Revista "Luminatorul", Nr. 5 (110), Septembrie-Octombrie 2010

Nr.
5 (110), 2010
septembrie-octombrie
Chişinău • 2010
CUVIOSUL NICODIM DE LA TISMANA
Nr. 5 LUMINĂTORUL 3
Sinaxar
CUVIOSUL NICODIM DE LA
TISMANA
C
uviosul Nicodim cel Sfinţit era de neam macedo-român, născut
la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu fa-
milia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae
Alexandru Basarab. După ce învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele
Athos şi se călugăreşte în Mânăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge
egumen şi chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.
După anul 1365 vine în Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul
lui Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu I (1377-1383), Mânăstirea Vodiţa
(în 1369) şi Tismana (1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici
aşezări monahale, Vratna şi Mânăstiriţa, în Oltenia Gura Motrului şi
Vişina, iar în Ţara Haţegului întemeiază Mânăstirea Prislop (la sfarsitul
sec. al XIV-lea), unde a scris un Evangheliar slavon (1404-1405).
Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 26 decembrie, ziua mutării sale
la cele veşnice.
Fapte şi cuvinte de învăţătură
Ajungând la Athos, în Gradina Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim
s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma
Mânăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli. Însă, fiind um-
brit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a des-
prins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit
de darul mai înaintevederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în
tot muntele.
Ca egumen al marii lavre Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în
obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni,
români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănin-
du-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al rugăciunii lui
4 LUMINĂTORUL Nr. 5
Iisus, adânc teolog şi părinte

duhovnicesc luminat. Pentru
aceea nu puţini sihaştrii, că-
lugări de chinovii şi egumeni
veneau la el pentru sfat şi cu-
vânt de folos.
Pentru cinstea de care se
bucura peste tot, la rugămin-
tea cneazului Lazăr, Cuviosul
Nicodim a mijlocit la
Constantinopol, împreună cu
Moaştele Cuviosului Nicodim
ucenicii săi, Isaia şi Partenie,
împăcarea Bisericii Ortodoxe
Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul
smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii
sale, îndată au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui
Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia
şi să ajute la mântuirea semenilor săi.
Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, vine
în Ţara Românească şi se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o
mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim,
cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă şi al sihaştriilor din
partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul „Antonie
cel Mare”, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mânăstirea Vodiţa a fost
înzestrată apoi cu danii şi întarită prin hrisov domnesc ca „după chiar
moartea lui Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici
domnul nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chiar Nicodim şi
cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi
pună stareţ”.
Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul
secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu
hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a înălţat,
de asemenea, la locul numit
„Cascade”, Mânăstirea voi-
vodală Tismana, cu acelaşi
hram, cu ajutorul domnitoru-
lui Ţării Româneşti şi al cnea-
zului Lazăr. Marele stareţ for-
mează aici o obşte renumită de
călugări, ajută la menţinerea
în continuare a vieţii isihaste
şi pune rânduială călugăreas-
că de chinovie, după tradiţia
Muntelui Athos. Peştera Cuviosului Nicodim
Adunând în jurul său câţiva
călugări luminaţi, a întemeiat la Mânăstirea Tismana o vestită şcoală
de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula
Balcanică. De aici, Cuviosul Nicodim conducea duhovniceşte toate
mânăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţa cu egumeni
şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românescă, precum şi
cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog şi
părinte duhovnicesc.
La bătrâneţe, Cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două
Mânăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar
el se retrage în peştera de deasupra Mânăstirii, ce se păstrează până
astazi. Acolo petrecea cuviosul toată săptămâna în post în priveghere şi
neîncetată rugăciune, iar Duminica cobora în mânăstire, săvârşea Sfânta
Liturghie şi vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinţii,
mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi iar se urca la peşteră.
Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Nicodim se învrednicise de la
Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării sufe-
rinţelor omeneşti. De aceea numele lui se făcuse cunoscut până dincolo
de hotarele Ţării Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. Se spune
în tradiţia mânăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau
la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuvi-

osului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de
Sfântul Nicodim se numără şi fata regelui Sigismund, care era bolnavă
de epilepsie.
Ajungând la bătrâneţe, Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana,
binecuvântându-şi ucenicii, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la
26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaşte au fost aşezate în mormân-
tul pregătit de el în biserică. Datorită vitregiei vremurilor, mai târziu
moaştele sale au fost aşezate la un loc tainuit. O mică parte din ele s-au
dus în Macedonia, iar degetul arătător de la mâna dreaptă se păstrează
în biserica Mânăstirii Tismana.
