Cărțile care ne-au făcut oameni, editor Dan C.

Mihăilescu, Editura Humanitas, București, 2010,

138 pag.

Masterand: Diana Antal,

Facultatea de Litere, Uiversitatea ,,Babeș-Bolyai”,

Master: Istoria imaginilor-Istoria ideilor, anul I.

Ideea de a compune un așa-zis decalog al textelor imperios necesare pentru formarea

culturală a unui adolescent este bine venită în cadrul societății actuale, în care valorile și
principiile s-au relativizat, odată cu intrarea în postmodernitate. Mai mult, acest decalog invită
elevul spre lectura de plăcere, făcând, astfel, distincție de teoriile de după anii `60-`70 – teorii
care au impus un sistem de studiul al literaturii din prisma discursului metaliterar. Din păcate,
acest interes pentru studiul tehnicilor discursive a avut ca efect pierderea plăcerii de a citi pentru
majoritatea elevilor. Astfel, literatura în loc să vrăjească prin experiențele sale inedite și prin
escapismul inerent, s-a transformat într-un portativ al demonstrațiilor de gen, de specie și de
identificare forțată a ,,modalităților de exprimare artistică”.

În acest climat al obsesiei induse de a descifra și de a încadra textul într-un tipar,

demersul realizat de criticul literar Dan C. Mihăilescu nu poate fi decât salutar. El reușește să
adune în cartea sa nouăsprezece oameni de cultură care printr-un demers maieutic fac apel la
primle lor experiențe de lectură ca cititori independenți. Acestă abordare facilitează elevului
oportunitatea de a se apropia de un model, de o personalitate culturală, care altfel poate părea
inaccesibilă, intimidantă, prin chiar afirmarea ei socială. Aceste modele de urmat sunt astfel
coborâte de pe piedestal în orizontul de raportare al elevului obișnuit. Printre personalitățile
selectate se află scriitori, profesori universitari, critici literari, istorici sau chiar medici (Ana
Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Livius Ciocârlie, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu,
Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Ion Vianu etc.).

1
 Textul cu care debuteză cartea este cel al Anei Blandiana. Scriitoarea își amintește cum
începuturile lecturii pentru ea au fost marcate de cărțile interzise ale unei episcopii greco-catolice
desființate. Autoarea rememorează bucuria cu care s-a apropiat de maldărul de cărți aflat într-o
încăpere ferecată a casei în care locuia. Astfel, Ana Blandiana, dă seama asupra cititului de
plăcere și ,,dezordonat” care, prin chiar libertatea oferită, i-a trezit gustul pentru scris. Mai mult,
ea vorbește și despre faptul că această lectură de plăcere s-a transformat într-un obicei care se va
dovedi complemntar rezultatelor școlare remarcabile. Deși cărțile descoperite de ea în acea
încăpere ascunsă, nu reprezentau o lectură specifică nivelului de înțelegere al unui copil și nici
nu se regăseau printre conținuturile școlare, ele i-au dezvoltat deprinderea lecturii și au
familiarizat-o cu înțelegerea diferitelor tipuri de texte. Se resimte în acestă acțiune autodidactă,
plăcerea achiziției de cunoștințe prin descoperire.

Un alt text care surprinde este cel al lui Mircea Cărtărescu. Cunoscutul autor explică
curiozitatea de lectură a unui copil făcând apel la ceea ce Solomon Marcus numea ,,nevoia de a
da sens vieții, la nivel elementar”. Mai exact, Cărtărescu afirmă că cititul ,,modelează narațiunile
proprii, ca niște statui viu colorate sub osul boltit al țestei”1. El observă aici puterea narațiunilor
ficționale de a îmbogăți narațiunile proprii. Prin imaginarea unor universuri compensatorii ce
împrumută informații din realitate, copilul reușește să se înțeleagă mai bine pe sine și să se
poziționeze just în raport cu realitatea posibilă. Scriitorul vorbește în textul său, la fel ca Ana
Blandiana, și despre criteriile de selecție a lecturilor. Cărtărescu idntifică aceeași incertitudine de
selecție a textelor în copilărie, însă acesta vorbește și despre revelația de a nu mai citi ,,la-
ntâmplare”. Autorul lasă să se înțeleagă că atunci când există o bază solidă a lecturilor, acestea
capătă sens și copilul va reuși, într-un final, să facă legături între textele lecturate. Altfel spus,
experiența lecturii de identificare precede pasiunea pentru clasificarea textelor.

Andrei Cornea face apel la experința sa ca profesor în care deseori este întrebat dacă nu e
suficient ca în locul lectrurii să se facă doar vizionarea dramatizării unei cărți. Criticul de artă
explică faptul că dimensiunea informațională pe care ți-o oferă lectura unui text nu este aceeași
cu vizionarea filmului. Lectura folosește ca instrument imaginația cititorului, pe când filmul
oferă spectatorului o imagine gata înfăptuită. Mai exact, cititul unei cărți dezvoltă competențele
cognitive, în detrimentul unor informații gata procesate folosind creativitatea altuia.

1
Mircea Cărtărescu, Cărțile care ne-au făcut oameni, Editura Humanitas, București, 2010, p. 30.

2
 În final, mă voi opri asupra recomandărilor de lectură făcute de personalitățile invitate.
Listele celor zece cărți preferate, care au constituit un demers formator, se aseamănă izbitor,
indiferent de domeniul în care activează aceste personalități culturale. La o primă vedere este
ușor de observat ponderea majoritară a textelor unor autori clasici (Alexandre Dumas, Jules
Verne, William Shakespeare, Victor Hugo sau Sofocle). Aceasta dovedește că odată cu
experiența de lectură și criteriile de judecată a unei text se modifică, astfel încât, ce părea inițial
un text clasic suferind de banalizarea unei utilizări prea intense, devine un text fundamental.

În concluzie, dincolo de listele cu lecturi recomandate, cartea editată de Dan C.

Mihăilescu reprezintă un veritabil vertij de amintiri ale primelor experiențe de lectură. Acestă
carte reușește să apropie elevului actual modele de urmat și trasează pistele unei formări
culturale bine articulate.