În general, se crede că Yoga semnifică anumite practici prin care putem atinge puteri supranaturale

prin concentrare. Ca atare, Yoga este adesea asociată cu hipnotismul, clarviziunea, premoniţia auditivă
şi cu alte fenomene oculte similare. Persoanele mai bine informate ştiu că Yoga acceptă sistemul de
filosofie Samkhya, dar crede în Divinitate (Isvara) şi că adoptă un corp de practici în vederea atingerii
ţelului suprem - eliberarea. Dar diferenţa dintre Yoga şi filosofia Samkhya a lui Kapila nu a fost niciodată
explicată în mod satisfăcător şi adesea vedem că în purana (compendii de mitologie şi religie), se pune
întrebarea: «Care este diferenţa între Samkhya şi Yoga? Acela care cunoaşte acest lucru este într-adevăr
înţelept». Yoga este considerat ca unul dintre cele şase sisteme filosofice ortodoxe, dar dacă filosofia lui
este identică cu aceea din Samkhya a lui Kapila, ar fi fără sens să îl numim sistem de filosofie numai din
cauza codului ei de practici disciplinare. Astfel, vedem că deşi influenţa pe care Yoga o are asupra
gândirii şi vieţii hinduse este foarte mare, poziţia pe care Yoga o are ca sistem de filosofie a fost
întotdeauna înţeleasă greşit. Probabil că din acest motiv şi din cauza accentului pe care l-a pus pe
disciplina practicilor, uneori ea s-a abătut de la idealul ei real şi a fost asociată cu magia, cu medicina şi
cu ocultismul.

Filosofia este o componenta a culturii, a vietii spirituale, alaturi de stiinta literaturii, arta, religie, acestea
formeaza cultura si viata societatii. Ea relationeaza cu celelalte componente, dar nu se confunda cu
niciuna dintre ele.

Fiecare domeniu disciplinar contine o nota specifica: fizica se poate învata si aplica în practica prin
formule si legi fizice, matamatica prin demonstratii si axiome. Filosofia nu se poate învata sau aplica
apelând la formule sau legi. Nu exista formule sau legi filosofice. Filosofia este gândirea asupra
esentelor, principiilor ultime ale lumii si omului, însa nefinalizata într-un raspuns ultim, ci într-un
exercitiu continuu al problematizarii.

Introducere în filozofia indiana

India are o straveche cultura si civilizatie, venind din mileniul al treilea înainte de Hristos, de la civilizatia
de pe valea Indusului (Harappa si Mohenjo-Daro) pâna în zilele noastre. Ea a supravietuit prin puterea
care vine din spiritualitatea ei, cu toate ca a fost greu încercata în istorie. A trecut prin mai multe invazii,
dominatii straine, razboaie, succesiunea de sute de ani a domniilor moghule, stapânirea coloniala
britanica si, partial, cele portugheza, franceza si olandeza, separarea de India si formarea statelor
Pakistan si Bangladesh, razboaiele cu China, cu Pakistan, conflictul din Kashmir etc.

În istoria credintelor religioase din India antica, gândirea speculativa si cea filosofica au jucat un rol
foarte important, fiind emanatii ale culturii acestei tari. Filosofiile Indiei sunt, de fapt, soteriologii,
doctrine spirituale de mântuire. Descatusarea gândirii de religie a aparut în principal ca nevoie a
cercetarii problemelor de geneza a Universului, întrebarile legate de materie-spirit, suflet si existenta
zeilor necesitând o alta abordare, diferita de cea dogmatica. Vedele, scrierile sfinte ale brahmanilor, nu
permiteau speculatii asupra lumii si zeilor, rolul punerii acestor interogatii revenind filosofilor.

Filosofia indiana îsi are originile în Upanisade si se fundamenteaza pe sase sisteme sau scoli filosofice:
Nyāya, Vaiśesika, Sāmkhya, Yoga, Mimāmsā si Vedānta. Scrierile filosofice erau sub forma aforsimelor
(Sutra), concise si obscure, iar Nyāya si Vaiśesika, ca si Budismul, ignora creatorul suprem si inteligent.
Toti filosofii aveau aceeasi conceptie despre materie si suflet ("brahmanism rationalist"). Ei credeau ca
"din nimic nu iese nimic", conceptia despre originea lumii regasindu-se în codul lui Manu (jurisprudenta
hindusa), idei preluate din Sāmkhya si Vedānta.
Vedele, de la religie la filosofare

Întreaga filosofie indiana se fundamenteaza pe textele Upanisadelor, care sunt, de fapt, comentarii la
Vede. Asadar, rationând logic, Vedele stau la baza sistemului filosofic indian.

Dar ce sunt aceste Vede?

Culegerile de imnuri închinate divinitatilor (cu rol de invocare, conjurare sau lauda) existau înca din
secolul XV î.e.n si purtau denumirea de vede. Veda continea reflectiile si trairile religioase, transmiterea
lor facându-se pe cale orala, cei însarcinati cu raspândirea lor fiind

tinerii brahmani.

Vedele erau împartite în Rg Veda (imnuri), Yajur Veda (formule sacrficiale), Sama Veda (cântece, imnuri
cântate) si Atharva Veda (descântece, imnuri cu utilizari magice de interes personal), fiecare dintre
acestea fiind compuse din Samhite (imnuri), Brahmane (comentarii în proza) si Upanisade (comentarii
filosofice).

Religia vedica este una naturalista, zeii identificându-se cu forte ale naturii. Invocarea acestor divinitati
se facea dupa "calendar", nerespectarea "calendarului" ducând la anumite perturbari ale "Ordinii cele
Bune". Prin intermediul vedelor, omul este înteles în analogie cu Universul, de cele mai multe ori
facându-se o paralela între elementele corpului si cele ale Universului.

Clasificarea vedelor

Cea mai importanta dintre vede este considerata a fi RgVeda. Aceasta se spune ca ar fi continut în jur de
1028 imnuri închinate zeilor, aici nefiind vorba de politeism, ci, asa cum spunea Max Muller,
de cathenoism (credinta în mai multi zei, fiecare dintre acestia fiind zeul suprem). Autorul RgVedei este
unul colectiv, fiind considerata drept cel mai autentic izvor al mitologiei si religiei Indiei.

SamaVeda, sau imnurile cântate, erau oficiate de cate preoti special pregatiti pentru astfel de ritualuri.
Nu este nici un indiciu în ceea ce priveste numele celui care a adunat toate cânturile. Colectia de imnuri
este formata din cântece întregi sau doar portiuni din acestea, preluate în principal din RgVeda,
transpuse si rearanjate pentru a se potrivi ceremonialurilor religioase la care erau folosite.

Veda formulelor sacrificiale, YajurVeda, este colectia de imnuri care era folosita de catre sacerdoti la
actele sacrificiale. Esenta Yajurveda rezida în acele încantari ce determina oamenii sa initieze anumite
actiuni.

