TEMA 3.

Acțiunile aviației
și apărării antiaeriene.
Lecția 1. Acțiunile aviației și apărării antiaeriene.
 Obiectivele lecției

 să cunoască componența tipică a forțelor aeriene și

antiaeriene;
 să cunoască tendințele de desfășurare a acțiunilor

aviației militare;
 să cunoască tendințele de desfășurare a acțiunilor

forțelor apărării antiaeriene.

 SUBIECTE DE STUDIU

 Componența forțelor aeriene și

antiaeriene.
 Acțiunile aviației militare.
 Acțiunile forțelor apărării antiaeriene.
Componența forțelor aeriene și antiaeriene.

Aviația militară este folosirea aeronavelor militare și a

altor mașini zburătoare în scopul conducerii sau al
activării războiului aerian, inclusiv capacitatea națională
de transport aerian (marfă aeriană) să asigure furnizarea
logistică forțelor staționate într-un teatru al acțiunilor
militare sau de-a lungul unui front. Forța aeriană include
mijloacele naționale de desfășurare a unui astfel de
război, inclusiv intersecția transportului și a
ambarcațiunilor de război. Avioanele militare
includ bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de
transport militar, avioane de antrenament și avioane de
recunoaștere.
 Structura Forțelor aeriene:
Aviația de bombardament:
 Bombardiere strategice;
 Bonbardiere tactice;

 Avioane de atac la sol;

 Avioane de vânătoare-bombardament.

 B-52 Stratofortress, Tu-160, Tu-95,

 B-1 Lancer, B-2 Spirit.
 Bombardiere tactice
Su-24, Su-34, F-117 Nighthawk.
F-111
 Avioane de atac la sol
Su-25, F/A-18 Hornet, A-10
  Avioane de vânătoare-bombardament (multirol)
F-16 Faighting Falcon, Su-34, Mirage-2000,
PanaviaTornado, Chengdu J-10
  Aviația de cercetare și alarmare îndepărtată
Boeing E-3 AWACS, Boeing E-767, Beriev A-50,
KJ-2000
  Aviația de transport
C-5 Galaxy, C-130, Boeing C-17 Globemaster,
Airbus A330, Il-76, An-70.
 Aviația maritimă
 Acțiunile aviației militare.

Războiul aerian este unul dintre cele mai eficiente

moduri de a distruge inamicii cu risc minim. Este
adevăratul factor crucial într-un război sau într-o
bătălie. Prin dominarea aerului avem posibilitatea de a
accesa ușor și rapid la diferite zone și, în același timp,
putem ataca toate aspectele infrastructurilor inamicului
sau ale resurselor militare proprii, fie ele navale,
terestre sau aeriene. Forța aeriană răspunde la atac cu o
gamă largă de contramăsuri electronice: procedeele
pleava , flare, ademenește, bruiajul radar.
 Pleava - este o tehnică de contramăsurare
electronică pasivă ( Electronic Attack - EA ) pentru a
confunda radarul. Acesta constă în dispersia unui nor
de material care reflectă radarul (aluminiu sau fibră de
sticlă), care generează ecouri care interferează cu
funcționarea radarului. Se mai numește Window ,
sau Düppel. Nu trebuie confundate cu flăcările care
interferează și înșeală senzorii optici ai infraroșilor(IR)
și rachetele ghidate nemagnetice.
 Flare (torță) - este o contramăsură specială de apărare
folosită de avioanele militare, dar și de vehiculele
navale și terestre, pentru a înșela senzorii de rachete
ghidate în infraroșu optic (IR). Când se observă o
rachetă care se apropie, secvența de lansare este
declanșată pentru o salvare de flare, care trebuie să facă
față sarcinii de a devia racheta care a fost deja blocată
pe țintă. Aceasta implică lansarea de rachete
individuale sau cel mult în perechi, la o rată de una la
fiecare 5-7 secunde.
 Bruiajul radar – este una dintre tehnicile active de
război electronic. Acesta constă în emisia intenționată
de semnale radio care interferează cu
funcționarea radarelor prin saturarea receptorului
cu zgomot sau furnizarea de informații false
operatorilor.
 Există trei tipuri de control al aerului: paritate
aeriană , superioritate aeriană și supremație a aerului.
 Paritate Air este cea mai mică formă de control al

aerului. Implică o verificare care afectează doar spațiul

aerian de deasupra pozițiilor ocupate de trupele
prietenoase.
 Aer superioritate este al doilea pas de control al

aerului, aceasta înseamnă a avea o situație mai

favorabilă decât cea adversă.
 Aer supremația este cea mai bună stare, ceea ce

presupune dominația totală a cerului.

