Drept procesual penal

Partea generală
Tema 1.Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal

• 1. Definiţia şi trăsăturile procesului penal

• 2. Scopul procesului penal
• 3. Formele istorice ale procesului penal
• 4. Forma procesuală a procesului penal
• 5. Fazele procesului penal
• 6. Funcţiile procesual penale
• 7. Garanţiiile procesual penale şi importanţa lor
• 8. Dreptul procesual penal şi legătura lui cu alte ramuri
de drept
• 9. Ştiinţa dreptului procesual penal
 1. Definiţia şi trăsăturile procesului penal

• Procesul penal este o activitate implementată de

lege realizată de organele de stat competente cu
participarea părţilor şi a altor subiecţi orientată
spre soluţionarea justă a cauzelor penale.
• Dreptul procesual-penal, ca ramură independentă a
sistemului de drept din Republica Moldova, cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează
desfăşurarea procesului penal, în vederea constatării
tuturor faptelor care constituie infracțiuni și a aplicării
pedepselor și a măsurilor prevăzute de legea penală,
celor care le-au săvârșit.
• Procesul penal, ca o activitate specifică reglementată de
lege, dispune de anumite caracteristici:

 a. Procesul penal este o activitate;

 b. Această activitate este strict reglementată de lege;

 c. Procesul penal se desfăşoară într-o cauză penală;

 d. Procesul penal se efectuează de organele de stat;

 e. Procesul penal urmăreşte obiectivul realizării

anumitor sarcini stabilite de lege;
• Obiectul de reglementare al dreptului procesual-
penal îl constituie procesul penal.
• Dreptul procesual -penal nu trebuie confundat cu
procesul penal.
• Normele juridice procesual-penale sunt concentrate în
Codul de procedură penală. Codul de procedură penală
al RM din 24 martie 1961, a fost elaborat în condiţiile
unui stat totalitar, şi a suferit un şir de schimbări,
modificări şi completări, mai cu seamă, după anul 1991.
Modificările şi completările recente, precum şi
transformările social-economice au impus elaborarea
unui nou Cod de procedură penală, ajustat la exigenţele
timpului, la standardele internaţionale şi europene
(adoptat la 14 martie 2003 de Parlamentul Republicii
Moldova, în vigoare la 12 iunie 2003).
• Denumirea de „proces penal" derivă, pe
de o parte, de la cuvântul latinesc
„processus", (înaintare, desfăşurare,
progres), care în materie juridică este
definită ca o activitate consecutivă,
desfăşurată în vederea rezolvării unui
litigiu, iar pe de altă parte, de la cuvântul
latinesc „poenaliss" (pedeapsă,
penalitate, sancţiune), care semnifică
aplicarea pedepselor celor vinovaţi de
săvârşirea infracţiunilor.
 Procesul penal este desfăşurat într-o cauză
penală. El nu poate fi realizat pe o altă bază decât în
cazul în care organul public, competent a realiza
procesul penal, este sesizat de existenţa unei
pregătiri a infracţiunii, a tentativei la infracţiune sau
a infracţiunii consumate.
 Procesul penal este o activitate desfăşurată
numai de organe speciale de stat. Acestea sunt,
potrivit legii, organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată.
 2. Scopul procesului penal

• Scopul procesului penal este protejarea

persoanei, societăţii şi statului împotriva
infracţiunilor, precum şi protejarea persoanei
şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor
cu funcţii de răspundere în activitatea lor
legată de cercetarea infracţiunilor presupuse
sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a
săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală şi
condamnată (art. 1 alin. (2) C.P.P).
• Scopul procesului penal (art. 1, CPP):

 § Protejarea persoanei nevinovate;

 § Stabilirea sancţiunii;

 § Recuperarea prejudiciului;

 § Prevenirea comiterii pe viitor a faptelor anti-sociale;