Ultima dintre vede, dar nu neaparat si cea din urma, este AtharVeda. Aceasta colectie de imnuri este
numita si "veda vrajilor", ea cuprinzând sute de imuri folosite în anumite ocazii de catre brahman
(preotul ce supravegheaza buna desfasurare a ceremonialului si îndreapta eventualele greseli).

Geneza în Vede

Brahmanele sunt acele tratate teologice (unii le numesc legende) care vorbesc despre geneza
Universului si despre creatorul acestuia. În imnurile filosofice RgVeda, este relatata aparitia creatorului
lumii, acesta purtând diferite nume: Prajapati, Brahmanaspati sau Visvakarman (zeu personal). În imnul
"Creatiunii", principiul creator este "Unul" (Universul luând nastere prin "puterea caldurii"). Kama,
emanatia spirituala a "Unului", este legatura între fiinta - nefiinta, este dorinta, placerea senzuala.
Conform Brahmanelor, creatorul se pregateste prin asceza de marea creatie (exista si pasaje în care
Creatorul îsi gaseste originea în apa - nefiinta - Brahma), Satapatha, cea mai importanta Brahmana,
vorbeste despre geneza Universului (Creatorul fiind cel care a creat pamântul, vazduhul si cerul prin
simpla rostirea a cuvintelor ce le
desemneaza). De asemenea, Universul este conceput ca om cosmic, ca un Sine universal (Purusha), dar
si omul este vazut în mod analog cu Universul. Conform "unitatii", marea idee a RgVeda, zeii sunt o
emanatie a Unului, doctrina fundamentala a Upanisadelor. Textele acestor scrieri contin cele mai
relevante speculatii filosofice (cele brahmanice). "Cunoasterea superioara" nu este privilegiul unei caste
anume, ci poate fi accesibila oricui. Upanisadele, ca anexe ale Brahmelor, sunt cele care încearca sa dea
raspunsuri la întrebari precum "care este scopul original al universului", "care este natura zeilor", "ce
este spiritul si materia sau sufletul". Aceste probleme legate de geneza apar în Brahmane, Upanisade,
dar si în RgVeda.

Upanisadele pot fi atasate, dupa criterii speciale, la Vede. Ontologia upanisadica se caracterizeaza
printr-o tema comuna, identitatea Brahman-ātman. Ideea despre existenta spiritului universal, esenta
tuturor lucrurilor, este exprimata în formule precum brahmāsmi. Dintre numeroasele upanisade care au
fost identificate de cercetatori, doar 14 reprezinta un interes filozofic aparte.

Într-una din cele mai importante Upanisade, Brhadaranyaka-Upanisad, apare figura

înteleptului Yaynavalkya, un fel de Socrate al Indiei antice. În Chandogya-Upanisad este expusa o teorie
despre necesitate, Karman, iar în Katha-Upanisad se releveaza însemnatatea formulei samsara-moksa,
precum si tema māyā.

India brahmanica

Brahmanismul si Vedismul sunt componentele fundamentale în cadrul religiei hindu. Vedismul ilustreaza
religia vedica, însa brahmanismul se refera uneori nu atât la textele brahmanice, cât la filosofia
brahmanica din textele upanisadice.

Brahmanismul reprezinta învatatura textelor Brahmanelor, dar si filosofia brahmanica din Upanisade.
Alaturi de vedism, brahmanismul este a doua mare subdiviziune a hinduismului. Din

punct de vedere religios, Brahman (Dumnezeu) înlocuieste zeitatile mitologiei vedice.

Mitologia, pregnanta în Veda, lasa locul misticii în Upanisade. Idealismul magic este înlocuit cu
idealismul metafizic, încununate în mistica. Se aduce o grea lovitura ideii de actiune, de faptuire,
întrucât tot ceea ce este legat de karma (actiune) atrage suferinta, exprimata prin eterna reîntoarcere în
ciclul samsaric al existentei lumesti.

Ca si la vechii egipteni, în viziune indiana Dumnezeu salasluieste în inima omului, unde se afla sufletul,
sinele individual, ātman. Termenul acesta este esential în filosofia indiana. El desemneaza sufletul
omului, sufletul universal în relatie cu sufletele individuale (jiva), sinele individual în relatie cu sinele
universal (Brahman), spiritul.

Ātman este noncreat, static, etern. El este spiritul, fiind diferit de simturi, de activitati mentale, de trup,
de psihic, de ego, de fapt înglobându-le în el pe toate acestea. Lumina lui atman este lumina mistica,
esenta divinitatii, dar aceeasi cu a fiintei umane.

Scopul vietii omului, conform cu învatatura upanisadica, este intuitia adevarului absolut si anume
unitatea dintre atman si Brahman. Întelepciunea upanisadica poate fi sintetizata în mesajul ideii unitatii
supreme dintre parte si întreg, dintre om si Dumnezeu, dintre sinele individual si sinele universal,
exprimat prin identitatea dintre ātman si Brahman. Odata cu sublima cunoastere a sinelui individual, a
unitatii dintre atman si Brahman, omul experimenteaza

lumina interioara (antar jyoti ), lumina fiind esenta divinitatii si a spiritului.

Identitatea dintre sinele individual si sinele universal, dintre ātman si Brahman reprezinta fundamentul
misticii si al spiritualitatii indiene. Este, de fapt, o tautologie. Totodata, exprima ideea reintegrarii în
constiinta universala, refacerea întregului disociat în parti în urma cosmogoniei. Repetitia acestei idei a
identitatii supreme devine obositoare pentru unii, dar este un laitmotiv în Upanisade. Se pune accentul
pe importanta ei majora, fiindca, de fapt, reprezinta sinteza suprema.

India hinduista

Hinduismul reprezinta una dintre marile religii ale lumii, izvorâta pe tarâmul Indiei, dar este, totodata, si
un curent cultural si spiritual. De asemenea, simbolizeaza unitatea culturii indiene. Gândirea indiana
merge de la vedism, brahmanism, înspre hinduism, dar acesta poate fi considerat si ca o sinteza între
filosofia vedica si filosofia brahmanica. Elementele hinduiste sunt prezente înca din perioada vedica.
Astfel, mai corect decât trei momente distincte (vedism, brahmanism si hinduism) vorbim despre o
includere a vedismului si brahmanismului în hinduism. Daca nu reprezinta religia hindusa sau unitatea
culturala indiana, atunci hinduismul desemneaza scolile filosofiei indiene. Chiar daca parerile sunt
diferite printre comentatorii avizati ai filosofiei indiene, totusi ea exista în forma ei specifica. De pilda,
Rudolf Otto, în cartea West Östlische Mystik, defineste scolile filosofice indiene ca "doctrine ale
mântuirii, nu metafizica", iar René Guénon, în cartea Introduction générale à l'étude des doctrines
hindoues, le numeste "metafizica pura". scolile de filosofie indiana sunt mai degraba moduri de gândire
decât sisteme filosofice.

