Epitetul Comparaţ Metafora

Interogaţia ia Imaginea
retorică
Personificar artistică
Inversiune
ea a

Hiperbol Alegori
a
Repetiţi aEnumera
a
Antiteza ţia
Invocaţi
a
Aliteraţia
Oximoro
n
 Este un procedeu artistic care
• exprimă însuşiri deosebite ale obiectelor;
evidenţiază însuşirile deosebite ale
• pune în valoare imaginaţia scriitorului, care realizează îmbinări
obiectelor, fenomenelor, punându-le într-o
deosebite de termeni;
lumină nouă.
• se adresează sensibilităţii şi imaginaţiei cititorului;

• are un rol expresiv.

• în structura uneiEste un procedeu
comparaţii artistic
intră doi termeni care care
: obiectul se
este comparat – termenul
realizează comparat
prin şi termenul
alăturarea a doicare se alătură
termeni
primului termen pentru a-i reliefa trăsăturile – termenul
(obiecte, fiinţe, acţiuni) pe baza unei însuşiri
comparant.
comune, pentru a evidenţia anumite trăsături
• alăturarea termenilor se realizează prin cuvintele : ca,
specifice primului termen.
precum, cât, asemenea.
 Este un procedeu artistic ce constă
în reluarea, în scopuri expresive, a unor
cuvinte, grupuri de sunete, construcţii,
idei.
 Este procedeul artistic prin care se
atribuie însuşiri omeneşti fiinţelor
necuvântătoare, lucrurilor sau fenomenelor
naturii.
Scriitorul stabileşte o asemănare între
universul necuvântătoarelor şi existenţa
omului.
 Este figura de stil prin care se trece de la semnificaţia
obişnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă
semnificaţie.
Metafora prescurtează comparaţia, eliminând cuvântul
care mijloceşte apropierea celor doi termeni (ca, asemeni cu)
şi, adesea, şi termenul comparat.
Se realizează astfel o concentrare care conferă textului
poetic o expresivitate sporită.
Contextul este foarte important pentru înţelegerea
semnificaţiei unei metafore.
 Este figura de stil care constă în
exagerare – prin mărire sau prin
micşorare – a trăsăturilor obiectului
descris.
 Este figura de stil constând în
alăturarea a doi termeni ( personaje,
obiecte, situaţii, fenomene, idei), cu scopul
de a sublinia opoziţia dintre aceştia.
 Sunt figuri de stil sonore care constau în repetarea
unor sunete în interiorul unui vers.
În cazul aliteraţiei, se repetă consoane sau silabe
iniţiale aflate, de obicei, în rădăcina cuvintelor (“lângă
lacul”) .
În cazul asonanţei, se repetă aceeaşi vocală
accentuată (“ Iată craiul socru-mare”).
Rima imperfectă este un tip de asonanţă care apare
la sfârşitul versurilor.
 Este înşiruirea de mai mulţi termeni
de acelaşi fel, folosită pentru a atrage
atenţia asupra aspectelor sau asupra
faptelor înfăţişate.
 Reprezintă, în sens larg, substituirea unei
imagini cu alta, în virtutea unor asemănări sau
corespondenţe dintre ele. Un sens restrâns,
alegoria este o descriere sau o naraţiune alcătuită
dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii,
personificări, etc., care oferă o imagine unitară.
Esenţa alegoriei este exprimarea unor noţiuni
abstracte prin intermediul concretului.
 Este figura de stil care constă în
asocierea neaşteptată, cu efecte expresive
surprinzătoare, a doi termeni
contradictorii sau chiar cu semnificaţii
opuse.
Este figura de stil alcătuită din una
sau mai multe
întrebări, de la care nu se aşteaptă
răspuns.
 Este un produs al imaginaţiei artistului prin
care acesta ilustrează viata printr-un limbaj estetic
abstract putând astfel crea - în planul fanteziei -
lumea din nou, cu mijloacele specifice fiecărei arte:
culoarea (pictura), sunetul (muzica), cuvântul
(literatura). Prin imagini artistice creatorul provoacă
stări sufleteşti, emoţie artistică şi profunzime
ideatică, transmiţând un mesaj artistic celor cărora li
se adresează.
Este figura de stil prin care se schimbă
topica obişnuită a cuvintelor, în scopul
de a evidenţia o idee, o trăsătură, o
însuşire, un obiect.
Este figura de stil prin care se
realizează adresarea către
un interlocutor imaginar.
1. Valori multiple – ea (ia, i-a); ei; mă;
noi - vouă;
şi ; voi; lui;
o; un; îi (i)
 2. Valori stilistice
Dativul etic “Ei ei ! Cei–i de făcut?
f.f.s Se sperie şi de umbra lui”
“Dumneata să mi te găteşti ca un
ginere”

”iar cu dreapta ce-mi făcea?

iar din gură mi-i grăia:
-Murgule, murguţul meu,
Datu-mi-te-a taică-tău”
(inversiune)
(Toma Alimoş)
Dativul posesiv
”În turbarea-i furtunoasă… (M. Eminescu)
”Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”
Las să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi
vino”
Valoarea neutră (neutrală)

„A luat-o la sănătoasa zicându-i:

„Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o!
A băgat-o pe mânecă” ;

„- Dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere…”

(Caragiale)

„-Şi nici tu junghi nici tu friguri nu s-a lipit de noi, dar nici
de râie n-am scăpat.”
(Creangă)
„-De te-ndeamnă, de te cheamă/Tu rămâi la toate rece.”