 § Depistarea şi lichidarea cauzelor care duc la

săvârşirea infracţiunii.
 3. Formele istorice ale procesului penal

• Procesul penal în contextul istoriei statului şi

dreptului se prezintă tradiţional în următoarele
4 tipuri istorice:
• 1. Proces penal acuzatorial;
• 2. Proces penal inchizitorial;
• 3. Proces penal mixt;
• 4. Proces penal contradictorial.
• Proces penal acuzatorial – este specific
pentru statele lumii antice. Acesta se
caracterizează prin faptul că întreaga
procedură era iniţiată la cererea părţii
vătămate. Părţile aveau posibilităţi egale de a
se apăra şi întregul proces de judecată avea loc
în cadrul instanţei de judecată. Ca principiu de
bază aici era cel al talionului. Şedinţa avea un
caracter public. În calitate de mijloc de probă
erau ordaliile şi duelul judiciar. Ordaliile sunt
încercări în cadrul cărora nu se ştia dacă
infractorul va supravieţui.
• Proces penal inchizitorial – a fost specific pentru statele
Europei de Apus, în perioada medievală. Această formă
istorică se caracterizează prin următoarele particularităţi:

• Sesizarea era realizată de către un funcţionar special;

• Bănuitul era privat de dreptul la apărare;

• Întregul proces se desfăşura doar în faţa instanţei de

judecată a cărei şedinţe aveau un caracter secret. Tortura
era considerată şi admisă în calitate de mijloc de obţinere a
probei. Odată cu revoluţiile burghezo – democratice,
realizarea în Europa de Apus a acestui tip de proces penal,
trece la o altă formă.
• Proces penal mixt – pentru acest tip este specific
utilizarea procesului alcătuit din 2 componente:

• a) Urmărirea penală;

• b) Judecata.

• Urmărirea penală avea un caracter secret şi era realizată

de persoane special abilitate cu astfel de funcţii, care
erau independente de instanţa de judecată. Presupusul
infractor avea dreptul la apărare şi beneficia de garanţii
procesuale atât la etapa urmăririi penale cât şi la
examinarea cauzei în judecată.
• Proces penal contradictorial – este procesul de
astăzi, adică a statelor civilizate, inclusiv şi RM. El se
caracterizează prin faptul că întregul proces penal de
desfăşoară în contradictoriu, fiind realizate diverse
funcţii procesuale:
• a) Acuzarea;
• b) Apărarea;
• c) Judecarea cauzei.
Toate aceste componente au drepturi egale şi se
conduc de principiul egalităţii armelor în cadrul
realizării actelor de justiţie.
 4. Forma procesuală a procesului penal

• Forma procesual-penală reprezintă un sistem al

instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor
procesului penal, al condiţiilor, metodelor şi termenelor
de efectuare a actelor procesuale, legate direct sau
indirect de administrarea probelor în procesul penal,
precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul
cauzelor penale.
• Forma procesual-penală, fiind o varietate a formei
juridice de activitate statală, creează un regim de drept
statornic de gestiune a cauzelor penale, ajustat în detalii
şi bine determinat. Forma procesual-penală posedă două
proprietăţi de bază: unitatea şi diferenţierea ei.
• Unitatea formei procesual-penale se manifestă prin
stabilirea unei ordini unice de desfăşurare a procesului penal.
Toate cauzele penale se disting prin trăsături unice: un set de
acte procesuale, mijloace de stabilire a datelor de fapt,
metode de examinare a lor etc. De exemplu, caracterul scris
al procesului penal este specific tuturor cauzelor penale.

• Unele cauze prezintă însă anumite particularităţi

(diferențierea). Ele sunt manifestări ale diferenţierii formei
procesual-penale. în unele cazuri procedura devine mai
complicată, fiind determinată de acordarea garanţiilor
suplimentare unor subiecţi (de exemplu, în cauzele în care
învinuiţi sunt minori). În alte cazuri procedură este
simplificată (de exemplu, gestionarea cauzelor penale în caz
de delict flagrant).
 5. Fazele procesului penal

