METODE ALE PEDAGOGIEI DIVERSITǍŢII

Conf. Dr. Ionuț Vlădescu
 1. Metode de învăţământ inclusiv
a. Autobiografia interculturală.

Se cere elevilor din clasele a VIII-a sau a XII-a să întocmească o

autobiografie în care să fie consemnate numai experienţele şi
evenimentele interculturale:
- învăţarea unor limbi străine;
- cunoaşterea altor ţări;
- schimburi cu elevi din alte ţări;
-relaţii cu persoane din alte comunităţi etnice, confesionale,
lingvistice etc.
Se insistă asupra semnificaţiei şi urmărilor acestor experienţe pentru
dezvoltarea personală.

Se întocmesc astfel de mici rapoarte autobiografice în faţa clasei

–2
– 3 prezentări.
Colegii trebuie să pună întrebări, să interpreteze şi să comenteze
experienţele interculturale.
Profesorul integrează ceea ce spun elevii şi insistă asupra
faptului că
aceste experienţe sunt comune şi omniprezente.
Important ar fi ca metoda să fie valorificată din perspectiva
diversităţii. Metoda a fost introdusă de Consiliul Europei în 2000, în
legătură cu învăţarea limbilor străine.
 b. Peer education sau învăţarea mutuală.
- se constituie perechi de elevi. Ei îşi împărtăşesc experienţele
legate de excludere, de injustiţie, de discriminare, de marginalizare
socială;
-fiecare îşi spune povestea, în aşa fel încât celălalt poate face
analize, poate da replici sau poate face comentarii;
- rolurile se schimbă;
-la final, fiecare îşi prezintă propriile concluzii în faţa clasei,
concluzii la care a ajuns în ambele ipostaze;

c. Metode de conştientizare
- tipul este de două ore;
- un grup de elevi are ca scop să aducă la îndeplinire o
sarcină
comună;
-exemple: să deseneze un portret de grup, să facă nişte
caricaturi în acest sens, să menţină un balon tot timpul în aer, să
păstreze în mişcare un pendul, să ţină tot timpul o lumânare aprinsă cu
ajutorul altor lumânări;
- unii au însă probleme – au ochii acoperiţi, nu au ascultat
instrucţiunile, vorbesc o altă limbă, nu îi lasă părinţii să participe;
-sarcina elevilor şi a profesorului este să îi ajute pe aceştia să
participe, căci altfel sarcina nu este considerată ca fiind rezolvată;
 2. Metode pedagogice de învăţare participativă

a. Teatru forum:
- a fost introdusă de dramaturgul brazilian Augusto Boal, în anul
1992;
-pe un podium, un grup de 3 – 4 elevi prezintă o scenetă, al
cărei text a fost pregătit tot de ei. Textul trebuie să aibă 30 – 40 de
replici, pe tema diversităţii :
- probleme de inserţie socială;
-interpretări diferite ale aceloraşi fapte de către grupuri
culturale deosebite;
- diferenţele şi felul în care sunt tratate în public în
general;
- conflicte rezultate din interpretarea greşită a
diversităţii:
- fiecare dintre elevii grupului joacă un rol după cum vrea;
-după cam 30 de replici, suficiente pentru a transmite un mesaj,
oricine din sală poate prelua rolurile, ridicând sau spunând „stop”. El
contribuie cu propriile sale replici, intrând în scenariul celorlalţi;
-sceneta continuă altfel decât a fost gândită şi regizată, dar pe
aceeaşi temă; se continuă la fel, până la înlocuirea tuturor actorilor
iniţiali;
- aşa că sceneta evoluează altfel decât textul de la început;
 -se trece la o a doua şi la o a treia rundă de schimbări, aşa că
aproape toţi elevii participă.
-în încheiere, se face o discuţie legată de mesajele transmise.
Profesorul intervine şi subliniază ideile valoroase.

b. Brainstormingul:
- a fost propusă în anul 1953 de Osborn şi mai este numită şi
metoda asaltului de idei;
-scopul ei este stimularea creativităţii de grup, în condiţiile
participării, fără a selecţiona sau a sancţiona;
-aşa că se produc mai multe idei şi teze originale, fără teama de
a greşi. Preocuparea formatorului este aceea ca toţi elevii să aibă idei cât
mai originale;
- în final ideile produse pot fi organizate pe teme, grad de
originalitate, realism, apropiere de practicile existente;
Brainsorming pe tema diversităţii:
-fiecare trebuie să definească cu propriile cuvinte ce înţelege prin
diversitate;
- fiecare trebuie să dea exemple de trăsături care ne fac diferiţi;
- ideile sunt exprimate liber, scurt, în fraze scurte şi concrete;
profesorul nu intervine. El doar cere noi contribuţii şi îi stimulează pe cei
care nu vor să participe;
-contribuţiile spontane şi dezorganizate ale elevilor sunt notate pe
tablă sau pe flipchart, reportofon etc.
 - nimeni nu are voie să facă remarci negative sau să critice ideile
exprimate;

