TEMA 4. ȚESUTURILE ORGANISMULUI UMAN.

Organismul omului constă din celule, țesuturi, organe,

12 sisteme de organe.
Sistemele de organe sunt următoarele:
1. Sistemul osteo-muscular
2. Sistemul sangvin
3. Sistemul cardiovascular
4. Sistemul limfatic
5. Sistemul respirator
6. Sistemul digestiv
7. Sistemul urinar
8. Sistemul reproductiv
9. Sistemul endocrin
10. Sistemul senzorial
11. Sistemul nervos central
12. Sistemul nervos periferic
 Cunoaștem că un organ
constă din mai multe tipuri
de țesuturi, dar cea mai mare
parte o formează un țesut
anumit, de exemplu – cordul
este format din țesutul
principal muscular –
miocardul, dar mai conține
țesut epitelial – endocardul,
țesut conjunctiv pericardul,
țesut nervos, sânge.
 Țesut – un complex de celule, care se
aseamănă după origine, formă, structură
și funcțiile pe care le îndeplinește.
Țesutul mai conține și lichid interstițial,
adică mediul lichid dintre celule. Se
cunosc 5 tipuri de țesuturi:
1. Țesut epitelial
2. Țesut conjunctiv
3. Sângele și limfa
4. Țesut muscular
5. Țesut nervos.
Țesutul epitelial se împarte în:
 epiteliu de acoperire;
 epiteliu glandular;
 epiteliu senzorial.
Țesutul epitelial reprezintă cel mai răspândit
țesut din organism. Celulele epiteliale sunt strâns
unite între ele, adică lichid intercelular este foarte
puțin. Epiteliocitele sunt de diferită formă:
cilindrice, conice, cubice, turtite, prismatice și
sunt aranjate pe o membrană, care se numește
membrana bazală.
 Deci, funcțional țesutul epitelial se clasifică în:
 Epiteliu de acoperire - sunt epiteliile care acoperă suprafața corpului sau căptușesc cavitățile
corpului ori ale unor organe. Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse într-un
singur strat sau în mai multe straturi, alcătuind epitelii simple (unistratificate) și epitelii
stratificate.
 Epiteliu glandular - sunt țesuturi formate din celule epiteliale modificate capabile să producă
anumite substanțe, pe care le elimină în mediu. De obicei, celule glandulare se grupează
formând organe speciale numite glande; uneori însă, ele rămân ca celule glandulare izolate
printre celulele unor epitelii de acoperire ca, de exemplu, în epiteliul tractului digestiv sau în
epiteliul traheei, alcătuind celulele mucoase. Epiteliile secretoare se asociază cu țesut
conjunctiv, vase și nervi, formând glande.
 Există trei tipuri de glande:
 exocrine – secretul acestor glande este eliminat printr-un
canal (duct) în exteriorul organismului sau într-o cavitate a
corpului (exemple: glandele sudoripare, glandele salivare);
 endocrine – secretul sub formă de substanțe biologic active -
hormoni - sunt eliminați direct în sânge (exemple: glanda
tiroidă, epifiza, hipofiza etc.);
 mixte - au secreție atât exocrină, cât și endocrină (exemple:
pancreasul, ovarele, testiculele).
 Epiteliu senzorial - sunt alcătuite din celule
specializate pentru recepționarea stimulilor din
exteriorul sau interiorul organismului.
Fiecare stimul este transformat în influx nervos
și transmis neuronilor. Influxul nervos este
transportat de către neuroni până la centrii nervoși
și transformat în senzații. Exemple de epitelii
senzoriale: mugurii gustativi, receptorii auditivi și
vestibulari.
 II.Țesutul conjunctiv
Țesutul conjunctiv este țesutul de
legătură dintre diferite organe, precum și
dintre componentele acestora. Țesutul nu
vine în contact direct cu mediul extern
sau cu lumenul vaselor. Țesutul
conjunctiv asigură rezistența
organismului. El este alcătuit dintr-o
substanță gelatinoasă numită substanță
fundamentală, în care se află celule și
fibre.
 Fibrele oferă rezistență și elasticitate
țesutului, și pot fi:
 fibre de colagen (proteină fibroasă
insolubilă întâlnită în cantități mari în
derm, tendoane, oase); 
 reticulină (proteină fibroasă, care
formează o rețea în organe precum:
ficatul, splină, ganglioni limfatici);
 elastină (proteină fibroasă -
principalul constituent al fibrelor
elastice galbene din țesutul
conjunctiv).
Substanța de bază sau fundamentală
poate fi: moale, semidură sau dură, astfel
formând:
 Țesuturile conjunctive moi au structură
 țesuturi conjunctive moi
diversă și îndeplinesc un complex de
 țesuturi conjunctive semidure
funcții:
 țesuturi conjunctive dure  leagă între ele diferite părți ale
organelor;
 depozitează grăsimi;
 oferă protecție mecanică.
 Cele trei componente ale ţesuturilor conjunctive moi se găsesc în diferite proporții:
 țesutul conjunctiv lax componentele sunt în proporții aproximativ egale; conține
nervi și multe vase, hrănind și însoțind alte țesuturi, cum ar fi cel epitelial (exemplu:
dermul, al doilea strat al pielii);
 țesutul conjunctiv fibros are o rezistență mecanică deosebită, datorită numeroaselor
fibre de colagen (exemplu: tendoanele, ligamentele);