(Eminescu)
Pluralul

-modestiei: „Ce vrei tu? / - Noi? Bună pace!”

-autorităţii: Noi, directorul şcolii, am constatat…

Repetiţia – comparaţia

„Lumea-i cum este…şi ca dânsa suntem noi” (Eminescu)

„Cine face ca mine ca mine să păţească”

„Eu sunt eu, iar tu eşti tu

…Eu, eu şi iar eu fac toată treaba”

„Ce-s eu? Nimic! Da pe mine nime nu mă blastămă, nime nu

zice să mă bată Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te
blastămă”
(Agârbiceanu)

„Ce-i al meu – e – al meu, ce-i al tău e al nostru.”

Antiteza

„Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman ţi-este”

„Ea un înger ce se roagă/El un demon ce visează”
„Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?/Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit
acel apus?”
„Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic.” (Eminescu)

„Voi ce-aţi îngropat aici? / Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi,/Noi mame şi
surori şi fraţi!” (Coşbuc)

Acesta nu-i ca acela.

„Alte măşti, aceeaşi scenă”

El face, ea desface şi totul se preface.
„De-o fi una, de-o fi alta…pace…război”
„Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor şi rece. (Eminescu)
Valoare peiorativă

- Ce faci, dânsule?

„- Dar nevastă-mea nu-i d-alea domnule!”

(Caragiale)

„- Dă-mi în scris pe Gagarniţă ăla să nu-i uit numele”

(Caragiale)

„- Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia-voastră”

(Gr. Alexandrescu)

„- Aici sunt întunecimea-ta” (Caragiale)

Alte valori (sensuri)

A mea (soţia) e foarte bună gospodină. Dânsul (soţul) nu-i

acasă.

Am eu altele pe cap acum. (necazuri).

Pentru atâtica lucru te apuci dumneata de ceartă?

Scrierea simbolică/principiul simbolic

„Să se întoarcă acum mânia lui de la mine!”

„Eu am pus cuvintele Mele în gura ta şi te-am oprit cu umbra

mâinii Mele ca să întind cerurile şi să întemeiez pământul şi să
zic Sionului: „Tu eşti poporul Meu!”
Transformarea valorii directe în valoare
indirectă

L-a întrebat:
-Ţi-am spus să nu faci asta?

-L-a întrebat dacă i-a spus ca el nu facă

aceea.
1. Verbul la timpul prezent este folosit pentru a reda acţiuni care se petrec într-un
timp nedeterminat (într-o operă literară), dar care sunt aduse în faţa cititorului
într-un ritm dinamic – prezentul dramatic sau pentru a reda acţiuni care s-au
petrecut în trecut (în operele cu caracter istoric) – prezentul istoric.

Exemple:
“Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte în cale. În momentul
acesta, jupâneasa…intră cu tava, aducând dulceaţă şi cafele. Cum o vede, maiorul se
opreşte o clipă…” – prezentul dramatic.
(I. L. Caragiale)

“El (Mihai Viteazul) smulge atunci o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în

coloana vrăşmaşă ce-l ameninţă mai de-aproape, doboară pe tot ce se încearcă a-i
sta împotrivă, ajunge pe Caraiman-Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi alte capete de
vrăjmaşi şi … se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit.” – prezentul istoric
(N. Bălcescu)
2. Personificarea se realizează cel mai adesea cu ajutorul verbelor.

Exemple:

“ Cam pe la jumătatea acestui drum, deodată munţii se dau la o parte să

facă loc unei lunci vesele … ce se deschide la poalele codrilor.”
(Al. Vlahuţă)

“De ce n-ar plânge florile sau nu s-ar bucura şi ele cu lacrimi de rouă?”
(C. Hogaş)
3. Repetiţia verbului subliniază fie durata mare a acţiunii în timp, fie ritmul
intens, repeziciunea cu care se derulează acţiunea.

Exemple:

“ Să-l fi văzut Măria voastră …! Lac de apă. Şi suie, suie până ce ajunge pe
coastă.”
(B . Şt. Delavrancea)
“Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iar”
(V. Alecsandri)

“Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare … “
(M. Eminescu)
4. Verbele onomatopeice au rolul de a amplifica sugestia auditivă a imaginii
literare.

Exemple:

“…Ei aud cu urechea toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin
ierburi, ţiuind, scârţâind, şuierând … “
(Al. Odobescu)

“Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! chiau! cling!

(I. Al. Brătescu-Voineşti)

“ Am auzit desluşit glasul mamei lor chemându-i din capul miriştii: <<Pitpalac!
pitpalac!>> “ ; “ i-a răspuns un glas stins <<Piu! piu! >>
(I. Al. Brătescu-Voineşti)
Substantivul apare, de obicei, în realizarea metaforelor, a personificărilor şi a epitetului.

Exemple:
“ Jăratecul norilor”

“ Astfel adesea eu nopţi întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas”

“ Nori de cenuşă fumegândă”

“ Rai din basme”
Cea mai frecventă valoare stilistică a adjectivului este aceea de epitet.

Exemple:

Nori plumburii se lăsau peste sat.(epitet metaforic al substantivului)

Munţii posomorâţi îşi scuturau crestele de zăpadă. (epitet personificator al

substantivului)

Marea se arunca furioasă peste stâncile stinghere. (epitet personificator al

substantivului dar şi al verbului)