PARTICULARITĂȚI

ALE
SENSIBILITĂȚII LA
VERTEBRATE
Cum văd animalele?
https://youtu.be/FHZVnN7I8Xk
Vizualizează videoclipul despre particularități ale organelor de simț
 Curiozități
....are cel mai mare ochi dintre vertebratele terestre.

Unele mamifere..........văd alb-negru, fiind atrase de

mișcarea pânzei cu care sunt provocate în timpul
coridei și nu de culoarea roșie!

Mustățile multor animale (pisici, șoareci, șobolani)

sunt foarte sensibile la atingere, fiind peri modificați,
bine inervați și situați în vecinătatea organelor sensibile.
 Epiderma: subțire, fiind formată doar din celule
vii, bogată în glande care secretă mucus.
Ochii: nu au pleoape și nici glande lacrimale;
vederea este bună, fiind specializați pentru
vederea obiectelor apropiate; peștii
cartilaginoși au ochii specializați pentru
vederea obiectelor la distanță.

Urechea: nu au decât ureche internă, deoarece undele sonore se transmit mai ușor în
mediul acvatic.
Mirosul este foarte dezvoltat la peștii răpitori.
Linia laterală: organ complex cu rol în perceperea curenților de apă, menținerea
echilibrului, stabilirea direcției, distanței, presiunii apei, deplasării în bancuri.
Gustul: este mai dezvoltat la peștii nocturni și la cei bentonici (trăiesc pe fundul
apelor). Mugurii gustativi se află în cavitatea bucală, uneori, și pe corp sau pe coadă.
Adaptarea la viața terestră a determinat creșterea complexității organelor de
simț ca răspuns la factorii de mediu mult mai variați.
Ochii: protejați de pleoape, adaptați pentru vederea la distanță; disting
culorile și obiectele în mișcare.
Urechea: apare urechea exernă, mărginită la exterior de timpan pentru
amplificarea undelor sonore.
Pielea: subțire, umedă, vascularizată, cu receptori tactili.
 Epiderma: îngroșată și
cheratinizată, formând solzi și
scuturi pentru protejarea
împotriva uscăciunii; la
marginea solzilor au receptori
care le conferă un simț tactil
excepțional.
Vederea este colorată, diurnă,
crepusculară și nocturnă, în
funcție de perioada activă.

