MIJLOACE SI TEHNICI DE INFLUENTARE PSIHOLOGICA.

ZVONUL SI DEZINFORMAREA CA MIJLOC DE REALIZARE A INFLUENTARII

PSIHOSOCIOLOGICE ÎN MEDIUL MILITAR.

Aspecte teoretice în definirea actiunilor psihologice

Desfasurarea actiunilor psihologice bazându-se pe tehnici de influentare si

manipulare psihologica a adversarului, necesitatea fundamentarii
corespunzatoare a specificului acesteia în cadrul general al razboiului, a
determinat preocupari pe linia explicarii si localizarii continutului rolului,
functiilor, într-un cadru teoretic adecvat.

Prima lucrare în acest domeniu o putem considera a fi „Arta razboiului", opera a

teoreticianului militar chinez Sun-Tzu, scrisa în sec. V î.e.n. Între cei cinci
factori fundamentali care, apreciati corect pot aduce victoria pe primul loc este
situat Calea - influenta morala, alaturi de Cer - starea vremii; Pamânt - terenul;
Capul - comandamentul si cel de-al cincilea Norma - doctrina. Mai mult decât
atât, Sun-tzi, pe baza unei bogate experiente de lupta, ajunge la concluzia potrivit
careia "Întreaga arta a razboiului se bazeaza pe înselatorie"[Sun-Tzu, Arta
razboiului, Ed. Militara, Bucuresti, 1976, p.33.]

Se impune în continuare prezentarea unor lucrari, autori, învataminte si elemente

fundamentale în conceptia unor comandanti militari, ce au dezvoltat teoria în
acest domeniu:
- Filip al II-lea, rege al Macedoniei (359-336 î.e.n.) a transmis fiului sau trei
principii de baza pe care acesta sa le aplice în relatiile militare dintre state.
Primul se refera îndeosebi la activitatea din timp de pace si vizeaza întretinerea
relatiilor de prietenie cu cetateni ai adversarului, astfel ca la nevoie, banul
strainului va veni sa sustina cauza proprie. Al doilea se refera la actiunile
indirecte desfasurate de agenti secreti prin zvonuri si intrigi care sa alimenteze
„razboiul nervilor". Cel de-al treilea principiu are în vedere coplesirea „opiniei
publice" cu numeroase noutati - false sau adevarate - cu un scop bine stabilit:
zdruncinare, dezintegrare, dizolvare, prin formele si metodele specifice secolului
al IV-lea î.e.n.[Maurice Megret, La guerre psichologique, Press Universitaires,
Press Universitaires de Frances, Paris, 1960, p.9.];
- Istoricul grec Xenofon (430-355 i.e.n.) descrie calitatile necesare unui bun
comandant de osti, sub forma unei convorbiri dintre tata si fiu în scopul obtinerii
victoriei, un comandant trebuie sa adopte un anumit comportament din care
retinem acele sfaturi ce vizeaza domeniul psihologic: sa stie sa recurga la
viclesuguri, sa fie prefacut, sa fie siret, sa caute sa pacaleasca si sa fie în masura
sa nascoceasca si alte viclesuguri împotriva inamicului [Xenofon, Viata lui
Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1967,
p.96.];
- Sextus Iulius Frontius, detinator al unor functii importante în organizarea
statala romana (sec.I e.n.), în opera sa Stratagemata, scrisa între anii 81-96 e.n.,
structurata pe patru parti, face referiri, în trei parti, la stratageme folosite în
scopul înselarii si surprinderii inamicului. Sunt prezentate sub forma unor pilde
despre patriotism, curaj, abilitate, inteligenta, disciplina si sunt grupate în functie
de situatiile ce se pot ivi înainte sau pe timpul ducerii luptei. Devin astfel
semnificative urmatoarele: cum sa facem sa nu simtim lipsurile sau sa le
înlaturam? Cum sa îndrumam oastea la lupta? Cum sa spulberam teama pe care o
au ostenii în fata unor semne favorabile? [Sextus Iulius Frontius, Stratagemata,
Apud Actiuni psihologice în confruntarile militare contemporane, Ed. stiintifica,
Bucuresti, 1980, p.16-19.];
- Expresie a experientei militare românesti, lucrarea voievodului român Neagoe
Basarab, elaborata la începutul sec. XVI-lea sub titlul: „Învataturile lui Neagoe
Basarab catre fiul sau Theodosie", abordeaza reguli de conduita politica si
militara necesar a fi respectata atât pe plan intern, cât si în relatiile externe cu
prietenii sau eventualii vrajmasi ai tarii. Dintre aceste reguli retinem: asigurarea
linistii sufletesti a ostasilor prin adapostirea în locuri ascunse si sigure a femeilor,
batrânilor si copiilor: primirea regulata de catre militari a drepturilor de hrana si
de leafa care li se cuvin;
- Organizarea corespunzatoare a sigurantei strajilor pentru a nu fi învinse si prin
aceasta sa se creeze spaima, ce poate determina pierderea oastei celei mari"
[Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Ed. Minerva,
Bucuresti, 1970, p.388.];
- -Machiavelli (1458-1525) introduce o serie de principii menite sa calauzeasca
practica în acest domeniu, în opera sa „Principele”, ce poate fi considerata de
catre unii autori drept un veritabil manual de razboi psihologic [Nicollo
Machiavelli, Principele, Ed. stiintifica, Bucuresti, l980, p.16-19.];
- Capacitatea deosebita a tipariturilor, ca mijloc de vehiculare a informatiilor, de
influentare prin manipulare si persuasiune, este receptata si folosita în
consecinta, Frederic al II-lea (cel Mare, 1712-1786) a folosit presa în declansarea
unei largi campanii de diversiune. Napoleon însusi recunoaste posibilitatile de
influentare morala, afirmând ca patru ziare pot sa provoace unui inamic mai mult
rau decât o armata de sute de mii de oameni [D.A. Volkogonov,
Psihologhiceskaia voina, Moskva, Voennoe izdatelstvo Ministerstva Oboroni
S.S.S.R., 1983, p.41.].

Mijloace si tehnici de influentare psihologica

Înainte de abordarea acestei generoase teme, se impune enumerarea formelor si

metodelor folosite în cadrul tehnicilor de influentare psihologica. Acestea pot fi:
- Forme si metode de influentare folosite atât în timp de pace, cât si în razboi;
- Forme si metode de influentare psihologica în câmpul tactic;
- Forme si metode de influentare psihologica în timp de pace.
Formele si metodele folosite atât în timp de pace cât si în timp de razboi pun în
evidenta sfere si continuturi comune, dar cu dimensiuni si profunzimi diferite.

Confruntarea imaginilor, agresarea simbolurilor, miturilor, stereotipurilor si

metaforelor, a matricelor simbolice a unor grupuri dintr-o tara sau a imaginarului
social national devine metoda principala. Astazi asistam mai mult sau mai putin
protejati la actiunile coordonate ale unei oligarhii mediatice ce detine puterea
comunicativa si care, la rândul ei, se converteste în putere politica prin raza sa
enorma de influenta.
Analiza operatiilor de folosire a agresiunii simbolice dezvaluie, în general,
minutiozitatea pregatirii, modalitatile alese pentru punerea în circulatie a
arsenalului de declansare a procesului de destructurare si restructurare a
imaginilor dorite, în functie de entitatea socio-culturala, capacitatea de procesare
informationala, atributele specifice imaginarului social al natiunii respective.
Retinem ca obiective ale agresiunii informational-simbolice:
- dezorganizarea natiunii vizate si dezintegrarea socio si etno-organizarilor ce o
compun;
- discreditarea autoritatii de stat a personalitatilor si liderilor cu un status
deosebit;
- neutralizarea capacitatii de simbolizare a membrilor si grupurilor natiunii
respective,
- diminuarea puterii de reactie la interventia influentelor agresive.