Noi apariţii editoriale
„Minunat este Dumnezeu întru

sfinţii Lui” (Ps. 67, 36)
C
redinţa trăită cu adevărat se manifestă prin fapte. Dacă din popo-
rul român dreptcredincios se mai nasc sfinţi, încă nu s-a pierdut
legătura omului cu Ziditorul său. Pe noi ne încurajează atât tră-
irea cuvioşilor români, cât şi puterea noilor mucenici care au mărturisit
pe Hristos. Cu câteva decenii în urmă, credincioşii păstrau prin viu grai
şi cu mare evlavie amintirea sfinţilor care s-au manifestat prin credinţă
deosebită comparativ cu ceilalţi credincioşi. Astăzi, când ne înpânzesc
noile tehnici electronice sofisticate, că nu reuşeşti să înveţi pe una bine
şi deja te trezeşti că este învechită, acum când avem posibilitatea de a
memoriza electronic un volum mare de informaţie, noi nu facem mai
nimic. Nu mai este la modă să citim vieţile sfinţilor, chiar de loc nu mai
este la modă să citim cărţi, să mergem la bibliotecă, toate le găsim pe
net. Nu dea Dumnezeu să ajungem la timpurile când o singură tipografie
va deservi trei-patru ţări.
Suntem creştini care avem dragoste faţă de Dumnezeu şi evlavie la
sfinţii lui. Ne bucură faptul că mai găsim în Basarabia tineri pasionaţi de
doctrine naţionale destoinice, tineri pasionaţi de voluntariat, tineri pasionaţi
de rugăciune şi viaţă curată. Mai sunt cercetători care mânuiesc dosarele
istoriei pentru a scoate la lumina adevărul, sunt oameni care se ostenesc
să tiparească cărţi religioase accesibile fiecărui creştin. Trebuie doar să le
mulţumim pentru munca depusă şi să le valorificăm osteneala.
Parohia noastră de mai mult timp corespondează cu un preot ortodox
din România, părintele Alexandru Stănciulescu-Bârda, din Ţara Olteniei,
parohia Malovăţ-Mehedinţi. Părintele Alexandru desfăşoară în parohie
o activitate pastorală şi misonară la cel mai înalt nivel. De mai mult
timp îşi bucură enoriaşii cu o foaie periodică gratuită, prin care-şi îm-
prospătează fiii
duhovniceşti cu
ultimile noutăţi.
„ S c r i s o a re a
pastorală”,
aşa cum o nu-
meşte părintele
Stănciulescu,
conţine atât
meditaţii pe
diferite subiec-
te religioase,
cât şi ultimele
noutăţi din ca-
drul parohiei.
Pe lângă aceas-
tă osteneală,
părintele mai
coordonează
timp de 20 de
ani, activitatea
unei edituri,
editura „Cuget
Românesc”.
Prin interme-
diul ei, publică,
la nivelul unei parohii, sute de titluri de cărţi şi broşuri cu conţinut
teologic, istoric, literar, pe care le răspândeşte în parohie, în ţară şi în
străinătate prin sistemul ,,cartea prin poştă”.
O lucrare care mi-a atras atenţia prin faptul că pune în lumină
personalitatea istorică a Sfântului Nicodim de la Tismana, este car-
tea Profesorului Nicolae Tomoniu „Sfântul Nicodim de la Tismana”.
Aceasta conţine 224 pagini, dintre care 40 pagini din hârtie cretată cu
imagini color, hărţi, tabele genealogice etc.
Autorul cărţii s-a născut în anul 1944 şi este cercetător în domeniul is-
toriografiei locale, jurnalist. Domnul Prof. Nicolae Tomoniu s-a străduit,
pe cât i-a fost cu putinţă, să pună o cărămidă la construcţia Istoriei celei
mari a Ţării Româneşti. Pentru aceasta, cu foarte multă sârguinţă, s-a
dedicat cercetării locurilor natale şi a oamenilor. El s-a axat pe evoluţia
istorică a statalităţi româneşti în tandem cu evenimentele istorice ale
creştinismului ortodox român. Puţini din istorici recunosc şi confirmă
contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la consolidarea statalităţii.
Cartea este împărţită în trei părţi, fiecare conţinând mai multe capito-
le. Prima parte are patru capitole. Primul capitol, numit „Unde s-a născut
Nicodim”, este destinat cercetărilor despre locul naşterii cuviosului.