 țesutul conjunctiv elastic posedă multe fibre elastice (exemplu: tunica mijlocie a

vaselor de sânge);

 țesutul adipos conține celule rotunde care acumulează grăsime, (exemplu:

hipodermul, stratul profund al pielii).
 Țesutul conjunctiv semidur este un țesut elastic, dar
rezistent. Se mai numește țesut cartilaginos (formează
cartilaje) și conține fibre în cantitate mare, puține celule
și substanță fundamentală. Substanța fundamentală este
impregnată cu săruri de calciu și sodiu.
 Se clasifică în:
 țesut cartilaginos elastic -
 țesut cartilaginos hialin - conține fibre puține și foarte
este bogat în fibre elastice.
fine, este situat la suprafețele articulare a oaselor lungi,
Este prezent în pavilionul
peretele laringelui și traheei, cartilaje costale. Aspectul
urechii, cartilagiul nazal;
este translucid, albicios și elasticitate redusă.
 țesut cartilaginos fibros are
puține celule și este bogat în
fibre, care îi dau o rezistență
deosebită. Se întâlnește în
discurile dintre vertebre și în
simfiza pubiană.
 Țesutul conjunctiv dur intră în alcătuirea  țesutul osos spongios lamelele lasă între ele niște
oaselor. Substanța fundamentală este spații - areole, de unde vine aspectul spongios

prezentată de o proteină - oseină impregnată sau sub formă de burete. Acest țesut se află la

cu săruri minerale de calciu și fosfor și fier. extremitățile oaselor lungi și în centrul oaselor

Țesutul osos este format din lamelele osoase late și scurte. În areole se găsește măduvă roșie

dispuse în două moduri: hematogenă.

 țesutul osos compact au dispoziție

concentrică, în jurul canalelor microscopice
- canale Havers, care sunt prevăzute cu vase
și nervi. Țesutul se amplasează în partea
centrală a oaselor lungi – diafiză și la
periferia oaselor late și scurte;
 II.Țesutul muscular
Țesutul muscular este format din fibre
musculare, care sunt legate în fascicule musculare
prin țesut conjunctiv. Fiecare fibră conține o
membrană contractilă -sarcolemă, care învelește
fibra musculară și citoplasmă, numită sarcoplasmă,
care conține substanțe chimice necesare pentru
contracția musculară, cum ar fi glicogenul și
fosfocreatina. Sarcoplasma mușchilor activi este
bogată în mitocondrii. În citoplasmă se află unul
sau mai mulți nuclei și organitele celulare, comune
și specifice.
 Miofibrilele sunt organitele specifice celulei musculare alcătuite
din microfilamente subțiri, contractile, care se
numesc actină (proteină contractilă a țesutului muscular care se
găsește sub formă de filamente) și miozină (proteină contractilă care
interacționează cu actina, provocând o contracție musculară sau o
mișcare a celulei). În timpul contracției musculare acestea se
intrepătrund, alunecând unele peste altele și scurtând celula
musculară. În timpul relaxării, miofibrilele se depărtează unele de
altele, alungind celula.
 După aspect și funcția pe care o îndeplinește,
țesutul muscular poate fi:
 Striat de tip scheletic - formează mușchii
scheletici; intră în componența organelor
digestive, și anume cavitatea bucală, faringe,
prima treime a esofagului. Fibrele musculare sunt
plurinucleare. Acest tip de țesut muscular se
contractă tetanic, adică repede se contractă și se
relaxează.

