Specii din familia Labiate

Menta-Mentha piperita
Originea
Menta se întâlneşte pe întreg globul. În anul 1883, Japonia reprezenta pricipalul exportator de
mentol din lume. Primele culturi de mentă au fost înfiinţate în Anglia, în regiunea Mitcham, în
anul 1750; mai tărziu s-a extins în cultură, în Europa şi apoi în toată lumea. Astăzi, menta se
cultivă pe aproape întreg globul, cele mai mari suprafeţe situându-se în S.U.A., Rusia, Bulgaria,
Italia, Franţa, Ungaria, Polonia, Germania, Cehia, Slovacia, Spania, urmate de Maroc, Egipt,
Algeria, India, Afganistan, Bangladeş.
În România, primele culturi de mentă au fost înfiinţate la Braşov, cu stoloni aduşi din Anglia şi
Italia. În 1929 suprafaţa cultivată cu această plantă depăşea 240 ha, obţinându-se circa 7.100 kg
de ulei volatil, la distilăria de la Bod. Însă, pentru prima dată s-a experimentat la Cluj (în anul
1908, de către B. Páter), cultura mentei, pe o suprafaţă de 88 m2, cu stoloni obţinuţi din Ungaria.
În prezent, aceasta cultura este concentrată în trei bazine situate în Banat, Prahova-Buzău şi
judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa. În 1985, suprafaţa cultivată era de 3.000 ha.
Etimologia genului ar deriva de la latinescul "mens", "mentis" = minte, deoarece planta ar
fortifica creierul şi ar reînviora gândirea şi memoria. "Pipirita" provine de la "piperatus" = iute,
piperat, aluzie la mirosul şi gustul plantei. După Benigni ’’Mintha sau Minte este numele Nimfei,
fiica lui Cocytus, fluviul Infernului, iubita lui Plutonis şi transformată, din gelozie, de Proserpina,
într-o plantă’’. Menta reprezină una din cele mai vechi plante medicinale, fiind cunoscută din
antichitate în scrierile lui Dioscorides, Columella, Plinius cel Bătrân şi alţii. În "Papyrus Ebers" se
menţionează că, Menta a fost utilizată în Egipt cu 1550 de ani î.Hr.
Importanta speciei
Menta se cultivă pentru frunze (folium Menthae) sau pentru partea aeriană (herba
Menthae), care conţin ulei volatil (0,2-0,4 % în frunzele proaspete şi 1-3 % în cele uscate), în
funcţie de varietate, soi, provenienţă şi condiţiile de cultură. În herba, conţinutul în ulei (1,75-
2,25 %) este influenţat de înălţimea de tăiere astfel: cu cât înălţimea de tăiere este mai mare
sub inflorescenţe, cu atât conţinutul în ulei volatil este mai scăzut. În tulpina groasă există o
cantitate redusă de ulei volatil. În uleiul volatil de mentă se găsesc 26 de compuşi chimici, dintre
care cel mai important este mentolul (47-73,6 %), urmat de mentonă (7,4-25,4 %) şi
mentofuran (2-5 %). Mentona se găseşte în cantitate mare în herba, la plantele umbrite şi în
anii ploioşi, iar mentolul predomină în organele generative ale plantei, cantitatea acestuia
reducându-se în condiţiile de exces de umiditate.
Uleiul eteric de mentă mai conţine: limonen, felandren, pinen, timol, acizii acetic şi
izovalerianic. Frunzele tinere, superioare conţin de 1-2 ori mai mult ulei volatil, decât cele
inferioare. Florile sunt mai bogate în ulei volatil comparativ cu frunzele, uleiul fiind însă mai
sărac în mentol şi mai bogat în mentonă şi mentofuran. Menta creaţă conţine 1-3 % ulei volatil,
în care compuşii principali sunt carvona (până la 70 % din ulei), diferită între biotipuri şi linalolul
(până la 65 % din ulei), fiind lipsit de mentol.