Autorul pune la dispoziţia cititorului două ipoteze: una din ele susţine
că locul de naştere a Cuviosului Nicodim este satul Prilep din Kosovo,
alta că s-a născut în satul Prilep din Macedonia. Ambele ipoteze au la
bază izvoarele vechilor scriitori, precum şi noile cercetări în domeniul
istoriei românilor. Până la urmă, autorul susţine că există mai multe
motive de afirmare că locul de naştere a Cuviosului Nicodim este satul
Prilep din Kosovo.
Următorul capitol este dedicat biografiei propriu-zise a Cuviosului din
copilărie şi până la întemeierea vieţii mănăstireşti în Ţara Românească.
Născut în satul Prilep, într-o familie de nobili creştini, copilul Nicodim
va copilări în Serbia. De mic copil părinţii l-au dat să înveţe carte şi „isteţ
fiind la minte, sfântul în scurtă vreme a învăţat toată dumnezeaasca
Scriptură, care duce întru mântuire, şi gramatica cea slavonească, foar-
te bine desăvârşit” (pag. 25). Mai târziu, părăseşte casa părintescă şi se
îndreaptă spre Muntele Athos, unde îşi desăvârşeşte educaţia monastică
şi literară, devenind personalitate de frunte a Muntelui Athos (pag. 26).
Din Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit în mănăstirile
din Bulgaria, Serbia şi Rusia, Sfântul Nicodim de la Tismana , însă
devine reprezentantul de frunte al isihasmului românesc. După multă
Mănăstirea Tismana, România

rugăciune şi nevoinţă, cuviosul Nicodim îşi manifestă dragostea faţă de
Dumnezeu prin construirea de biserici în Serbia şi Ţara Românească.
În timpul domniei lui Vladislav Vodă (1364-1377), cuviosul înalţă, pe
pământul român, biserici şi mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, devenite apoi
centre monastice de importanţă.
Capitolul trei dezvăluie o filă a istoriei Bisericii Ortodoxe din
România, despre cele şase secole de la întemeierea Bisericii Ortodoxe
Româneşti autonome su independente. Profesorul Tomoniu pune în
evidenţă implicarea nemijlocită a domnitorului Mircea cel Bătrân în
rezolvarea problemelor teritorial-administrative ale Mitropoliei Ungro-
Vlahiei. Este foarte important momentul recunoaşterii de către Patriarhia
Ecumenică a celor două mitropolii ortodoxe pe pământul românesc.
Mitropolitului Ungro-Vlahiei i se conferă titlul de „exarh al plaiurilor”,
având sub oblăduirea sa şi românii ortodocşi din Ardeal (pag. 42).
Ultimul capitol din partea întâi a lucrării conţine lista bisericilor
şi mănăstirilor construite de cuviosul Nicodim de la Tismana în Ţara
Românească. Efortul cuviosului de a pune bazele unui monahism au-
tentic în Ţara Românească, prin cele patru mari mănăstiri construi-
te din osteneala lui (Vodiţa,

Tismana, Cozia, Prislop), este
continuat de ucenicii lui, care
preiau opera lui isihastă, con-
struind şi ei câteva mari centre
monastice în Ţară (mănăstiri-
le Cotmeana, Topolniţa, Gura
Motrului, Vişina).
Partea a doua a lucrării
conţine o hagiologie auten-
tică scrisă de Ieromonahul
Ştefan. Lucrarea acestuia cu
titlul „Vieaţa Prea Cuviosului
Părintelui nostru Nicodim
sânţitul” a apărut pentru prima
dată la Bucureşti în anul 1883.
Dacă în prima parte profesorul
Tomoniu a descris viaţa sfântu-
lui prin prisma evenimentelor
politice şi administrative bise-
riceşti, apoi în această parte a
lucrării el propune cititorilor viaţa cuviosului Nicodim cu explicaţiile de
rigoare. Până a începe descrierea celor trei capitole despre viaţa cuvio-
sului, autorul ne face o introducere cu actualele activităţi ale Fundaţiei
Tismana (pag. 57-58), care propovăduieşte viaţa şi învăţătura cuviosului
drept exemplu de urmat pentru toţi românii. Autorul insistă apoi să con-
cordeze unele date de ordin istoric din lucrarea lui Ştefan Ieromonahul.
