Proprietăţile electrice ale sistemelor coloidale

Potenţialul particulelor coloidale

Conductibilitatea unui sistem coloidal este redusă, comparabilă cu conductibilitatea apei,
de ordinul 10-6 Ω-1·cm.
Ea este intermediară faţă de sistemele moleculare electrolitice şi neelectrolitice.
Conductibilitatea sistemelor coloidale se datorează potenţialului particulelor coloidale, respectiv
sarcinii electrice superficiale. Sarcina superficială a particulei este determinată de fenomenele
de adsorbţie a unor ioni din soluţie sau a unor molecule dipolare sau a unor fenomene de
disociere electrolitică a unor molecule ce conţin grupe polare.
La limita de contact dintre particula coloidală şi mediul dispergent, apare un dublu strat
electric, care este răspunzător de comportarea din punct de vedere electric a particulelor
coloidale.
Dublul strat electric care determină proprietăţile electrice ale sistemelor coloidale, este
format din trei componente:
•stratul intern Helmholz (SIH), care este constituit din sarcina individuală a particulei şi în
imediata ei vecinătate, în mediul dispergent, sarcini opuse (asemănător cu plăcile unui
condensator). În acest caz, variaţia diferenţei de potenţial cu distanţa dintre armături este liniară.
Acest strat se mai numeşte şi strat fix.
+ - E

+ -
+ -
Reprezentarea stratului intern Helmholz şi variaţia
diferenţei de potenţial cu distanţa dintre armături
+ -
+ -
d 1
d
•stratul dublu difuz numit şi strat extern Helmholz (SEH), situat la o anumită distanţă de primul,
în interiorul mediului dispergent, format, de regulă, din contraioni. Variaţia potenţialului electric în
acest strat, în raport cu distanţa, este neliniară.

+ - + E
+ - +
+ - +
Reprezentarea stratului extern Helmholz şi variaţia
+ - + diferenţei de potenţial cu distanţa dintre armături
+ - +

•stratul mixt, situat în imediata vecinătate a stratului extern Helmholz, care conţine sarcini
electrice de diferite facturi.

În interiorul stratului difuz există un plan de alunecare a mediului dispergent, pe suprafaţa

căruia cade lichidul determinând turbulenţă în jurul particulelor coloidale. Potenţialul acestui plan
de alunecare din interiorul stratului difuz poartă denumirea de potenţial electrocinetic şi apariţia
lui este determinată de mişcarea particulelor coloidale şi mediului dispergent.
Potenţialul electrocinetic determină stabilitatea sistemului coloidal.

2
 Electroforeza

Este procesul de dirijare şi orientare a particulelor coloidale spre electrozii unei surse
exterioare de curent electric. Particulele care se orientează înspre catod determină procesul de
cataforeză, iar cele care se orientează spre anod determină procesul de anaforeză.
Sub acţiunea curentului electric exterior are loc un proces de modificare a dublului strat
electric al particulelor, ceea ce face posibilă orientarea lor spre unul sau altul din polii sursei
exterioare.
Electroforeza se utilizează la separarea particulelor coloidale. Parametrul de bază al
electroforezei este mobilitatea electroforetică (u). Aceasta reprezintă viteza de deplasare a
particulelor coloidale sub acţiunea unei diferenţa de potenţial exterioare de 1 V, pe o suprafaţă
de 1 cm.
Mobilitatea electroforetică este direct proporţională cu potenţialul electrocinetic al
sistemului (ξ), cu constanta dielectrică a acestuia (ε) şi cu potenţialul sursei exterioare sau cu
intensitatea acestuia şi invers proporţională cu vâscozitatea sistemului coloidal (η) şi cu distanţa
dintre electrozii sursei exterioare (l):

  E
u C  C – constantă dependentă de forma particulei coloidale
 l
 
u H


3
 Curentul de sedimentare (efectul Dorn)
În urma procesului de electroforeză are loc o depunere a particulelor coloidale la cei doi
electrozi, ceea ce duce la apariţia unui potenţial suplimentar, care este proporţional cu viteza de
sedimentare şi este dependent de potenţialul electrocinetic al particulelor. Acesta poartă
denumirea de curent de sedimentare şi teoretic, el poate fi considerat ca efect reversibil al
electroforezei. Deoarece la producerea electroforezei are loc o transformare a energiei electrice
în energie cinetică, la depunerea particulelor coloidale va trebui să aibă loc fenomenul invers, de
transformare a energiei cinetice în energie electrică.

