală
a satelitului. Triton are o densitate medie de 2,061 g/cm3[6] și este compus din aproximativ 15-35% apă
înghețată.
 TITANIA (SATELIT)

Titania este cel mai mare satelit al lui Uranus și al optulea satelit ca dimensiune din Sistemul Solar. Descoperit
de William Herschel în 1787, Titania a primit numele după regina zânelor din Visul unei nopți de vară de
Shakespeare. Orbita sa se află în interiorul magnetosferei lui Uranus.Titania constă din cantități aproximativ
egale de gheață și rocă, fiind separată într-un miez de rocă și un înveliș de gheață, cu un strat de apă lichidă
prezent, probabil, la limita dintre cele două. Suprafața Titaniei, care este relativ închisă la culoare și ușor
roșiatică pare a fi modelată atât de impacturi, cât și de procese endogene. Ea este acoperită cu numeroase
cratere de impact cu diametrul de până la 326 km, dar mai puține decât în cazul celui mai îndepărtat satelit
al lui Uranus, Oberon. Titania a suferit, probabil, fenomene endogene care au distrus vechea suprafață cu
mai multe cratere. Suprafața Titaniei este brăzdată de un sistem de canioane și falii uriașe, rezultatul
expansiunii interiorului său în decursul evoluției. Ca și ceilalți mari sateliți ai lui Uranus, Titania s-a format
probabil dintr-un disc de acreție care a înconjurat planeta după formarea ei.
 RHEA (SATELIT)

Rhea este al doilea satelit al lui Saturn luând în considerare masa. Este un satelit de mare mărime al planetei
. Este al paisprezecelea ca depărtare față de planeta Saturn, se rotește pe o distanță de 527.000 km; o
completează în 4,5 zile terestere. Orbita satelitului este aproape circulară și ușor înclinată față de ecuatorul
planetei.Este sferic și măsoară 1.529 km diametru, aproximativ jumătatea satelitului terestru Luna, ceea ce
îl face să fie al doilea satelit a lui Saturn. Se crede că nucleul este rocos și ar reprezenta a treia parte din
diametrul satelitului, manta și scoarța este compusă de apă înghețată și diferite impurități.A fost descoperit
în 1672 de astronomul francez Jean-Dominique Cassini, care i-a dat numele de la figura mitologică
grecească Rhea, sora și soție a lui Cronos ( Saturn în panteonul roman). Satelitul a fost fotografiat de către
sonda USA Voyager 1 în noiembrie din 1980, când aceasta a trecut prin sistemul lui Saturn.
 OBERON (SATELIT)

Oberon (numit și Uranus IV) este numele celui mai îndepărtat satelit al planetei Uranus, al doilea ca
mărime din cei 27 ai săi. A fost descoperit de către astronomul german Wilhelm Herschel la 11 ianuarie
1787. Numele a fost de fapt ales de fiul astronomului, Johann Herschel, care a botezat primii 4 mari
sateliți drept Oberon, Titania, Ariel și Umbriel, după numele unor personaje din operele lui William
Shakespeare și Alexander Pope. Oberon este regele zânelor din comedia Visul unei nopți de vară de
Shakespeare, având-o ca soție pe Titania.
 IAPETUS (SATELIT)

Iapetus (greacă Ιαπετός),

uneori denumit Japetus,
este al treilea satelit ca
mărime al planetei Saturn
și al unsprezecelea din
sistemul solar. Acesta a
fost descoperit de către
Giovanni Domenico
Cassini în 1671.
 UMBRIEL (SATELIT)

Umbriel este al 13-lea descoperit dintre sateliții lui Uranus, și al 3-lea ca dimensiuni, având un diametru de 1170
km. Orbita sa este la 265.980 km de Uranus pe care o străbate în 4,14 zile.A fost descoperit pe 24 octombrie
1851 de William Lassell.Ca toți sateliții mari ai lui Uranus, Umbriel este constituit dintr-un amestec de 40-50%
apă înghețată, restul fiind roci.Umbriel are o suprafață foarte întunecată, albedo 0.21 (după alte surse de numai
10-15%), reflectând numai jumătate din lumina pe care o reflectă Ariel, cel mai luminos satelit al lui Uranus.
Singura porțiune mai luminoasă pe Umbriel este un crater cu diamtrul de circa 40 km, denumit Wunda, amplasat
în zona ecuatorului satelitului.Umbriel a fost fotografiat și măsurat în ianuarie 1986, cu prilejul survolării sale de
către sonda spațială Voyager 2.
Ariel (satelit)

Ariel este unul dintre sateliții

lui Uranus.
 Dione (satelit)

Dione este un satelit al lui Saturn. A fost

descoperit de astronomul italian astronomer
Giovanni Domenico Cassini în 1684
Tethys (satelit)

Tethys sau Saturn III este un satelit de mărime

mijlocie al planetei Saturn care se rotește
sincron în jurul acesteia. A fost descoperit de
Giovanni Domenico Cassini în 1684 și a fost
numit după titanul Tethys (Τηθύς) din
mitologia greacă. Tethys are o densitate
scăzută de 0,98 g/cm³ ceea ce indică faptul că
este format din apă înghețată, alături de un
procent scăzut de rocă.
 Enceladus (satelit)

Enceladus este un satelit al planetei Saturn, al șaselea ca mărime. El a

fost descoperit în 1789 de William Herschel.

Cunoștințele recente despre Enceladus provin de la sondele

interplanetare Voyager 2 (1982) și Cassini (2004-2005). Cassini
a fost lansat în 1997 și a avut nevoie de 7 ani de călătorie prin
spațiul interplanetar pentru a ajunge până la Saturn.
Miranda (satelit)

Miranda este unul dintre sateliții lui Uranus. Astronomii cred că

era o lună destul de netedă, care a fost spartă de un meteorit.
Fragmentele au fost reunite de gravitație; fiind insuficientă
căldură pentru a se topi în această poziție, Miranda a rămas un
bulgăre zgrunțuros, din fragmente.Miranda are o suprafață
foarte ciudată. Are canioane de 12 ori mai adânci decât Marele
Camion de pe Pământ.