Gramatica limbii române

Conf. univ. dr. MIHAELA GHEORGHE

Universitatea “Transilvania” Braşov
GRAMATICA LIMBII ROMÂNE

Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2005
GALR, 2005

 o descriere actualizată sub două aspecte:

– evoluţia limbii

– evoluţia cercetării gramaticale

 GRAMATICA CUVÂNTULUI
ŞI
GRAMATICA ENUNŢULUI

 structura gramaticală a limbii române actuale

între sistem şi discurs.

 unităţile de bază ale limbii:

– CUVÂNTUL

– ENUNŢUL
Volumul I – CUVÂNTUL

 Unităţile limbii
 Clase de cuvinte
 Substantivul
 Adjectivul
 Pronumele
 Numeralul
 Verbul
 Adverbul
 Prepoziţia
 Conjuncţia
 Interjecţia
clasificarea de ansamblu a cuvintelor

 clasele lexico-gramaticale
– părţile de vorbire
 clasele semantico-funcţionale
– cantitative
– determinanţi
– proforme
– substitute
– deictice
– anaforice
– conectori
– jonctive
Părţile de vorbire

 posibilităţile combinatorii ale

unităţilor lexicale au caracter
clasificator mai general
unităţi lexicale prototipice

 prezenţa tuturor particularităţilor gramaticale

specifice;
 comportamentul morfologic se subordonează
celui sintactic;
 dintre particularităţile flexionare, unele au un
caracter mai general şi, implicit, mai relevant
ca specificitate:
– substantivul: asocierea cu articolul
– verbul: flexiune în raport cu timpul
Clasele semantico-funcţionale

 se delimitează clase eterogene din

perspectiva clasificării în părţi de vorbire

Clasa lexico-gramaticală a numeralului

 clasă „deschisă”
 cuvinte şi grupări de cuvinte cu particularităţi
gramaticale profund diferite:
– cuvinte monomorfematice: trei, patru etc.
– cuvinte analizabile la nivel morfematic: zece, mie etc.
– asocieri complexe: două miliarde trei sute cincizeci şi cinci
de milioane patru sute de mii o sută patruzeci şi şase
 particularitate comună:
– fac parte dintr-o serie semantică strict organizată:
 unu < doi
 trei > doi > unu
Eterogenitatea gramaticală a numeralului

 flexionar invariabile (trei, patru, …, nouă)

 cu flexiune de gen, dar invariabile sub aspectul numărului (unu, doi)

 cu gen fix (feminin sau neutru) (mie, milion)

 cu forme distincte de singular şi plural (zece, sută, mie, milion, miliard)

 flexiune analitică: valoarea a două milioane, Trimite la trei dintre ei...

 indiferenţă la categoria determinării

 impun plural substantivului cu care se asociază (cu excepţia lui unu)

Valori morfologice

 Adjective
– doi pomi, două case
 Pronume
– Din lista de articole indicate a citit două.
 Substantive
– Doi ori doi fac patru.
Clasa cantitativelor

 unităţi lingvistice a căror semnificaţie implică

informaţii de „evaluare cantitativă”
– număr
– cantitate
– dimensiune
– extindere
– intensitate
– durată
informaţia cantitativă la nivel lexical
 numerale
 substantive
– pereche, duzină (au o componentă numerică „punctuală”)
– grup, popor, cârd, mulţime (componenţă multiplă, dar
nedeterminată)
 pronume şi adjective nedefinite
– mult, puţin
 adjective şi adverbe
– dublu, triplu, enorm, aproximativ, cam, prea etc.
 grupări locuţionale
– de mii de ori, câtă frunză, câtă iarbă
 verbe
– a înzeci, a înmulţi, a diminua, a mări, a agrava, a creşte, a scurta
etc.
Clasa determinanţilor

 elemente ale limbii care transferă

substantivul din zona abstractă a

denominării în domeniul substanţial al

referinţei.
integratori enunţiativi

 articolul (enclitic şi proclitic)

 adjectivele pronominale
 numeralele
 adjective de origine adverbială
– aşa / asemenea [om]
 grupări locuţionale
– astfel de
Categoria determinanţilor - clasă
gramatical neomogenă

 Copacul a crescut repede.  Nişte copii s-au rătăcit

 Acest copac a crescut repede.

 Alţi copii s-au rătăcit

 Un copac a crescut repede.