Uleiul volatil de mentă şi celelalte componente manifestă acţiune: carminativă, antivomitivă,
coleretică, cardiotonică, analgezică, stomahică, antispastică. Se utilizează pentru corectarea
gustului unor medicamente, în dispepsii, greaţă, vărsături, inflamaţii biliare, în frecţii şi inhalaţii,
însă cantităţiile mari de mentol pot produce intoxicaţii, manifestate prin dureri abdominale,
greaţă, vărsături, încetinirea respiraţiei, rigiditate musculară câteva zile, asfixie şi moarte
Particularitatile botanice ale speciei
Menta este o planta erbacee, cu tulpina erecta, cu 4 muchii,
ce poate atinge inaltimea de 1 m. In sol prezinta drajoni si
numeroase radacini fibroase. Florile sunt roze si apar incepand
cu luna iunie, pe parcursul intregii veri. Frunzele sunt petiolate,
lanceolate, cu marginea serata.
Recoltarea
Când plantarea s-a efectuat toamna, în primul an se pot obţine două recolte de mentă, iar în loturile
semincere se recomandă numai o singură recoltare, către sfârşitul înfloritului. Momentul optim de recoltare
se stabileşte în funcţie de destinaţia materiei prime vegetale astfel:
- dacă aceasta este folosită pentru extragerea uleiului volatil se recoltează când 50 % din inflorescenţe sunt
deschise;
- în cazul utilizării materiei prime sub formă uscată, atunci recoltarea are loc când 30-40 % din plante au
înflorit.
Frunzele se recoltează când au atins lungimea de 6 cm, prin rupere frunză cu frunză (material vegetal de
cea mai bună calitate), care se aşează în coşuri şi se transportă la locul de uscare. Nu se vor recolta prea
devreme, în faza de butonizare, deoarece se depreciază uleiul, atât cantitativ cât si calitativ. Se recoltează în
miezul zilei, între orele 10-14, pe timp însorit şi călduros, fără vânt, rouă, ceaţă, iar frunzele trebuie se fie
zvântate pentru a înregistra conţinutul maxim de ulei volatil. Părţile aeriene ale plantei se recoltează pentru
uscare, când plantele sunt înflorite în proporţie de 15-20 %, cu o cositoare mecanică, la înălţimea de 6-10
cm de la sol. Este indicat să se recolteze în ritmul distilării, pentru a se evita pierderi de ulei volatil.
Obţinerea pe cale industrială a uleiului volatil se realizează prin distilarea masei vegetative proaspete sau
uscate, cu ajutorul vaporilor de apă. Cele mai bune rezultate se obţin prin distilarea mentei, lăsată să se
ofilească în brazde, timp de 24-48 ore. 75 % din totalul uleiului volatil prezent în materialul vegetal supus
distilării se obţine în prima oră de distilare. După circa două ore este extrasă întreaga cantitate de ulei volatil.
În timpul procesului de distilare trebuie să se urmărească parametrii: temperatura apei care intră în
refrigerent trebuie să fie de maxiumum 15-20°C, iar temperatura distilatului (format din apă şi ulei volatil), la
ieşirea din refrigerent trebuie să fie de 35-40°C, ceea ce va perimite o decantare rapidă a uleiului volatil.
Uleiul extras şi decantat (pentru eliminarea apei) va fi pus spre păstrare şi transportat în butoaie inoxidabile,
care se vor depozita în încăperi răcoroase ferite de foc.
• Condiţionarea.Materialul vegetal se usucă la umbră (în şoproane, poduri, pătule) sau
la soare. Frunzele se întind pe rogojini, prelate, hârtie albă, pânză de sac, în strat de 5
cm, se întorc de 2-3 ori pe zi (în prima zi), apoi în următoarele trei zile, o singură dată
pe zi. Uscarea durează 5-6 zile. La soare, uscarea durează 5-6 ore, după care frunzele
se mai menţin 1-2 zile, în încăperi, pe rogojini, prelate sau hârtie albă, pentru
completarea uscării. Herba se usucă 1-2 zile la soare, pe prelate, rogojini, rame, în
strat de 5-8 cm, întorcându- se de 2-3 ori pe zi. După orele 19, ramele cu herba se
adăpostesc şi se scot a doua zi la soare, după ce s-a ridicat roua. În aceste două zile,
plantele se usucă 70-75 %, după care se continuă uscarea în încăperi, încă 3-4 zile, în
strat de 10-15 cm, fără ca plantele să se întoarcă, pentru a nu se scutura frunzele.