Cointeresarea, coruperea, compromiterea, santajul si intimidarea s-au dovedit a fi

metode eficace de influentare psihologica în timp de pace si în situatie de razboi.
Desfasurate cu predilectie prin intermediul organelor de spionaj care actioneaza
sub cele mai diferite acoperiri, ponderea lor este în continua crestere, datorita
gradului sporit de permeabilitate fata de posibilitatile si masurile de protectie a
tintei. Aceasta se desfasoara în cadrul unor agentii, întreprinderi, institutii,
misiuni diplomatice, asociatii sau organizatii „culturale" etc., toate lasând
impresia ca obiectul lor este licit neavând nici o legatura cu vreo activitate
îndreptata împotriva securitatii statului.

Implicarea serviciilor secrete ale anumitor centre de putere în lovituri de stat

(Grecia, Chile, Kampuchia, Granada, Afganistan), conflicte militare (Vietnam,
Orientul Mijlociu, Malvine), finantarea clandestina a unor grupari politice în
Europa si Asia. Aceeasi strategie o întâlnim si în organizarea si declansarea
procesului de destructurare a estului european socialist, rascoale si atentate în
Africa, permanente crize de guvern în America Latina s.a., sunt exemple
concludente pentru importanta care se acorda acestor actiuni. De exemplu,
pentru încercarile de racolare a unor anumite categorii socio-profesionale, în care
cadrele militare ocupa un rol principal, se cauta medii prielnice, exploatându-se
anumite „slabiciuni”: bani, alcool, viata imorala, tendinta de vedetism sau
„dosarul personal" ca mijloc de intimidare si santaj.

Actiunile gruparilor de presiune si terorist-diversioniste, sabotajele, crimele

politice se particularizeaza ca o modalitate eficienta folosita în prezent. Retinem
atentia asupra „grupului de presiune", deoarece se apreciaza ca, desi activitatea
de presiune este universala („presiune face toata lumea"), fenomenul politic al
„presing-ului" a devenit foarte frecvent, ca fapt social si subiect de cercetare
sociologica, îndeosebi în tarile aflate în tranzitie de la totalitarism la economia de
piata si statul de drept. Grupul de presiune dispunând de o mare capacitate de
adaptare si infiltrare în mediile interesate, de exploatare în folos propriu a
oricarei situatii conjuncturale prin actiuni revendicative, poate apela si la actiuni
de influentare psihologica propriu-zisa: dezinformare si manipulare, înscenare,
incitare la violenta.

Roger Muchelli demonstreaza ca teoria si practica diversiunii este deja bine

instrumentata înca din deceniul VIII. Aceasta perioada a marcat etapa consacrarii
mijloacelor militare, ca instrumente substituente sau complementare ale fortei
armate.

Actiunile de influentare parapsihologica îmbogatesc formele de manifestare ale

razboiului nevazut putin cunoscute publicului larg, atât datorita caracterului lor
insolit cât si secretului care le învaluie, ele produc o anumita deruta si frica de a
le înfrunta. Daca luam în considerare precaritatea cunostintelor în acest domeniu
al marii mase a oamenilor, ca si tendinta fireasca a acestora spre fabulos si
necunoscut întelegem posibilitatile nelimitate în a apela la ele.

Într-un studiu din anul 1981 al armatei de uscat a S.U.A. dat publicitatii si
intitulat „Analiza misiunilor de sustinere a focului" (Fire Support Mission
Analysis), se afirma fara echivoc faptul ca energiile înca ipotetice, dar care fac
de multa vreme obiectul cercetarii parapsihologiei „pot fara îndoiala, sa aiba
importante aplicatii si consecinte în domeniul militar". O succinta trecere în
revista a acestora evidentiaza urmatoarele categorii de obiective:
- depistarea si descifrarea prin tehnicile parapsihologice a continutului
documentelor secrete;
- localizarea instalatiilor militare secrete si urmarirea miscarilor de trupe si nave;
- controlul de la distanta a proceselor psihic-volitive ale cadrelor din
comandamente militare ale esaloanelor superioare si a oamenilor politici din
structurile puterii nationale;
- anihilarea de la distanta a persoanelor indezirabile si neutralizarea specifica a
sistemelor de armament de toate categoriile, inclusiv sateliti si rachete spatiale;
- antrenamentul propriu al trupelor specializate în misiuni de comando sau
interventii speciale.
Prin folosirea acestor metode, vointa si inteligenta oamenilor pot fi paralizate,
capacitatea combativa a armatei poate fi lichidata, iar populatia poate fi adusa la
stare de totala pasivitate.

Încalcarea disimulata a regulilor logicii constituie metoda ce permite sa se

mascheze minciuna evidenta si calomnia prin prezentarea unor argumente. De
exemplu, inculcând logica, se vorbeste despre lupta pentru întarirea pacii, în
timp ce în practica are loc pregatirea de razboi. De asemenea, se utilizeaza pe
scara larga si un procedeu de denaturare logica, prin care, în locul unui ansamblu
de argumente, necesare fundamentarii unei anumite idei se aleg numai cele care
le convin, omitându-le pe celelalte. Din categoria încalcarii disimulate a regulilor
logicii fac parte si alte procedee, specifice acestei metode:
- metoda denaturarii;
- falsa generalizare, prin care fenomene izolate sunt prezentate ca fiind generale,
tipice.
Folosirea etichetarii, prin prezentarea unor informatii deformate, este largita prin
alte procedee specifice acesteia:
- repetarea frecventa a anumitor lucruri;
- referiri denigratoare la adresa autoritatii;
- „falsificarea hârtiilor" adica dezinformarea fatisa;
- adevarul emis pe jumatate;
- denaturarea faptelor etc.

Nu este omisa nici penetratia discreta, influentarea voalata a mintii si sufletului

omenesc, cele mai semnificative si eficiente devenind anecdotele si zvonurile.
Drogurile au devenit o metoda consacrata în arsenalul agresiunii psihologice,
începând cu razboiul din Coreea si Vietnam, dar si în timp de pace, ca o
adevarata arma strategica, vizând obiective importante pe termen lung. Se
materializeaza, de fapt ideea lui Mao Tze Dung, potrivit careia „Daca vrei sa faci
inoperante niste trupe, drogheaza-i pe indivizii care le compun". Astfel, fosta
URSS a utilizat pe scara larga halucinogenele (L.S.D., amfetamine etc.) în
razboiul din Afganistan, reusind sa captureze unitati întregi fara sa recurga la
arme, deci fara lupta. Efectele destabilizatoare, nocive si pericolul folosirii în
timp de pace a drogurilor constau în crearea dependentei psihice, cu urmatoarele
consecinte:
- o dorinta coercitiva de a obtine drogul, în alternanta cu sindromul de abstinenta
si pasivism fata de alte nevoi si activitati;
- iritabilitate, stare de neliniste sau tulburari de comportament;
- diminuarea pâna la anulare a responsabilitatii, a spiritului de ordine si
disciplina militara;
- predispozitie spre insubordonare si comiterea unor delicte grave (crima,
dezertare, sinucidere).
Efectele nocive ale drogurilor, posibilitatea procurarii rapide si în cantitati
corespunzatoare, efectele contagioase ale acestuia îl recomanda ca unul dintre
mijloace, dar si ca o metoda eficienta în realizarea obiectivelor influentarii
psihologice.