Opera hagiologică propriu-zisă scrisă de Ieromonahul Ştefan, începe
cu naşterea Sfântului Nicodim (pag. 75), botezul Sfântului Nicodim
(pag. 76-79), urmată de activitatea pastorală a cuviosului în sanul de
diacon (pag. 79-81) şi cel de arhimandrit (pag. 81-84), hirotonit fiind de
patriarh. Lucrarea continuă cu descrierea amănunţită a câtorva minuni
săvârşite de Sfântul Nicodim. Cele câteva minuni din capitolul întâi

sunt urmate de altele săvârşite de cuvios în faţa domnitorilor, şi cea mai
impresionantă este ridicarea la ceruri (pag. 99-114). Ultimul capitol din
partea a doua a lucrării prezintă minuni făcute nu de Sfânt, ci cu Sfântul.
Ieromonahul Ştefan descrie momentul ascunderii moaştelor Sfântului
Nicodim şi dispariţia sicriului (pag. 114-127).
Ultima parte a lucrării reprezintă o adevărată hagiografie a ţinutului
Tismana. Primul din cele două capitole descrie vechimea locurilor sfinte
de la Tismana. Activitatea profesorului Tomoniu, în cadrul Consiliului
Local Tismana, i-a deschis o altă uşă de a studia îndeaproape acele
ţinuturi. Profesorul nu neagă nici iniţiativa şi susţinerea maicii stareţe
de la mămăstirea Tismana, maica Ierusalima Gligor. Autorul este plăcut
surprins de activitatea şi mai ales evlavia monahicească a Prea Cuvioasei
Stareţe, care se refractă peste întreaga mănăstire şi peste toţi vieţuitorii
şi închinătorii ei (pag. 128). Trece în revistă şi evoluţia istorico-spiri-
tuală din acele ţinuturi, începând cu întemeierea mănăstirii finisând cu
perioada regimului ateist până la etapa actuală. Toate aceste evenimente
sunt strâns legate de momentele vieţutirii cuviosului în acele ţinuturi,
inclusiv şi unele toponime.
Celălalt capitol redă istoria veacurilor dinainte de înfiinţarea
Arhimandriei de la Tismana. Studierea momentelor istorice, prin prisma
evoluţiei creştinismului în acele ţinuturi, îl ajută pe cititor să recunoas-
că obârşia nemului românesc creştin. Studiile profesorului Tomoniu
ne aduc la concluzia că mulţimea de boieri şi nobili români au fost în
majoritatea lor creştini. Un capitol aparte îl constituie Ortodoxia româ-
nească după Marea Schismă (pag. 152-158). O atenţie deosebită autorul
o acordă legăturii neamului Basarabilor, care au avut un rol decisiv în
întemeirea ţării, cu ţinutul Tismana.
Cartea nu este numai una de întărire sufletească pentru credincioşii
creştini, ci şi un ghid practic pentru toţi cei care simt chemarea să-şi
iubească ţara şi neamul. Fotografiile vechi de la sfârşitul cărţii confirmă
atitudinea autorului faţă de cele scrise.
Aplicarea cercetărilor ştiinţifice pe marginea unor evenimente şi
personalităţi bisericeşti va contracara ideologia ateistă care persistă în
societatea noastră, desfigurând unele adevăruri istorice şi, mai ales, ha-
giologice, numindu-le mituri sau balade. Osteneala profesorului Nicolae
Tomoniu a pus capăt iniţiativelor iluzorii de a denatura personalitatea
istorică şi duhovnicească a cuviosului Nicodim de la Tismana. Munca
profesorului Tomoniu a fost încununată de către preotul Alexandru
Stănciulescu, care i-a editat opera. Ţinem să le mulţumim ambilor,
prin intermediul revistei, pentru aceste eforturi. Avem astfel o fericită
ocazie să savurăm această hrană spirituală.
Pr. Viorel COJOCARU
Noutăţi
ÎNALTE DISTINCŢII DE STAT

UNOR FEŢE BISERICEŞTI
N
e bucură faptul că Statul are încredere în Biserică şi menţine
tradiţia bizantină de a mulţumi feţelor bisericeşti care, pe lângă
faptul că propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu, se implică
şi în rezolvarea problemelor sociale şi culturale ale cetăţii. Consecinţa
relaţiilor de bună înţelegere între cele două instituţii trebuie să fie ori-
entată spre folosul societăţii. Istoria neamului nostru a cunoscut Ierarhi
şi preoţi de seamă care s-au ostenit nu numai în folosul Bisericii ci şi
pentru prosperarea culturii, cărturăriei şi a binelui întregii societăţi. În
sinaxarele ortodoxe sânt şi conducători de stat care au păstrat credinţa
intactă mărturisindu-o cu propria viaţă.