Pentru micşorarea duratei de uscare se practică sistemul mixt soare- umbră,
deoarece timpul necesar uscării numai la umbră este de 8-12 zile. Când avem
cantităţi mari de material vegetal şi după 15 septembrie are loc uscarea artificială la
temperatura maximă de 35°C. Randamentul la uscare este de 6 : 1 pentru frunze şi
4 : 1 pentru herba. Frunzele se ambalează în lăzi speciale (căptuşite cu hârtie de
culoare închisă), în cantitate de 30-40 kg, iar herba în saltele, după ce au fost
îndepărtate resturi de plante sau buruieni. Producţia medie este de 10-12 t/ha herba
proaspătă sau 2,5-3 t/ha herba uscată şi de 10-13 q/ha frunze uscate. Din loturile
speciale destinate obţinerii stolonilor se recoltează 8- 10 t/ha material de plantare.
 Origanul- Origanum majorana
• Origine şi aria de răspândire
Origanul (magheranul) este originar din Asia mică şi zonele sudice ale litoralului
Mării Mediterane şi este cunoscut din antichitate, la romani fiind considerat ca “plantă
a dragostei”. În prezent este răspândit pe tot globul, iar în Europa mai mult în ţările din
estul şi centrul continentului, precum şi în cele riverane Mării Mediterane. În România
se găseşte în cultură, pe suprafeţe mici, în grădinile familiale, din sud-estul şi sudul ţării.
Importanţă şi mod de utilizare
Aceasta specie se cultivă pentru frunze şi lăstarii floriferi, care conţin, în funcţie de
condiţiile pedo-climatice, între 0,7%-3,5% ulei volatil, format din monoterpenalcool,
alpha-terpinen, 4-terpinol, etc., planta verde fiind mai aromată decât sub formă uscată.
Magheranul este folosite la aromatizarea preparatelor culinare, în special din carne, a
mezelurilor, conservelor de legume, carne, murături, având de asemenea, utilizări în
medicină pentru tratarea colicilor gastro-intestinale, a insomniei, stimulează pofta de
mâncare ş.a., ca şi în industria cosmetică. Tot odată, origanul datorită însuşirilor
odorizante este o excelentă plantă meliferă şi decorativă.
Particularităţi biologice şi botanice

În zonele de origine, origanul este plantă perenă, dar în cultură este tratat ca plantă
anuală.
Rădăcina este de culoare gălbui-brună, pivotantă şi creşte superficial, cu masa
sistemului radicular răspândită în stratul fertil de la suprafaţa solului.
Tulpina este înaltă de 0,3-0,5 m şi erectă, are un ritm lent de creştere, fiind ramificată
de la bază. La începutul perioadei de vegetaţie, tulpina este pubescentă şi de culoare
verde-cenuşie, apoi devine glabră şi de nuanţă roşietică.
Frunzele sunt scurt peţiolate, sunt simple, mici (2-3cm x 1-2cm), cu limbul ovat-
spatulat, verde şi pubescent pe ambele feţe, ceea ce le dă o nuanţă gri-albăstruie.
Florile sunt mici, hermafrodite, de culoare alb-albăstruie sau roşietice, sunt prinse pe
terminaţiile ramificaţiilor, într-o inflorescenţă globuloasă, de 1 cm în diametru şi
înfloresc în lunile iulie-august. Polenizarea este alogamă entomofilă .
Fructele, numite în mod impropriu seminţe, sunt nucule foarte mici, sferice, de culoare
galbenă până la brună. Seminţele au MMB de 0,13-0,25 g, la un gram intră 4 500-5 000
bucăţi, iar facultatea germinativă este de 60-65% şi se păstrează 2-3 ani. Germinarea
seminţelor, respectiv, răsărirea plantelor este îndelungată, de 20-25 zile.
• Recoltarea se efectuează în perioada iulie-septembrie,
înainte de înflorit, în faza de butoni florali, prin tăierea
plantelor la 5-7 cm deasupra coletului, ceea ce permite ca
planta să formeze noi lăstari, urmând ca la recoltarea din
toamna plantele sa se smulga. Se recomandă ca lucrarea să se
efectuează numai pe timp uscat, după care plantele sunt
zvântate la fel ca cimbrul şi busuiocul.
• Producţia de oregan, la fiecare recoltare, este de 4-6 t/ha
herba proaspătă şi de 1-2 t/ha, herba uscată.