În ceea ce priveste particularitatile actiunilor de influentare cu aplicabilitate

numai pe timp de razboi, se pot aminti câteva metode probate în diversele
confruntari militare de-a lungul timpului.
Exacerbarea instinctului de conservare, provocarea si mentinerea în limite critice
a stresului de lupta reactii de stres în lupta - C.S.R.), folosindu-se urmatoarele
procedee:
- hartuirea inamicului;
- realizarea surprinderii;
- suprasaturarea (intoxicarea) cu elemente puternic afectogene, realizându-se
terorizarea afectiva;
- prelungirea timpului de asteptare pâna la declansarea actiunii.
Dezinformarea si manipularea combatantilor pentru a realiza depresiunea
mentala individuala si colectiva, apelându-se la urmatoarele procedee:
- convingerea si repetarea în legatura cu anumite valori care sunt prezentate sub
forma de manifeste, stiri, zvonuri. De exemplu, în razboiul din Golful Persic,
fortele aliate au tiparit 25.000.000 de materiale de propaganda (manifeste,
denumite si „gloante de hârtie" foi volante, permise de libera trecere, lozinci,
caricaturi, brosuri, carti postale etc.), din care 14.000.000 au fost difuzate cu
sprijinul aviatiei;
- procedeul marturisirii si învinuirii altora (în special pentru motivarea
agresiunii) ;
- procedeul intimidarii pentru a provoca fenomene ca: lasitate, apatie, defetism,
dezertare etc.;
- procedeul coruperii, acordarea unor recompense pentru cei care se predau cu
sau fara armament si tehnica de lupta.

Principalele caracteristici care fac din influentarea psihologica desfasurata de

catre agresor un tip special de influentare sunt [Lt. col. Constantin Hariuc,
Protectia împotriva agresiunii psihologice, Ed. Militara, Bucuresti, 1994, p.28-
29.]:
- are un singur sens, si anume negativ. Prin asemenea actiuni, agresorul
realizeaza o intensa presiune psihologica, prin care urmareste subminarea starii
psihomorale a victimei, reducerea capacitatii ei de rezistenta, a vointei de a lupta,
cu scopul de a o determina sa capituleze si sa accepte dominatia militara;
- se urmareste, de catre adversar, realizarea unor schimbari radicale într-un timp
scurt utilizând în acest sens, cu preponderenta, forme si metode „soc" (de tip
subversiv), cu influenta foarte mare asupra luptatorilor. În conditii de razboi,
succesiunea situatiilor este deosebit de rapida, în cadrul careia surprinderea si
presiunea sufocanta asupra inamicului duc la scurtarea intervalelor (pauzelor)
dintre actiuni. Astfel, subminarea starii psihomorale a tintei stabilite, diminuarea
vointei de lupta si a capacitatii de rezistenta se va realiza prin intensificarea,
acutizarea si amploarea crescuta a actiunilor de razboi psihologic.
- influentarea trece frontiera unor sisteme (popoare sau armate din state diferite),
vine din necunoscut si este în afara contactului direct;
- sursele de influentare în mare majoritate, nu-si declina identitatea, iar când o
fac, folosesc manipularea informationala, adica inducerea în eroare, bine
planificata, a oamenilor;
- se realizeaza o documentare totala asupra victimei.
În ceea ce priveste starile psihice negative (Anexa nr.1), ca reactii si procese
emotionale puternice si prelungite, provocate în primul rând, de conflictele la
care este angajat luptatorul, de lipsurile resimtite sau nelinistile provocate de
situatia în care se afla la un moment dat, acestea reprezinta produse caracteristice
ale actiunii de influentare psihologica.

Omul se raporteaza totdeauna la situatia în care se afla sau la cea în care s-ar
putea afla la un moment dat si evalueaza în permanenta sansele de reusita.
Aceasta evaluare induce stari care pot fi negative când omul considera ca are
sanse putine sau deloc de a face fata situatiei. Analizând conflictele care au avut
loc dupa cel de-al doilea razboi mondial, specialistii în actiuni psihologice au
previzionat ca o viitoare conflagratie va declansa la combatanti:
- reactii nevrotice anxioase acute; reactii de panica sub forma de rigiditate sau
activitate necontrolata;
- agitatie si fuga;
- reactii nevrotice depresive;
- reactii de genul epuizarii luptatorului;
- trecerea de la reactii nevrotice la traume psihice.
Aceste reactii nevrotice evolueaza de la stari suportabile la forme grave, adica de
la suspiciune pâna la panica sau demoralizare. Principalele trepte (stari negative
diferite ca intensitate) pe care le pot parcurge tulburarile de comportament
cauzate de influentarea psihologica sunt prezentate în continuare.

Starea de neliniste ca tip de reactie emotionala, apare când omul se gaseste în

situatii complexe (neasteptate) si are raspunderi de care nu se poate achita,
datorita actiunii unor factori perturbatori (criza de timp, obstacole, nereusite,
situatii periculoase etc.) [Colectiv, Psihicul si realitatea câmpului de lupta, Ed.
Militara, Bucuresti, 1979, p.75.]. Când nelinistea ajunge la nivel maxim, apar
tulburari în desfasurarea proceselor psihofiziologice, creste încordarea - starea ce
faciliteaza producerea unor greseli de percepere, aparitia miscarilor sau
actiunilor impulsive sau, dimpotriva, foarte încete, scaderea atentiei si a puterii
de concentrare, pierderea controlului timpului etc.

Teama este reactia emotionala exteriorizata deseori printr-o stare apasatoare. Ea

precede, de regula, îndeplinirea misiunilor care implica raspundere, risc sau
pericol. Specificul presiunilor generate de teama decurge din faptul ca omul se
raporteaza la o situatie periculoasa cu caracter ipotetic, deci care nu s-a instalat
în fapt si este posibil sa nu apara. De pilda, zvonul ca subunitatea va fi supusa
unui atac cu arma chimica este de natura sa duca la instalarea acestei stari în
rândul militarilor respectivei subunitati.
Frica este o reactie emotionala care survine atunci când luptatorul ajunge într-o
situatie primejdioasa fara a fi pregatiti pentru aceasta. Spre deosebire de teama,
frica se instaleaza în fata unui stimul concret cum ar fi atacul din aer asupra unei
subunitati, fara ca aceasta sa fie prevenita în vreun fel.

Frica influenteaza toate procesele psiho-fiziologice si produce modificari

însemnate în functionarea organismului uman. În anumite limite, chiar si în
razboi, frica este un sentiment normal. Atunci când frica îl stapâneste pe individ,
acesta nu-si mai poate controla atentia, zonele de perceptie se îngusteaza, el
pierde din vedere lucruri elementare si aprecierea corecta a situatiilor obisnuite.
Unii oameni devin impulsivi, au miscari dezordonate, altii fug înspaimântati -
cautând salvarea - sau ramân „împietriti locului" de frica. În acest caz, individul
îsi pierde capacitatea de gândire logica, nu-si mai poate stabili relatii normale cu
mediul. Sunt însa indivizi care în situatii identice nu traiesc starea de frica, ci,
dimpotriva, simt mânie sau curiozitate, sentimente care stimuleaza activitatea
pozitiva.

Angoasa, este o neliniste maxima, caracterizata printr-o asteptare înfricosata a

unei suferinte sau nenorociri nedefinite si se asociaza cu impresia neclara a unui
pericol de neevitat. În acest caz, caracteristica este data tocmai de caracterul
nedefinit al pericolului. Dintre factorii care ar putea determina aparitia angoasei,
cel mai adesea sunt numiti a fi izolarea si lipsa de informatii.

Formele caracteriale se concretizeaza în stari de indiferenta si dezinteres pentru

soarta celorlalti membri ai subunitatii, iritabilitate, insomnii, cosmaruri etc. si
apar, mai ales, la militarii supusi timp îndelungat conditiilor de razboi, fara
perioade de ragaz si refacere psihofizica. Manifestarile colective sunt fenomene
specifice razboiului modern si apar, de regula, la trupele mai putin instruite,
insuficient motivate moral, rau comandate sau care au acumulat tensiuni
psihologice ale unor lupte îndelungate între aceste manifestari panica de grup
este cea mai reprezentativa.

