RELIGIILE ORIENTALE

HINDUISMUL
Hinduismul, fiind una dintre cele mai importante religii politeiste din Asia, se deosebeşte de
celelalte religii prin faptul că nu are un întemeietor care să le descopere oamenilor calea adevărată,
cunoaşterea divinităţii sau legile de conduită în această viaţă. Religia hindusă propune mai multe căi
prin care oamenii pot să ajungă la adevărul suprem (astfel fiecare om putând primi iluminarea).
Istoricii plasează începutul hinduismului în jurul anului 1500 î. Hr., când au apărat şi primele
texte considerate de origine divină.
După învăţătura pe care o susţine şi după perioadele istorice în care a apărat şi s-a dezvoltat,
hinduismul poate fi împărţit în:
- hinduism vedic;
- hinduism brahmanic;
- hinduism medieval;
- hinduism modern;
- hinduismul contemporan.
Hinduismul vedic (1500 - 450 î. Hr.)
Punea accent pe importanţa vieţii din lumea aceasta, acordând importanţă deosebită naturii.
Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Ştiinţa sacră) de origine divină, conţin multe imnuri închinate
unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocaţiile rituale şi laudele aveau ca scop
îndeplinirea cererilor către zei: viaţă îndelungată, recolte bogate, sănătate etc. în unele dintre aceste
texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalităţii umane.
La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei şi cuprindea ritualuri de
iniţiere, ritualuri de purificare precum şi ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărat un cult public,
templul fiind în centrul preocupărilor religioase.
Hinduismul brahmanic (450 î. Hr. - 600 d. Hr.)
A luat naştere din credinţa că jertfele de animale erau necesare a se face în mod repetat,
pentru a se menţine ordinea în Univers şi în societate.
Scrierile de bază ale hinduismului brahmanic - Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul
şi importanţa sacrificiului pentru viaţa religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinţei în zei, consideraţi
muritori căci viaţa lor era dependentă de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoţii
(brahmanii), care au ajuns să fie consideraţi egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea
putea fi obţinută prin aducerea unei jertfe sau prin achitarea taxei pentru săvârşirea ei.
Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi religii - jainismul şi
budismul. Textele Upanişadelor propun ca alternativă asceza şi meditaţia contemplativă.
Învăţătura hindusă are în centrul său două concepte: karma (faptă) şi samsara (reîncarnare).
Astfel, sufletul participă la un ciclu existenţial continuu — naştere-moarte-renaştere — determinat de
faptele bune sau rele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară.
Eliberarea din succesiunea reîncarnărilor se face prin efort propriu, prin purificarea vieţii şi prin
exerciţii psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la scopul ultim al existenţei umane, când, în lipsa
conştiinţei şi personalităţii care dispar, sufletul ajunge să se identifice cu Brahman (Fiinţa supremă),
principiul absolut şi impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale ajunse la eliberare.
În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărţirea în patra caste,
ordonate ierarhic: preoţii {brahmanii), domnitorii şi războinicii (kshatriya), negustorii şi agricultorii
(vaisyas) şi servitorii (sudras). Cei aflaţi în afara sistemului de caste erau numiţi paria (pauchamas).
Doar reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.
Hinduismul medieval (600 - 1000 d. Hr.)
Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-
se şi astăzi. Gândirea şi viaţa religioasă aveau în prim plan trei zei: Brahma, Shiva şi Vishnu, care sunt
de fapt cele 3 ipostaze ale realităţii ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este
considerat creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viaţa acesteia, este mai puţin popular. Shiva este
Marele Distrugător, dar şi regeneratorul vieţii, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare şi să
se înalţe spiritual. Considerat protectorul asceţilor, el dispreţuieşte ierarhia socială, fiind venerat de
membrii tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice. Simbolizând supremaţia castei
brahmanilor, stabilitatea socială şi bunăstarea.
Hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.)
Interpretând diferit Vedele, unii hinduşi săvârşesc ritualuri din perioada vedică, alţii, ritualuri
sacerdotale sau idolatrizează zeităţi ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu
la care se închină zilnic, dar face apel şi la alte zeităţi, atunci când trebuie să depăşească anumite
obstacole în viaţă.
In lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind influenţat de
creştinism şi de cultura europeană.
Templele sunt locaşuri închinate anumitor zeităţi, întrucât se crede că fiecare zeitate locuieşte
în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor
sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca scop atragerea bunăvoinţei zeului venerat la
templul respectiv, prin aducerea de jertfe.
 Spălări rituale în râul sacru Gange La râul Gange, considerat sfânt, se desfăşoară anumite
ritualuri întrucât se crede că izvorăşte din picioarele lui Vishnu şi se rostogoleşte peste capul şi părul
zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hinduşii intră în apa Gangelui pentru a se purifica de păcate.
Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerat animale sacre şi mame ale naturii. Ei cred că fiecare parte
a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate.
Din casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariştii, oamenii politici. Kshatria
cuprinde prinţii şi militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meşteşugari şi negustori, a
căror responsabilitate este de a face ca ţara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte
meşteşugarii, croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au nici un fel de
drepturi.