 Luptele aeriene în epoca modernă au ca scop respingerea
aviației inamice asupra trupelor și spateleu teatrelor de
acțiuni militare; apărarea propriei aviației prin nimicirea
avioanelor inamice în aer. Aceste sarcini sunt puse în
seama aviației de vânătoare. Până în anii 80, lupta aeriană
avea caracter unei ciocniri mobile de proximitate, la
distanțe mici. Atac frontal era exclus din motive tehnice.
Cu apariția rachetelor cu distanță medie și lungă de
lansare (AIM-7 Sparrow). La momentul actual exitsă
rachete aer-aer cu ghidarea activă (AIM-120) care la faza
finală a zborului nu depinde de aeronavă. După lansare,
pilotul poate efectua o altă manevră, reieșind din situația
tactică. Avionica modernă permită dedectarea mai multor
ținte simultan, ceea ce petmite pilotului să planifice lupta
aeriană și consecutivitatea lansării rachetelor.
 Luptele aeriene se duc la distanțe medii și mari, la
înălțimi mari și viteză supersonică, pe când în lupte la
distanțe mici viteza supersonică nu are importanță și
poate dăuna ciocnirei cu inamicul.Din această cauză
formațiile de avioane în luptă modernă au un caracter
dispersat, chiar individual și nu în componența grupului
sau escadrilei.
 Luptele aeriene pot fi în grup și individuale.
 Luptele în grup sun desfășurate conform planului și

sunt divizate pe subgrupe: de atac, demonstrativă,

acoperire, rezervă.
 Lupta individuală depinde de capacitățile de manevră a

aeronavei.
Acțiunile forțelor apărării antiaeriene.
Forțele apărării antiaeriene a trupelor terestre sunt
destinate pentru acoperirea spațiului aerian aflate în
marș, luptă, staționate, cât și principalelor obiecte de
infrastructură și logistică în spatele trupelor de la
atacuri aeriene la diferite înălțimi și viteze:
 până la 200 de m.;
 mici (200-1000 de m.);
 medii (1-4 km.);
 mari (4-12 rm.);
 stratosferă (peste 12 rm.)
 Sarcinile trupelor de apărare antiaeriană sunt:
 detectarea și informarea unităților despre pericolul

aerian;
 interzicerea cercetării aeriene și nimicirea aparatelor de

zbor inamice;
 lupta cu desantele inamice aflate în zbor;
 lupta cu inamicul, în caz de necesitate, în spațiu

terestru sau maritim.

 Unitățile trupelor antiaeriene pot fi:
 unități de rachete antiaeriene;
 unitățu de artilerie antiaeriană;
 unități de radiolocație.
 Complexurile de rachete antiaeriene sunt divizate în:
 luptă apropiată (până la 10 km.) Mistral, Stinger,