 Trei copii s-au rătăcit

 Alt copac a crescut repede.

 Celălalt copac a crescut repede.  Câţiva copii s-au rătăcit.

Integrarea în enunţ - funcţie specifică
determinanţilor

 prin precizarea domeniului său de referinţă,

substantivul se corelează cu referentul implicat

în comunicare
(1)
determinanţi aparţinând clasei
cantitativelor

– introduc în grupul nominal o informaţie cantitativă

– nedefinită sau numerică:
 ex.: mulţi copii, trei copii
2)
determinanţi care presupun referirea la
cadrul situaţional al comunicării:

– demonstrative: acest(a), acel(a)

– interogative: ce / care [carte]?
(3)
determinanţi care evocă, prin asemănare
sau diferenţiere, o calitate:

 explicit exprimată în text printr-un termen

exterior grupului sau deductibilă din situaţia
de comunicare
– aşa, astfel / altfel de
(4) numerale ordinale

 al doilea, a treia etc.

Articolul - morfem gramatical
expresie a categoriei determinării

 modalitatea (gramaticală) afixală de integrare

enunţiativă
 domeniul semantic acoperit de articol: sistem
închis de opoziţii
– determinat definit (enclitic) / nedeterminat (art. Ø)
 băiatul / băiat
– determinat definit / determinat nedefinit (proclitic)
 băiatul / un băiat
– determinat nedefinit / nedeterminat
 un băiat / băiat
Clasa proformelor

 depind referenţial de context;

 îşi precizează referentul prin stabilirea unui
raport anaforic (mai rar cataforic) cu alt
component al comunicării;
 substitut al altor termeni, cuvinte, grupuri de
cuvinte, propoziţii.
Proforme

 pronume
 Copiii au alergat, unii au obosit, alţii nu, trei au renunţat
imediat.
 proforme adjectivale
 Filmul a fost grozav. Nu am mai văzut de mult un
asemenea / aşa film.
 proforme adverbiale
 A plecat la şcoală, de acolo la bibliotecă., În timpul verii
e cald, atunci se simte bine., Aşază-te pe scaun. Stai aşa.
 profraze
 S-ar părea că s-au înţeles. Asta nu pot să cred.
Clasa substitutelor

 completează informaţia referenţială prin raportare la un

alt component al comunicării;
– trăsătură comună clasei substitutelor şi proformelor, dar şi
pronumelor
 nu sunt substitute:
– pronumele personale de persoana întâi şi a doua
 au semnificaţie direct dependentă de situaţia de comunicare,
(identificarea deictică a unui protagonist al „evenimentului” relatat
cu locutorul / alocutorul)
– unele pronume nepersonale
 cu utilizare generică: interogativele cine, ce, negativele nimeni,
nimic, nehotărâtele fiecare, oricine etc.
Categoria deicticelor

 unităţile limbii care implică sau sunt implicate

nemijlocit în situaţia de comunicare;
 punctul central al cadrului:
– locutorul (poziţie privilegiată)
– destinatarul mesajului
– momentul enunţării
Clasa jonctivelor

 delimitată funcţional prin capacitatea componentelor de

a stabili relaţii în limitele enunţului:
– între cuvinte
– la nivelul grupului de cuvinte
– între grupuri de cuvinte la nivelul propoziţiei
– între cuvinte, grupuri de cuvinte şi propoziţii la nivelul frazei
 tradiţional:
– prepoziţii şi conjuncţii
– adjective şi adverbe relative
Clasa conectorilor

 interferează cu clasa jonctivelor

 conectorii - conjuncţii şi adverbe - organizează textul
– asigură relaţiile dintre propoziţii, unităţi comunicative
sintactic independente (uneori superioare enunţului);
– asigură coerenţa unui ansamblu comunicativ de
dimensiuni diverse;
– asigură corelarea frastică şi transfrastică a
componentelor la nivelul textului.
Conectori şi jonctive