 Striat de tip cardiac - mușchiul cordului, la care fibrele miocardice se dispun inelar, fiind așezate cap
la cap și despărțite de o membrană, numită disc intercalar.
 Țesut muscular neted - intră în alcătuirea pereților organelor interne (uter, vezică urinară, tub
 IV. Țesutul nervos
Țesutul nervos este alcătuit din două tipuri de celule: neuroni sau neurocite,
celule, care generează și conduc impulsurile nervoase, și celule gliale, care
îndeplinesc funcțiile: de suport, trofic și interstițial al sistemului nervos.
Neuronul sau neurocitul reprezintă unitatea structurală și funcțională a
sistemului nervos. Neuronul îndeplinește funcția de conducere a informației, rol de
a genera și conduce impulsurile nervoase. Neurocitul este format din corp celular
(poate prezenta diferite forme: piramidal, fusiform, sferic, stelat) și prelungiri:
axon (prelungire unică, lungă, îngrosată) și dendrite ( „dendros” – copac, ramuri).
 Neuronul are următoarea structură:
corpul celular, care are o membrană
- neurolema și o citoplasmă
- neuroplasma. În citoplasmă se află
organite celulare și un nucleu, de
obicei central, cu unul sau mai mulți
nucleoli. Organite specifice neuronului
sunt - corpusculii Nissl (corpii
tigroizi). Neuronul nu prezintă
centrozom.
 Prelungirile neuronale sunt:
1. Dendritele sunt prelungiri foarte ramificate,
care captează influxul nervos de la receptori sau
de la alți neuroni și îl conduc spre corpul celular.
2. Axonul este o prelungire unică, lungă, care se
ramifică în porțiunea terminală, ultimele
ramificații fiind numiți butonii terminali. Axonii
conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal
spre butonii terminali.

Butonii terminali conțin mediatori chimici, substanțe prin care impulsul nervos este transmis altui
neuron. Fibra axonului este acoperită de mai multe teci: teaca de mielina (ștrangulații Ranvier), teaca
Schwann, teaca Henle.
 Legătura dintre celulele nervoase se realizează
prin sinapsa reprezintă legătura dintre doi neuroni Sinapsa este alcătuită din:
sau dintre un neuron și o celulă efectoare. În  componentă presinaptică: butonul
organismul uman, majoritatea sinapselor sunt terminal al neuronului presinaptic;
chimice, dar există și sinapse electrice (la nivelul  fanta sinaptică (spaţiul sinaptic), care
inimii). conţine proteine cu rol în conducerea
mediatorilor chimici;

 componenta postsinaptică: membrana

neuronului post-sinaptic, care conţine
receptori pentru mediatorii chimici.
 După componentele pre- şi
postsinaptică, sinapsele se clasifică
în:
 Neuro-neuronale:
 Axo-dendritice (între axonul
neuronului presinaptic şi
dendrita neuronului
postsinaptic);
 Neuro – musculare: între neuron şi o fibră musculară.
 Neuro-glandulare: între neuron și gladă.
 Nervii
Neuronii se grupează formând nervi. Fiecare nerv este protejat de o teacă de țesut
conjunctiv. În funcție de sensul în care circulă informația pe care o transmit, nervii pot
fi: senzitivi, motori și micști.
 nervii senzitivi - transmit informațiile de la receptori (aflați în piele sau alte organe) până la
centrii nervoși, unde informațiile sunt transformate în senzații (exemplu: senzația tactilă,
văzul);
 nervii motori - transmit informațiile de la centrii nervoși până la organele efectoare, așa ca:
mușchi sau glande, unde informația este transformată în comenzi, de exemplu: contracția
musculară;

 nervii micști – conțin și neuroni senzitivi și neuroni motori.

 II.Sângele și limfa ca țesuturi.
Sângele este un ţesut lichidă – parte a mediului intern al
organismului și este alcătuit din:
 elementele figurate ale sângelui;
 plasma sangvină.
În întreg organismul circulă în mod normal
aproximativ 5,0 – 6,0 litri de sânge, ceea ce reprezintă
proximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui
adult de aproximativ 55-70 de kg.