Auzul: șerpii nu percep undele sonore din aer deoarece au timpanul îngroșat; captează
vibrațiile transmise prin sol.
Broaștele țestoase acvatice au auzul foarte fin, apa fiind un bun conducător de vibrații.
Gustul și mirosul sunt destul de bine dezvoltate la șerpi, având pe cerul gurii un
organ pentru identificarea mirosurilor.
Pielea mamiferelor este acoperită, în
general, cu păr, care împiedică
pierderea căldurii și apără pielea de
diferite leziuni.
Pielea mai produce:
- Ciocul - la ornitorinc și echidnă;
- Solzi – la pangolin și pe coada
cangurului;
- Gheare – la urs, lup
- Unghii
- Copite – la porc și cal
- Coarne – la rinocer, cerb și vacă
- Anexe glandulare: glande
sudoripare, sebacee, mamare.
Organele
de simț
10 simțuri uimitoare la animale
ECOLOCAȚIA - prezentă la multe specii
de lilieci și de delfini - îi ajută să „simtă”
prezența obstacolelor în fața lor, chiar dacă nu
le văd.
Ele emit pulsuri de ultrasunete (sunete de
frecvență foarte înaltă, pe care urechea umană
nici nu le poate percepe). Undele ultrasonice se
izbesc de obstacolul întâlnit și se întorc (după
principiul ecoului) la emițător, care are astfel
posibilitatea să-l evite.
De exemplu, liliacul poate să sesizeze o insectă
(care trebuie mâncată) de peretele de stâncă al
pesterii, zidul unei construcții ori un om (care
trebuie ocolite). Și delfinii se folosesc de
ecolocație, atunci cand înoată prin ape mâloase,
cu vizibilitate foarte redusă.
Pe baza ecolocației, omul a construit sonarele,
Rechinii sunt prădători foarte eficienți deoarece ei
sunt capabili să detecteze câmpuri electrice
slabe care le semnalează prezența, în apropiere, a
unor organisme care le-ar putea servi drept hrană.
Toate animalele emit astfel de câmpuri de energie,
rezultatul activității bioelectrice din corp, dar nu toate
sunt capabile să recepționeze aceste semnale din
mediul exterior.
Rechinii, însă, au celule speciale cu ajutorul cărora
percep aceste impulsuri, transmise prin apă – pe care
omul nu le poate detecta. Astfel, un rechin poate
descoperi un pește chiar dacă acesta e ascuns în nisip
– doar după slabele impulsuri electrice produse de
contracțiile mușchilor săi.
Receptorii de temperatură sunt foarte
performanți la reptile, mai ales la unele specii de
șerpi.
Șerpii boa percep „căldura” (radiația infraroșie)
emisă de corpul unui șoarece aflat la distanță de mai
mulți metri și se îndreaptă cu precizie spre această
potențială pradă.
Organele de simț corespunzătoare (sunt două) sunt
localizate între ochi și nări, de ambele părți ale
capului, astfel încât șarpele poate „simți” cu precizie
direcția în care se găsește prada și distanța pânaă la
ea, ajustându-și fără greș unghiul și viteza atacului,
astfel că nu-și gresește ținta nici măcar pe întuneric,
deoarece ”vede” în infraroșu.
Deși unele păsări ne apar colorate în nuanțe
terne, din gama gri - brun, dacă am vedea așa
cum văd adesea păsările, în lungimi de undă
imperceptibile pentru noi, le-am percepe în cele
mai strălucitoare culori.
Și insectele sunt capabile să vadă în lungimi de
undă din afara spectrului vizibil, pentru om, unde
ultraviolete.
Omul utilizează, pentru vederea în ultraviolet,
unele instrumente astronomice de înaltă
performață (precum telescopul Hubble) care
captează, de fapt, imagini în ultraviolet, pe care
noi, însă , nu le putem vedea ca atare. Imaginile
respective sunt colorate, ulterior, de niște
tehnicieni, care le dau diverse nuanțe din spectrul
vizibil, pentru a putea fi descifrate.
Unele mamifere (pisicile, multe mamifere
sălbatice) au fundul ochiului căptușit cu o
membrană reflectorizantă (numită tapetum
lucidum), care oglindește – și deci amplifică – și
cea mai slabă rază de lumină, dându-i astfel
posibilitatea să mai impresioneze o data celulele
fotoreceptoare din retina.
Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape
complet, pisicile vad totusi destul de bine:
membrana reflectorizanta – aceea care
face ca ochii să le strălucească în întuneric le ajută
să profite de orice firicel de lumină, fie el cât de
firav.
Șerpii își ”flutură” limba lor bifurcată atunci
când se deplasează pentru a culege informații
care îi ajută să se orienteze. De fapt, ei „gustă”
aerul: captează și analizează particulele
existente în aer și, astfel, își formează o idee
asupra a ceea ce se găsește în jurul lor.
La om, moleculele odorante din aer sunt „culese”
cu ajutorul mucoasei nazale; la șerpi, această
colectare are loc cu ajutorul limbii. Particulele
captate pe suprafața umedă a limbii sunt analizate
apoi cu ajutorul unor organe speciale – organul
lui Jacobson – care transmit infomația la creier,
fiind transformată într-o senzație care îi „spune”
șarpelui ceva despre mediul în care se află.
Unii fluturi de noapte sunt capabili să detecteze
prezența unor substanțe numite feromoni, emiși
de partenerii de sex opus, sesizând prezența
partenerilor de la distanțe de peste zece kilometri, în
cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili să
detecteze concentrații infime de feromoni – câteva
molecule într-un ”ocean” de aer; în cazul omului, ar
însemna ca și cum am fi capabili sa simțim gustul
de… vin, să zicem, gustând apa dintr-un lac în care
au fost puse și câteva picături de vin…
Se pare că detectarea mirosului partenerului de
sex opus este valabilă și la oameni, conform unor
cercetări recente, dar aceștia trebuie să fie destul
de aproape unii de alții pentru a percepe
semnalele feromonale transmise.
La om, mustățile sunt un caracter sexual secundar masculin; la alte mamifere, sunt
organe de simț sensibile și eficiente. În stare de veghe sau când animalul se deplasează,
perii lungi din jurul botului (vibrizele) se mișcă continuu, iar semnalele captate de ele se
integrează într-o ”hartă a împrejurimilor”, care ajută mamiferele să se orienteze chiar și pe
întuneric.
Rozătoarele n-au o vedere bună, dar au bine dezvoltat simțul olfactiv (ele trăiesc efectiv
într-un „peisaj de mirosuri”, așa cum noi, specie „vizuală” prin excelență, trăim intr-o
lume a formelor și a culorilor) și pe cel auditiv, la care se adaugă vibrizele.
Șobolanii, deși au vederea slabă, se orientează prin galerii, pe
întuneric pentru că ei pipăie neîncetat suprafețele din jur cu
ajutorul vibrizelor, care vibrează cu frecvențe diferite, specifice–
percepând denivelâri extrem de fine ale suprafețelor – având
corespondentă o capacitate la fel de extraordinara a creierului de a
analiza aceste informații.
Astfel ar putea fi explicat remarcabilul succes evolutiv al
rozătoarelor, ele constituind cel mai numeros grup de mamifere
existent astăzi.
La om, mecanismul auzului, se realizează prin
vibrațiile timpanului sub presiunea exercitată de
undele sonore, vibrații transmise prin intermediul
unui lanț de trei oscioare – ciocanul, nicovala,
scărița – spre celulele auditive din urechea internă,
celule înzestrate cu cili (perișori microscopici) care
se mișcă in ritmul vibrațiilor și transmit acest
semnal la creier, unde este descifrat, dând naștere
senzațiilor auditive.
În lumea vie există și alte membrane care pot juca rolul
timpanului. De pildă, câteva mii de specii de pești
folosesc, în locul membranei timpanice, vezica
înotătoare, a cărei membrană vibrează sub influența
undelor sonore și transmite vibrațiile la urechea internă
prin intermediul unui șir de oase micuțe, ce alcătuiesc
aparatul Weber.
Modul în care se orientează păsările în timpul
migrației rămâne unul dintre marile mistere ale
științei, cele mai larg acceptate teorii fiind cele care
susțin că păsările se orientează cu ajutorul
câmpului magnetic terestru.
O ipoteză îndrăzneață, de dată recentă, susține că
păsările ar percepe acest câmp de forță printr-un soi de
sinestezie.
Pentru om, termenul de sinestezie desemnează o
asociere bizară de senzații de natură diferită – de pildă,
oameni care, la auzul unor anumite sunete, văd
anumite culori; evident, e o anomalie, rar întâlnită și
încă prea puțin studiată.
Conform ipotezei menționate, păsările ar „vedea”
liniile câmpului magnetic terestru sub forma unui
desen suprapus peste peisaj, iar orientarea acestor linii
le indică direcția ce trebuie urmată.
Bibliografie

■ https://www.descopera.ro/natura/5603017-10-simturi-uimitoare-ale-animalelor
■ https://youtu.be/FHZVnN7I8Xk
■ https://www.google.ro/imghp?hl=ro
■ https://www.manuale.edu.ro/