TEMA 4.

Acțiunile forțelor insurgente și

contrainsurgente, teroriste și
contrateroriste.

Lecția 1. Acțiunile forțelor

insurgente/contrainsurgente, teroriste/contrateroriste.
 Obiectivele lecției

 să cunoască tendințele de desfășurare a acțiunilor

forțelor insurgente/de gherilă și forțelor
contrainsurgente;
 să cunoască tendințele de desfășurare a acțiunilor

grupărilor teroriste și contrateroriste.

 SUBIECTE DE STUDIU

1. Acțiunile forțelor insurgente/de gherilă.

2. Acțiunile forțelor contrainsurgente.
3. Acțiunile grupărilor teroriste și forțelor
contrateroriste.
Acțiunile forțelor insurgente/de gherilă.

Insurgența este o mișcare organizată, care urmărește

răsturnarea unui guvern legal constituit, prin utilizarea
acțiunilor subversioniste și a conflictului armat.
Principala țintă a insurgenței este puterea politică.
 Tacticile insurgente, care aplică, de obicei, războiul de
gherilă, sunt în general bazate pe celule mici care
desfășoară acțiuni bazate pe tehnicile de infanterie,
folosesc intens informațiile culese, planifică detaliat
acțiunile, folosesc tehnici simple de manevră,
surprindere, infiltrare și de subminare a moralului
inamicului. Bazele de dispunere a forțelor de gherilă
sunt bine securizate și beneficiază de o rețea de
avertizare timpurie bine pusă la punct, formată din
luptători și din civili simpatizanți ai acestora.
Cel dintâi care a definit insurgența modernă ca o luptă
în primul rând politică și care a utilizat-o cu succes atât
împotriva trupelor japoneze de ocupație, cât și după cel
de-al Doilea Război Mondial, în lupta împotriva
guvernului naționalist condus de Chiang Kai-Shek,
până în 1949, când a fost proclamată Republica
Populară Chineză a fost liderul comunist chinez Mao
Zedong .
 Atunci când apare un conflict, se urmărește două obiective
principale, distrugerea forțelor inamicului și cucerirea teritoriului.
În momentul în care acestea capătă o valoare tactică redusă, chiar
secundară, iar miza principală devine competiția de guvernare
pentru mobilizarea sprijinului populației, avem de-a face cu două
conflicte militare atipice: insurgența și contra insurgența. Drept
micșorată, ca delimitare conceptuală, insurgența poate fi definită
ca o mișcare organizată, care urmărește răsturnarea unui guvern
legal constituit, prin utilizarea acțiunilor subversioniste și
violente, al cărei scop principal îl constituie obținerea controlului
puterii politice. Ca proces, insurgența folosește subversiunea,
diferite tipuri de sabotaje (politice, economice, psihologice),
precum și conflictul armat, pentru a atinge scopuri politice.
Astfel, putem spune că este o luptă politico-militară de durată, iar
definirea ei ca o luptă, în primul rând, politică s-a realizat încă din
cel de-al Doilea Război Mondial.
 Caracteristicile insurgenței:
- strategie, o ideologie,
- organizație,
- structură de sprijin,
- capacitatea de a gestiona informații
- mediu de susținere.
Contrainsurgența, este ansamblul tuturor acțiunile întreprinse de
guvern pentru a înfrânge insurgența.
Complexitatea managementului campaniei de contrainsurgență
apare mai ales după identificarea şi eliminarea liderilor
insurgenţi cheie, și reiese din depășirea spectrului curăţă -
menţine-construieşte: coordonarea structurilor de guvernare de la
nivel local, provincial sau naţional, consolidarea infrastructurii
de aplicare a legii, și îmbunătăţirea furnizării celorlalte servicii
de bază (educaţie, accesul la alimente şi la servicii medicale).
Războiul de gherilă, ca parte integrantă a tacticilor
insurgente, este, în general, bazat pe forțe mici, care
folosesc acțiuni axate pe tehnici de luptă, pe informații
culese, pe acțiuni planificate detaliat, pe tehnici simple
de manevră, de surprindere, de infiltrare și de
subminare a moralului inamicului. Din punct de vedere
logistic, forțele de gherilă dispun de o bună securizare
și de o rețea de avertizare timpurie.
 Din punct de vedere asimetric, al acțiunii participanților,
insurgența poate fi privită ca un tip de război, în care o
forţă superioară se confruntă cu un oponent dificil de
identificat, de lovit şi inabordabil în ceea ce privește
stabilirea și menținerea dialogului. Tacticile insurgente,
care aplică, de obicei, războiul de gherilă, sunt în general
bazate pe celule mici care desfășoară acțiuni bazate pe
tehnicile de infanterie, folosesc intens informațiile
culese, planifică detaliat acțiunile, folosesc tehnici
simple de manevră, surprindere, infiltrare și de
subminare a moralului inamicului. Bazele de dispunere a
forțelor de guerilă sunt bine securizate și beneficiază de
o rețea de avertizare timpurie bine pusă la punct, formată
din luptători și din civili simpatizanți ai acestora.
 Tactica războiului de gherilă include:
 distrugerea infrastructurii;
 război informațional;
 nimicirea forței vii a inamicului;
 teroarea.
Acțiunile forțelor contrainsurgente.