Sângele îndeplinește următoarele funcții:

1.Funcția de transport – sângele transportă către celule substanțele hrănitoare, minerale, apa, dar cel mai
important transportă oxigenul. În sens invers sângele transportă toxinele obținute în urma proceselor metabolice,
CO2 și le elimină din organism prin organele de excreție (pilele, plămâni, rinichi, intestin). Sângele de asemenea
transportă hormonii de la un sector la altul.
2. Funcția de protecție – îndeplinită de celulele albe sangvine – leucocite. Prin procesul de fagocitoză
leucocitele protejează de microbi, bacterii patogene, adică de antigeni. Funcția de protecție este
îndeplinită de asemenea de către trombocite – plăcuțele sangvine, care în caz de lezare cicatrizează
rana, prin transformarea fibrinogenului lichid în fibrină solidă.

3. Funcția de termoreglare – sângele circulând prin

organism transportă căldura de la organele centrale
(ficat, mușchi) prin tot corpul spre periferie.
Repartiţia sângelui în organism este următoarea:
 în mușchi 40% din volumul sanguin;
 la nivelul pielii 30% din volumul sanguin;
 la nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;
 la nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.
 Plasma sanguină
Plasma reprezintă un lichid transparent de culoare
uşor gălbuie. Reprezintă componenta lichidă a sângelui,
fiind alcătuită în proporţie de 90% din apă şi doar 10 %
din reziduuri uscate. Reziduurile uscate pot fi de
natură anorganică sau organică.
Componenta organică îndeosebi este formată din
proteine, care sunt: albumine, globuline, fibrinogen.
Glusidele, lipidle de asemenea fac parte din componenta
organică a plasmei.
Componenta anorganică este prezentată de substanțele
minerale, așa ca: Na, K, Ca, Mg, Cl, F, Br, I, Fe şi Cu,
fosfaţi, sulfaţi. Mineralele îndeplinesc un rol major în
sânge.
Celulele sangvine sau elementele figurate ale
sângelui:
I. Eritrocitele sau hematiile reprezintă aproximativ 2,3-
2,5 litri din volumul sanguin total. Ele pot fi descrise ca
fiind elemente celulare lipsite de nucleu sau anucleate,
provenite din celule nucleate – eritroblaste, au formă
de disc biconcav. Celulele roșii sangvine, care sunt
formate din apă - 67% și 32 – 33% substanțe uscate,
cea mai mare parte a căreia este reprezentată de
hemoglobină, pigment roșu sangvin, cu rol de
transportare a oxigenului la celule și a CO2 de la celule
înafară (HbO2, HbCO2).
II. Leucocitele – celulele albe sangvine cu rol
protector. Protejează prin procesul de fagocitoză.
Sunt de 2 feluri: granulocite (eozinofile, bazofile,
neutrofile) și agranulocite (monocite și limfocite).
Leucocitele i-au naștere la nivelul măduva osoasă
roșie, splinei, ficatului şi ganglionilor limfatici.
Numărul acestora este la adulţi de 4000 - 9000
leucocite/mm3, iar în cazul nou-născuţilor valorile
pot ajunge şi până la 12.000-20.000 leucocite/mm3,
iar la sugari la 9.000-12.000/mm3.
 Trombocitele
Trombocitele mai sunt denumite şi plachete
sanguine şi sunt anucelate, având un rol foarte
important în realizarea proceselor de hemostază. Se
formează la nivelul măduvei hematogene, din aceiaşi
celule stem, din care se formează hematiile şi
leucocitele.
Durata de viaţă a unui trombocit este de
aproximativ 8 zile. Distrugerea lor are loc la nivel
splenic şi hepatic, dar şi la nivelul circulaţiei generale.
 LIMFA CA ȚESUT
Limfa reprezintă un lichid transparent, incolor, care circulă prin
vasele limfatice și ganglionii limfatici, precum și în spațiile
intercelulare. Prin intermediul limfei are loc schimbul de substanțe
între sânge și țesuturi.
Limfa circulă de la țesuturi la sânge, preluând
deșeurile. Organismul uman are în jur de 1,5 l de limfă. Are aceeași
compoziție ca și plasma sangvină. Conține leucocite, mai ales
limfocite.
Limfa îndeplinește funcțiile:
 formează un sistem imunitar prin prezența leucocitelor;
 reîntoarce în circuitul sangvin unele proteine, grăsimi și
metaboliți;
 funcția de drenaj și curățare sau epurare.