În baza decretelor prezidenţiale, emise anterior, în ziua de 15 oc-
tombrie 2010 Excelenţa Sa Dl Mihai Ghimpu, Preşedintele Interimar
al Republicii Moldova, a înmânat, la reşedinţa sa de pe strada Nicolae
Iorga, ordine şi distincţii de stat unor feţe bisericeşti, unor deputaţi din
primul Parlament democrat al Republicii Moldova, unor directori şi
profesori ai liceelor de limba română din Transnistria, unor oameni
de cultură şi luptători pentru neam şi ţară. Printre cei decoraţi au fost
şi Înalte Feţe bisericeşti, care au avut merite deosebite în procesul de
reactivare a Mitropoliei Basarabiei şi pe care cu fiască dragoste le men-
ţionam aici:
Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, - Ordinul Republicii
Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, (post-mortem) - Ordinul Republicii
Înalt Prea Sfinţitul Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit
al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor - Ordinul de Onoare
Înalt Prea Sfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos - Ordinul
de Onoare.
„În semn de profundă gratitudine pentru contribuţia remarcabilă la
Mişcarea de Eliberare Naţională şi pentru merite deosebite în promova-
rea valorilor democratice şi a adevărului istoric” (Decretul prezidenţial
nr. 529-V din 27 august 2010, vezi „Monitorul oficial al Republicii
Moldova”, nr. 155-158 din 3 septembrie 2010) au fost decoraţi cu
„Ordinul Republicii” 17 deputaţi ai primului Parlament democratic al
Republicii Moldova şi un Deputat al Poporului din Uniunea Sovietică.
Printre aceştia şi doi clerici ai Mitropoliei Basarabiei:
Protoiereu Mitrofor Petru Buburuz, magistru în Teologie, paroh al
bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău şi fost Deputat
al Poporului din URSS
Protoiereu Mitrofor Ioan Ciuntu, paroh al bisericii „Sfânta
Teodora de la Sihla” şi fost deputat în primul parlament al
Republicii Moldova.
Trebuie de consemnat şi faptul, că parohia „Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel” are în rândurile sale mai multi parohieni şi ctitori - cava-
leri ai „Ordinului Republicii”. Cu deosebită stimă menţionăm aici
pe următorii:
Nadejda Brînzan, membru al Consiliului parohial, ctitoră, Deputată
în primul Parlament
Alexandru Moşanu, ctitor, Preşedinte al primului Parlament demo-
cratic al Republicii Moldova
Nicolae Costin, ctitor, Deputat în primul Parlament (post-mortem)
Andrei Vartic, enoriaş, Deputat în primul Parlament
(post-mortem)
Vasile Chirică, ctitor, antreprenor general şi constructor al bisericii
„Sf. Apostoli Petri şi Pavel”
Dumitru Rusu, membru al Consiliului parohial, ctitor.
Cu acest fericit prilej, în numele Consiliului parohial, al credin-
cioşilor şi slujitorilor bisericii adresăm cu drag celor menţionaţi mai
sus felicitările noastre cordiale, urări de sănătate şi pace sufletească.
Dumnezeu să-i binecuvinteze, să-i ocrotească şi să-i păzească întru mulţi
şi fericiţi ani! Celor adormiţi în Domnul - veşnica pomenire!
Prot. Petru BUBURUZ
Cugetări
ÎNTÂLNIRI DE SUFLET PE PLAI

ROMÂNESC
D
upă o ceaţă politică nefastă încep să se limpezească nişte ade-
văruri incontestabile. Obârşia moldovenilor va fi un subiect de
discuţie încă pentru mulţi ani înainte, atât pentru cercetători şi
scriitori, cât şi pentru mulţi cârcotaşi. Este foarte uşor să negi adevăru-
rile istorice pentru careva motive şi mult mai greu este să te menţii cu
demnitate în crezul tău, chiar dacă rişti să pierzi din cele lumeşti. Totuşi,
mai există în Basarabia oameni care s-au menţinut pe poziţiile doctrinare
istorice şi religioase moştenite de la părinţi şi strămoşi cu dreptul de a le
propovădui şi nepoţilor. Faptul că n-au cedat, nu au făcut-o pentru ei, ci
pentru generaţia ce devine buimacă de atâtea dogme politice şi sociale,
au făcut-o sincer respectând testamentul strămoşilor noştri pecetluit cu
sânge. Spunea Prot. Petru Buburuz, într-un interviu publicat în ziarul
„Timpul”, că „minciuna naşte minciună”. Putem spune, fără echivoc,
că „demnitatea naşte demnitate, iar adevărul o menţine vie”.