Panica de grup survine în momentele de mare dificultate (lipsa informatiilor

asupra desfasurarii luptei, insuficienta influenta a comandantului, esecuri
repetate, atacuri prin surprindere ale inamicului, actiuni subversive psihologice
abil lansate si întretinute etc.), când exista un pericol real sau imaginar. Starea de
panica poate cuprinde grupuri mai mari sau mai mici de oameni, poate sa apara
brusc, ori sa aiba o evolutie lenta; se propaga cu mare repeziciune, si determina
dezintegrarea grupurilor respective, pierderea influentei normelor de
comportament prestabilite si a autoritatii sefilor, renuntarea la îndeplinirea
misiunilor de lupta, parasirea rapida si dezordonata a zonei în care se manifesta
factorii reali sau imaginari de pericol. Parasirea dezordonata a raionului de lupta
este o forma acuta a panicii si se face, de regula, spre înapoi (poate fi si spre
înainte, având drept consecinta acte de pseudoeroism colectiv). Acutizarea
panicii se poate exprima si în alte forme, cum sunt simularea mortii, sinuciderea
în masa (în situatii disperate).

În continuare sunt prezentate tulburarile grave de comportament ce pot cuprinde

atât indivizi luati izolat, cât si grupuri psihosociale (subunitatea, unitatea) :
1. Siderarea, proces de inhibitie totala care se caracterizeaza prin imobilitate
psihica si rigiditate motorie; el creeaza luptatorului o imagine de „împietrire", de
„statuie". Individul nu mai este capabil sa ia masurile de aparare a fiintei sale
fizice, impunându-se scoaterea lui imediata din lupta;
2. Panica, forma superioara de manifestare a fricii, exprimând o stare de
confuzie, de dezorientare, o frica împinsa pâna la paroxism, în prezenta unui
pericol real sau imaginar; este însotita de o reactie instinctiva de fuga. Individul
îsi pierde capacitatea de gândire logica, nu-si mai poate exercita functii de
autocontrol si nu mai poate stabili relatii normale cu mediul;
3. Forme delirante acute apar, cel mai adesea, pe un fond de epuizare psiho-
fiziologica. Ele se caracterizeaza prin prezenta parazita în gândirea luptatorului a
unor idei sau nuclee delirante, obsesive, fobice sau maniacale. Subiectul are
preocupari bizare, rupte de realitate, situatie care poate dura de la câteva ore
pâna la câteva zile;
4. Formele hysterice constau în manifestari ca:
- Surdomutitatea;
- Tremuraturile;
- Crizele isterice propriu-zise.
5. Formele depresive sunt stari care au ca specific gestul de autodistructie, având
la origine o stare conflictuala intensa acompaniata de un puternic sentiment de
culpabilitate legat de anumite momente si situatii de pe câmpul de lupta. Aceste
stari pot fi induse prin caracterul insidios al actiunilor psihologice ale
agresorului, care practica în unele situatii santajul emotional si moral, cu efect
distructiv asupra comportamentului luptatorilor.

Zvonul si dezinformarea ca mijloc de realizare a influentarii

psihosociologice

Omenirea, în evolutia sa istorica, a fost marcata de numeroase conflicte politice,

sociale, etnice, culturale, militare însotite de ample si diversificate actiuni de
diversiune si dezinformare psihologica. Prezente atât în perioada premergatoare
conflictelor, sporite ca numar si intensitate pe timpul desfasurarii acestora,
dintotdeauna au avut drept obiectiv sa genereze nesiguranta, panica, frica,
îndoiala, si pe acest fond sa slabeasca rezistenta psihomorala a luptatorilor si
populatiei civile. În acest scop, unul dintre cele mai folosite mijloace a fost
zvonul, cu o influenta deosebita datorata puterii de persuasiune si al posibilitatii
influentarii unei mari mase de oameni.

Zvonul, ca fenomen psihosocial. Zvonul, ca fenomen psihosocial reprezinta o

informatie ce se doreste a fi autentica si cu caracter de noutate, cu posibilitati
minime de verificare: o informatie de cele mai multe ori tendentioasa, care
circula paralel si în mod frecvent în contrasens cu informatiile transmise prin
mijloacele oficiale de comunicare. "Copil al insecuritatii, zvonul creeaza legaturi
puternice între membrii unei comunitati a carei tema nu mai suporta întrebari
fara raspunsuri" [Maurice Olender - "La Rumeur", Apud Jean-Noel Kapferer,
Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.19.]. Zvonurile sunt creatii
colective si au functii si disfunctii sociale. Chiar daca unele au o sursa de lansare
bine sau - cel mai adesea - rau intentionata, prin retransmisii succesive, amprenta
personalitatii colportorilor se imprima adânc în continutul lor, cu atât mai mult în
cazul zvonurilor emergente, rezultat al „tranzactiei colective" [Tamotsu
Shibutani-Improvised News, A Sociological Study of Rumor, The Bobb-Merril
Company, Inc., New York, 1966, p.29.], prin punerea laolalta a resurselor
intelectuale ale grupurilor umane în vederea interpretarii unor evenimente
importante, dar ambigue, despre care lipsesc informatii, sursa oficiala neavând
credibilitate.

Se impune considerarea zvonului în raport cu alte fenomene înrudite: ponegriri,

bârfe, clevetiri, povesti, legende, vorbe care circula din gura-n gura pentru a
identifica posibilitatile reale de influentare individuala si colectiva. Pentru
aceasta reamintim ca orice tip de comunicare poate fi definit din sase puncte de
vedere: dupa sursa, continut, mod de difuzare, mijloc de difuzare, obiect al
comunicarii si natura efectelor produse. Zvonul si vorba provin din surse
neoficiale. Primul termen se refera la un proces de difuzare în lant, la o forta de
propagare, la o amplitudine al carei rezultat este sunetul care se înalta din toate
aceste voci, si pe care-l putem urmari:
Vorba se refera la un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat în spatiu:
e normal sa nu se propage nimic, din moment ce e doar o vorba vaga. „Nu e
decât o vorba" înseamna ca sunetul abia daca a fost perceput, deci mesajul nu are
tocmai o existenta reala, sigura: nici nu se aude. Vorba este lipsita de
însemnatate. La origine, cuvântul „ponegrire" se referea atât la sursa, cât si la
efectul unei comunicari: era grohaitul porcului mistret [Jean-Noel Kapferer,
Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.41.], iar în prezent acest cuvânt se
refera la continutul si obiectul comunicarii: e vorba de comentarii josnice, la
limita calomniei, ce se fac pe seama cuiva. Este un tip de mesaj, ce exprima o
judecata subiectiva asupra continutului zvonului sau al vorbei.

Cuvântul „bârfa" se refera la obiectul zvonului sau al vorbei. Bârfa se leaga de

persoane: povesteste bucuriile si necazurile celor ce ne înconjoara, fie ei bogati
sau saraci, persoane însemnate sau neînsemnate. În general, bârfa nu e
rautacioasa si se practica în special de dragul de a vorbi, de a avea un subiect de
conversatie: interesul pe care îl prezinta e de scurta durata, de aceea o bârfa
trebuie repede înlocuita cu alta mai savuroasa.

Cuvântul „clevetire" reprezinta o definitie a mesajului din punct de vedere al

sursei. Ca si ponegrirea, reflecta si o judecata de valoare, un mod de a discredita
zvonul sau vorba, reprosându-i provenienta dintr-o sursa total lipsita de
credibilitate. Atunci când avem de-a face cu surse oficiale sau care se bucura de
respect, mesajul primeste un titlu de noblete: este o „informatie". În cazul unei
erori, nu este un zvon ci o „informatie falsa".