Strela;
 distanțe mici (10-30 km.) Roland, Crotal;
 distanțe medii (30-100 km.) HAWK, SA-6;
 distanțe mari (peste 100 km.) S-300/500.
Artileria antiaeriană este destinată pentru nimicirea
aparatelor de zbor la înălțimi mici, foarte mici, medii și
în caz de necesitate să ducă foc asupra țintelor terestre
și au în dotare mitraliere (calibrul până la 20 mm.),
tunuri antiaeriene de calibru mic (20-60 mm. S-60 de
57 mm.), tunuri antiaeriene de calibru mediu (60-100
mm.).
 Unități de radiolocație sunt destinate pentru cercetarea
inamicului, informarea unităților sale de apărare
antiaeriană despre situația operativă și tactică,
anunțarea la timp despre pericolul aerian.
 În Iraq, pe timpul Furtunii din Deșert, apărarea antiaeriană a
Iraqului era organizată după modelul sovietic. Regimentele
erau concentrate în special în jurul marilor orașe: Bagdad,
Kirkuk, Mosul, Karbala etc., cea mai mare aglomerare de
sisteme fiind în jurul capitalei, cam de opt ori mai multe
decât în orice oraș din estul Europei, pe timpul Războiului
Rece, și de șase ori mai multe decât în Hanoi, în Războiul
din Vietnam. Punctul central era considerat sistemul de
comandă-control KARI, devenit operațional în anul 1987 și
care, inițial, fusese destinat să contracareze amenințările
venite din vest (Israel) și din est (Iran). KARI a funcționat
pe trei niveluri: național/strategic, operat de forțele aeriene
irakiene, operativ, sub controlul Gărzii Republicane, și
tactic, asigurat de către trupele de
uscat (Iraqi Army).
Apărarea antiaeriană a teritoriului Irakului se
caracteriza prin acoperirea circulară a obiectivelor
considerate de importanță strategică, fiind stratificată
pe înălțimi, întrebuințând sistemele de rachete
antiaeriene de tipul SA-2 și SA-3, completate cu
sistemele SA-6 și SA-8. Protecția antiaeriană a trupelor
de uscat era asigurată de sisteme de rachete
antiaeriene portabile (MANPADS), de tipul SA-9
GASKIN/9K31 Strela 1, SA-13 GOPHER/ZRKBD
Strela 10, SA-5 GRAIL, HN-5A și SA-14 GREMLIN,
precum și de mitraliere și de tunuri antiaeriene, de
diferite calibre (în special pentru apărarea antiaeriană
nemijlocită).
 La finalul operației „Furtună în deșert”, pierderile coaliției, în
tehnică de aviație, au constat în 86 de platforme aeriene, 34
distruse în totalitate și 48 avariate. În procente, 71% dintre
acestea au fost atribuite rachetelor antiaeriene, ghidate în
infraroșu, și artileriei antiaeriene, 16% rachetelor antiaeriene,
ghidate prin radar, și numai 13% aviației irakiane sau altor cauze.
Într-un raport ieșiri avion/pierderi suferite, valoarea a fost de
aproximativ 0,05%, cu mult sub estimările inițiale ale
CENTCOM, apreciate inițial la 3%, în prima zi, și 0,5%, în
celelalte 3. Dincolo de dimensiunea politică, forțele militare ale
coaliției au înregistrat un real succes. Aviația și-a demonstrat din
plin potențialul, jucând rolul major în operația ”Desert Storm”,
confirmând totodată, în ciuda pierderilor suferite, viziunea
primilor teoreticieni ai acestei categorii de forțe, care afirmau că
un război se poate câștiga exclusiv cu puterea aeriană. Reacția
IADS irakian a fost sub așteptări, demonstrând o rigiditate
excesivă și o capacitate de adaptare aproape inexistentă.
În Serbia pierderile părţii sârbe s-au ridicat la cca. 75 % din
sistemele GBAD fixe (în special în cazul SA-2 și SA-3) şi cca. 12
% din sistemele de rachete antiaeriene mobile (SA-6 și SA10)10.
Nu se cunosc pierderile provocate armatei sârbe, la capitolul
sisteme de artilerie antiaeriană. În conformitate cu un raport
neoficializat al US Air Force, obţinut de către reporterii revistei
americane Newsweek, numărul confirmat al ţintelor militare sârbe,
distruse de către aviaţia NATO, a reprezentat doar o mică parte din
rezultatele declarate în mod oficial de către reprezentanţii Alianţei:
14 tancuri în loc de 120, 18 transportoare blindate, în loc de 220,
20 de piese de artilerie, în loc de 450. În loc de 744 de obiective
confirmate a fi distruse de către piloţii NATO, investigatorii US
Air Force, care după încheierea conflictului au petrecut mai multe
săptămâni cercetând provincia Kosovo, din aer (elicopter) sau prin
inspecţii la faţa locului în teren, au găsit dovezi concrete doar în
cazul a 58 de obiective distruse.