• Desfăşurarea procesului penal este legată de trecerea prin

anumite diviziuni sau etape. Prin faze ale procesului
penal se înţeleg intervale, unităţi sau diviziuni ale
acestuia, interconexate, dar relativ independente, care se
disting prin raporturi juridice caracteristice şi se
desfăşoară succesiv, progresiv şi coordonat.
• . Fiecare fază este caracterizată de:
• a) sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
• b) un anumit cerc de organe şi persoane;
• c) o anumită ordine de derulare (formă procesuală);
• d) raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
• e) un act final, care încununează o activitate
procesuală,urmat de trecerea la următoarea fază.
 Fazele procesului penal
Sistemul acţiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii:

Judecarea
Urmărirea cauzei în Executarea
penală primă sentinţei
instanţă
 • Fazele facultative ale procesului
penal sunt:
• examinarea cauzei în urma
exercitării căilor ordinare de atac (în
apel şi recurs);
• examinarea cauzei în urma
exercitării căilor extraordinare de
atac (recursului în anulare şi
revizuirii procesului).
• Actualmente, prima fază a procesului penal
este urmărirea penală.
• Urmărirea penală constă în faptul efectuării
actelor procesuale şi de investigare de către
organele de urmărire penală în scopul stabilirii
circumstanţelor cauzei, administrării şi
verificării probelor, identificării persoanelor
vinovate de săvârşirea infracţiunii, în cazul
stabilirii persoanelor vinovate şi a
circumstanţelor infracţiunii se întocmeşte
rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi
cauza se transmite în judecată.
• Judecarea cauzei în prima instanţă este a doua
fază a procesului penal, care începe odată cu
sesizarea instanţei şi cuprinde toate activităţile
procesuale desfăşurate de către aceasta sau în faţa
ei pentru soluţionarea fondului cauzei. Faza dată
este recunoscută ca fiind principală în procesul
penal datorită examinării de către instanţa de
judecată a probelor administrate de către părţi în
condiţii de contradictorialitate, soluţionând
conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei
persoanei şi stabilirea pedepsei penale sau în caz
contrar reabilitarea persoanei prin sentinţă de
achitare. Momentul final al fazei judecării cauzei în
prima instanţă este pronunţarea sentinţei.
• Judecarea cauzei în urma examinării căilor
ordinare de atac este o fază facultativă, care
poate urma după judecarea cauzei în prima
instanţă, dar, în esenţă, poate fi considerată tot
judecare a cauzei sau examinarea dosarului de
către judecători în cazul când părţile,
procurorul şi alţi participanţi nu sunt
satisfăcuţi de soluţia dată de instanţa de fond şi
atacă hotărârea în cauză cu apel sau recurs,
iniţiind un control judecătoresc ierarhic
superior sub aspecte de fapt şi de drept, pentru
repararea erorilor judiciare.
• Executarea hotărârilor
judecătoreşti este faza obligatorie a
procesului penal, care începe o dată
cu rămânerea definitivă a hotărârilor
judecătoreşti şi cuprinde activităţile
instanţei de judecată de punere în
aplicare a acestora, precum şi
soluţionarea unor chestiuni apărute
în timpul şi după executarea
pedepselor penale.
• Examinarea cauzei penale în urma
exercitării căilor extraordinare de atac
este o fază facultativă a procesului penal
care se poate desfăşura, în funcţie de
existenţa unor împrejurări deosebite,
împotriva hotărârilor judecătoreşti
definitive, pentru a corecta eventualele
erori din activitatea jurisdicţională
anterioară. Căile extraordinare de atac în
procesul penal al Republicii Moldova sunt
recursul în anulare şi revizuirea
procesului penal.
 6.Funcţiile procesual penale