Întelegem astfel, prin zvon, idei, relatari, afirmatii sau presupuneri ce pot fi în
întregime false sau continând unele elemente adevarate, dar distorsionate în
raport cu situatia si centrele de interes ale unor indivizi sau colectivitatea
determinate.
În lansarea si asigurarea circulatiei zvonurilor se mizeaza pe unele caracteristici
ale acestuia:
- noutatea;
- plasarea actiunii sub aspectul consecintelor în viitor;
- corelarea continutului sau cu sperantele, asteptarile, aspiratiile si temerile
indivizilor sau colectivitatilor.
În conditiile în care are loc împletirea continutului informatiei cu interesele si
aspiratiile celor ce receptioneaza, zvonul poate determina stari de spirit curente
de opinii, atitudini si comportamente specifice mesajului transmis.
Ca forma specifica de comunicare, îndeosebi interpersonala, zvonul are la baza o
serie de mecanisme psihologice ce exploateaza unele caracteristici general-
umane, cum ar fi:
- curiozitatea;
- dorinta unor oameni de a se arata ca fiind bine informati, depasind informatia
oficiala;
- tendinta de a amplifica o stire prin elemente si comentarii personale;
- reactia fireasca de a transmite mai departe o informatie, anumite stari psihice
(nemultumire, anxietate) etc.;
- capacitatea imaginativa si anticipativa, nevoia de a integra necunoscutul într-un
univers cunoscut, de a transmite noutatea imediat.
Jean Delumeau explica psihologic zvonul prin credulitatea maselor [Jean
Delumeau, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986, p.291.].
Zvonurile analizate de acest autor se brodau pe doua elemente: frica si gândirea
magica. Frica, emotia absolut fireasca, ne face uneori sa vedem primejdia mai
mare decât este ea în realitate. Anxietatea patologica conduce la reactii
dezaptative si se fondeaza pe situatii si elemente periculoase inexistente.
Receptarea si retransmiterea continutului zvonului sunt potentate si de
importanta pe care fiecare individ o acorda datelor vehiculate prin intermediul
acestuia. În lipsa adevarului sau corespunzând pe de-a-ntregul realitatii, este
suficient ca informatia sa se transmita fara încetare din om în om pentru ca
zvonul sa-si realizeze circulatia dupa o logica proprie, în care distorsiunea
informatiei este o conditie fundamentala pentru a se putea manifesta si actiona,
pentru a se putea propaga.
Daca privim propagarea ca un fenomen obiectiv ce este un produs al comunicarii
intragrupale si intergrupale, putem nuanta întelegerea factorilor care maresc
posibilitatile de grupare, gradul de omogenitate si asezare spatiala, de coeziune
spirituala si comunitate de interese si importanta temei, concordanta dintre
continutul mesajului si motivatiile individuale si de grup. Cu cât e mai mare
interesul mediu în cadrul colectivitatii cu atât cresc sansele de raspândire a
zvonurilor. Pe timpul transmiterii zvonurilor, apare ca proces specific modificari
si distorsiuni ale informatiei pe care le contine [Coord. Jean Niculescu - Psihicul
si realitatea câmpului de lupta, Ed. Militara, Bucuresti, 1979, p.189.].

Distorsiuni ale informatiei specifice zvonului

Nivelarea. Reducerea sau amplificarea informatiei, facilitarea întelegerii si

relatarii ei. Pe masura ce un zvon circula, el tinde sa devina mai scurt, mai
concis, mai usor de înteles. Versiunile sugestive cuprind tot mai putine cuvinte si
detalii. Reductia nu merge, însa, pâna la disparitia totala a mesajului. Efectele ei
se produc dupa urmatoarele reguli:
- cu cât o povestire este mai scurta si mai concisa, cu atât are sansa sa fie
reprodusa mai fidel;
- cu cât subiectul are mai putine detalii între care sa aleaga riscul distorsiunii
ulterioare, scade;
- relatarea devine atât de scurta încât este memorata mecanic, lucru care confera
si rapiditate circulatiei (asa se explica rapiditatea cu care circula din om în om) .
Accentuarea. Zvonul este supus si unui proces de accentuare, în sensul ca sunt
retinute si produse selectiv un anumit numar limitat de detalii. Accentuarea este
complementul inevitabil al reducerii. Una nu poate sa existe fara cealalta. În
interiorul acestei tendinte se produc fenomene ca:
- sunt retinute cuvinte, imagini sau simboluri bizare sau frapante;
- adoptarea unei forme numerice, detaliile accentuate fiind multiplicate în
povestire;
- plasarea desfasurarii evenimentului la timpul prezent; în general într-un cadru
dinamic, spatio-temporal.
Asimilarea. Continutul zvonului este ajustat si în functie de atitudinile, aspiratiile
si motivatiile transmutatorului, ale grupului din care acesta face parte. Acest
proces evidentiaza capacitatea de ajustare conform predispozitiilor emotionale
ale celor care raspândesc zvonul, ale intereselor lor, ale prejudecatilor
individuale si de grup, asigurând, astfel, circulatia lui într-un mediu determinat si
nu în oricare altul.
Aceste trei tendinte-reductia, accentuarea si asimilarea actioneaza simultan si
reflecta un proces de subiectivare, care are ca rezultat deformatiile ce
caracterizeaza zvonurile. Formulele introductive care netezesc lansarea
zvonurilor - „se spune", „am aflat", „cica", „am auzit" - contin nemijlocit
avertismentul adresat ascultatorului asupra acestor posibile erori.

Efecte individuale si colective ale propagarii si receptarii zvonului

Zvonurile pot fi spontane, generate de încercarile oamenilor de a-si explica

evenimente, procese, fenomene despre care nu au date certe sau deliberate adica
sunt concepute si lansate cu scopuri bine determinate de catre organele de
specialitate, în scopul de a determina o anumita atitudine, comportare a unor
indivizi sau grupuri umane. Elaborarea deliberata a zvonurilor, în cadrul
conflictelor militare din secolul XX, au evidentiat preocuparea existenta în toate
tarile de a organiza si instrui înca din timp de pace forte si organe specializate
(cuprinzând politologi, psihologi, sociologi, lingvisti, etc.) care sa „construiasca"
zvonuri ce ofera explicatii mistificate, dar cu un mare grad de credibilitate, în
scopul influentarii fortelor armate adverse, a unor mari comunitati umane si
chiar populatii.
Aparitia presei, apoi a radioului si în sfârsit explozia audiovizualului nu a fost
însa de natura sa potoleasca zvonurile. În ciuda mijloacelor de comunicare în
masa, publicul continua sa preia o parte a informatiei din gura-n gura. Expresia
„din gura-n gura" defineste un mijloc de transmisie: conversatiile în doi,
discutiile în grup, confidentele, discursurile solemne.