c. Metode de învăţare cooperativă. Învăţarea cooperativă a

fost introdusă în 1980 de Mc. Grath şi dezvoltată în anii 90 de Cohen.
Caracteristici:
-plasează elevii într-un câmp de relaţii favorizante, ajutând elevul să
se integreze într-un câmp social deja dat, care are propriile-i norme şi
propria-i cultură organizaţională;
-foloseşte microgrupuri sociale constituite pe interese, aptitudini,
care interacţionează între ele;
- toţi participanţii sunt implicaţi în rezolvarea unor probleme
comune,
ceea ce contribuie la formarea încrederii reciproce şi a coeziunii de
grup;

1. Metoda mozaicului:
-se împarte clasa în grupe eterogene de câte patru elevi,
numărându-se de la 1 la 4;
- profesorul împarte un text în patru părţi relativ
autonome care au
propriul lor înţeles şi le împarte celor patru grupe de elevi;
-înainte de începerea lucrului, se prezintă în faţa întregii clase
titlul, înţelesul principal al textului şi problema la care se referă;
- se continuă lucrul pe subteme cu „grupuri de experţi”. Ei
 2. Dezbaterea structurată.

Clasa de elevi este împărţită în trei grupuri:

-primul se ocupă de analiza asemănărilor care există
între mai multe entităţi – fapte, persoane, de pildă asemănările
elevilor dintr-o anumită clasă din şcoală;
- al doilea analizează diferenţele dintre aceleaşi persoane;
-al treilea, este grupul martor. El este mai mic. Are rolul de a
compara argumentele celor două grupuri, de a le grupa şi de a găsi
soluţii de apropiere între soluţiile celor două grupuri opozabile.
- fiecare grup lucrează separat, îşi pregăteşte argumentele
pentru prezentarea în plenul clasei.
- aici, intervine şi grupul martor;
-profesorul urmăreşte modul de argumentare, folosirea
dialogului şi a negocierii colective, căutarea unor soluţii de
convivialitate şi de rezolvare consensuală a divergenţelor.
ALTE METODE DE PROMOVARE A
DIVERSITǍŢII
CUNOAŞTEREA ELVILOR:

1. Istoria prenumelui
2. Activităţile preferate
3. Galeria fotografiilor
4. Cum mă văd eu şi cum mă văd ceilalţi;

5. Ce avem în comun şi ce ne deosebeşte

6. Ce primim şi ce oferim

7. Discursul de pe covoraşul roşu

 NOŢIUNEA DE „DIVERSITATE"

Diversitatea este o urmare a modului de a fi al

existenţei şi este „o proprietate inerentă a naturii,
culturii şi a societăţii”. În societate, diversitatea este
rezultatul unicităţii şi specificităţii indivizilor.

Etimologia. Cuvântul vine din limba latină,

unde "diversitas" înseamnă ceva care este eterogen
sau dispersat, dar variat şi pluralist.
 VALORIFICARE IDEOLOGICǍ:
Noţiunea astfel definită este folosită şi valorificată ideologic în
legătură cu „valorile” afirmate şi susţinute de Uniunea
Europeană:
- incluziune socială;
- interculturalitate;
- echitate;
- coeziune socială;

Astfel, în câmpul ideologic al „teoreticienilor” „europenişti” mai

apare o noţiune cu potenţial politic – diversitatea. Ei au lansat o
lozincă favorabilă scopurilor politice urmărite, anume aducerea
tuturor popoarelor din Europa în noua construcţie politică şi statală
ce, acum, se numeşte Uniunea Europeană. Această lozincă este
„UNIŢI ÎN
DIVERSITATE”.
C.Bârzea spune limpede că diversitatea „a devenit un principiu
federator” care ar face cu putinţă „realizarea unui proiect instituţional
postnaţional”.
Însă, este bine de văzut ce înţelege domnul CEZAR BÂRZEA prin
diversitate.