 Rosmarinul- ROSMARINUS OFFICINALIS
• Etimologic se crede că provine din grecescul rhops – arbust
mic și myrinos -mirositor sau din latinescul ros – roua și
marinus – de mare.
• Originea și răspândirea speciei: Rozmarinul este un subarbust,
provine din bazinul mediteraneean, un subarbust
sempervirescent, crește spontan în Spania, Italia, Grecia.
• În România este cultivat cu rol ornamental și aromatic în
grădinile particulare și pe suprafețe mari în zonele de sud.
• Importanța rozmarinului :

• - alimentară,condimentarea cărnii - pornindu-se de la conținutul de substanțe inhibitoare în

formarea de microorganisme, carnea păstrându-se mult mai bine, rozmarinul este folosit drept
mirodenie pentru prepararea alimentelor datorită aromei bogate având în același timp un conținut
ridicat în calciu, fier și vitamina B6. În studiile facute în anul în anul 2013 de către Khalil Boutail,
Eduardo Ferdinandi, Silvia Rovira, Victor Garcia s-a observat aportul adus de consumul de frunze de
rozmarin de către capre în producția de brânză de Murcia în vin roșu: perioada de coagulare a
brânzei s-a diminuat la fel și proporția în grăsime, substanță uscată.
• - medicinală: rozmarinul are proprietăți diuretice, favorizează digestia, ameliorează reumatismul,
având proprietăți antibacteriene poate fi folosit la dezinfectarea rănilor și arsurilor; poate contribui
la reducerea nivelului glucozei serice datorită acidului rozmarinic și a celui carnosic, aceiași acizi
susțin activitatea creierului și pot contribui la prevenirea unor boli neurodegenerative precum
Alzheimer. Susține sănătatea ochilor evitându-se astfel apariția degenerescenței maculare; uleiul
volativ extras din întreaga plantă este folosit în cosmetică și parfumerie. Uleiul esențial de rozmarin
poate fi aplicat pe scalp și este de ajutor în prevenirea alopeciei, în timp ce masarea articulațiilor cu
ulei de rozmarin contribuie la ameliorarea durerilor în cazul artritei reumatoide.
• - ornamentală: rozmarinul este folosit și ca plantă ornamentală în decorarea grădinilor, a spațiilor
verzi, realizandu-se chiar și garduri vii.
• -terapeutică: efectele liniștitoare combat stresul, insomnia, anxietatea, rozmarinul accentuează
puterea de concentrare și de memorare – grecii antici purtau coroane de rozmarin în jurul capului
atunci când căutau soluțiile unor probleme importante.
• Particularitățile botanice
-planta este uns ubarbust sempervirescent cu tulpină
erectă avand o inaltime de 50- 200 cm. Frunzele sunt
sesile, lineare, persistente 20-30mm lungime și 2-3
mm lățime, glabre și lucioase pe partea superioară și
tomentoase pe partea inferioară. Florile sunt dispuse
la subțioara frunzelor superioare, de forma unui spic
lax de culoare albastră, violacee, mai rar alb.
Perioada de înflorire din mai până in iunie. Fructele
sunt nucule grupate câte 4
• Recoltarea
• În primul an cultura se menține curată de buruieni și fără crustă prin prașile
mecanice și manuale, urmărindu-se să se obțină tufe bine dezvoltate. Toamna
plantele se mușuroiesc cu pământ, iar în primii 5 ani și cu un strat de paie
(10-20 cm), când pământul începe să înghețe. Primăvara următoare, după
dezgheț se descoperă tufele de paie, se scurtează crenguțele la 3 - 4 noduri
din care vor porni lăstari puternici, care vor constitui scheletul tufei. Solul se
menține permanent fără buruieni și crustă, prin lucrări mecanice și manuale.
La 6-7 ani, trebuie să se facă întinerirea tufelor prin tăierea plantelor la 7-8
cm de la colet.
• Recoltarea începe în anul III de cultură, tăindu-se vârfurile florale, când
plantele sunt în plină floare. Anual se fac două recoltări, imediat după
recoltare materialul vegetal se transportă la stațiile de distilare pentru
extragerea uleiului sau pentru uscare. Condițiile tehnice de recepție prevăd
ca materialul vegetal să fie format din tulpini nelignificate (maximum 1-2 ani),
cu maximum 10 cm mai jos de ultima ramificație