Obiectul zvonurilor, pornind de la aceste particularitati ale retransmiterii

permanente, îl poate constitui scaderea eficientei, grupului caruia îi este destinat
urmarind influentarea moralului si coeziunea acestuia. Pentru ca un zvon sa
devina eficace, prin efectele individuale sau colective, este necesar a cunoaste
anumite conditii ce realizeaza eficacitatea. Retinem dintre acestea:
- publicul este actor, informatia reprezentând o valoare, „aur curat" aceasta
încearca astfel sa obtina cât mai multa informatie;
- starea de spirit a grupului si situatia psihologica a epocii accentueaza sau
diminueaza;
- în cadrul grupului determina mobilizarea atentiei acestuia, care încearca sa
reconstituie puzzle-ul alcatuit din crâmpeie de informatii;
- având uneori un sâmbure de adevar, este privit în totalitate exprimând adevarul;
- producând dezorganizarea functionarii psihicului individual si al
comportamentului colectiv, zvonul produce panica generatoare de catastrofe;
- martorii unor evenimente raspund mai mult în functie de gradul de
probabilitate a lucrurilor în functie de ceea ce observa. Unul dintre specialistii
studiului minciunii G. Durandin [G. Durandin, Les rumeurs, multiplicat Lecons
de psychologie sociale, Paris, l950.] analizând rezultatele unor experiente
rezuma în felul urmator comportamentul:
1. martorii dau informatii false cu aceeasi siguranta cu care le dau pe cele corecte
fiind în acelasi timp de buna credinta;
2. numai în mod cu totul exceptional se poate obtine o marturie în totalitate
exacta;
3. de multe ori ceea ce declaram reflecta mai degraba automatismele gândirii
noastre de gândire, decât ceea ce au vazut cu adevarat;
4. în consecinta, daca mai multe declaratii coincid, aceasta nu înseamna neaparat
ca sunt adevarate. Asta înseamna pur si simplu, faptul ca mai multe persoane
împartasesc aceleasi automatisme si aceleasi clisee mutuale, percepând faptele în
acelasi fel si totusi eronat [I. Gritti-Elle, „Le rumeur”, Stanke, Ottawa, 1978.].
- nivelul capacitatii de procesare sociala a informatiei individuale sau colective
duce la interpretarea gresita a unui mesaj, neîntelegere ce se poate accentua. Un
caz celebru ilustreaza felul în care procesul neîntelegerii se poate repeta: în
masura în care de fiecare data noul mesaj ramâne ambiguu, acesta permite o
interpretare personala din partea fiecarui nou receptor. În cazul nostru, este vorba
de transformarile suferite de un articol de presa în momentul reluarii lui de alte
ziare [J.N. Kopferer, Op. cit., p.61-62.]. În timpul primului razboi mondial, un
ziar german „Kolnische Zeitung" a fost primul care a anuntat caderea orasului
Anvers. Titlul de pe prima pagina era: „La vestea caderii Anversului s-au tras
clopotele". Pentru ca ziarul era german, se întelegea de la sine ca în Germania se
trasesera clopotele în cinstea acestei victorii. Informatia a fost reluata de ziarul
francez „Le Marin". Potrivit informatiilor din „Kolnische Zeitung", „preotii din
Anvers au fost fortati sa traga clopotele dupa ce orasul a fost ocupat". stirea din
„Le Marin" e preluata de „Trimes" la Londra: „Potrivit ziarului „Le Marin", via
Koln, „preotii belgieni care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anvers-ului
au fost demisi din functie". A patra versiune se afla în „Corriere della Sera":
Potrivit ziarului „Trimes", citând informatii din Koln, via Paris, „nefericitii
preoti care au refuzat sa traga clopotele la caderea Anversului au fost condamnati
la munca silnica". Ziarul „Le Marin" reia aceasta ultima informatie: Potrivit unei
stiri din „Corriere della Serra", via Koln si Londra, se afirma ca „barbarii
cuceritori ai Anvers-ului i-au pedepsit pe nefericitii preoti pentru refuzul lor
eroic de a trage clopotele, spânzurându-i în clopote cu capul în jos, ca balante
vii". Astfel, „Le Marin" a fost cel care a alimentat zvonul barbariei germane la
Anvers. Trebuie sa remarcam mai multe lucruri: pe de o parte, daca distanta
dintre prima si ultima versiune e apreciabila, trecerea de la o versiune la alta nu
are nimic surprinzator. Se supune unei logici de clarificare a cuvintelor ambigue
sau de percepere selectiva a lor. Pe de alta parte fiecare ziarist a introdus câte un
element nou: dispunând de o informatie prea saraca, a încercat sa reconstituie un
puzzle complet cu riscul de a inventa piesele ce lipseau. Aceste elemente reflecta
starea de spirit a momentului: razboiul din 1914 devenise aproape un razboi
sfânt. Franta avea sa-si ia revansa asupra germanilor, spalând rusinea înfrângerii
din 1870 si eroismul era cu atât mai mare cu cât dusmanul era descris ca un
barbar. Deformarea confirma cliseele ce se vehiculau despre nemti, justificând
temerile latente ale populatiei;
- prin interventia mediilor de informare, publicul zvonurilor sporeste
considerabil, nemaifiind strict local, ci international;
- raportarea permanenta la sistemul de referinta folosit de fiecare pentru a evalua
o informatie;
- zvonul prezinta anumite strategii si filtre caracteristice specifice categoriilor
socioprofesionale. În cadrul unei anchete întreprinse în U.R.S.S.[Bauer R.A.,
Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet Union, Public
Opinion Quarterly 28, 1964, p.216-224.], în legatura cu credibilitatea zvonurilor,
95% dintre intelectuali, fata de 56% dintre taranii intervievati, au declarat ca
zvonul e mai plauzibil decât informatia transmisa de mediile de informare
oficiale. taranii acorda cea mai mica încredere zvonurilor, dar sunt cei care le
folosesc cel mai mult. Pentru ei zvonul este un substitut al mediilor de informare
oficiale, acestea fiindu-le mai putin accesibile. Dimpotriva, intelectualii
beneficiaza pe scara larga de mediile de informare oficiale, dar au nevoie de un
zvon pentru compensatie. Pentru ei, zvonul este un conectiv: permite decaderea
inteligenta a informatiilor oficiale. Intelectualii au astfel si ei nevoie de zvonuri
pentru a dobândi o perspectiva asupra mediilor de informare si pentru a dovedi
ca nu se confunda cu publicul larg.
În concluzie, putem afirma ca zvonul nu este neaparat „fals", în schimb el este
neaparat neoficial. El demonstreaza ca toate certitudinile sunt de natura sociala:
este adevarat tot ceea ce grupul din care facem parte considera ca fiind adevarat.

Dezinformarea - definire, scop si obiective

În epoca noastra, dezinformarea este o problema la ordinea zilei. Acestui

fenomen i-au fost consacrate mai multe lucrari, mai ales în strainatate. Ziarele,
revistele, radioul si televiziunea fac tot mai multe referiri la faptul ca azi
conceptul este folosit în acceptiuni diferite si ca este gresit calificata drept
dezinformare orice lipsa, alterare sau manipulare a faptelor de catre mijloacele
de informare în masa.

Întelegerea naturii si efectelor dezinformarii se poate realiza cunoscând

perspectivele politice si strategice pe termen lung si mediu. Dezinformarea este
întotdeauna deliberata, iar decizia de a recurge la ea releva o stare de spirit ale
carei resorturi complexe nu pot fi deduse clar. Poate fi dictata de necesitate,
având în vedere amploarea mizei si pericolul unei confruntari deschise, relevând
astfel slabiciune sau frica. Poate fi, de asemenea, o actiune premeditata pentru a
obtine succesul cu forte minime deoarece agresorul crede, pe buna dreptate, ca
influentarea constiintelor este mai putin riscanta decât violenta fizica.
Dezinformarea poate deveni însa o obisnuinta fatala pentru o societate care se
vrea închisa, secreta si care astfel poate pierde contactul cu realitatea.
Dezinformarea punctuala poate oferi un avantaj imediat uneori decisiv într-o
confruntare favorabila. Când se desfasoara permanent si sistematic ea devine o
redutabila forta de distrugere, care nu-l scuteste pe cel ce a initiat-o de efecte
nebanuite de retorsiune. Dezinformarea interzice prin natura sa orice schimb
interuman, deoarece este un act antisocial.

Nu este deloc simplu de a defini dezinformarea, termen nu întotdeauna folosit

corect si cu discernamânt. Dezinformarea este o arma cu tehnici si metode
specifice, însa si o stare de spirit rezultata din adaugarea dimensiunii ideologice
de „razboi total", pe care Ludendorf o definea ca fiind extinderea luptei la
nivelul întregii activitati sociale, atât militare cât si economice. Se pot da o
multitudine de exemple de adevarate operatiuni de razboi derulate exclusiv prin
mijlocirea informatiilor, însa nu exista nici macar un singur conflict politic,
economic sau militar care sa nu fi facut apel la propaganda în mod deschis sau
pe ascuns, la intoxicarea sau la tentative de influentare a moralului si deciziilor
adversarului prin înselaciune, amagire, diversiune sau intimidare si în acest caz
si în celalalt este, bineînteles, vorba de lupta.