 Acțiunile militare, paramilitare, politice, economice,

psihologice sau civice adoptate de guvern pentru a
înfrânge insurgența se numesc contrainsurgență.
 Contrainsurgența nu este nici pe departe o tehnologie

infailibilă sau o știință exactă. Este mai degrabă un

teren al creativității și imaginației. Obiectivul ei
psihologic este de a-i convinge pe insurgenți că au mai
mult de câștigat din negocieri decât din rezistența
militară, că insurgența nu își poate atinge obiectivele
strategice.
Fundamentele tehnologiei contrainsurgenței au fost enunțate
de un ofițer al armatei franceze, căpitanul David Galula care
în 1945 a fost trimis la Beijing ca adjunct al atașatului militar
pe lângă Ambasada Franței. Timp de trei ani, a învățat tehnica
conflictului de gherilă, fiind martorul insurecției populare
conduse de Mao Zedong. Din toate acestea, Galula a înțeles
că, în codițiile unei unsurgențe, cele două elemente principale
ale războiului convențional, distrugerea forțelor inamicului și
cucerirea teritoriului, căpătau dintr-o dată o valoare tactică
redusă, chiar secundară.
 Absolvent al West Point-ului francez, Academia de la Saint-Cyr,
promoţia anului 1939, David Galula părea să urmeze cariera tipică
a unui ofiţer de infanterie. A participat la campaniile de eliberare
din Africa de Nord şi Franţa şi apoi la ocuparea Germaniei. În
1945, este trimis la Beijing ca adjunct al ataşatului militar pe lângă
Ambasada Franţei. În următorii trei ani, învaţă de la sursă tehnica
conflictului de gherilă, fiind martorul insurecţiei populare conduse
de Mao Zedong. Urmează detaşarea la Hong Kong, unde, din
postura de ataşat militar, studiază atent operaţiunile de
contrainsurgenţă ale britanicilor din Malayesia şi cele desfăşurate
de armata americană în Filipine. În tot acest timp, Galula a înţeles
că cele două coordonate principale ale războiului convenţional
(distrugerea forţelor inamicului şi cucerirea teritoriului) căpătau
dintr-o dată o valoare tactică redusă, chiar secundară. Dimpotrivă,
populaţia devenea acum miza cea mare. Pentru Galula, natura
insurgenţei, cât şi a contrainsurgenţei se reducea la o competiţie de
guvernare pentru mobilizarea sprijinului populaţiei.
  Sistemul lui Galula:
Primul pas consta în îndepărtarea acestui monopol al terorii. În aceste condiţii,
ofiţerul francez a decis să modifice datele primare ale ecuaţiei sociale, instituind
o nouă balanţă de putere la nivel local. Cu alte cuvinte, îşi propunea să creeze un
context social care ar fi permis în acelaşi timp ascensiunea minorităţii favorabile
şi, prin intermediul său, cooptarea majorităţii neutre. A limitat decisiv libertatea
de mişcare a insurgenţilor, preluând controlul asupra populaţiei şi cartografiind
cu exactitate identitatea fiecărui suflet al comunităţii. Oricine dorea să intre sau
să iasă din comunitate avea nevoie de un permis de liberă circulaţie. Ştiind că se
află într-o cursă contra cronometru pentru a obţine loialitatea populaţiei, Galula
a decis îmbunătăţirea serviciilor furnizate către comunitate: a înfiinţat un spital,
apoi o şcoală, încercând să determine o schimbare de atitudine la nivelul
beneficiarilor direcţi. Intuind că nimeni nu va deconspira identitatea
insurgenţilor până când nu se va simţi în siguranţă, David Galula a reuşit să
creeze şi să impună percepţia că el este cel care controlează situaţia. Era
conştient de faptul că trebuia să demonstreze că are voinţa, resursele şi puterea
de a câştiga. În cele din urmă, atitudinea populaţiei avea să fie dictată de
răspunsurile la câteva întrebari simple: care parte câştigă? care parte este mai
ameninţătoare şi cine protejează mai eficient? Treptat, au apărut şi primele fisuri
în monopolul tăcerii, anunţând colapsul iminent al insurgenţei locale.
 Totodată, Galula a investit masiv în dezvoltarea unui capital de relaţii
apropiate cu elitele locale de la firul ierbii, căutând acei lideri informali
care, de cele mai multe ori, nu îşi asumă prim planul scenei, dar care
acţionează în culise, exercitând o influenţă decisivă în orientarea
comunităţii. Este şi ceea ce s-a întâmplat, până la un punct, în cazul