scolile filosofice indiene se numesc darśana (viziuni) si sunt, în esenta, soteriologii. Ele sunt urmatoarele,
împreuna cu mentorii lor: Nyāya lui Gautama, Vaiśesika lui Ka aÔa, Sāmkhya lui Kāpila, Yoga lui Patañjali,
Mīmāmsā lui Jaimini si Vedānta lui Bādarayana. Aceste scoli pot fi grupate si doua câte doua potrivit cu
ideologia lor, astfel: Nyāya-Vaiśesika, Sāmkhya-Yoga si Pūrva Mīmāmsā-Uttara Mīmāmsā (Vedānta). În
afara lor, mai exista scolile de filosofie buddhista si jainista, precum si scolile materialiste, între care
Carvaka si Lokayata sunt cele mai importante.

1. Nyāya

scoala Nyāya de filosofie indiana îl are ca mentor pe Gautama, cel ce a scris Nyāya Sūtra, dar care nu
este acelasi cu Buddha. Ea se distinge prin accentul pus pe logica. Metafizica si psihologia în
Nyāya darśana sunt continuate în Vaiśesika darśana. Nyāya reprezinta în special logica formala si
filologia în filosofia indiana. Între altele, se ocupa de mijloacele de cunoastere din perspectiva metodei
si le numeste pe urmatoarele: perceptia, inferenta, analogia, evidenta si silogismul. Sunt enumerate 16
notiuni logice si se precizeaza ca eliberarea, mântuirea depinde de o cunoastere corecta a naturii
acestor notiuni.

2. Vaiśesika

scoala Vaiśesika face corp comun în teorie cu scoala Nyāya de filosofie indiana. Mentorul se numeste Ka
aÔa, care înseamna "mâncatorul de atomi", aluzia fiind la teoria originii lumii din combinatia atomilor si
pluralismul acestora ca puncte esentiale în doctrina acestei darśana (viziuni). Numele scolii provine din
cuvântul sanscrit viśe a si înseamna analiza, discernare a specificitatilor. Importanta ei consta în
categoriile logice în care sunt încadrate toate fenomenele. Acestea sunt sapte la numar: substanta,
calitatea, miscarea, generalitatea, particularitatea, nonexistenta si inerenta. Ele sunt definite si
subdivizate. Inerenta sau conexiunea inseparabila (samāvaya) se distinge de conexiunea accidentala si
separabila (sa yoga) si reprezinta relatia dintre un lucru si proprietatile sale, întreg si partile sale, gen si
specii, miscare si obiectul miscarii. Nonexistenta, la rândul ei, se divide în nonexistenta mutuala (de pilda
focul si cârpa) si nonexistenta absoluta (de pilda focul în apa).

Sufletul, ca si în cazul altor scoli filosofice indiene, este considerat pur, a toate patrunzator, fara început
si sfârsit. Mintea se afla în interdependenta cu sufletul si-i ofera posibilitatea de a cunoaste obiectele
exterioare, ca si calitatile intrinseci. Dumnezeu este prezent, cu toate ca nu ca zeu creator, ci ca suflet,
sine universal. Atentia se acorda teismului într-o faza ulterioara, atât în Vaiśesika, cât si în Nyāya.

3. Sāmkhya
Împreuna cu Yoga, Sāmkhya formeaza una dintre cele mai importante scoli filosofice indiene. Daca Yoga
reprezinta mai degraba latura practica, experimentala, Sāmkhya, pe cea teoretica, intelectuala. Mistica
ilustreaza Yoga, câta vreme metafizica Sāmkhya. Calea este a uniunii mistice în Yoga, dar a cunoasterii
metafizice în Sāmkhya. Calea spre mântuire este a tehnicilor în Yoga, însa a gnozei în Sāmkhya.

Surendranāth Dasgupta, în tratatul sau A History of Indian Philosophy, opineaza ca diferenta dintre
Sāmkhya si Yoga consista în faptul ca prima este ateista, iar a doua teista. Ideea lui este preluata si de
studentul sau, Mircea Eliade. Conform cu principiul teofanismului, sustinut de Rudolf Otto, ca si de alti
gânditori, cu credinta ca Dumnezeu este în toate si toate întru Dumnezeu, ateismul nu exista, ci este, de
fapt, ignoranta.

Ca si filosofia buddhista, cea Sāmkhya are ca fundament textele upanisadice, unde cunoasterea e
drumul spre eliberare, dar unde credinta în Dumnezeu e fundamentala. Totusi devotiunea are un rol
important, iar sursa de inspiratie pentru teoria Sāmkhya este poemul Bhagavad Gītā. Chiar daca nu este
vorba de Dumnezeu personal, ci impersonal, Brahman, chiar daca nu devotiunea, ci gnoza (jñāna) este
relatia omului cu el, totusi Upanisade si, în consecinta Sāmkhya, nu pot fi niciodata socotite ateiste.

Dualismul Puru a-Prak ti, spirit-materie, este esential în filosofia Sāmkhya. Lumea nu este privita ca
iluzorie, ca māyā, cum se întâmpla în filosofia Vedānta, ci ca reala. Suferinta este universala si se afla la
baza existentei, potrivit cu Sāmkhya ca si cu buddhismul de care o apropie si accentul pus pe evolutie în
ciuda creatiei, de fapt pe creatie în desfasurare, pe dinamismul creatiei. Între idealismul monist al
filosofiei Vedānta, bazata pe unitate, realismul critic al filosofiei buddhiste, înaltate pe teoria golului
metafizic, filosofia Sāmkhya propune un realism dualist. Împotriva ideologiei buddhiste si vedantine,
Sāmkhya aduce urmatoarele argumente: recunoasterea obiectelor cunoscute anterior contra doctrinei
clipei iluminarii în buddhism (kśanavāda);cunoasterea obiectelor exterioare contra idealismului vedantin
(vijñānavāda), a opune experienta teoriei; reducerea la absurd contra doctrinei vidului universal în
buddhism (śūnyavāda).

Śamkarācārya, mentorul scolii Kevaladvaita Vedānta, aduce o critica pertinenta dualismului spirit-
materie din filosofia Sāmkhya: Prakrti (materia) nu are inteligenta si sentimente, prin urmare nu poate
orienta creatia spre un scop anume si nu poate crea; Purusa (spiritul), la rândul sau, nu poate crea
deoarece se afla dincolo de relatii, de categoriile experientei si actului, le transcende.

