Sateliţii artificial

Sateliţii artificiali sunt obiecte create de om, care sunt lansate în spaţiu şi orbitează un corp
ceresc. Orbita lor trebuie să fie relativ stabilă pe o perioadă mai mare de timp pentru ca sensul de
"satelit" să se păstreze.

În marea lor majoritate, sateliţii artificiali sunt nave robotice folosite pentru comunicaţii,
supraveghere, şi orbitează în jurul Pământului. Sateliţii sunt folosiţi pentru un număr mare de
scopuri. Există sateliţi de observare a Pământului civili şi militari, sateliţi de comunicaţii, sateliţi
de navigaţie, sateliţi meteorologici şi sateliţi de cercetare. Staţiile spaţiale şi navele spaţiale cu
echipaj uman pe orbită sunt, de asemenea, sateliţi.

Un satelit primeşte semnalul de la o staţie emiţătoare de pe Pământ (uplink) care amplifică şi

retransmite semnalul spre o staţie de recepţie (downlink), la o frecvenţă diferită.

Primii sateliţi au fost proiectaţi pentru a opera în mod pasiv, aceştia serveau doar la a reflecta
semnale care erau direcţionate spre ei de către staţiile de pe Pământ. Semnalele erau reflectate în
toate direcţiile, astfel încât să poată fi recepţionate de către staţiile aflate la sol.

În prezent, sateliţii folosesc exclusiv sisteme de operare active, în care fiecare poartă propriul
echipament transmisie-recepţie. Sateliţii folosesc benzi de frecvenţă de aproximativ 6 GHz.

Istoric
Satelitul Sputnik 1

Primul satelit artificial, Sputnik 1 a fost lansat de U.R.S.S. la 4 octombrie 1957, de pe

cosmodromul Baikonur, Kazahstan. A efectuat 1410 rotaţii în jurul Terrei, timp de 94 de zile,
după care a intrat în atmosfera terestră şi s-a dezintegrat prin ardere.

La 3 noiembrie 1957 se lansează Sputnik 2, care o avea la bord primul animal viu, câinele Laika,
prima fiinţă vie care a ajuns în spaţiu. Acest satelit a stat în spaţiu 163 de zile, timp în care a
efectuat 2370 de rotaţii circumterestre.

Primul satelit de comunicaţii, SCORE (Signal Communications by Orbiting Relay Equipment),

capabil să stocheze şi să transmită mesaje vocale cu ajutorul unei benzi magnetice, a fost lansat
de S.U.A. în anul 1958. Prima transmisiune directă de televiziune, a fost efectuată de satelitul
Syncom 3 de la Jocurile Olimpice de vară din 1964 de la Tokyo.

Telstar1, lansat de compania AT&T în 1962, a fost unul dintre primii sateliţi activi pentru
comunicaţii. A transmis primele emisuni de televiziune în direct între S.U.A., Europa şi Japonia.
De asemeni a transmis convorbiri telefonice şi redarea câtorva sute de staţii radio.

Astăzi cea mai mare construcţie aflată în spaţiu este Staţia Spaţială Internaţională, care este
permanent locuită de 3 astronauţi şi orbitează Pământul la o altitudine de circa 350 km.
Alte nave spaţiale au devenit sateliţi artificiali după ce au ajuns la destinaţie (sondele de tipul
MRO, aflate în orbita marţiană, sonda Cassini (Saturn), Galileo (până în 2003 a orbitat sistemul
jovian) etc.

La momentul actual pe orbita Pământului sunt plasaţi 975 de sateliti artificiali funcţionali sau
nefuncţionali.

Caracteristici
Satelitul artificial conţine sisteme tehnice complexe folosite pentru mentinerea staţiei:

Sursă de energie electrică

Un satelit îşi produce puterea necesară pe toată durata misiunii. Cea mai folosită sursă este o
combinaţie a celulelor solare cu reîncarcarea bateriilor. Panourile solare fotovoltaice sunt de
dimensiuni mari pentru a produce puterea de care are nevoie satelitul.

Control termic

Sateliţii folosesc radiatoare în formă de panouri pentru a preveni supraîncălzirea de la Soare a

unor elemente; satelitul se poate roti astfel încât căldura să fie repartizată pe toată suprafaţa.