a. Diversitate lingvistică în Europa

- nu este o limbă dominantă;
-Uniunea Europeană foloseşte 23 de limbi oficiale, iar Consiliul
Europei recunoaşte 42 de limbi;
- este şi o mare diversitate a alfabetelor – latin, chirilic,
grecesc,
arab, armean, georgian şi ebraic.
-sunt circa 300 de limbi, dintre care „jumătate sunt vorbite în
partea asiatică a Federaţiei Ruse”. Ne punem întrebarea cum sunt
europene acele limbi care sunt vorbite în partea asiatică a Federaţiei
Ruse. Se vede aici pervertirea realităţilor geografice pentru a fi
valorificate politic. Rusia este atât un stat european, cât şi un stat asiatic.
De aceea, limbile vorbite în partea asiatică a statului nu se vorbesc în
Europa pentru că Rusia are şi o parte asiatică. Apoi, diversitatea
lingvistică din teren nu sporeşte pentru că, în scris, spunem că sunt mai
multe limbi vorbite în Europa, decât sunt vorbite în realitate.
Scopul nemărturisit al autorului este acela de a „demonstra” , fie şi
prin asemenea mijloace, că diversitatealingvistică a Europei este mai
mare decât este ea în fapt.
 U. E. sprijină multilingvismul. Au fost adoptate Convenţia cadru
pentru protecţia drepturilor minorităţilor naţionale, în 1994, şi Carta
europeană a limbilor regionale şi minoritare, în 1992.
Există un program Lingua al U.E. prin care se încurajează
cunoaşterea limbilor europene ca mijloc de susţinere a
mobilităţii transfrontaliere, cât şi a limbilor minorităţilor
naţionale, la toate nivelurile de învăţământ.
Acest demers este susţinut şi de Constituţia României şi de Legea
învăţământului.
Toţi cetăţenii trebuie să cunoască limba oficială, limba maternă, 1 –
2 limbi străine şi eventual să ştie la un nivel acceptabil limbile
popoarelor vecine.
Este greu de crezut că „fiecare cetăţean” poate cunoaşte atâtea
limbi. Nici chiar cei care aparţin minorităţilor naţionale nu pot să se
angajeze într-un asemenea demers. Să cunoşti limbi străine, este un
fapt lăudabil, de mare cultură, specific intelectualilor. Dar el nu are o
finalitate pentru toţi cetăţenii. Mobilizarea unor mijloace financiare
însemnate pentru atingerea acestui scop înseamnă pierderea banilor
fără sens. Oamenii vor să vorbească limba locului, să muncească
pentru a-şi câştiga traiul, nu stau să înveţe limbi străine ca să se
deznaţionalizeze cât mai uşor. Iată care este scopul politic al
acestor mişcări de natură „umanitară” şi „filosofică”.
 b. Diversitate culturală
- în Europa nu există o cultură dominantă;
-pentru prima dată în istorie, se acceptă principiul că toate
culturile sunt egale ca statut;
- Europa doreşte să valorifice multiculturalitatea;
-Tot astfel, se doreşte interculturalitatea, adică o interacţiune
între culturile europene care să ducă la „formarea unor noi entităţi
culturale”. Exemplu - cetăţenie europeană.
- frontierele sunt autolimitări artificiale;
-ar fi fost mereu tendinţe de apropiere şi de interacţiune, care
s-au manifestat, printre altele, prin proiecte de unificare continentală şi
„utopii pan-europene”.
Pentru a susţine teza că popoarele europene trebuie musai să se
unească, C.B. foloseşte şi sintagme fără conţinut, dar care au un
potenţial psihologic mobilizator, cum ar fi : „spaţiu deschis”, în
propoziţia „Europa este prin istoria sa un spaţiu deschis”, de
parcă
spaţiul ar putea fi deschis sau închis; o altă sintagmă goală de
conţinut este sintagma „societate reţea”, spunând că „Europa a fost
întotdeauna o <societate-reţea>”.
Modelul roman

Pentru C. Bârzea, modelul de societate multiculturală este imperiul

roman, pentru că:
- ar fi fost o societate multiculturală;
- multiculturalismul ar fi fost o trăsătură a politicilor publice;
-împăratul Caracalla a acordat cetăţenie romană tuturor locuitorilor
imperiului roman prin edictul din 212 d. C. Acesta ar fi fost un statut
juridic care „valorifică diversitatea umană”.

Observaţii:

1. Conceptul de „diversitate”. Este de observat că noţiunea de

diversitate este o reluare cu înţeles politic a vechii distincţii, prezente
încă în filosofia greacă, între unitate şi pluralitate sau multiplicitate. Ea
avea ca referinţă ontologia primă şi ceea ce rezulta din ea, vorbind de
dimensiuni intrinseci ale existenţei, la cel mai înalt nivel de
generalitate. Distincţia nu avea nici un fel de conotaţie politică.
Înţelesul înlocuirii deosebirii de mai sus cu noţiunea de diversitate
este acela al prefacerii unei probleme de natură ontologică într-una de
natură politică, pentru că s-a băgat de seamă că are potenţial
manipulator.
 Falsificarea determinaţiilor ontologice prin prefacerea lor în concepte
cu caracter politic şi ideologic, după cum s-a văzut, este un demers
nefiresc ale cărui finalităţi sunt de natură manipulatorie.
Scopul urmărit este acela de a nega valoarea statului
naţional şi de a manipula oamenii în sensul acceptării unui
stat federal, fără o bază solidă etnică, ceea ce este o ficţiune.