Īśvara Ka, autorul celui mai vechi comentariu despre filosofia Sāmkhya, intitulat Sāmkhya Kārikā, sustine
ca exista trei feluri de suferinta: ādhyātmika, cauzata de fizicul si psihicul persoanei în suferinta, prin boli
sau prin despartirea de ceea ce este placut ori unirea cu ceea ce este neplacut; ādhibhautika, provocat
de animale salbatice sau domestice, de insecte sau vegetatie; ādhidaivika, de origine divina sau celesta,
provenind de la zei, demoni sau fortele naturii. Durerea are drept cauza, ca în majoritatea soteriologiilor
indiene, ignoranta sufletului.

Cele trei principii fundamentale ale filosofiei Sāmkhya sunt: realitatea ontologica a lumii
exterioare; intuitia unui sens teleologic al materiei si al experientei si dialectica eliberarii sufletului din
ciclul samsaric al nasterilor, mortilor si renasterilor. În ceea ce priveste realitatea lumii exterioare, Kāpila
în Sāmkhya Sūtra I, 42 spune urmatoarele: "na vijñānamātram bhahyapratiteha" (Lumea nu este numai
o idee, pentru ca avem aprehensiunea directa a realitatii). Materia are trei calitati (guma): a) sattva -
luminozitate, inteligenta, b) rajas - energie motrica si activitate mentala si c) tamas - inertie si
obscuritate. Sāmkhya crede în pluralitatea sufletelor, ca jainismul, si se pronunta pentru eliberarea
lor, moksa, adica purificarea spiritului de urmele empiricului.

4. Yoga
Yoga a fost numita categorie specifica a spiritualitatii indiene si adeseori aceasta se identifica cu
binecunoscutul fenomen. Are o origine straveche, predravidiana si o mare raspândire si popularitate
datorate laturii practice.

Mentorul scolii Yoga este Patañjali, cu lucrarea sa Yoga Sūtra (secolul al II-lea î. H.). Se impune distinctia
dintre Yoga clasica a textului scris de Patañjali si Yoga populara, formele vii de Yoga.

Filosofia Yoga se bazeaza în mare parte pe teoria Sāmkhya. Cauza este suferinta, conferita în primul rând
de egoism (asmitā) si de ignoranta (avidyā), scopul fiind eliberarea, ca în majoritatea soteriologiilor
indiene, dar si uniunea mistica.

În prima sūtra din tratatul sau, Patañjali arata ca Yoga înseamna încetarea starilor psiho-mentale.
Potrivit lui, exista cinci clase initiatoare ale acestor stari: necunoasterea (avidyā), egoismul (asmitā),
atasamentul (rāga), aversiunea (dveśa) si dorinta de a trai (abhiniveśa), în ciuda vointei de eliberare.

Yoga si-a câstigat renumele prin tehnicile sale de eliberare. Ele sunt organizate în trepte, de la cele fizice,
fiziologice, psihice, mentale, pâna la cele spirituale. Întrucât Yoga este o practica mai mult decât o
doctrina filosofica, încheiem aici expunerea referitoare la aceasta scoala filosofica.

5. Mimāmsā

scoala Mimāmsā a lui Jaimini este foarte importanta pentru filologia indiana. Acest sistem filosofic se
divide în Pūrva Mimāmsā sau "prima cercetare" si Uttara Mimāmsā sau "a doua cercetare", numita si
Vedānta. Ele se opun dualismului din scolile filosofice Sāmkhya si Yoga, dar si logicii formale din
sistemele Nyāya si Vaiśesika si propun monismul si speculatia metafizica, sublimata în mistica.

Adeptii Mimāmsā identifica actiunea cu "cunoasterea verbala", cea exprimata de verb, adica o
cunoastere-actiune care consta atât în perceperea cuvintelor, cât si în "perceperea cunoasterii", adica
amintirea sensului cuvintelor. În lucrarea sa, Mimāmsā Sūtra, Jaimini prezinta ceremoniile sacre si
rasplata care rezulta din îndeplinirea lor. Accentul este pus pe caracterul revelat al textelor vedice,
considerate non-create si eterne. Pornind de aici, sunetele articulate sunt considerate vesnice si sacre.
Legatura dintre sonor si sens nu se datoreaza unei conventii, ci naturii interne a cuvântului. Prin urmare,
în ceea ce priveste Mimāmsā, discutia este mutata din sfera filosofiei în cea a filologiei.

6. Vedānta

Cronologic, Vedānta este ultima dintre darśana (viziuni), desi axiologic poate fi prima. Prin aceasta,
trebuie sa întelegem desavârsirea întregii mosteniri filosofico-culturale vedice, fiind cea mai
ipresionanta filosofie a Indiei.

Vedānta mai este denumita si Uttara Mimāmsā, în legatura cu scoala filosofica Pūrva Mimāmsā a lui
Jaimini cu care are aspecte teoretice în comun. Cuvântul sanscrit vedānta înseamna "sfârsitul vedelor",
dar si "sfârsitul cunoasterii" în sensul cunoasterii atocuprinzatoare si al împlinirii supreme sau o
revarsare dinspre gnoseologie spre ontologie, dinspre "a cunoaste" spre "a fi". Vedānta se plaseaza, de
fapt, dupa textele vedice si încheie un mod traditional de gândire, deschizând calea spre filosofia
buddhista, fiind la confluenta dintre hinduism si buddhism. Vedānta nu se desprinde irevocabil de Veda,
cu toate ca ataca unele puncte ale filosofiei vedice, cum sunt: sacrificiul, ritualismul si caracterul revelat
al acestor texte. Se bazeaza, însa, pe întelepciunea Upanisadelor, la fel ca Sāmkhya si buddhismul.

Principalele conceptii filosofice ce transpar din acest curent filosofic se refera la Creator (el este
"Unicul"), toate manifestarile acestuia pe Pamânt sunt, de fapt, reprezentari ale divinitatii, neaga
existenta accidentelor în Univers (leagea cauza - efect), reîncarnarea se datoreaza nasterii noastre
repetate pentru a termina lucrarea divina (auto-control asupra destinului nostru) si exista mai multe cai
de realiza uniunea cu divinitatea (intelectual, prin actiuni sau emotii).
Unii cercetatori au acuzat filosofia scolii Vedānta de ermetism si intelectualism, de exagerare a laturii
teoretice în detrimentul practicii. Însa, Paul Deussen, în cartea sa Das System des Vedānta, numeste
cercetarile vedantine asupra misterelor fiintei drept cele mai intime si rapide, desi nu stiintifice. Multe
personalitati ale culturii indiene au adoptat filozofia vedantina si adeseori filozofia indiana este
identificata cu Vedānta, marca cea mai pregnanta a soteriologiei indice.

India budista

Religia budista reprezinta una dintre cele trei asa numite religii "universale". Ea a fost întemeiata în
India, sec. 6-5 î.H. de catre Sakyamuni sau Buddha, adica "trezitul" sau iluminatul.

