Neoclasicismul

Neoclasicismul a fost o mișcare culturală apuseană în artele decorative și vizuale, literatură, teatru, muzică și arhitectură care
s-a inspirat din arta și cultura antichității clasice.
Denumirea provine din gracă unde “νέος- nèos” înseamnă “nou” și “κλασικός-klasikόs” înseamnă  ”de cel mai înalt rang”.
Apărut în Roma în mare parte datorită scrierilor lui Johann Joachim Winckelmann în momentul redescoperirilor din
Pompeii și Herculaneum popularitatea sa se răspândea în toată Europa, astfel încât o generație de studenți europeni în artă se
întorceau din Italia înapoi în țările lor natale cu idealuri greco-romane recent descoperite.
Principala mișcare neoclasică coincidea cu Epoca Luminilor Din secolul al XVIII-lea continuând la începutul secolului al
XIX-lea și concurând parțial cu Romantismul. În arhitectură, stilul a continuat de-a lungul secolelor XIX, XX și până în secolul
XXI.
 
 Neoclasicismul european în artele vizuale a apărut în jurul anului 1760 în opoziție cu stilul
rococo dominant atunci. Arhitectura rococo pune accent pe grație, ornamentație și asimetrie;
arhitectura neoclasică se bazează pe principiile simplității și simetriei, care erau văzute ca virtuți
ale artei latine și grecești din antichitate și preluate de clasicismul renascentist din secolul al
XVI-lea. Fiecare „neo” clasicist selectează unele modele din gama de posibile clasice care îi sunt
disponibile și le ignoră pe altele. Scriitorii și vorbitorii neoclasici, patronii și colecționarii, artiștii
și sculptorii din 1765–1830 aduc un omagiu unei idei asociate cu generația Phidias, dar
exemplele de sculptură folosite sunt mai probabil copii romane ale sculpturilor elenistice. Ei
ignoră atât arta antică grecească, cât și operele din antichitatea târzie. Arta „rococo” din Palmira
antică apare ca o revelație prin gravurile Ruinelor Palmirei. Până și Grecia rămâne invizibilă, o
stagnare a Imperiului Otoman, periculos de explorat, așa că aprecierea neoclasică a arhitecturii
grecești era mediată prin desene și sculpturi, care au netezit și regularizat fin monumentele
grecești, nu mereu conștient.
Neoclasicismul Muzical
Neoclasicismul muzical este o mișcare
a secolului al XX-lea; în acest caz,
stilurile muzicale clasic și baroc din
secolele al XVII-lea și al XVIII-lea,
cu dragostea lor pentru temele
grecești și romane, au fost reînviate,
nu muzica lumii antice în sine (la
începutul secolului al XX-lea nu se
distinsese încă perioada barocă în
muzică, pe care s-au bazat în
principal compozitorii neoclasici, de
la ceea ce numim acum perioada
clasică).
Această mișcare a fost o reacție de la
începutul secolului al XX-lea la cromatismul
dezintegrant al romantismului târziu și al
impresionismului, care a apărut alături de
modernismul muzical, care a căutat să
abandoneze cu totul tonalitatea cheie. A
manifestat o dorință de curățenie și simplitate în
stil, permițând o interpretare oarecum disonantă
a procedurilor clasice, dar a încercat să sufle
pânzele de păianjen ale romantismului și
scânteile impresionismului în favoarea
ritmurilor îndrăznețe, a armoniei asertive și a
formelor secționale curate, coincizând cu moda
pentru dansul și costumul „clasic” reconstituit
în balet și educația fizică.
 Suita de dans din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea a avut o înviere minoră înainte
de Primul Război Mondial, dar neoclasiciștii nu erau deloc mulțumiți de diatonicismul
nemodificat și tindeau să evidențieze disonanța strălucitoare a suspensiilor și ornamentelor,
calitățile unghiulare ale armoniei modale din secolul al XVII-lea și liniile energetice de scriere
parțială contrapuntală. Aere și Dansuri Antice a lui  Ottorino Respighi (1917) a condus drumul
spre genul de sunet la care aspirau neoclasicii. Chiar dacă practica împrumutării stilurilor
muzicale din trecut nu a fost neobișnuită de-a lungul istoriei muzicale, muzica artistică a trecut
prin perioade în care muzicienii au folosit tehnici moderne cuplate cu forme sau armonii mai
vechi ca să creeze noi tipuri de opere.

Ottorino Respighi (1879-1936)

 Caracteristicile compoziționale notabile sunt: ​
- referința la tonalitatea diatonică,
- formele convenționale (suitele de dans, concerti grossi, formele sonatei etc.),
- ideea muzicii absolute netratate de asociații descriptive sau emotive,
- folosirea texturilor muzicale ușoare și o concizie a expresiei muzicale.

În muzica clasică, lucrul ăsta a fost perceput mai ales între anii 1920 și 1950. Igor Stravinsky
e cel mai cunoscut compozitor care folosește acest stil; el a început efectiv revoluția muzicală cu
Octetul Său pentru Instrumente de Suflat (1923), de tip Bach. O lucrare individuală specială care
reprezintă bine stilul ăsta e Simfonia clasică nr. 1 în re a lui Prokofiev, care amintește de stilul
simfonic al lui Haydn sau Mozart. Baletul neoclasic, așa cum a fost inovat de George Balanchine, a
dezordonat stilul imperial rus în ceea ce privesc costumul, pașii și narațiunea, introducând de
asemenea inovații tehnice.
1 2
3 5

Alți compozitori neoclasici: 6

- Max Reger, 1873-1916 (Germania) 4
- George Enescu, 1881-1955 (România)
- Bela Bartók, 1881-1945 (Ungaria)
- Dimitrie Cuclin, 1885-1978 (România)
- Paul Hindemith, 1895-1963 (Germania)
- Mihail Andricu, 1894-1974 (România)
- etc.
Bibliografie: 5
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Neoclasicism
- https://sites.google.com/view/carmen-chelaru/curs-21-neoclasicii-secolului-20/compozitori-
neoclasici

Vă mulțumim pentru atenția acordată!!!