Irakului. Colonelul Peter Mansoor, unul dintre arhitecţii celebrei „the
surge“, îşi aminteşte că cel care şi-a oferit sprijinul în pacificarea unui
cartier violent din Bagdad a fost un medic autohton, specializat în
chirurgie cardiacă şi care a decis să iasă în faţă mobilizând comunitatea
locală. Rememorând propria sa experienţă din Al Anbar, John Nagl
povesteşte că ajungi să „câştigi acest tip de conflicte bând foarte mult
ceai, o mulţime de ceşti de ceai. În cele din urmă, pentru a dobândi
susţinerea populaţiei, trebuie să le câştigi încrederea, iar acest lucru
este imposibil fără a ajunge să dezvolţi relaţii personalizate. Trebuie să
fii mai mult decât o simplă uniformă şi este important să îţi scoţi
chipiul, ochelarii şi echipamentul protector, demonstrând că ai
încredere în oamenii al căror sprijin vrei să îl obţii“.
Acțiunile grupărilor teroriste și forțelor
contrateroriste.
Terorismul nu are o definiție unanim acceptată. Dificultatea definirii
provine atât din complexitatea sa cât și dintr-o largă divergență de
poziții ale persoanelor, organizațiilor sau statelor implicate în lupta
antiteroristă. Terorismul este o tactică de luptă neconvențională
folosită pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe acte
de violență spectaculară acționate asupra unor populații neimplicate
în mod direct în conflict dar cu potențial de presiune asupra
conducerii, câteodată conducerea face acte de terorism asupra
populației (stat, organizații, categorii sociale sau, împotriva unui
grup de persoane civile) în sensul scontat de teroriști - producerea
unui efect psihologic generalizat de panică și intimidare, augmentat
de folosirea manipulativă a mediei, cu scopul atingerii unui obiectiv
greu de realizat prin mijloace democratice sau convenționale.
Terorismul, ca reacţie a celui slab împotriva celui
puternic, este, în principiu, o răzvrătire la terorism (sau
la ceea ce cel care se răzvrăteşte consideră terorism),
este adică terorism contra terorism. Aceasta-i esenţa,
numai mijloacele sunt diferite. Cel puternic face ce
vrea, cel slab face ce poate. Acţiunile teroriste din
partea celui slab împotriva celui puternic nu au reguli,
nici zone preferenţiale, nici frontiere.
 Terorismul vizează:
‰- asasinarea unor personalităţi;
‰- distrugerea unor obiective culturale, economice şi
militare;
‰- producerea unor catastrofe cu morţi şi răniţi;
- spargerea codurilor sistemelor de comandă şi control,
virusarea şi perturbarea reţelei Internet, distrugerea
sistemelor de comunicaţii, instalaţiilor portuare şi
aeroportuare, a nodurilor de cale ferată, lucrărilor de
artă etc.
 Actul terorist distruge, înspăimântă, creează situaţii-
limită, apelează la faptul împlinit, seamănă adică
teroare. Iar teroarea politică are foarte multe faţete.
Majoritatea organizaţiilor teroriste din lume, inclusiv
fundamentalismul islamic, practică, de fapt, un
terorism politic. Însă nu numai aceste organizaţii sunt
vinovate de virulenţa terorismului politic, disimularea,
dar omniprezenţa, omnipotenţa, impactul grav şi
consecinţele complexe ale acestui tip de terorism
asupra societăţilor, statelor şi oamenilor. Terorismul de
stat este, în toată dimensiunea lui, un terorism politic.
 Formele terorismului:
Terorismului politic este:
- Terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de
majoritatea statelor cu regimuri totalitare;
ƒ - Terorismul exercitat de organizaţiile politice
extremiste (majoritatea organizaţiilor teroriste din
Europa şi din America latină, spre exemplu, au la bază
ideologii politice de natură comunistă, unele neo-
nazistă sau din sfera a ceea ce am putea numi
exclusivismul sau fundamentalismul politic);
ƒ - Terorismul practicat de persoane influente, grupuri
de interese etc.;
ƒ - Terorismul Puterii.
 Terorismul informaţional, terorismul mediatic,
ciberterorismul.
 Terorismul economic.
 Terorismul cultural.
 Terorismul financiar. Terorismul tehnologic.
 Terorismul identitar.
 Terorismul patologic (ca anormalitate).
 Terorismul răzbunător.
 Terorismul religios.
 Terorismul infracţional (din spectrul crimei