2. Modelul roman. Cine ia ca model de societate imperiul

roman
este limpede că are scopuri asemănătoare, dacă nu identice cu
acesta.
Imperiul roman a dorit stăpânirea unei cât mai mari părţi a lumii
cunoscute şi valorificarea bogăţiilor popoarelor subjugate în
interesul Romei.
Cât priveşte aşa-zisul multiculturalism al imperiului roman,
numai
cine nu cunoaşte realităţile sau cine este de rea credinţă, cum
este cazul
aici, poate spune aşa-ceva. Romanii făceau deosebirea între
romani şi
celelalte popoare, în afara de greci, cărora le spuneau barbari.
Toleranţa lor era aşa de mare, încât ucideau până şi câinii dintr-o
cetate cucerită, aşa cum au făcut la Cartagina, unde au arat şi cu
plugul şi au blestemat locul ca să nu mai fie locuit în veci.
Nu este de bun augur să faci referire la imperiul roman şi la
 Singurul lucru la care seamănă imperiul roman cu noua construcţie de
stat europeană, este acela că nu a fost dorită de nici unul dintre
popoarele care au intrat în ea, nici ca idee de stat, nici ca
politică de prefacere a realităţilor etnice şi culturale. Un exemplu
concludent.
România a fost cooptată în U.E. şi a semnat nişte tratate de
aderare cu reprezentanţii celeilalte părţi. Ele au fost secrete pentru
poporul român. Înţelegem bine şi de ce. Ele aveau urmări practice de
genul celor petrecute cu popoarele învinse în imperiul roman.

3. Pe faţă, ni se spune că se urmăreşte ca, pe baza interacţiunii

culturale, să se făurească o nouă cultură, specifică noii construcţii de stat.
Cu alte cuvinte, ceea ce se afirmă în premise, se neagă în concluzii.
În
premise se afirmă că una dintre valorile cardinale este
multiculturalismul, iar în concluzie ni se spune că scopul politic major
pentru noua construcţie de stat este crearea unei noi culturi, unice,
europene. Nu este o greşeală de raţionament, ci arată diferitele laturi ale
unei politici îndreptate spre
slăbirea culturilor naţionale sub presiunea minorităţilor existente sau
aduse recent pe teritoriul naţional, pe de-o parte şi dorinţa unei
unificări spirituale printr-o unică cultură europeană, favorabilă noilor
construcţii politice, pe de altă parte.
toleranţa faţă de infracţionalitate şi faţă de infractori, o cultură în care
războiul şi crimele sunt o prezenţă majoritară etc. Sprijinul material
acordat în covârşitoare majoritate numai înfăptuirilor artistice care au
asemenea caracteristici ne arată mai bine direcţia în care este împinsă
cultura în realitate.
 c. Diversitate religioasă

- spaţiul public trebuie considerat multiconfesional;

- fiecare persoană şi comunitate omenească are dreptul să
împărtăşească propria ei religie, dar exercitarea acesteia nu se poate
face împotriva altei identităţi.
- în mod fals, se afirmă că astăzi, în Europa nu este o religie
dominantă. De fapt, religia dominantă a Europei este creştinismul. În
practică vedem, însă, că se iau măsuri în plan politic, educaţional şi
cultural împotriva uneia sau a alteia dintre religii – vezi cazurile recente
ale interdicţiilor impuse unor practicanţi ai cultului musulman în Franţa, în
Elveţia şi în alte state. Acţiunile deosebit de virulente împotriva
creştinismului care au acelaşi tipar – interzicerea icoanelor în şcoli şi
acţiuni în mass-media îndreptate împotriva creştinismului, cum ar fi
ataşarea unei note peiorative relativ la unele manifestări religioase etc.
fac parte din arsenalul multiculturalismului împotriva culturalismului, aici
religios.
 d. Alte surse de diversitate:
- diversitatea etnică;
- diversitatea de gen;
- diversitatea persoanelor cu dizabilităţi;

Scopul cursului nu a fost unul teoretic, ci practic. C. Bârzea i-a

învăţat pe cursanţi cum să procedeze pentru a sprijini multiculturalismul,
adică slăbirea culturii naţionale, a spiritualităţii româneşti.
SǍ NU PERVERTIM POLITIC
DIVERSITATEA