 O să ducă lucrurile până la capăt oricât de

greu ar fi. Chiar dacă nu merită.
 Caută omul potrivit, inteligent, informat, cu
experienţă. Care e aşa de greu de găsit.
 Lucrează de ani întregi la această problemă.
Cu o perseverenţă de nezdruncinat.
Conjuncţii - conector transfrastic

 or
– exclusiv la nivel transfrastic
– asociază unităţi textuale dincolo de cadrul enunţului
 alţi conectori transfrastici: adverbe şi grupări diverse
– dimpotrivă, oricum, totuşi, în primul rând, de asemeni, de
altfel, ca atare, tot astfel
 corelări transfrastice cu corespondent la nivel
sintactic:
– enumerarea, opoziţia, echivalarea şi coordonarea
(copulativă şi adversativă), apoziţionarea
părţi de vorbire / clase de cuvinte
 părţi de vorbire
– organizare după particularităţile gramaticale ale
unităţilor lexicale ale limbii.
 clase de cuvinte
– mijloace lingvistice eterogene, la diverse niveluri
ale sistemului (lexical sau gramatical);
– grupate după particularităţi funcţionale comune.
Volumul al II-lea - ENUNŢUL

– Organizarea structural-ierarhică
perspectiva structurală şi
funcţional-sintactică
– Organizarea discursivă
perspectiva discursiv-pragmatică
 Enunţul
 Grupuri sintactice (GV, GN, GAj, GAv, GInterj, GPrep)
 Construcţii sintactice
 Predicatul
 Numele predicativ
 Complementul predicativ al obiectului
 Predicativul suplimentar
 Subiectul
 Complementul direct, secundar, indirect, prepoziţional, de
agent, posesiv, comparativ
 Circumstanţialele
 Atributul
 Apoziţia
 Aspecte ale construcţiei discursului
Grupurile sintactice
 nu dublează informaţia din capitolele dedicate
descrierii părţilor de vorbire corespunzătoare
fiecărui centru de grup
 se descriu
– disponibilităţile lor combinatorii;
– structura de determinativi selectaţi;
– compatibilităţile şi incompatibilităţile dintre aceştia.
construcţiile sintactice

 se extinde descrierea la tipare

sintactice incluse tradiţional în
– descrierea diatezei
– tipuri de circumstanţiale
– modalităţi de subordonare la
nivelul frazei.
Construcţiile pasive şi impersonale

 prezentare prin raportare la construcţia activă

 mai multe aspecte decât simpla opoziţie formală:
– tiparul pasiv şi cel impersonal se deosebesc de cel activ mai
ales printr-o organizare sintactică particulară şi prin
componentul diferit spre care se orientează interesul
comunicativ.
– pasivul prototipic (marcat cu operatorul pasiv a fi)
– pasivul-reflexiv
– pasivul lexical sau cu marcă zero (participii sau supine
provenind de la verbe tranzitive).
– diateza impersonală
 construcţii cu centru verbal care dobândeşte contextual trăsătura
impersonală, deosebit de verbele inerent impersonale.
construcţii reflexive şi reciproce

 o sinteză a variatelor ipostaze în care

funcţionează reflexivul în română:
– utilizarea sintactică a cliticului reflexiv
– utilizarea nonsintactică a cliticului reflexiv
 distincţia:
– verbe obligatoriu reflexive
– verbe contextual reflexive
Construcţiile cauzative sau factitive

 tip special de construcţii verbale

 trăsături definitorii:
– rolurile semantice ale celor doi actanţi pe care îi
selectează:
 persoana sau cauza care declanşează o acţiune ce
determină un efect (entitatea cauzatoare)
 persoana sau obiectul asupra căreia / căruia se răsfrânge
efectul acţiunii cauzatoare (entitatea afectată).
Construcţii cu predicativ suplimentar

 tipologia construcţiilor care conţin predicativ

suplimentar
 poziţie sintactică obţinută prin reorganizarea sintactică
a unor structuri bipropoziţionale (mai rar, chiar
tripropoziţionale)
 istoria derivativă a construcţiilor cu predicativ
suplimentar este esenţială pentru înţelegerea
– configuraţiei respective în ansamblu
– relaţiilor pe care le stabileşte noua poziţie cu membrii
structurii originare
– a reflexelor formale pe care le manifestă.
construcţii comparative

