Religii monoteiste:

iudaismul si budismul
 MONOTEISM
DEFINITIE: Monoteismul este credința într-un singur zeu, în
contrast cu politeismul, credința în zeități multiple. Cu toate acestea,
politeismul este compatibil cu monoteismul inclusiv sau alte forme ale
monismului, iar distincția dintre monoteism și politeism nu este foarte clară
sau obiectivă.
Unele religii monoteiste atribuie conotații "personale" propriului dumnezeu,
pentru a-l diferenția de alți Dumnezei, despre care ei susțin că ar fi ori
simple creații omenești (monoteismul exclusiv), ori alte forme ale
Dumnezeului lor (monoteismul inclusiv).
In anumite cazuri se poate detecta o evoluție de la un cult enoteist, în care
credincioșii acceptă existența unor divinități inferioare celei principale, pe
care ei o venerează ca fiind adevăratul lor dumnezeu, la cultul monoteist.

2
 monoteism
⬗ Iudaismul a fost prima religie monoteistă de succes (care a supraviețuit
fondatorului și vremii), deși unii susțin că însuși animismul ar fi o formă de
monoteism. Poporul Israel se consideră de la un anumit moment al istoriei
sale "poporul ales al singurului Dumnezeu", acel Dumnezeu care le-a
revelat cartea sfântă - Biblia.
⬗ În creștinism, unicitatea lui Dumnezeu include divinitatea Fiului său și
divinitatea Duhului Sfânt, aspect exprimat în doctrina trinitară, definită ca
atare în secolul IV, în urma controverselor cu arianismul. Viziunea trinitară
nu o întâlnim la mormoni și la Martorii lui Iehova, care au doctrine diferite:
în cazul mormonilor triteismul, în timp ce Martorii lui Iehova susțin că Isus
Cristos este inferior Dumnezeului Tată Iehova. Cu toate aceste diferențe,
toate aceste culte susțin că ele însele sunt creștine, dar nu le recunosc și pe
celelalte biserici ca atare. Cu toate că creștinismul consideră venerarea
trinității ca pe o formă de monoteism, iudaismul o consideră idolatrie totală.

3
 I. IUDAISMUL
Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etică, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum
au fost, în continuare, explorate și explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască,
iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.

În timp ce iudaismul a fost rareori monolitic în practică, el întotdeauna cu înverșunare a fost monoteist în
teologie, deși Tanahul amintește perioade de apostazie de la iudaism printre israeliți.
În documentarul History Channel The Bible Unearthed (Biblia dezgropată), Amihai Mazar afirmă că Iahve
avea o nevastă în religia tradițională israelită, conform celei mai vechi inscripții care-l menționează pe
Iahve.[6] În același documentar, Baruch Halpern afirmă că monoteismul a pornit din reforma constând din
epurările religioase produse la ordinul regelui Iosia, reluare a epurărilor la ordinul străbunicului său, regele
Ezechia. Regele Iosia a avut nevoie de centralizarea cultului pentru a obține controlul total al statului și
sprijinul populației în scopuri expansioniste, această ideologie fiind consemnată în Deuteronom. Halpern
afirmă despre reforma bazată pe Deuteronom că nu e vorba de invenție de tradiție, ci dimpotrivă, de un
refuz radical al tradiției.[6]

Istoric, iudaismul a accentuat credința în revelația divină și în acceptarea versiunilor Torei scrise și orale ca
esență fundamentală de bază a convingerilor. Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune
dogmele religioase. Aceasta a dat naștere la multe formule în ceea ce privește anumite convingeri
teologice inerente în Tora și Talmud.
4
 ritualuri
Veșmintele de cult
O kippah (în ebraică: ‫ִּכָּפה‬, kippot plural; idiș: ‫יַארמלקע‬, yarmulke) este un
acoperământ pentru cap ușor rotunjită fără margini lărgite purtate de
mulți bărbați evrei în timp ce se roagă, mănâncă, recită binecuvântări,
studiază texte religioase evreiești, și în orice moment de către unii
bărbați evrei. În comunitățile non-ortodoxe, unele femei au început, de
asemenea, să poarte kippot. Există o gamă de kippot de diferite mărimi
(de la unele mici, care acoperă numai partea din spate a capului, la unele
mari, care acoperă coroana capului în întregime).

Țițit (ebraică: ‫( )ִציצִית‬pronunție așkenazică: tzitzis) sunt șaluri speciale,

cu noduri "franjuri" sau "ciucuri" găsite pe cele patru colțuri ale tallit
(ebraică: ‫ )ַטִּלית‬care seamănă cu o eșarfă pentru rugăciune. Tallit este
purtat de bărbații evrei și de unele femei evreice în timpul serviciului
divin. Tradițiile variază în ceea ce privește când un evreu începe să
poarte un tallit. În comunitatea sefarzilor, băieți poartă tallit de la vârsta
de bar mitzvah, adică de la 13 ani. În unele comunități ale așkenazilor se
obișnuiește să se poarte numai după căsătorie. Un tallit katan (tallit mic)
este un articol de îmbrăcăminte cu franjuri purtat pe sub haine pe
parcursul zilei. În unele cercuri ortodoxe, franjurilor li se permite să
atârne în mod liber peste îmbrăcăminte.

5
 II. BUDISMUL
Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea
în India în secolul al VI-lea î.e.n. și s-a răspândit într-o mare parte
a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui
Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian
care se crede că ar fi trăit între 560 î.e.n și 480 î.e.n.. De-a lungul
timpului, budismul a suferit numeroase schimbări, în prezent fiind
o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă
strictă, clar formulată. Este răspândit în India, Nepal, China,
Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Myanmar, Thailanda,
Vietnam, Laos, Cambodgia, Indonezia și Malaezia. Cu
aproximativ 600 de milioane de adepți la nivel mondial, budismul
este a patra religie a lumii după creștinism, islam și hinduism.

Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism

și de jainism, păstrând o puternică influență a elementelor
constituente ale acestor două religii. Mai este numit și „Buddha
Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile
textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”.

6
 RAMURILE BUDISMULUI
Terminologia utilizată pentru desemnarea grupurilor religioase este de asemenea diversă (menționăm faptul că
lucrarea de referință pentru care dezvoltăm aici aceste diviziuni este cea amintită mai sus de Paul Poupard).

Budismul est-asiatic: numește budismul răspândit în Coreea, Japonia, Singapore și o mare parte din China și Vietnam.
Budismul estic este un nume alternativ pentru budismul est-asiatic sau se referă uneori la toate formele tradiționale de
budism, în contrast cu budismul vestic răspândit în Europa și America.
Budismul ezoteric, Budismul nordic, Budismul sud-estic: denumește Theravada.
Budismul sudic: denumește Theravada, Budismul tantric: este un alt nume pentru Vajrayana și Tantrayana.
Budismul tibetan: budismul întâlnit în Tibet.
Hinayana: un termen din Mahayana pentru a desemna Theravada; uneori se utilizează pentru școlile budiste timpurii.
Hinayana se traduce prin "micul vehicul" în timp ce Mahayana prin "marele vehicul". Unele școli Mahayana din
Japonia, Coreea, China și Tibet nu consideră termenul peiorativ sau denigrator.
Lamaismul: un termen învechit, considerat derogatoriu, folosit pentru budismul tibetan.
Mahayana: o mișcare religioasă ce s-a desprins din sânul școlilor budiste timpurii și care s-a scindat mai apoi în
budismul est-asiatic și cel tibetan. Uneori budismul Mahayana desemnează numai ramura sa est-asiatică.
Mantrayana: sinonim pentru Vajrayana. Școala Tendai din Japonia a fost influențată de Mantrayana, conform tradiției.
Sravakayana: un termen alternativ pentru primele școli budiste.
Școlile budiste timpurii: sunt școlile în cadrul cărora budismul a fost divizat în primele secole. Dintre aceste școli,
doar una a supraviețuit, Theravada.
Tantrayana: considerat de obicei o altă denumire a budismului Vajrayana.
Theravada: budismul tradițional răspândit în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia, o parte din Vietnam,
China, India, Bangladesh și Malaezia. Este singura școală budistă timpurie care a rezistat de-a lungul istoriei. Uneori
termenul este utilizat pentru a desemna toate școlile budiste timpurii.
Vajrayana: o formă religioasă care s-a desprins din budismul Mahayana. Este de obicei asociat cu budismul tibetan,
deși nu există o definiție precisă a acestei diviziuni" Poupard.
Tradiția spune că la scurtă vreme de la moartea lui Buddha (aprox. 483 î.Hr.) și intrarea acestuia
în parinirvāna (pali: parinibbāna, "stingerea totală") s-a convocat Primul Conciliu budist care a
fixat, în mod oral, Vinaya-Pitaka și Sutra-Pitaka. Acesta a fost organizat la Rajagriha de către
Mahākāśyapa, un discipol al lui Buddha. În secolul următor, pe măsură ce comunitatea budistă

“
Sangha a continuat să se extindă, a apărut o controversă în jurul celor zece puncte de disciplină
monastică. Al doilea Conciliu budist (care s-a produs la aproximativ o sută de ani de la moartea
lui Gautama) a fost ținut la Vaisali și a avut ca rol rezolvarea acestei dispute. În cele din urmă, toți
membrii consiliului au fost de acord ca cele zece puncte să rămână nemodificate.
La puțin timp însă după această hotărâre, Sangha a început să se dividă în grupuri separate. Nu se
știe cu exactitate când a survenit schisma; unele izvoare cum ar fi Dipavamsa din tradiția pali o
plasează imediat după cel de-al doilea consiliu. Tradiția budistă Sarvastivada identifică schisma în
vremurile regelui Așoka (268-234 î.Hr.), în timp ce Mahasanghika susține că aceasta a fost
provocată mult mai târziu, în jurul anului 100 î.Hr. Cert este că principalele cauze ale rupturii au
fost divergențele de percepere a regulilor călugărești. Astfel comunitatea s-a împărțit în două
fracțiuni: sthaviravadini (theravadini) sau cei care se considerau ortodocși și loiali vechilor norme
riguruase legate de învățăturile lui Buddha și mahāsānghikași (partizani ai școlii Mahāsānghika),
care abordau o viziune liberală și permisivă asupra dogmei și a monahismului.
Edictele din vremea regelui Așoka consemnează un nou conflict de ordin religios, cu prilejul
căruia are loc un nou consiliu, cel de-al al treilea, la Pataliputra, aproximativ în anul 250 î.Hr., la
236 de ani de la moartea lui Buddha. Dirijat de Moggaliputta Tissa și întrunind în jur de o mie de
călugări (printre care se zice că s-ar fi numărat însuși Așoka, în calitate de monah), consiliul a
stabilit sthaviravadismul (budismul theravada) ca singura formă ortodoxă și nu a aceptat niciun
compromis în favoarea dizidenților religioși, care expulzați fiind din cadrul Sanghăi, au fost
catalogați drept eretici. O altă realizare a consiliului a fost întregirea Canonului Pali prin
adăugarea textului Abhidammam Pitaka. Tot în această perioadă, din cercul sthaviravadinilor se
mai desprinde o nouă grupare, cea a sārvāstivadinilor.

8
 Proiect realizat de :
“
Ivan Ioana
Bulbucan Timeea
Paflea Amalia
Ducan Cristiana
Clasa a9a A
9