Concluzie
Hinduismul nu este o religie unitară, ci un complex de curente religioase, acumulate pe
parcursul a cinci milenii de viaţă religioasă. Mai mult, hinduismul nici nu este o religie în înţelesul
propriu al cuvântului, ci mai degrabă un sistem socio-religios, un mod de viaţă.
 BUDDHISMUL
Apărut în India, în secolele al VI-lea - al V-lea î. Hr., a fost întemeiat de Buddha („Iluminatul”).

Scrieri buddhiste reprezentative:

• „Coşul celor trei scrieri" alcătuit din:
- „Coşul mesajului lui Buddha" (Sutra);
- „Coşul disciplinei” (Reguli necesare vieţii călugărului buddhist);
- „Coşul doctrinei" (conţine predici, dialoguri etc, ce explică doctrina buddhistă).
• „Biografiile (vieţile) lui Buddha", „Cartea marilor întâmplări sau Istoria amănunţită a jocului
lui Buddha" etc.

Buddha („Iluminatul", „Trezitul", „înţeleptul", „Cel care a găsit calea spre Nirvana") a fost un
personaj istoric. Se pare că a trăit între anii 558 şi 486 î. Hr. Viaţa sa a fost învăluită într-o aură mitică.
Elemente mitice din viaţa lui Buddha:
- varietatea numelui: la naştere se numea Siddharta („Cel ce şi-a atins scopul"), mai târziu se
va numi Gautama (după numele clanului din care făcea parte), apoi Sakyamuni („Ascetul, înţeleptul
printre Sakya") şi, în fine, Buddha („Iluminatul", „Trezitul", „Inteligentul", odată cu eliberarea din ciclul
reîncarnărilor şi cu atingerea adevărului), nume cu care va intra în istorie.
- naşterea lui Buddha este încărcată de numeroase elemente mitice: este considerat zeu
înainte de naştere, îşi alege singur părinţii, concepţia este imaculată, la naştere urlă ca un leu, spunând:
“sunt cel mai bătrân din lume, cel mai învăţat, cel mai bun, cel mai viteaz, aceasta este ultima mea
naştere”.
- la naşterea sa, după un şir lung de reîncarnări, apar semne miraculoase: statuile zeilor au
căzut la pământ, înţelepţii brahmani au identificat cele peste 100 de semne ale Marelui Om pe corpul
său etc.
- rămas orfan de mamă, este crescut şi educat de tatăl său, în conformitate cu statutul său
social (prinţ), trecând prin etapele fireşti ale vieţii: tinereţea, căsătoria pentru a deveni părinte, avându-
l drept fiu pe Rahula.
- la naştere, ursitoarele au proorocit tatălui că nu va avea parte de acest fiu; de aceea, tatăl
încearcă să-1 izoleze în palatul regal, dar cele patru ieşiri nocturne, urmate de întâlnirile cu un bătrân
(bătrâneţea), un bolnav (boala), un ascet (sărăcia), un cortegiu funerar (moartea) îl determină să aleagă
soluţia salvării de cele patru realităţi; îşi dă seama că soluţia este liniştea şi pacea.
- după ieşirea din palat parcurge etapele iniţiatice: abandonarea condiţiei de prinţ, iniţierea în
brahmanism şi yoga.
 - confruntarea decisivă cu Mara (răul şi moartea) se încheie cu victoria lui Sakyamuni; devenind
Buddha („Trezitul", „Iluminatul"), intră în posesia celor patru adevăruri sacre.
- apostolatul lui Buddha (aprox. 44 de ani) se va încheia în jurul anului 486 î. Hr. prin moarte.
(Trupul său va fi incinerat, cenuşa fiind aşezată în diferite monumente funerare - stupă).