 Inventariere a subtipurilor categoriei

semantice a comparaţiei
 corelare cu posibilităţile de expresie sintactică
sau lexicală de care dispune limba română
– structuri cu centru verbal, adjectival sau adverbial,
– propoziţii subordonate
– construcţii eliptice care pot ocupa diverse poziţii
sintactice:
 circumstanţial de mod
 nume predicativ
 complement comparativ
 atribut etc.
Construcţii cu propoziţii relative şi conjuncţionale

 descriere din perspectiva particularităţilor

determinate de tipul de conector
interpropoziţional.
 subordonate subcategorizate în funcţie de
integrarea sintactică
– relative integrate sintactic
– relative izolate (periferice)
 aceeaşi perspectivă taxonomică pentru
subordonatele conjuncţionale:
– conjuncţionale integrate
 relaţia cu regenta este foarte strânsă
 poziţiile sintactice pe care le ocupă sunt cele specifice
grupurilor nominale: poziţii actanţiale, reclamate de
structura semantico-sintactică a centrului de grup
dominant (verbal, adjectival, adverbial, interjecţional,
nominal).
– conjuncţionale periferice
Construcţiile sintactice

– justificate în economia volumului prin focalizarea

interesului asupra unor aspecte care transcend
perspectiva funcţională tradiţională
– îşi dovedesc importanţa prin:
 încorporarea în descriere a unor tipare cu realizări
sintactico-semantice variate
 identificarea unor mecanisme de care dispune limba şi
care sunt ignorate în descrierile tradiţionale.
Complemente „noi”

 Complementul predicativ al obiectului

 Complementul secundar
 Complementul prepoziţional
 Complementul posesiv
 Complementul comparativ
CPO

 funcţie cerută de un centru verbal atributiv,

noncopulativ:
– verbe trivalente
 a boteza L-au botezat Ion.
 a chema „a avea nume” Îl cheamă Popescu.
 a numi L-au numit director.
 în raport cu PS, este o complinire matricială a
verbului
– alături de NP - atributiv de bază.
Complementul secundar

 termen subordonat faţă de centrul grupului

într-o structură ternară din care face parte şi
un complement direct subordonat aceluiaşi
centru verbal:
– Ei m-au anunţat ora plecării.
Caracteristici ale Csec vs Cd

 nu acceptă realizarea cu pe:

– Cd +/- animat
 Pe Ion îl aşteaptă.
 Pe păpuşă o iubeşte mult., Scrie-l pe cinci ! [-animat]
 nu acceptă substituirea printr-o formă clitică a
pronumelui personal, nici dublarea prin clitic:
– *El m-a anunţat-o., *Lecţia el m-a învăţat-o.
 nu devine subiect în construcţia pasivă echivalentă, ci
îşi păstrează poziţia sintactică:
– Profesorul îl ascultă pe elev lecţia. > Elevul este ascultat de
profesor lecţia.
Complementul prepoziţional

 Complementul indirect – realizare cazuală

 Complementul prepoziţional – realizare prin

grup prepoziţional
Complementul posesiv

 component al grupului verbal care se

actualizează într-o structură ternară şi
exprimă posesorul printr-un clitic de
pronume reflexiv sau personal cu trăsătura
semantică [+ Animat]:
– Ion îşi respectă / iubeşte părinţii / vecinii.
– Ţi-am / Ţi s-a auzit vocea.
 realizare dublă:
– Lui Ion i se bate ochiul stâng.
– Cunosc un bătrân căruia nu i-a slăbit vederea.
complementul posesiv

 devine component al grupului verbal prin

amalgamarea acestuia cu un grup nominal,
din care îşi păstrează rolul semantic de
Posesor, neatribuit de verb.
– [Cpos] Şi -a consacrat viaţa studiului [Cind].
– Îmi [Cpos] mărturisesc necazurile numai ţie [Cind].
– Ne [Cpos] spunem păsul tuturor [Cind].
Complementul comparativ

 determină un adjectiv sau un adverb, indicând

termenul (cu rol de reper) cu care se stabileşte o
comparaţie referitoare la caracteristicile (de obicei
graduale) ale unui obiect sau ale unui proces:
– (a) comparativul de inegalitate: Învaţă mai puţin uşor decât
fratele lui.;
(b) comparativul de egalitate: Casa aceea e la fel de ieftină
ca a lui.
– (c) comparativul partitiv, de specificare a domeniului de
comparaţie: Casa cea mai ieftină dintre toate.
Complementul comparativ

 complementul comparativ este un adjunct al

adjectivului sau al adverbului, apărând deci
doar în grupul adjectival sau în grupul
adverbial.
 Se deosebeşte astfel de toate celelalte
complemente, pentru care este specifică
poziţia în grupul verbal.
m.gheorghe@unitbv.ro