• Prin funcţii procesual-penale înţelegem acele

căi, direcţii sau orientări de desfăşurare a
activităţii procesuale în procesul penal
modern deosebim trei funcţii de bază:
• * funcţia acuzării (a învinuirii);
• * funcţia apărării;
• * funcţia soluţionării cauzei penale (funcţia
de judecată).
• Funcţia acuzării este realizată în procesul penal de către
procuror, dar dacă e să analizăm conceptual această
funcţie, acuzarea este un proces activ la care contribuie, pe
lângă procuror, şi organele de urmărire penală.
• Procurorul exercită urmărirea penală în faţa instanţei de
judecată este acuzator de stat şi reprezintă acuzarea în
numele statului (art. 51 din c. proc.pen. al RM).Procurorul
participă la şedinţa judiciară în calitate de exponent al
funcţiei de acuzare. Acuzatorul trebuie să demonstreze în
faţa judecăţii temeinicia acuzării. La realizarea acestei
funcţii contribuie şi partea vătămată care, alături de
procuror, se situează pe poziţiile acuzării.
• !!! Acuzarea – realizată de către procuror şi partea
vătămată;
• Funcţia apărării o exercită, în principiu, pentru sine
fiecare parte, realizându-şi drepturile procesuale. Un rol
important îi revine apărătorului, care realizează asistenţa
juridică calificată sau reprezintă părţile în proces,
potrivit condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art.26 al
Constituţiei, dreptul persoanei la apărare este garantat.
• . De acest drept beneficiază toate persoanele, indiferent
de faptul dacă recunosc sau nu învinuirea. Chiar în cazul
în care învinuitul recunoaşte fapta de care este învinuit
el trebuie să beneficieze de dreptul de apărare măcar şi
pentru motivul de a nu fi tras la răspundere penală
pentru o faptă mai gravă decât cea pe care a săvârşit-o.
• !!! Apărarea – funcţie îndeplinită de apărător, bănuit,
învinuit şi inculpat;
• Funcţia soluţionării cauzei penale aparţine, în
condiţiile şi limitele legii, numai instanţei de
judecată. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care
are loc în faza judecăţii este o funcţie realizată
exclusiv de instanţă prin pronunţarea unei
hotărâri definitive de achitare, de încetare a
procesului penal sau de condamnare a
inculpatului.
• !!! Examinarea cauzelor penale în instanţele
de judecată – funcţie executată de către
instanţele judecătoreşti;
 7. Garanţiile procesual-penale