După multe strădanii şi osteneli, oameni de cultură şi personalităţi ba-
sarabene, care gândesc şi trăiesc româneşte, s-au întâlnit cu Preşedintele
tuturor românilor, cu Patriarhul Ortodox al tuturor românilor, cât şi cu
alte persoane din conducerea statului român. Zilele de 1-3 septembrie
anul 2010 au schiţat în istorie o întâlnire de suflet a basarabenilor, con-
ducători şi membri ai Forumului Democrat al Românilor din Moldova,
în timpul căreia s-au întâlnit cu conducătorii statului român, discutând
problemele nerezolvate cu anii aici, în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Din
delegaţia basarabeană au făcut parte: acad. Nicolae Dabija, preşedinte
al Forului Democrat al Românilor din R.Moldova (FDRM); Constantin
Tănase, vicepreşedinte al FDRM, director al publicaţiei „Timpul”; Ion
Buga, secretar general al FDRM; Ion Ungureanu, ex-ministru al Culturii
şi Cultelor; Valeriu Dulgheru, şef de catedră, Universitatea Tehnică a
Moldovei, vicepreşedinte al FDRM; academician Sergiu Chircă; Alecu
Reniţă, preşedinte al Mişcării Ecologiştilor; Valeriu Saharneanu, pre-
şedinte al Uniunii Jurnaliştilor; Alexandru Bantoş, director al Casei
Limbii Române „N. Stănescu”; Mihai Morăraş, preşedinte al Filialei
FDRM de la Universitatea de Stat a Moldovei; Ghenadie Jalbă, pre-
şedinte al Uniunii Artiştilor Plastici; Anatol Vidraşcu, preşedinte al
Concernului Editorial „Litera”; Ion Dicusară, conferenţiar universitar,
preşedintele Aripii Tinere a FDRM; Sergiu Tătaru, prim-vicepreşedinte
al Asociaţiei Combatanţilor „Tiras-Tighina”; Valerian Dorogan, vicerec-
tor al Universităţii Tehnice a Moldovei; Prot. mitrofor Petru Buburuz,
Mitropolia Basarabiei; Prot. mitrofor Ioan Ciuntu, Mitropolia Basarabiei;
Ion Melniciuc, profesor universitar; Roman Mihăieş, avocat, Aripa
Tânără a FDRM; Nina Josu, preşedinte al Asociaţiei pentru Literatura şi
Cultura Română „Astra”; Alexei Marulea, antreprenor; Valeriu Ciobanu,
doctorand, Aripa Tânără a FDRM; Ninela Caranfil, Artistă a Poporului;
Întâlnire de suflet cu preşedintele tuturor românilor

academician Aurel Saulea, vicepreşedinte al Asociaţiei Oamenilor de

Ştiinţă, Cultură şi Artă; Gheorghe Maxian, preşedintele Filialei Orhei a
FDRM; Haralambie Moraru, scriitor, redactor-şef adjunct al săptămâna-
lului „Literatura şi arta”; Dumitru Olărescu, vicepreşedinte al Uniunii
Cineaştilor; Gheorghe Viţă, şef al Departamentului Cetăţenie al FDRM;
Tudor Ungureanu, preşedintele Asociaţiei „Căpriana”, Vasile Tărîţanu,
scriitor din Bucovina. Din această delegaţie compusă din oameni cu
nume notorii au făcut parte şi doi preoţi ai Mitropoliei Basarabiei care
au luptat pentru reactivarea ei.
Delegaţia basarabeană s-a învrednicit de mai multe întâlniri de suflet
cu conducatătorii statului român. Preşedintele Traian Băsescu i-a primit
părinteşte, ascultând doleanţele şi problemele fiilor români, asigurându-i
şi mai departe de sprijinul României, patria tuturor românilor. Desigur
că ambele parţi şi-au mărturisit problemele, creionând şi unele soluţii
de rezolvare. Câţiva membri ai delegaţiei au avut fericita ocazie să pună
preşedintelui României întrebări, dorind de mai mult timp să audă un
răspuns direct la ele. Delegaţia basarabeană a mai simţit odată omenia
şi demnitatea acestui preşedinte, curajos prin disponibilitatea şi deschi-
derea lui în faţa Basarabiei. La sfârşitul întâlnirii, acad. Nicolae Dabija
a ţinut să mulţumească preşedintelui Traian Băsescu, menţionând că,
după o asemenea încurajare, se întorc din nou acasă, ocupându-şi fiecare
locurile pe baricade.