Dezinformarea este considerata astazi un fel de mesaj, mai mult sau mai putin
explicit, un fel de comunicare de tip special între dezinformator si tinta sa. Poate
lua forma unei declaratii, unui gest semnificativ sau adoptarii unei anumite
atitudini. Pentru a se numi dezinformare trebuie sa existe alegerea deliberata,
intentia de manipulare sau exercitare a influentei. Mesajul nu este decât unealta
cu care se cauta ca un subiect selectionat sa actioneze în sensul dorit. Se
dezinformeaza mai putin pentru a convinge, cât pentru a conduce câtre un tel
care, de regula, este ascuns. Se actioneaza pentru a forta alegerea unei anumite
directii de catre o persoana sau grup, fara însa sa li se permita libera apreciere.
Putem considera ca dezinformarea este forma psihologica a subversiunii. Ea
vizeaza destabilizarea unui grup, stat sau societati, subminarea capacitatii sale de
rezistenta, fara a fi necesara punerea în actiune a fortelor armate; cel mult
pregatirea conditiilor pentru intrarea acestora în actiune si aceasta numai daca
actiunea militara se dovedeste a fi absolut necesara. Caci cele doua forme de
lupta, cea fizica si cea psihica, se completeaza reciproc ceea ce permite o
anumita variatie a nivelului de violenta în functie de conditiile concrete.

Arma sau stare psihica, dezinformarea este obiectul unor multiple abordari, în
care gasim implicata subiectivitatea fiecaruia. Termenul în sine este de data
recenta, începându-si „cariera” în mediul sovietic înca din anii 1920.
Dezinformarea desemna un arsenal de mijloace cunoscute sau oculte destinate
influentarii guvernelor straine, discreditarii opozantilor politici, în special
emigranti, subminarii încrederii între aliatii ostili Uniunii Sovietice, falsificarii
aprecierilor adversarilor privind realitatea. Lenin da un nou impuls noului
procedeu. Dzerjinski, definea fara greutate un sistem de arme destinat
compensarii inferioritatii fortelor armate sovietice. Înca din 1917 el scria:
„Comunistii trebuie sa fie pregatiti sa foloseasca la nevoie tot felul de siretlicuri,
planuri si stratageme ilegale, sa nege si sa ascunda adevarul. Cuvintele mele erau
alese în asa fel încât sa provoace ura si confuzia, nu pentru a convinge adversarul
ci pentru a-l disloca nu pentru a-i îndrepta greselile ci pentru a-l distruge,
maturându-i structurile de pe suprafata pamântului"[Barron John, K.G.B.,
Elsevier - Sequoia, 1975.]. Acelasi autor în lucrarea „Ancheta asupra KGB"
defineste dezinformarea ca fiind „propagarea constienta si deliberata a faptelor si
opiniilor eronate". G. Veraldi în prefata lucrarii lui Pietre Nord îi indica scopul
printr-o exprimare deosebit de semnificativa: „Crearea unei realitati false atât de
convingatoare încât adversarul sa o considere justa"[Nord Pierre, L'intoxication,
Livre de poche, 1971.].

L. Batman, specialist ceh în dezinformare, arata ca aceasta constituie una din

aspectele masurilor active si cuprinde: scaparea organizata a informatiilor false;
propaganda neagra (aceea care îsi ascunde originea), desfasurate pentru slabirea
inamicului din interior. Accentul este pus pe ansamblul mijloacelor utilizate însa
cu predilectie pe ascundere, disimulare si actiune din interior. Academia
Franceza propune urmatoarea definitie: „Actiune intermitenta sau continua - prin
folosirea oricarui mijloc ce consta în eroarea unui adversar sau în favorizarea
subversiunii în rândurile acestuia în scopul de a-l slabi".

În concluzie, dezinformarea poate fi definita ca ansamblul formelor, metodelor,

procedeelor prin care se urmareste schimbarea dirijata a comportamentului
individual si grupal în scopul controlarii si directionarii acestuia, prin inducerea
unei realitati false, pentru a diminua si slabi capacitatea obiectiva de raportare la
realitate.

Scopul dezinformarii îl constituie finalizarea unor actiuni ce vizeaza realizarea

unor proiecte de natura politica, militara, culturala, religioasa, diplomatica
hotarâte de organul investit cu putere în conducerea domeniului respectiv, care
determina în special repartizarea diferitelor mijloace avute la dispozitie:
- contacte prin negociatori;
- campanii de presa;
- demonstratii de forta militara;
- presiuni economice,
- manipularea constiintelor.

Aportul ce va reveni dezinformarii va fi decis în cadrul general al actiunii si

printr-o preocupare foarte atenta acordata unei coordonari perfecte a actiunilor
complementare întreprinse. În cadrul ansamblului, dezinformarea are o structura
proprie permanenta sau temporara, cu responsabilitati, mijloace si misiuni
proprii însa întotdeauna subordonate scopului fixat.

Conducerea operatiunilor stabileste dezinformarii obiectivele, respectiv, opiniile,

atitudinile sau comportamentele pe care ea este însarcinata sa le determine la
tintele destinate atacului. În cadrul general, chiar daca pot fi reunite procedee
având si obiective intermediare, conceptia si conducerea actiunilor de
dezinformare trebuie sa ramâna centralizate. Nu poate fi lasat la îndemâna
oricarui executant dreptul de a decide în domeniul sau, deoarece acest fapt poate
antrena efecte contrare celor urmarite. Dezinformarea ca arma îsi ascunde cu
grija originea si îsi camufleaza intentia de transformare a tintei într-un obiect
manipulat, refuzându-i dreptul la trasaturi si comportamente specifice. Este
relevanta pentru întelegerea particularitatilor dezinformarii si prezentarea unor
tipuri clasice de dezinformare:
Ascunderea unei actiuni. Este una dintre modalitatile cele mai comune, prin care
se urmareste continuarea unei perceptii false a realitatii sau de a crea în cele mai
mici amanunte o realitate falsa. Acest mod de folosire a dezinformarii,
„deceptiongame" cum îl numesc anglo-saxonii, se înrudeste cu camuflajul si
diversiunea prin punerea în joc a unei diversitati de mijloace cuprinzând obiecte
false, deplasari false, trafic radio fals, informatii false. Exista o multitudine de
exemple de acest fel de actiuni, mai ales în timp de razboi. Una este foarte bine
cunoscuta: actiunea aparuta sub numele de „Omul care nu a existat niciodata".
Scopul acestei actiuni a fost de a ascunde zona prevazuta pentru debarcarea
aliatilor în Europa, dupa recucerirea Africii de Nord, în iulie 1943. Actiunea
prevedea deturnarea atentiei germanilor de la Sicilia, furnizându-le, prin
mijlocirea unui canal credibil, informatii eronate care sa-i faca sa traga concluzia
ca viitoarea debarcare se va efectua în Sardinia sau în Grecia. Serviciile secrete
britanice au abandonat în largul coastelor spaniole cadavrul unui fals ofiter de
stat-major care avea prinsa cu un lant de încheietura mâinii o mapa continând
documente false, sau mai bine zis fanteziste, întocmite însa în mod autentic de
înalte personalitati militare, care acceptasera complicitatea la mistificare.
Actiunea a înregistrat un succes deplin. Au favorizat aceasta operatiune
minutiozitatea pregatirii, ambianta psihologica în cadrul careia s-a desfasurat si o
profunda remaniere desfasurata în acea perioada în cadrul conducerii
Abwehrului ceea ce a împiedicat de buna seama o analiza critica a documentelor
falsificate.