• Reglementarea strictă a desfăşurării

procesului penal, fără lacune şi
imperfecţiuni, reprezintă prin sine o
garanţie procesual-penală. O altă garanţie
sunt principiile procedurii penale, care
derivă din sarcinile înfăptuirii justiţiei în
cauzele penale şi de aceea anume ele
creează condiţiile lor primare de
realizare.
• Cele mai importante garanţii de apărare a drepturilor şi
intereselor legale în procesul penal sunt:
• * dreptul bănuitului, al învinuitului de a cunoaşte fondul
bănuirii, învinuirii, precum şi dreptul lor la apărare;
• * obligaţia organelor de urmărire penală de a cerceta
circumstanţele cauzei sub toate aspectele complet şi obiectiv;
• * controlul de către procuror al legalității acțiunilor,
inacțiunilor și actelor la etapa urmăririi penale;
• * controlul judiciar al procedurii prejudiciare efectuat de
către judecătorul de instrucție ;
• * egalitatea părţilor în dezbaterile judiciare;
• * acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de
săvârşirea infracţiunii numai instanţei de judecată;
8. Dreptul procesual penal şi legătura lui cu
alte ramuri de drept
• Sistemul de drept în Republica Moldova
este unul unitar în cadrul căruia între
diferite ramuri există o legătură strânsă.
Această caracteristică face ca şi dreptul
procesual-penal să aibă numeroase
legături cu celelalte ramuri ale dreptului.
• Dreptul procesual penal cu dreptul constituţional – deoarece
la baza oricărei ramuri de drept stau norme juridice
constituţionale care stabilesc principiile fundamentale ale
tuturor ramurilor de drept.
• Drept procesual penal cu drept penal – dreptul penal se
transpune în viaţă prin intermediul dreptului procesual penal.
La rîndul său, dreptul procesual penal, fără dreptul penal, ar fi
fără conţinut, deoarece dreptul penal stabileşte care fapte
constituie infracţiuni şi ce sancţiuni penale se pot aplica
persoanelor care sunt trase la răspundere penală.
• Dreptul procesual penal cu dreptul procesual civil – aceste 2
ramuri reglementează două forme ale aceleaşi activităţi de
judecată, justiţia realizându-se atât prin judecarea cauzelor
penale cât şi celor civile.
• Dreptul procesual penal cu dreptul civil – dreptul
civil reglementează instituţii a dreptului procesual
penal, cum ar fi: partea civilă, civilmente
responsabilă, etc.
• Dreptul procesual penal cu dreptul familiei – se
manifestă prin intermediul unor instituţii cum sînt:
măsurile de ocrotire, chestiunile prealabile, etc.
• Dreptul procesual penal cu dreptul administrativ –
există numeroase situaţii în care o activitate judiciară
reglementată de CPP, se înfăptuieşte de un organ
administrativ cum ar fi: mandatul de arest preventiv
executat de poliţie; propunerea de liberare
condiţionată făcută de comisia administrativă ce
funcţionează la locul de deţinere.
9. Ştiinţa dreptului procesual penal
• Ştiinţa dreptului procesual-penal constituie o ramură a ştiinţelor
juridice care conţine un sistem de reguli, concepţii şi principii
elaborate metodic, privind reglementarea desfăşurării procesului
penal.
• Orice ştiinţă este justificată în măsura în care are un obiect
propriu de studiu şi foloseşte metode specifice în cercetarea
fenomenelor. Ştiinţa dreptului procesual penal nu trebuie
confundată cu dreptul procesual-penal. Astfel in timp ce dreptul
procesual penal este o ramură a sistemului de drept, alcătuită
dintr-un ansamblu de norme juridice, ştiinţa dreptului procesual-
penal reprezintă un sistem de cunoştinţe despre raporturile
juridice procesual-penale şi normele procesual-penale care
reglementează aceste raporturi.
• Ştiinţa procesului penal are legătură cu multe alte ştiinţe care o
ajută să se perfecţioneze.
• Criminalistica se ocupă de elaborarea metodelor tehnico-
ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, ridicării, fixării
şi examinării urmelor infracţiunii. Aceasta este ştiinţa
care oferă tehnica, tactica şi metodica descoperirii
infracţiunilor, având un obiect independent de alte ştiinţe
şi fiind strâns legată de ştiinţa procesului penal.
• Medicina legală este o altă ştiinţă care stabileşte un
raport între normele juridice şi rezultatele aplicării
medicinii legale. De multe ori medicina legală oferă
soluţii importante pentru luarea unor decizii de moment
în procesul penal, care direcţionează activitatea de
investigaţie în procesul penal, pe lângă expertizele de
constatare a gradului leziunilor corporale sau a cauzei
morţii.
• Psihologia judiciară pune la dispoziţia procesului penal
cunoştinţele speciale de psihologie care se aplică pe
parcursul desfăşurării urmăririi penale şi a judecării cauzei.
Această ştiinţă se aplică de fiecare dată când este audiată o
persoană, când lipsesc datele care ar indica cu certitudine
vârsta unor persoane sau când trebuie adoptată o decizie,
atât de către ofiţerul de urmărire penală, de către procuror,
cât şi de către instanţa de judecată, deciziile căreia au
importanţă primordială în procesul penal.
• Psihiatria judiciară influenţează direct ştiinţa procesului
penal. Ea oferă posibilitatea constatării responsabilităţii sau
iresponsabilităţii persoanelor implicate în procesul penal.
Dacă făptuitorul este o persoană iresponsabilă, atunci
procesul penal se desfăşoară conform unei proceduri
speciale prevăzute de Codul de procedură penală.
• Criminologia este ştiinţa care studiază
fenomenul celor trei “C” - criminal, crimă,
criminalitate. Cunoştinţele de criminologie
permit ştiinţei procesului penal să elaboreze
metode eficiente de desfăşurare a procesului
penal care, prin funcţia educativă, să determine
reducerea fenomenului infracţional.
• Ştiinţa procesului penal în colaborare cu alte
ştiinţe, în special cu cele menţionate oferă
legislatorului informaţia ştiinţifică necesară
pentru adoptarea unor legi procesual-penale
eficiente.