Budismul îsi trage seva din imensul sistem al filosofiei hinduiste vedice si upanisadice, în cadrul caruia
Buddha a aparut ca un reformator al unor credinte, greu de înteles si de aplicat pentru oamenii
obisnuiti.

Doctrina budismului timpuriu cu greu poate fi deslusita sub straturile depuse mai târziu. Cert este ca în
faza initiala continutul acestei doctrine formeaza nu atât o conceptie religioasa, cât un sistem etico-
filosofic. Esenta acestei învataturi o constituie cele patru "adevaruri supreme", a caror descoperire a
avut loc în momentul iluminarii lui Sakyamuni si pe care le-a facut cunoscute la prima sa predica de la
Benares. Aceste patru adevaruri sunt: teoria asupra existentei suferintei, învatatura despre cauzele
suferintei, posibilitatea suprimarii suferintei si caile posibile care duc la îndepartarea suferintei.

Budismul este, prin excelenta eliberare, iar eliberarea este problema nelipsita din orice scoala si
orientare filosofica indiana. Doar ca în budism, ea se pune cu acuitate sporita. În viziunea budista,
suferinta dobândeste o semnificatie ontologica universala, dat fiind ca ea reprezinta corelatul si
dimensiunea imanenta a existentei. Dincolo de întelesul strict uman, suferinta este expresia fragilitatii si
caducitatii (annica) devenirii universale. De fapt, orice existenta este o "tortura" (duhkha), întrucât este
marcata de nastere, îmbatrânire si moarte, totul se transforma, curge si nimic nu are consistenta.
"Nonsubstantialitatea" (anatta) este singura realitate autentica. Continutul profund al suferintei umane,
spune Buddha, este amplificat mai ale de faptul ca însusi eul nostru are o existenta efemera, înselatoare,
întrucât omul este o particica a acestui univers.

Reîncarnarea sufletului este explicata prin "setea de viata", precum si prin neputinta omului de a se
detasa de lucruri sau ignoranta acestuia cu privire la caracterul iluzoriu al formelor de existenta.
Nestiinta este cauza care da nastere vietii succesive, în timp ce cunoasterea celor patru "adevaruri
sfinte" suprima sirul reîcarnarilor curmând astfel si suferinta. Cel care ajunge sa se convinga de
caracterul iluzoriu al acestei lumi, atinge perfectiunea si devine sfânt (bodhi sau arhat). Pentru el sirul
reîncarnarilor s-a sfârsit si poate sa intre sau sa se cufunde în nirvana - stare ultima, ideala, catre care
trebuie sa tinda orice întelept.

Învatatura lui Buda este o ontosofie a eliberarii, iar nu o ontologie, el fiind preocupat de felul în care ar
putea fi abolita durerea existenta în lume si nu de cum este si ce este lumea. Învatatura sa despre
nesubstantialitatea eului, despre instabilitatea acestuia ca si doctrina despre "originatia dependenta" nu
se acorda cu nici o teorie etica nici cu teoria despre Karman, fiind în totala opozitie cu întreaga
spiritualitate brahmanica; budismul, ca si jainismul de altfel, apare ca o reactie la adresa
brahmanismului, fiind comparat cu Reforma care a avut loc mult mai târziu în occidentul european.

India jainista

Jainismul este o religie nascuta pe teritoriul Indiei si se plaseaza ideologic între hinduism si buddhism, o
dovada fiind si scopul ei, mântuirea, vazuta ca eliberare, fie ca moksa (în hinduism) sau ca nirvana (în
buddhism).
Profetul jainismului, Mahavira (marele erou) s-a nascut si a trait în vremea lui Buddha si totusi cei doi nu
s-au întâlnit niciodata. Amândoi apartin castei razboinicilor (k atriya), pe care o depasesc devenind lideri
spirituali. Pe de alta parte, nu ca profeti ai unor religii noi, ci din convingere ataca ritualismul si sacrificiul
vedic, filosofia brahmanica prin teza nonsubstantialitatii, ca si caracterul revelat al textelor vedice.

Dintre ideile fundamentale ale religiei jain retinem: doctrina despre karma (actiune) ca lege universala,
inexistenta unui zeu suprem ca si în buddhism, pluralitatea sufletelor, relativitatea, ambiguitatea
realului, ahi sa (a nu face rau altuia), satyagraha (casa adevarului) etc. Conduita unui jain presupune:
dreapta vedere, dreapta cunoastere si dreapta purtare.

Religia jain se impune prin respectul acordat vietii, care cere un regim alimentar strict vegetarian, o
îmbracaminte si încaltaminte fara piele, uneori chiar acoperirea gurii pentru a nu înghiti vreo insecta
s.a.m.d. Dintre credinciosii jain s-a remarcat în primul rând Mahatma Gandhi, socotit Bapuji, "tatal"
natiunii indiene.

***

Cultura indiana a exercitat influente majore si asupra culturii românesti. Spiritualitatea indiana încarcata
de filosofie a fascinat unele personalitati literare din tara noastra. Îl amintim aici pe Mircea Eliade, cea
mai buna calauza pentru noi în ceea ce priveste cultura indiana. El nu s-a simtit atras de filosofia indiana
cu scolile ei, de teorie, ci de practica, de experienta religioasa, de transpunerea ideilor în fenomene, de
manifestarea sacrului. Nu dimensiunea erudita a culturii indiene, ci expresia vie a spiritualitatii indiene l-
a atras.

si marele nostru poet, Mihai Eminescu, a intrat în contact cu filosofia budista direct prin încercarea de a
traduce lucrari budiste, iar indirect citind prelucrari din filosofia budista. Astfel, în opera eminesciana
regasim adesea numele lui Buddha, fata de care se exprima cu admiratie, dar si termeni din filosofia
budista sau idei foarte apropiate de cele promovate de Buddha.