Doctrina buddhistă
- Buddha n-a acceptat niciodată să-şi structureze învăţătura într-un sistem coerent scris şi a
transmis doar oral învăţătura sa.
- Buddha a refuzat să răspundă la marile întrebări existenţiale:
- Universul este etern sau nu?
- Este finit sau nu?
- Sufletul are aceeaşi componenţă ca trupul? etc.
- A apelat la parabolă (Săgeata Otrăvită: In timp ce un om este rănit de o săgeată otrăvită, cei
din jurul său vor să-i aducă un doctor, dar rănitul se opune categoric: „Nu voi lăsa să mi se smulgă
săgeata până nu voi şti dacă cel care a tras este un războinic sau un brahman, dacă este înalt sau scund,
dacă nu ştiu cum îl cheamă, cum se numeşte neamul său, din ce sat provine, câţi locuitori are satul,
cum îi cheamă pe fiecare, câte rude şi prieteni are flecare, ce coardă avea arcul din care s-a tras, ce
pană s-a întrebuinţat la facerea săgeţii, din ce copac s-a făcut lemnul arcului, cine a tăiat copacul şi cu
ce secure, cine a fost fierarul care a făcut securea etc. ".); mesajul acesteia: inutilitatea tuturor
întrebărilor ce nu vizează viaţa sacră şi spirituală şi nu pregăteşte calea spre nirvana.
- Potrivit budismului, există un principiu creator unic, numit Atman sau Brahma, care este de
fapt un fel de suflet universal, în care sunt încorporate toate sufletele oamenilor de pe pământ ce
reuşesc să se elibereze. Dar, pentru ca un om să reuşească să se elibereze, adică să fie încorporat în
Atman, este nevoie să trăiască mai multe vieţi succesive.
- Transmigrarea sufletului prin diferite trupuri, fie de plante, fie de animale, fie de oameni,
adică reîncarnarea, se produce potrivit anumitor reguli, legi: faptele din viaţa unui om, numite karma,
sunt cele care stabilesc noua reîncarnare.
- Astfel, dacă a făcut fapte bune, omul va avea o reîncarnare bună, iar dacă a făcut fapte rele,
o reîncarnare rea, adică fie într-o plantă, fie într-un animal, fie într-un om de condiţie socială joasă
(cerşetor, criminal).
- Cauza şirului lung al reîncarnărilor este necunoaşterea din partea omului că totul este o iluzie,
că de fapt omul nu este un eu, nu are un suflet care să fie o entitate proprie, ci totul este un non-eu.
De aceea, cunoaşterea acestui lucru concordă cu starea de eliberare, când omul se va identifica cu
Atman, se va depersonaliza, va dispărea pentru totdeauna, devenind una cu infinitul. Un astfel de om
se numeşte bodhi (fericit).
 - Această unire cu infinitul se numeşte în budism nirvana. După cum lumea este supusă
spaţiului şi timpului, nirvana este aspaţială şi atemporală, o stare de distrugere a ceea ce este supus
reîncarnării, a non-eului, a iluziei, o stare care nu se poate descrie.

Esenţa învăţăturii Buddhiste:

• Există 4 Adevăruri Sacre:
1. Totul este suferinţă (dukka) - a te naşte, a fi bolnav, a fi departe de cel drag, a avea, a nu
avea etc.
2. Identificarea originii suferinţei, care este dorinţa (tanha) - dorinţele, atât materiale, câr şi
spirituale, poftele oamenilor.
3. Necesitatea înlăturării dorinţelor (stingerea poftelor).
4. Identificarea metodei de înlăturare a suferinţei („Calea de mijloc").
• A urma Calea de Mijloc înseamnă a avea:
1. O opinie corectă (adevărată).
2. Un gând corect.
3. O vorbire corectă.
4. O activitatea corectă.
5. O existenţă corectă.
6. Un efort corect.
7. O atenţie corectă.
8. O concentrare corectă.
• Finalitatea înseamnă cunoaşterea adevărului (căci totul este iluzie) prin oprirea ciclului
reîncarnărilor şi intrarea în nirvana.

După moartea lui Buddha s-au structurat 3 mari direcţii, „vehicole":

1. Micul Vehicul ( „Calea cea strâmtă" - Hinayana) - reprezintă partea „conservatoare" a lumii
buddhiste (are drept arhetip pe călugărul ascet care prin tehnici specifice de meditaţie şi iluminare,
prin înţelepciune, devine arhat - sfânt -, fiind sigurul care poate ajunge în Nirvana).
2. Marele Vehicul ( „Calea cea largă" - Mahayana) - reprezintă partea „liberală a lumii buddhiste
(arhetip: omul iubitor cu jertfă de sine, accesul în Nirvana fiind posibil celor care se disting prin iubire
şi sacrificiu)".
3. Vehicolul tantric ( „Calea de diamant" - Vajrayana) - numele vine de la cărţile sacre (tantras)
ce cuprind un amalgam de tehnici meditative, dar şi practici magice, erotice etc; adepţii susţin că
practicile tantrice sunt accesibile doar iniţiaţilor şi se pot transmite numai de la guru la discipol.
Cele trei căi au dat naştere la noi curente, secte, şcoli, tradiţii.
 - Societatea buddhistă cuprinde
- laici - nu pot atinge direct Nirvana, dar speră într-o renaştere mai favorabilă, pentru a deveni
călugări;
- călugări - cunosc învăţătura buddhistă şi au toate şansele să ajungă în nirvana. Obiectele cele
mai adorate sunt stupele, Buddha fiind omagiat prin ofrande şi acte rituale specifice.
Ceremoniile buddhiste au loc zilnic, lunar sau anual (cea mai importantă este în luna mai, când
este sărbătorită naşterea şi moartea lui Buddha)