Electroosmoza
Difuziunea selectivă a mediului dispergent prin pereţii unei membrane semipermeabile sub
acţiunea unui curent continuu exterior se numeşte electroosmoză.
Parametrii procesului de osmoză sunt viteza electroosmotică şi presiunea electroosmotică.
Viteza electroosmotică este direct proporţională cu constanta dielectrică a mediului
dispergent, cu potenţialul electrocinetic la contactul membranei cu mediul dispergent, cu
intensitatea câmpului electric exterior şi invers proporţional cu vâscozitatea mediului dispergent.
 
v H
4  
Presiunea electroosmotică reprezintă o cădere de presiune de o parte şi de cealaltă a
membranei. Ea depinde de potenţialul electrocinetic la nivelul membranei semipermeabile, de
constanta dielectrică a mediului, de diferenţa de potenţial de o parte şi de cealaltă a membranei
şi de secţiunea capilarelor membranei semipermeabile.
2    E
p 4
S
 Ca urmare a electroosmozei apare o diferenţă de potenţial între extremităţile membranei
semipermeabile numit potenţial (curent) de curgere.
Ca şi consecinţe directe ale proceselor de electroforeză şi electroosmoză apar modificări în
conductibilitatea sistemului, deoarece se modifică dublul strat electric al particulelor coloidale,
care duce la o modificare a regimului de curgere normală a sistemului, cu apariţia unei
conductibilităţi suplimentare. De asemenea, aceste modificări în conductibilitatea sistemului se
datorează şi modificării vâscozităţii sistemului, datorită apariţiei curentului de sedimentare şi a
curentului de curgere. Acest efect poartă denumirea de efect electrovâscos.

Comportarea sistemelor coloidale în câmp electric

alternativ

Într-un câmp electric, produs de un curent alternativ, sistemul coloidal îşi va modifica
conductibilitatea şi inclusiv constanta dielectrică. Aceste modificări poartă denumirea de
dispersie dielectrică şi conductometrică. Aceste modificări pot să fie de creştere a
conductibilităţii şi scădere a constantei dielectrice şi invers, în funcţie de frecvenţa curentului
alternativ.
Totodată, pot avea loc pierderi dielectrice, care constau în efecte de încălzire a sistemului
coloidal, datorat defazajului de 90° între tensiune şi intensitate.

5
 Punctul de sarcină zero, punctul izoelectric şi punctul izoionic

Punctul de sarcină zero reprezintă acea valoare de pH a sistemului coloidal la care sarcina
individuală a particulei este nulă, mobilitatea electroforetică este nulă şi potenţialul electrocinetic
este zero. Punctul de sarcină zero se atinge atunci când solubilitatea devine minimă şi
depunerea prin precipitare sau coagulare este maximă.
Măsurarea experimentală a punctului de sarcină zero se poate realiza prin mai multe
metode. Prin intermediul metodelor potenţiometrice se măsoară variaţia densităţii totale de
sarcină în funcţie de variaţia pH-ului.

0 Variaţia densităţii de sarcină în funcţie de pH

pH

punct de
sarcină zero

Metoda coloidală (metoda maximului de coagulare) constă în determinarea duratei de

coagulare în funcţie de pH.

6
 t

Variaţia duratei de coagulare în funcţie de pH

punct de pH
sarcină zero

Punctul izoelectric reprezintă acea valoare de pH la care potenţialul electrocinetic devine

nul, mobilitatea electroforetică este egală cu zero, dar densitatea de sarcină este diferită de
zero. Punctul izoelectric este punctul la care începe coagularea, iar sistemul devine opac.
u punct
izoelectric

Variaţia mobilităţii electroforetice în funcţie de

0
pH pH

Sistemele macroionice se caracterizează prin punctul izoionic, care reprezintă acea

valoare de pH la care se asigură neutralitatea macroionilor încărcaţi cu ionii unui electrolit dat.
7
Procese coloidale ale
sistemelor coloidale

8
 Coagularea

Este procesul de unire a particulelor coloidale dintr-un sistem determinat de energia

superficială a particulelor şi mişcarea lor browniană, care duce la o sporire a interacţiilor dintre
particule. Coagularea se poate produce fie spontan, într-un timp mai lung, în care caz se
numeşte coagulare pericinetică, sau sub acţiunea unor factori exteriori, în care caz se numeşte
ortocinetică (într-un timp scurt).

Coagularea are acelaşi efect ca şi flocularea, adică formarea unor agregate, fapt pentru
care mulţi autori consideră cei doi termeni sinonimi. În realitate coagularea realizează legături
deosebit de stabile între particule datorită forţelor de interacţie, pe când la floculare agregatele
sunt formate din particule legate între ele prin punţi care pot fi distruse.