Cercetător dr. Gabriel Ungureanu

Duminică, 16 Martie 2014 19:24

Drd. Gabriel Ungureanu, art-emisBrahmanismul şi învăţăturile yoghine

Brahmanismul apare ca o religie postvedică care aduce un mesaj modern şi filosofic în opoziţie cu
atitudinea de prosternare şi devoţiune absolută practicată în Vede: 1) lumea este o iluzie şi tot ce există
se originează în Brahman; (2) la anumite epoci lumea este distrusă și refăcută într-o ciclicitate a lumii,
care murind în Brahman apoi renaște la viaţă şi fiinţare; (3) omul după cum si-a realizat în viață destinul
scris - dharma -, așa îşi primește răsplata în spiritul legii karma adică efectele faptelor sale; (4) sufletul
ens-ului uman decedat trebuie să renască: (a) într-o fiinţă umană de castă nobiliară sau inferioară, (b)
într-un animal; (5) salvarea finală din Samsara - moksha înseamnă eliberarea sufletului scutit de alte
reîncarnări, Partea (Atman) contopindu-se în Întreg (Brahman) etc.[1 ] Ca parte practică a acestor
învăţături apar firesc şi tehnicile de menţinere a sănătăţii şi de prelungire a vieţii. Acestea au fost
denumite generic yoga sau unirea cu Divinul (Devanagari sanscrită). Yoga este una din cele şase şcoli
filosofice hindu şi cuprinde la rândul său după cum afirmă Bhagvad Gita patru ramuri : Karma Yoga sau
yoga acţiunii în lume, Jnana Yoga sau yoga înţelepciunii, Bhakti Yoga devoţiunii către Atman şi Dhyana
yoga sau yoga meditaţiei. Mai târziu au apărut forme ultrarafiante de yoga precum Raja yoga sau Hatha
yoga Pradipika introdusă în sec l XV-lea d.Hr. de yoginul Swatmarama şi care punea accentul pe posturi
fizice denumite Asanas ce promiteau alături de tehnicile de meditaţie, sănătate, echilibru cotidian şi
karmic. Alte şcoli de yoga au realizat performanţe extraordinare precum tantra yoga sau kundalini yoga
unde practicanţii încearcă trezirea energiei şarpe care doarme la rădăcina arborelui sacru (a se citi
coloana vertebrală) şi traversând astfel cele 6 chakras (roţi de lumină) ale lumi interioare se uneşte cu
sinele Şiva Absolutul (chakra cu o mie de petale Shahasrara) şi astfel omul intră în starea de Bhavana
care înseamnă starea de indentificare şi unire cu conştiinţa zeului şi cu Universul. La atingerea unui asfel
de nivel de conştiinţă sidis-urile (puteri supranaturale) se activează şi cărţile vechi afirmă că yoghinul
poate avea o parte din puterea zeilor.

Budismul

Ca o reacţie la religia vedică, care nu aducea omului fericirea şi prosperitatea promisă în secolul al V-lea
budismul a apărut în India cu o evoluţie paralelă a ceea ce denumim în mod curent a fi tradiţia hindu.
Ulterior suferind transfomări, adaptări şi adăugiri în concepţie această credinţă a fost întemeiată de un
prinţ indian pe nume Gautama Siddharta din clanul indian Sakya care proclamse : ,,Totul este suferinţă,
totul este efemer !!!”. Acesta, nemulţumit de viaţa fără sens trăită în mijlocul aristocraţiei s-a hotărât să
abandoneze totul, regalitate, familie, prieteni, bunuri materiale şi părăsind Kapilavastu reşedinţa
clanului din care făcea parte, a început o existenţă ascetică devenind un rishi adică un înţelept ce medita
la deşertăciunea vieţii şi căutând starea de iluminare şi aflarea adevărului. Timp de 12 ani a dus o viaţă
de călugăr ratăcitor primind pomană şi adăpostindu-se în păduri sau peşteri. Fiind convins că nu în
postura de ascet hindu va dobândi iluminarea Gautama abandonează la vârsta de 30 de ani această cale
şi după multe zile de meditaţie adâncă sub un smochin, ce astăzi a devenit sacru, a avut starea de Budha
(lb. sanscrită „cel treaz”) adică de iluminare şi revelaţia adevărului. De fapt Gautama Siddharta a încercat
reforma structurii religioase brahmanice existente în acel timp cu un succes relativ. După moartea lui în
anul 480 î.Hr. comunităţile budiste sau structurat ca doctrină în grupul Theravada ( tradiţia celor bătrâni)
sau Micul vehicol.[2 ] Prin anul 552 î.Hr. datorită introducerii unor statui pe teritoriul indian ori a unor
sutre (texte sfinte) budismul a început să se răspândească trecând prin mai multe epoci şi transformări
până a ajuns să fie cunoscut în toată Asia mai ales datorită principiilor de filosofie şi înţelepciune şi
tehnicilor de meditaţie.[3 ]

Jainismul şi Sikhismul

Tradiţional jainismul se numeşte jain dharma şi a fost reânviat dintr-un cult stravechi de catre iluminatul
Mahavira. În anul 540 î.Hr, pe când avea de 28 de ani, Mahavira îşi părăseşte familia şi timp de 12 ani
practică o viaţă ascetică, aderănd la ordinul monahal întemeiat de Parsva, în 850 î.Hr. El călătorea prin
ţară, hrănindu-se din pomeni şi meditând la problemele omului. La 40 de ani el atinge iluminarea şi
începe să îşi dedice timpul propovăduirii filosofiei sale. Omul este răspunzător, afirmă el, de salvarea sa
şi poate stopa ciclul renaşterilor succesive. La rândul lor, discipolii lui Mahavira vor începe să
propovăduiască jainismul. Textele care fundamentează religia sunt fixate în scris mai târziu, în sec. V. Se
consideră că Mahavira nu face decât să reînvie şi să dezvolte principii cunoscute deja în India de mii de
ani însă pe zei nu îi consideră nemuritori. Mesajul principal al jainismului este nonviolenţa ahimsa care
trebuie raportat ca regulă obligatorie la orice formă de viaţă. Sikhismul apare la sfârşitul sec. XV, pe când
armatele turceşti stăpâneau India de două sute de ani şi încercau să impună islamul. Sikhismul este de
inspiraţie musulmană dat fiind credinţa sa într-un Dumnezeu unic şi atotputernic. Întemeietorul
sikhismului, Guru Nanak, a văzut lumina zilei în apropiere de Lahore, în Punjab, în anul 1469. În timpul
unei meditaţii, primeşte într-o zi iluminarea. Din acel moment începe să predice credinţa sa într-un
Dumnezeu suprem şi să arate calea pentru a scăpa de legile Kharmei prin salvarea din ciclul nesfârşit al
reîncarnărilor. Existenţa credinciosului sikh are ca evoluţie faptică: alegerea numelui, iniţierea în
adolescenţă, căsătoria, şi, după moarte, arderea. Veşmintele şi accesoriile fac parte din ritual. În Sikhism
se cunosc cei cinci K: barba şi părul lung (Kesh) prins cu un pieptene (Kangha), brăţara de oţel (kara),
pantalonii scurţi (Karsha) şi sabia (Kirpan) demonstreză comuniunea şi fraternitatea credicioşilor sikh. În
temple şi locurile de cult cartea sacră Guru Granth Sahib este aşezată pe un altar şi este acoperită
pentru a nu se deteriora. [4 ]