Discreditarea unei personalitati. Pentru discreditarea unei persoane, a unei

organizatii sau a unor grupuri se porneste de la luarea în considerare a unei
maxime populare întelepte care afirma ca „de unde nu e foc nu iese fum",
folosindu-se în acest scop metode ca: zvonul, insinuarile, campania de denigrare,
folosind interpretari tendentioase ori documente falsificate. Un exemplu
edificator îl constituie „afacerea Tuhacevski" (1937), la care participau mai multi
actori si care se desfasura pe mai multe etape. Cei trei protagonisti ai afacerii,
Salin, Heydrich si Skobalin au actionat în aceasta afacere determinati atât de
motive personale cât si de obiective politice. Se construieste un scenariu pe baza
de informatii si zvonuri, prin care maresalul Tuhacevski, fost ofiter tarist,
comandant cu o mare influenta în rândurile Armatei Rosii, este prezentat ca fiind
un vechi agent al serviciilor secrete ale Reichswehrului si ca se pregateste un
pretins complot al generalilor rusi si germani, toate cuprinse într-un voluminos
dosar. Este greu de apreciat pâna la ce punct Salin a fost înselat. Totusi, acest
dosar a constituit punctul de plecare a marii epurari din cadrul Armatei Rosii
(1937-1938) care va afecta, incredibil, 90% din generali, 80% din colonei si
aproape 50% din ofiterii cu pregatire militara sau tehnica superioara.

Crearea neîntelegerilor dintre natiuni. Uneori prin dezinformare se împiedica o

apropiere, se dizolva o alianta, se urmareste sa se anihileze influenta pe care o
mare putere o exercita într-un stat oarecare, obtinerea unei rupturi ireversibile.
Este cunoscuta operatia afacerea Palmer din Indonezia (1964), care a constituit
un remarcabil succes pe plan tehnic însa cu consecinte finale catastrofale.
Terenul de desfasurare a fost foarte bine ales, Indonezia era condusa de
presedintele Sukarno, ce se voia unul dintre cei mai înflacarati purtatori de
cuvânt ai lumii a treia împotriva capitalismului si neocolonialismului, si care se
gasea în conflict cu statul vecin Malaysia. Actiunea este declansata de cehi si
urmarea perturbarea relatiilor americano-indoneziene. Prin intrarea pe rând în
actiune a unei modalitati specifice dezinformarii, se insinueaza ca W. Palmer,
care asigura de 20 de ani importul de filme americane în Indonezia este o înalta
oficialitate CIA. Pentru aceasta se folosesc drept canale de informatii:
ambasadorul indonezian în Olanda, care lucra pentru cehi, articole împotriva lui
Palmer aparute în Ceylon si Singapore si atacuri ale studentilor împotriva
institutiilor culturale americane. Agitatia antioccidentala întarita si prin
programele unor posturi de radio est-europene (din URSS si Cehoslovacia),
împinge partidul comunist la insurectia din 1965 la sugestia comunistilor
chinezi. Reprimarea a fost dramatica: peste 500.000 de comunisti si simpatizanti
sunt masacrati. Abia peste 20 de ani partidul comunist indonezian îsi va regasi o
mica parte din influenta sa de alta data.

Captarea încrederii unui factor de decizie. Exista cel putin doua modalitati de a
actiona asupra unei personalitati sau asupra unui grup mic decizional prin
intermediul liderului sau. Se poate încerca, adesea dupa o pregatire care dureaza
ani, infiltrarea unui agent în anturajul unui factor de decizie sau instalarea lui
într-un post ce incumba o mare responsabilitate pentru ca apoi influenta acestuia
sa serveasca la reorientarea deciziilor. Se cunosc numeroase exemple reliefând
aceasta modalitate care îi întrebuinteaza pe agentii acoperiti ai serviciilor de
informatii. Semnificativa pentru aceasta modalitate a dezinformarii afacerea
Guillaume. Serviciile secrete ale R.D. Germania au reusit sa infiltreze pe unul
dintre agentii lor în rândurile celor mai apropiati colaboratori ai cancelarului R.F.
Germania. În momentul în care a fost demascat, cancelarul Brandy a fost nevoit
sa demisioneze si a fost ales noul cancelar H. Kohl.

Protectia împotriva zvonurilor si dezinformarii ca forme dintre cele mai

periculoase ale agresiunii psihologice este o problema a tuturor sau mai bine zis,
a fiecaruia dintre noi. Protejarea împotriva minciunii este, înainte de toate, o
problema de vointa individuala. Este nevoie ca institutiile si organizatiile care au
responsabilitati în domeniul asigurarii psihologice si a securitatii nationale în
general, sa actioneze într-o asemenea maniera încât sa promoveze valorile
nationale si militare, sa le asigure stabilitatea la orice încercari ce urmaresc
diminuarea semnificatiei sau chiar schimbarea acestora.
***

BIBLIOGRAFIE

1. Barron John, K.G.B., Elsevier - Sequoia, 1975.

2. Bauer R.A., Gleicher D.B., Word of mouth communication in The Soviet
Union, Public Opinion Quarterly 28, 1964.
3. Col. Remus Macovei, cpt. Marius Gheorghescu, sapte reguli de combatere a
zvonurilor, SMM, nr. 4/2001.
4. Colectiv - Istoria militara a poporului român, vol. I, Ed. Militara, Bucuresti,
1984.
5. Colectiv, Psihicul si realitatea câmpului de lupta, Ed. Militara, Bucuresti,
1979.
6. Coord. Jean Niculescu - Psihicul si realitatea câmpului de lupta, Ed. Militara,
Bucuresti, 1979.
7. Cosma, M., Protectia psihologica în actiunile militare, Note de curs, Ed.
Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2000.
8. D.A. Volkogonov, Psihologhiceskaia voina, Moskva, Voennoe izdatelstvo
Ministerstva Oboroni S.S.S.R., 1983.
9. G. Durandin, Les rumeurs, multiplicat Lecons de psychologie sociale, Paris,
l950.
10. I.Gritti-Elle, „Le rumeur”, Stanke, Ottawa, 1978.
11. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Ed. Minerva,
Bucuresti, 1970.
12. J.N. Kopferer, Op. cit..
13. Jean Delumeau, Frica în Occident, vol.1, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1986.
14. Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993.
15. Lt. col. Constantin Hariuc, Protectia împotriva agresiunii psihologice, Ed.
Militara, Bucuresti, 1994
16. Maurice Megret, La guerre psichologique, Press Universitaires, Press
Universitaires de Frances, Paris, 1960.
17. Maurice Olender - "La Rumeur", Apud Jean-Noel Kapferer, Zvonurile, Ed.
Humanitas, Bucuresti, 1993.
18. Nicollo Machiavelli, Principele, Ed. stiintifica, Bucuresti, l980.
19. Nord Pierre, L'intoxication, Livre de poche, 1971.
20. P. Watzlawik si colab. Un logique de la communication, Editions du seuil,
Paris 1972.
21. Sextus Iulius Frontius, Stratagemata, Apud Actiuni psihologice în
confruntarile militare contemporane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1980.
22. Studii social-politice asupra fenomenului militar contemporan, vol.3, Ed.
Militara, Bucuresti, 1974.
23. Sun-Tzu, Arta razboiului, Ed. Militara, Bucuresti, 1976.
24. Tamotsu Shibutani-Improvised News, A Sociological Study of Rumor, The
Bobb-Merril Company, Inc., New York, 1966.
25. Xenofon, Viata lui Cyrus cel Batrân, întemeietorul statului persan, Ed.
stiintifica, Bucuresti, 1967.