organizate).
 Terorismul etnic.
 Funcțiile terorismului:

‰- funcţia de ameninţare;

‰- funcţia de descurajare;

‰- funcţia de pedepsire (funcţia punitivă);

‰- funcţia de răzbunare;

- funcţia de atragere a atenţiei.

Din punct de vedere al resurselor de finanţare - unele
cunoscute sau bănuite, altele necunoscute, organizaţiile
teroriste se împart în:
a. Organizaţii finanţate de unele state, inclusiv mari
puteri;
b. Organizaţii finanţate de anumite cercuri de interese,
fundaţii, corporaţii na- ţionale sau transnaţionale;
c. Organizaţii care se autofinanţează din traficul de
droguri, criminalitate, spargeri de bănci, jafuri şi alte
activităţi de acest gen.
Războiul terorismului este un război care se caracterizează
prin:
‰- lipsa unui teatru anume, mai exact, extinderea teatrului
de confruntare la nivelul întregii planete şi chiar în
cosmos;
‰-ciberspaţialitatea;
- marea diversitate a acţiunilor;
- folosirea omului ca armă, ca mijloc de luptă;
- lipsa de coordonare strategică unitară;
- intempestivitatea;
- surprinderea;
- menţinerea iniţiativei strategice prin acţiuni
surprinzătoare, desfăşurate cu repeziciune, oriunde şi
oricând.
 Acest război este deteritorializat. Acest război este
asimetric.
Combaterea terorismului nu este o problemă militară,
ci, în primul rând, una politică. Decizia pentru
organizarea unei cruciade antiteroriste trebuie luată – şi
a fost luată – de conducerea politică a Statelor Unite ale
Americii, a Uniunii Europene, a Alianţei Nord-
Atlantice, precum şi de organismele internaţionale
destinate să asigure protecţia naţiunilor, să prevină
războiul şi să organizeze şi gestioneze bunele relaţii
dintre ele.
În situaţia în care forţele speciale vor primi şi astfel de
misiuni, este limpede că ele trebuie să fie integrate, ca
module, într-un sistem de supraveghere şi de reacţie
mult mai larg, iar modul de acţiune va fi probabil cel
adecvat. Dacă forţa principală a terorismului constă în
surprindere şi în folosirea ca armă a elementului uman,
atunci contracararea unor astfel de acţiuni trebuie să se
facă tot prin folosirea elementului uman în surprinderea
şi anihilarea structurilor teroriste. Oricum, ele trebuie
urmărite peste tot, aşa cum au procedat israelienii după
atentatul asupra lotului lor sportiv de la Olimpiada din
1972. Au căutat peste tot grupul palestinian care a
desfăşurat acest atentat şi l-au anihilat până la unul.