Etapele evoluţiei culturale

Odată cu cucerirea Indiei de către Alexandru a fost realizată o primă luare de contact a indienilor cu
civilizaţia occidentului. În anul 327 î.Hr. marele cuceritor şi monarh al Orientului, Alexandru Macedon
era déjà declarat fiul lui Amon-Ra şi succesorul regelui Persiei. El atinge pământul Indiei ca urmare a
campaniilor militare de cucerire, în urma căreia déjà anexase Imperiul Persan. În anul următor în luna
iulie, susţine o mare confruntare cu trupele regelui indian Porus, la râul Hydaspes. Deşi indienii utilizau
în luptă elefanţi, animale care au stârnit confuzie printre greci, Alexandru îi va învinge pe indieni prin
determinarea care îi era caracteristică. Dorind să ajungă la fluviul Gange se pregăteşte de o nouă
deplasare, dar trupele refuză sa îl urmeze şi astfel porneşte înapoi spre patrie. Alexandru se întoarce la
Babilon şi încearcă să organizeze o expediţie de recunoaştere în Golful Persic, dar după o suferinţă de 10
zile stăpânitorul lumii cunoscute moare, probabil de malarie, la vârsta de 32 de ani în data de 13 iunie
anul 323 î.e.n. Odată cu apariţia invadatorilor greci în Orient, după persani şi indienii intră în contact cu,
ştiinţa, arta, filosofia şi religia occidentului, acest schimb cultural cunoscând o dezvoltare rapidă rapidă şi
multilaterală. Ulterior acelei expansiuni, cea mai mare parte a orientului a fost preluată de Parthia, însă
cultura elenă a durat în locuri depărtate de patrie, cum ar fi Regatul Greco-Bactrian din Bactria sau
Regatul Indo-Grec din nordul Indiei. Ultima perioadă clasică de dezvoltare a culturii grecesti, a fost de
fapt o sinteză între cultura grecească şi cea a regiunilor orientale înglobate. După dispariţia lui
Alexandru, prin destructurarea imperiului între generalii săi, au apărut: Imperiul Ptolemeilor
administrând Egiptul, Palestina şi Cipru. Imperiul Seleucid cu Persia, Siria şi Mesopotamia; Regatul Part şi
Regatul Bactria ca provincii orientale. Regatul Macedonean în Grecia.

Câţiva ani mai târziu, grecii sunt alungaţi la rândul lor de un suveran indian, Chandragupta Maurya care
uneşte, o mare parte din India, cu excepţia sudului. Acesta s-a convertit la religia jainistă, şi astfel
preceptele de nonviolenţă şi toleranţă faţă de supuşi au devenit norme de comportament obligatorii în
statul Maurya, contribuind astfel ca exemplu moral, la răspîndirea păcii în regiune şi în lume. În acel
timp arta şi arhitectura au cunoscut o mare înflorire în India, sub conducerea lui Chandragupta. Au
apărut în limba sanscrită uriaşe capodopere lirice şi dramatice, erau în plină dezvoltare sculptura şi
arhitectura hindusă cu stilul lor somptuos, precum şi ştiinţele exacte, obţinându-se rezultate în evoluţia
matematică şi astronomie. Din punct de vedere spiritual în perioada următoare a devenit clar că religia
budistă, în cadrul maselor mari nu se poate compara cu hinduismul aflat într-o perioadă de reînoire şi
astfel budismul, a intrat în declin. Acest uriaş imperiu, care a unit aproape întreaga Indie pentru prima
dată, a înflorit şi sub domnia pacificatoare a guvernatorului provinciei Taxila, Aśoka care ulterior devine
unul din suveranii Maurya. După campania de cucerire a statului Kalinga, impresionat de atrocitățile
războiului, Așoka ridică la rândul său principiul non-violenţei (ahisma) la rang de instituție de stat, şi
impune rezolvarea conflictelor prin legi. Decretele sale au fost sculptate pe coloane de piatră
împodobite la vârf cu lei care simbolizau puterea. Aceşti stâlpi, simbolizau dorinţa şi idealul indian de
pace religioasă.

Perioada Kushana
Izvoarele antice consemnează avântul economic şi cultural pe care l-au atins populaţiile din zona
Afganistanului şi ai regatelor apropiate în perioada kushana, iar descoperirile arheologice actuale
confirmă acest fapt. Particularitatea civilizaţiei kushane consta în faptul că acei conducători, au permis
sinteza tradiţiilor şi realizărilor culturale ale mai multor popoare, care au facut parte din Imperiul
Kushan. În graniţele sale, naţiuni cu diferite tradiţii culturale, care practicau diverse credinţe religioase
au avut o evoluţie armonioasă. Această stare benefică şi-a pus amprenta şi asupra dezvoltării culturale,
care astfel, cunoaşte o înflorire a oraşelor, aspect ce a condus şi la intensificarea legăturilor culturale şi
economice dintre principalele imperii ale lumii antice. O influenţă culturală semnificativă asupra ţărilor
din cadrul Imperiului l-a jucat raspândirea budismului care a fost vehicolul de transport al ideilor de
pace. După cum se ştie, regii kushani au fost şi protectorii acestei credinţe, astăzi fiind cunoscute multe
monumente buddhiste în regiunile Kabulistan, Parapamisadai sau mânăstirile budiste din oraşul Termez,
Bactria. Vestigii ale artei indiene s-au descoperit în apropierea orasului Djalalabad, de unde au fost
dezgropate mii de fragmente de statui de teracota. Fizionomiile acestor statui au trasături umane foarte
personalizate, inspirate, probabil, din modele reale ale oamenilor de pe atunci. Se pot distinge: bărbaţi
cu aspect sever, adolescenţi cu trăsături fine; este redată fidel chiar şi îmbrăcămintea purtată în epocă.

Perioada întunecată

Între dispariţia primului mare imperiu Maurya şi înflorirea Imperiului dinastiei Gupta au trecut aproape
cinci sute de ani, care au fost consemnate de istorici ca fiind o ,,perioadă întunecată” în istoria Indiei.
Imperiile străine s-au luptat între ele pentru cucerirea Indiei de Nord provocând haos şi drame. Totuşi în
acel timp al războaielor, este evident că cea mai benefică contribuţie a „perioadei întunecate” a fost
favorizarea dezvoltării compensatorii a artei indiene. După sculpturile imperiului Maurya care erau
tributare stilului iranian, a apărut un nou stil indian al decoraţiunilor artistice, sub dinastia Shunga şi
succesorii acesteia. În monumentele budiste din Barchut şi Sanch a apărut un nou stil de sculptură în
relief. Şcoala de artă Gandhara cu stilul ei greco-roman şi şcoala Mathura care include elemente vechi
indiene, fuzionează armonios devenind centrul artei indo-kushana, aspect ce a condus în cele din urmă
la apariţia şcolii Sarnath. Sub această influenţă, această şcoală elaborează mai apoi stilul clasic Gupta.
Mai puţin cunoscută, dar cu mult mai importantă pentru viitoarea dezvoltare a societăţii hinduse a fost
compilarea carţilor hinduse dharma hastra, cea mai remarcabilă dintre ele fiind Legea lui Manu. După
prăbuşirea imperiilor Maurya şi Shunga a fost o perioadă de nesiguranţă care a dus la renaşterea
normelor sociale tradiţionale. Acestea au fost inscripţionate, pentru a rămâne inviolabile şi
netrecătoare, pentru totdeauna. La aceste elemente se adaugă readucerea limbii sanscrite în artă,
aspect dovedit şi de inscripţia sculptată în piatră a lui Rudradaman din secolul al II d.Hr. Putem observa
că această „perioadă întunecată” a conţinut de fapt toate viitoarele elemente clasice ale epocii Gupta.
Astfel această ,,perioadă întunecată” a fost de fapt prevestitoarea epocii clasice.