Delegaţia şi-a început activitatea a doua zi disdedimineaţă. Programul
a început cu o întâlnire cu Theodor Baconski, Ministrul de Externe al
României. La întâlnire a asistat şi basarabeanul Eugen Tomac, preşe-
dintele Depertamentului pentru Românii de Pretutindeni. Discuţia a fost
destul de frăţească, luându-se în considerare şi rădăcinile basarabene ale
ministrului, fiind fiul preotului Anatol Baconschi. Dânsul a manifestat
prin fapte atitudinea sa în promovarea Republicii Moldova în toate
structurile internaţionale, inclusiv şi în cadrul Uniunii Europene.
O altă întâlnire de suflet a delegaţiei s-a desfăşurat la Senat, unde de-
legaţia a fost primită de preşedintele Camerei Deputaţilor Dna Roberta
Alma Anastase.
În discursul său,
ea a menţionat că
clasa politică de
la Bucureşti face
lobby permanent
pentru Republica
Moldova în di-
În urma discuţiiloe cu Dna Roberta Alma Anastase ferite structuri
europene. Atât
delegaţia basarabeană, cât şi cei doi senatori prezenţi, Viorel Badea
şi ministrul de stat Eugen Tomac au mulţumit pentru susţinerea
Republicii Moldova.
O altă înâlnire de suflet s-a desfăşurat la Palatul Patriarhiei Ortodoxe
Române, unde delegaţia s-a întâlnit cu Prea Sfinţia Sa, Ciprian
Cîmpineanu, Episcop-vicar patriarhal şi secretar al Sfântului Sinod.
Dl Ion Ungureanu şi alţi vorbitori au prezentat situaţia Mitropoliei
Basarabiei, precum şi problema învăţământului religios basarabean.
S-a discutat îndeosebi proiectul predării disciplinei „Religia”, început
cu anul de studii 2010-2011, accentuând problema manualelor de re-
ligie. Patriarhia Ortodoxă Română şi-a onorat obligaţiunea trimiţând
în Basarabia, la începutul lunii octombrie, peste 50.000 de manuale de
„Religie”, pentru clasele 1, 2, 3 şi a 4-a. La finele dicuţiei, Prea Sfinţitul
Episcop Ciprian a transmis propunerea Prea Fericitului ca delegaţia
basarabeană să participe la evenimentul religios de sfinţire a locului
unde va fi construită catedrala „Mântuirea Neamului”. După sfârşitul
ritualului religios, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dialogat cu
delegaţia basarabeană, binecuvâtându-o şi mulţumind fiecărui membru
pentru participare. Prea Fericirea Sa a invitat delegaţia, în toată compo-
nenţa ei, să participe la sfinţierea catedralei, preconizată peste trei ani.
Iar delegaţia şi-a luat angajamentul să aducă câteva cărămizi simbolice
din Basarabia pentru a fi zidite în temelia locaşului sfânt.
După puţin
timp, la de despăr-
ţirea cu Părintele
spiritual al tutu-
ror ortodocşilor
români, delegaţia
noastră a parti-
cipat la sfinţi-
rea Ambasadei
La evenimentul sfinţirii terenului pentru construcţia
noii catedrale R epublicii
Moldova la
Bucureşti, slujbă
săvârşită de prot. Petru Buburuz şi Prot. Ioan Ciuntu. Gazdele, Excelenţa
Sa, ambasadorul Iurie Reniţă şi soţia sa Lidia, au mulţumit cordial
fraţilor pentru vizită. Acad. Nicolae Dabija a mulţumit pentru cordiala
primire, mentionând că, poate după această curăţire sfântă a Ambasadei
noastre, vom avea parte aici în România doar de reprezentanţi creştini,
care să promoveze cultura şi tradiţia neamului nostru.
După multele întâlniri frumoase, delegaţia basarabeană s-a întors
la Chişinău, reflectând la obligaţiile asumate pe parcursul întâlnirilor.
Este un bun început al reunificării destinului româno-basarabean. Noi,
ceilalţi aşteptăm rezultatele acestor dialoguri frăţeşti.