Orientare şi corectarea traiectoriei

Orientarea unui satelit este direcţia spre care sunt îndreptate principalele sale componente
(panourile solare sunt menţinute spre Soare, antenele şi senzorii sunt orientaţi spre staţiile de la
sol, telescoapele sunt direcţionate spre obiectele astronomice etc.). Una din metodele folosite
pentru orientare este folosirea unor mici motoare cu reacţie, şi a unor magneţi ce interacţionează
câmpul magnetic al Pământului.

Protecţia de radiaţiile cosmice

Sateliţii trebuie să suporte efectele unui mediu ostil din spaţiul cosmic cum ar fi efectul
radiaţiilor şi, uneori, impacturile cu micrometeoriţi, în special în timpul misiunilor de durată.

Emiţătoare şi receptoare radio

Fiecare satelit emite folosind un cod unic PRN (Pseudo Random Noise Code), de recunoaştere,
putându-i-se stabili astfel cu precizie locaţia.

Tipuri de sateliţi artificiali

Sateliţii artificiali pot fi clasificaţi după tipul orbitei pe care o au în jurul Pământului:

Diferite altitudini ale orbitelor sateliţilor

Sateliţi artificiali cu orbită joasă (LEO – Low Earth Orbit)

Aceştia orbitează deasupra Pământului la distanţe cuprinse între 150 şi 2000 Km. O rotaţie
completă este efectuată în 90 minute, iar timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate
directă cu satelitul este de 15 minute. Întârzierea şi atenuarea semnalelor transmise, sunt reduse.
Timpul de viaţă se limitează de la câteva luni, la maxim un an. În prezent, se află 470 sateliţi cu
orbita joasă.

Sateliţi artificiali cu orbită medie (MEO – Medium Earth Orbit)

Orbitează pe orbite eliptice dispuse deasupra polilor sau deasupra Ecuatorului la distanţe
cuprinse între 10.000 şi 20.000 Km. Timpul în care un punct aflat pe Pământ are vizibilitate
directă cu satelitul este 120 ... 360 de minute. Întârzierea şi atenuarea semnalelor transmise prin
acest tip de sateliti, sunt destul de mari. Sunt utilizaţi în special în reţele GPS şi pentru
comunicaţii de voce şi date. La momentul actual pe orbita Pământului se află 69 sateliţi cu orbita
medie.

Sateliţi artificiali cu orbită geostationară (GEO – Geostationary Earth Orbit)

Sateliţii geostaţionari sunt plasaţi pe orbite situate deasupra Ecuatorului la distanţa fixă de 35.786
Km. Se rotesc cu aceeaşi viteză şi în acelaşi sens cu Pământul. Un satelit geostationar poate
acoperi în orice moment 42,2% din suprafaţa planetei. Timpul în care un punct aflat pe Pământ
are vizibilitate directă cu satelitul este de 24 de ore. Întârzierea şi atenuarea semnalelor
transmise, sunt foarte mari, iar costurile de plasare a acestor sateliţi pe orbită sunt de asemenea
foarte mari. Sunt utilizaţi în general pentru comunicaţii de orice tip, supravegherea militară sau
meteorologică. Pe orbita Pământului se afla 423 sateliţi cu orbita geostaţionară.

Sateliţi artificiali cu orbita polară

Sateliţii cu orbite polare orbitează Pământul la unghiuri de 90° faţă de Ecuator şi faţă de poli. Doi
astfel de sateliţi aparţinând National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA),
furnizează informaţii despre vreme pentru toate zonele la fiecare 6 ore. Aceştia realizează hărţi
ale nivelului de ozon al atmosferei, incluzând şi zonele de deasupra polilor. De asemenea, sunt
utilizaţi pentru a studia defrişările forestiere.

Orbita de sincron solară

Sateliţi artificiali cu orbita de sincron solară

Un satelit cu o astfel de orbită trece pe deasupra unui punct al Pământului în acelaşi moment în
care Soarele este în aceeaşi poziţie pe cer. Acesta are o orbită retrogradă (în sensul acelor de
ceasornic), la un unghi de aproximativ 98° faţă de Ecuator. Această orbită este folosită de către
sateliţii care fotografiază diferite zone ale Terrei, deoarece Soarele va fi mereu la acelaşi unghi
faţă de locul fixat pe sol.