În urma procesului de coagulare proprietăţile generale iniţiale ale sistemului suferă

modificări esenţiale:
•proprietăţile mecanice:
-creşte vâscozitatea;
-scade gradul de dispersie;
-se micşorează mişcarea browniană;
-fluctuaţiile devin ireversibile.
•proprietăţile optice:
-se modifică absorbţia luminii;
-fenomenul Tyndall se accentuează.
•proprietăţile electrice:
-se modifică dublul strat electric.
9
 Etapele realizării procesului de coagulare sunt:
•Coagularea latentă: constă într-o adsorbţie la suprafaţa particulei, determinată de interacţia
particulei cu mediul dispergent. Se desfăşoară cu o viteză redusă;
•Coagularea lentă: se datorează unor ciocniri bimoleculare selective între particule (cele
care păstrează o mişcare browniană lentă);
•Coagularea rapidă: are viteza cea mai mare şi se datorează ciocnirilor bimoleculare dintre
particule, determinate de scăderea potenţialului electrocinetic al sistemului sub o anumită
valoare numită potenţial critic de coagulare.

Parametrii procesului de coagulare sunt:

•potenţialul critic de coagulare care reprezintă valoarea potenţialului electrocinetic la care
particulele se ciocnesc între ele formând agregate;
•punctul de clarificare, care se realizează atunci când opalescenţa devine maximă şi începe
sedimentarea coagulatului. Se poate exprima în funcţie de modul de realizare a coagulării;
•pragul de coagulare reprezintă începutul coagulării, care se exprimă în funcţie de modul de
realizare a fenomenului.

Modurile de realizare a coagulării sunt:

1. Coagularea cu electroliţi este tipul de coagulare care se realizează la adaosul unor
electroliţi. Dispersiile liofobe se pretează cel mai bine la acest tip de coagulare. Agregarea se
poate realiza prin reacţia ionului coagulant cu particula coloidală.
Efectul acestei coagulări constă în descărcarea particulei coloidale realizată de ionul
coagulant, favorizându-se apropierea dintre particule şi realizarea agregării.
Pentru explicarea coagulării cu electroliţi se aplică două reguli:
-regula valenţei;
-regula activităţii. 10
 2. Coagularea fizică se produce sub acţiunea unor factori fizici:
•temperatura (pragul de coagulare se exprimă prin temperatura la care începe coagulare);
•agitarea mecanică;
•razele X;
•radiaţiile β;
•radiaţiile infraroşii.
Coagularea sistemelor liofile poartă denumirea, de obicei, de coacervare. Faţă de
sistemele liofobe, coacervarea prezintă diferenţa că realizează o desolvatare a sistemului iniţial,
ceea ce are ca urmare o concentrare în picături şi o structurare a macromoleculelor.

Gelatinizarea
Gelatinizarea este un proces de agregare a particulelor coloidale dintr-un sol, asemănător
coagulării, cu diferenţa că produsul obţinut prezintă o particularitate specială în sensul
coexistenţei fazei solide cu o fază lichidă. Dacă la coagulare agregarea ducea la formarea unui
produs format din mai multe particule între care se manifestă forţe de interacţiune, la
gelatinizare produsul format, gelul, conţine cele două stări de agregare diferite, având o
structură capilară tridimensională cu o suprafaţă de separaţie activă deosebit de mare.
Gelatinizarea (gelifierea, gelificarea) constă în trecerea unui sol în gel.
Gelatinizarea poate să se producă spontan sau provocat.
Gelatinizarea spontană necesită o serie de condiţii prealabile, în care factorul timp are un
rol însemnat. Factorii care influenţează gelatinizarea, în sensul că pot să o producă sau să o
frâneze sunt:
•factorii fizici;
•reacţiile chimice (de hidroliză, de polimerizare – în cazul gelurilor unor compuşi
macromoleculari). 11
 Procesul de gelifiere nu are un mecanism general valabil, fiecare tip de gel formându-se
din diverse cauze şi sub diverse influenţe. Gelurile se formează ca urmare a refacerii unor noi
legături în agregat şi a intensificării interacţiilor atât dintre moleculele fazei dispersate cât şi
dintre acestea şi particulele solventului.
Condiţia esenţială în formarea unui gel este asigurarea unei fluidităţi reduse (vâscozităţi
mari) a solului, ceea ce se poate realiza prin micşorarea stabilităţii acestuia.

Primul mod de a micşora stabilitatea constă în asigurarea unei coagulări a dispersiei

coloidale în trei etape:
1.coagularea ortocinetică;
2.gelifierea parţială;
3.desăvârşirea gelifierii.

Al doilea mod de micşorare a stabilităţii se poate realiza prin asocierea macromoleculelor

în cazul dispersiilor coloidale macromoleculare.
•Asocierea macromoleculelor, care se vor lega între ele prin forţe fizice;
•Interacţiile de tip dipol-dipol, care să ducă la formarea scheletului gelului.

Al treilea mod constă într-o simplă coagulare ortocinetică, în urma căreia va avea loc
formarea unor noi legături între particulele fazei dispersate a solului iniţial.

Gelurile formate pot să fie geluri umede – liogeluri (peretele scheletului este liofil), şi geluri
uscate – xerogeluri (peretele scheletului este liofob).

12