Concluzie
Budismul este singura religie care respinge ideea de Dumnezeu, ca Fiinţă Supremă. De aceea,
nici Buddha, întemeietorul, nu este considerat vreun profet al lui Dumnezeu sau zeu, ci doar o călăuză,
un maestru spiritual.
 CONFUCIANISMUL
- este o doctrină etică, filosofică, dar şi social-politică, apărută în China, un sincretism între
cultul naturii şi cel al strămoşilor, care acordă un rol important sacrificiilor. Chiar dacă Kung Fu-tzi, pe
numele său latinizat Confucius, n-a fost un întemeietor propriu-zis de religie, a avut o mare influenţă
asupra religiei chinezilor. Atât de puternic a fost impactul adus de Confucius, încât în China, apariţia sa
este considerată ca începutul unei noi ere.
Trăind într-o vreme de mare confuzie politica si decădere morală, (sec. al VI-lea î. Hr.),
Confucius şi-a propus îmbunătăţirea vieţii politice şi sociale din timpul său, neavând un succes real
decât după moartea sa, când toţi cei care l-au criticat şi-au arătat admiraţia pentru el.
• Scrierile lui Confucius cuprind:
- „Cartea Cântecelor" (Odelor);
- „Cartea schimbărilor";
- „Cartea Edictelor";
- „Memorial de ritualuri";
- „Cartea muzicii";
- „Primăvara - Toamna Ţării Lu".
Doctrina confucionistă este un amestec de tradiţii arhaice chinezeşti, de principii morale,
filosofice, religioase etc. Coloana vertebrală a învăţăturii confucioniste este formată din tradiţie şi
norme etico-politice.
Principii confucianiste:
· fidelitateafaţă de eticheta socială;
· respectarea datinilor, a moravurilor, a sacrificiilor ce fixează clar ierarhiile într-o societate
bine structurată;
· divinizarea împăratului chinez ca Fiu al Cerului;

În confucianism se realizează legături între Univers (guvernat de zeul cerului Tian), societate şi
om. Acestea gravitează în jurul ideilor de normă, ordine, lege.
În centrul doctrinei confucioniste stă omul şi educaţia absolută: oricine poate deveni perfect,
indiferent de originea sa, dacă respectă necondiţionat disciplina şi normele, ea (perfecţiunea)
caracterizându-se prin înţelepciune, bunătate şi curaj, şi având drept scop suprem dezvoltarea
virtuţilor.
Codul etic elaborat de Confucius se bazează pe:
1. Reciprocitate;
2. Omenie;
3. Dragoste şi respect în familie.
 Dumnezeu este uneori considerat personal, alteori o putere morală, sau un principiu
impersonal. De aceea, nici veşnicia nu este înţeleasă ca fiind o continuare a existenţei după moarte în
prezenţa vreunui dumnezeu, ci o continuare a influentei morale a strămoşilor asupra ideilor si valorilor
urmaşilor.
Ca religie de stat, confucianismul a menţinut elementele fundamentale ale vechii religii
chineze, în primul rând cultul strămoşilor şi al naturii, practicile cultice având în centrul lor Cerul şi pe
„Fiul Cerului", împăratul.
Locurile de cult sunt templele, cel din Beijing, închinat Cerului, fiind cel mai mare templu din
lume.
Cultul imperial a luat sfârşit prin revoluţia din 1912, iar din 1917, confucianismul n-a mai fost
recunoscut ca religie oficială a statului.

Concluzie
Confucianismul nu este atât o religie, cât un sistem de crezuri religioase care determină valorile
majorităţii popoarelor asiatice, ale unei bune părţi dintre chinezi, japonezi, coreeni şi vietnamezi. El nu
s-a manifestat niciodată ca o religie cu biserici şi preoţi. Savanţii chinezi l-au onorat pe Confucius ca pe
un mare înţelept, fără însă a-1 venera însă ca pe un zeu.