Perioada Gupta

În sec. IV d.Hr. a apărut un nou stat în timpul dinastiei Gupta. Acest regat Gupta și-a întins administraţia
de la fluviul Gange până la Indus și Golful Arabiei, iar în nord până în lanţul himalaian. Capitala statului
indian a redevenit Pataliputra. În perioada Gupta s-au dezvoltat viața economică și culturală, în
domeniul matematicii, astronomiei, medicinei. În literatură, Kalidasa, unul dintre cei mai mari poeți ai
Indiei, a creat poemul Sakontala. S-au construit temple și palate monumentale, uimitoare prin varietatea
și bogăția elementelor decorative, statui și basoreliefuri, care reprezentau flori, animale aurite și
încrustate cu pietre scumpe etc. În sculptură și pictură se redau trăsăturile caracteristice figurilor
omenești.

Mogulii

Fascinaţi de bogăţiile despre care auziseră că există în Hindustan, cuceritorii moguli s-au stabilit pe acele
meleaguri, au cunoscut arta şi tradiţiile locale, întemeind unul dintre cele mai puternice imperii ale
timpului. Ei s-au stabilit la Agra care era pe atunci un sat de câmpie fără importanţă, şi s-au asociat cu
această locaţie, încat au legat pentru veşnicie capitala, de numele lor. În 1526, orasul a fost cucerit de un
prinţ uzbek din Ferghana pe numele său Zahir Ad Din Muhammad Babur (Tigrul), succesorul marelui
Timur Lenk şi cel care avea sa ridice din temelii Marele Imperiu Mogul. Legendele istorice spun că pe
atunci, strălucitorul diamant Kohinoor al maharajahului din Gwalior, a fost capturat ca parte a prazii de
razboi. Mai cunoscuţi sunt trei mari sultani moguli care au condus India de la Agra şi au contribuit creativ
la arhitectura nepereche a oraşului. Aceştia sunt: Akbar „Marele Rege”, luptatorul, strategul şi creatorul
Imperiului Mogul ; Jehangir „Cuceritorul Lumii”, conducător al unui imperiu deja constituit; Shah Jahan
„Conducatorul Lumii” împaratul unuia din cele mai bogate regate de pe pământ, aflat la apogeul
creativităţii sale. Arta miniaturilor a fost introdusă din Persia tot de către moguli. „Miniaturile” nu sunt
obiecte de artă mici; termenul descrie ilustrațiile pictate, de orice mărime. Pentru realizarea acestor
miniaturi, împăratul Akbar a plătit artiști din toată India pe care i-a adus să lucreze la Agra. În atelierele
acestora a luat naștere un nou stil, mai optimist și mai sugestiv decât arta decorativă persană.

Dominaţia colonială

După moartea sultanului Aurangzeb, în anul 1707, Imperiul Mogul intră într-o perioadă de declin.
Compania Indiilor Orientale, organizație comercială dominantă a intrat în politică, pentru a-și consolida
poziția economică din India. O serie de lupte s-au finalizat cu bătălia de la Plasey din iunie 1757, în urma
căreia britanicii au înfrânt pe francezi și indieni. Populația indiană a început să respingă treptat
stăpânirea britanică, înţelegând că britanicii nu au respect pentru cultura și tradiția locală. Aceste
sentimente au atins apogeul în revolta şipailor din 1857, în care soldații indieni (șipai), aflați sub
comanda Companiei Indiilor Orientale, s-au revoltat, deoarece armele şi muniţia au fost conservate cu
grasime de vacă, acest aspect fiind de natură să jignească grav credinţa militarilor indieni hindu, care
considerau vaca un animal sacru. Rebeliunea a fost înăbușită de britanici, dar pierderile umane au fost
mari de ambele părți datorită dispreţului britanicilor pentru tradiţiile locale.

Muzica şi dansul

Muzica indiană are foarte multe stiluri, dar în general muzica clasică este clasificată în principal între
tradițiile indiene de influenţă hindustani din nord şi cele carnatice din sud. Formele muzicii, cu un
caracter pronunțat regional includ muzica folclorică ca Bhangra. Muzica indiană este una dintre cele mai
rafinate arte în India. Concepţia muzicală hindu începe în perioada vedică înaintea erei noastre. Vedele
erau recitate si cântate în sanscrită, Sama Veda fiind dedicată muzicii şi studierii instrumentelor din acea
vreme. După vedele indiene, muzica a apărut simultan universului nostru, din primul sunet Aum, Naad
sau „Cuvântul”, ceea ce îi conferă statutul de limbaj universal având o dimensiune divină. Muzica
indiană este apreciată a fi o cale prin care este posibilă cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu.
Melodiile şi ritmurile sunt mijloacele prin care artistul susţine şi realizează dialogul cu Divinitatea,
această comunicare devenind şi un act de contact cu dimensiunea transcedentală. Structura de bază în
muzica clasică indiană este, reprezentată de Raga (scări muzicale speciale) şi Tala, sistemul ritmic, care
este diferit de sistemul european. Atât Raga cât şi Tala şi-au păstrat forma şi puritatea de mii de ani au
fost transmise pe cale orală, fiind interpretate şi astăzi. Pe lângă alte instrumente musicale indiene
exotice, amintim, sitarul şi tabla care au fost create în secolul 13 de catre muzicianul inovator al muzicii
clasice indiene, Amir Khusro (1254-1325). La o asemenea creaţie muzicală diversă, există pe cale de
consecinţă şi multe forme clasice de dans : Bharata natyam; Kathakali; Kathak ; Kuchipudi; Manipudi;
Odissi si Yakshagana. Ele sunt uneori însoțite de o formă narativă și sunt impregnate cu elemente
religioase distincte. Frumuţeţea costumelor dansatorilor, gesturile mudras care sugerează cu precizie
stările sufleteşti aduc arta dansului în India la sublim. Din păcate în Europa şi chiar în lume oamenii sunt
familiarizaţi mai de grabă doar cu muzica auzită în filmele indiene clasice sau cu actualele producţii
comerciale de succes ale coregrafiilor mamut, din industria Bollywood.