Istorie

Cls. a-IX-a B
Viata economica in
lumea Antica
 Pentru perioada de început, la toate popoarele Orientului antic (egiptenii, asiro-
babilonienii, evreii) exista o formă de proprietate comună asupra bunurilor. În mileniul
al III-lea î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată şi – o dată cu ea – are loc
structurarea societăţii în clase sociale.

Simultan, asistăm la restrângerea economiei naturale şi extinderea economiei de

mărfuri, la intensificarea circulaţiei băneşti, ori la apariţia primelor instituţii de credit.
Apare şi ia amploare schimbul de mărfuri în localităţi – sate şi oraşe – şi între acestea
sau chiar între ţări.
 Proprietatea privată tinde să devină dominantă în întreaga
Antichitate, spre sfârşitul mileniului I î.e.n. Tot în acest mileniu
asistăm şi la formarea primelor imperii şi sisteme coloniale ale
Antichităţii. În linii generale structura socială a statelor antice a fost
formată din sclavi şi stăpâni, clasele principale în acea perioadă. Cu
toate acestea, de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, sau în
perioade diferite, structura socială a fost, de la caz la caz,
diferenţiată.

Indiferent, însă, de particularităţile de loc şi timp, cele două clase

menţionate se
regăsesc şi sunt distincte peste tot. De asemenea, indiferent dacă
era organizată pe baza
proprietăţii comune sau private, societatea antică a fost diferenţiată
în întreaga sa existenţă.
 Datorită vicisitudinilor condiţiilor naturale, a necesităţii organizării
unitare a vieţii în funcţie de evoluţia factorilor externi, a suprafeţelor
întinse ce trebuiau administrate si cultivate, a dependenţei ritmicităţii
vieţii economice de unele fenomene climatice cum ar fi revărsarea
râurilor Nil, Tigru si Eufrat, precum şi datorită nevoilor economice si de
apărare, statele Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia sau Palestina)
au fost organizate aproape de la început în structuri centralizate.

S-a produs astfel o centralizare politică, economică si religioasă ce a

condus la o centralizare a culturii, care pătrunzând adânc în popor, a
devenit o putere unificatoare, a dat statului o fizionomie culturală unitară.
 Legislaţia lui Hammurabi (descoperită în anul 1901–1902 la Susa în
Persia – Iran) constituie una dintre cele mai vechi culegeri de legi din
lume. Ea se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme şi
oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist şi fenomenul
de consolidare a proprietăţii private.

Acest cod evidenţiază existenţa în Babilonia a unui drept de posesiune

şi familial prin care se reglementa starea persoanelor, bunurilor,
contractelor, delictelor şi pedepselor, ce variau după starea socială.
 Poporul era organizat în stări sociale ca: sclavii, servii, muncitorii liberi,
meseriaşii pe lângă preoţi, nobilii şi ţăranii liberi. Din acest document
rezultă organizarea socială, stratificată şi sprijinită pe proprietatea privată
şi libera iniţiativă, cu o mare libertate individuală de mişcare şi cu o
intervenţie statală în sprijinul categoriilor defavorizate.

Asistăm astfel la măsuri pentru protecţia celor slabi, a muncitorilor – chiar

a celor neliberi – şi a sclavilor, pentru asigurarea produsului muncii lor, şi
la o oarecare eliberare de sarcini, precum şi la măsuri pentru uşurarea
sarcinilor debitorilor. Codul lui Hammurabi este depus şi se găseşte astăzi
la Musée Louvre din Paris, Franţa.