Cor. „Luminătorul”
Interviu
...CRED DOAR ÎN DUMNEZEU...
I
nterviu cu Prot. prof. Petru Buburuz, parohul bisericii ortodoxe
române „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”din mun. Chişinău, pre-
ot basarbean cu gândire şi trăire românească, care s-a ostenit
la reabilitarea Mitropoliei Basarabiei în toată splendoarea pe care
a avut-o în perioada interbelică. Distinsul prot. Petru Buburuz a
pus umărul la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, la redeschiderea
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Chişinău, a început reeditarea
revistei de cultură bisericească „Luminătorul”, toate sistându-şi
activitatea odată cu ocuparea Basarabiei de regimul sovietic. În
prezent, prot. Buburuz îşi continuă activitatea pastorală în beni-
ficiul societăţii ortodoxe şi a neamului românesc din Republica
Moldova. Reprezentanta ASCOR Chişinău domnişoara Nadejda
Usatîi a adresat părintelui Petru următoarele întrebări:
De unde a pornit ideea construcţiei acestei frumoase catedrale
în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel?
- Ideea a apărut ca o mică minune, un îndemn de la Dumnezeu. Una
din multele minuni, în concepţia mea, pe care le-am avut pe parcursul
construcţiei bisericii. Am în vedere aranjări minunate şi neaşteptate ale
lucrurilor, precum şi comunicări sau întâlniri neaşteptate cu oameni
sau ctitori, pe care nici nu-i cunoşteam.
Era prin decembrie 1989. Mă duceam la o sfinţire de casă. Mergeam
şi admiram pe strada Paris nişte case frumoase cu două niveluri (ceva de
neimaginat până atunci!), construite pe terenuri (culmea!) destinate ante-
rior construcţiei unor blocuri de locuit. Prin comparaţie şi pe neaşteptate,
mi-a apărut gândul de a cere, împreună cu credincioşii, un lot de pământ
de la Primarie pentru a construi o biserică şi la Buiucanii Noi. Mi-am
împărtăşit gândul stăpânilor casei, pe care o sfinţisem. Apoi, împreună
cu unii locuitori de pe sdrada Floreşti şi cu reprezentanţi ai Primăriei şi

ai Preturii Buiucani am constituit un comitet de îniţiativă şi am înaintat o
cerere Primăriei, cu rugămintea de a ni se repartiza un teren pentru con-
strucţia bisericii, şi anume, terenul actual, unde în prezent se află biserica
„Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, care, după aprecierea regretatului dac, lup-
tător, învăţat şi om de cultură Andrei Vartic, „este cea mai albă, cea mai
zveltă şi cea mai româneasca din tot cuprinsul Basarabiei”.
Deseori am impresia că parohia Sfinţiei Voastre face mai multă
misiune decât Mitropolia Basarabiei. Cum comentaţi , sau de ce
se întâmplă astfel?
- No comment.
Care trebuie să fie comportamentul şi ţinuta vestimentară a unui
preot în societate?
- Clericii (toate cele trei trepte: arhiereii, preoţii şi diaconii,
precum şi celelalte trepte inferioare), unde nu s-ar afla - la sfintele
slujbe, în sfânta biserică sau în societate - trebuie să aibă un com-
portament decent, o purtare modestă şi exemplară, o vorbire blândă
şi înţeleaptă. Ei trebuie să aducă în societate pacea lui Hristos. Nu
face o impresie bună un slujitor prea încrezut şi mândru de sine, or-
golios, intolerant, needucat şi cu manere dictatoriale, care foloseşte
în raport cu credincioşii blestemul sau afuriseniile, care consideră
că parohia este o moşie moştenită sau cumpărată, iar credincio-
şii - robi, iobagi sau fiinţe fără drepturi. Şi vestimentaţia preoţilor
trebuie să fie modestă: e preferată culoarea neagră sau mai întune-
cată, doar la sărbători mai mari şi cea deschisă, dar nu ţipătoare.
Preotul trebuie să lase o impresie de om educat, inteligent, cinstit,
cu cunoştinţe generale ample, ca să poată întreţine o convorbire şi
cu cel învăţat, şi cu cel simplu. Nu face o impresie pozitivă să vezi
pe stradă un slujitor îmbrăcat într-o cămaşă cu mâneca scurtă, în
blugi sau chiar în şorţi, cu maniere lumeşti. Credincioşii nu se vor
apropia niciodată de un asemenea preot ca să ia binecuvântare.
Sf. Apostol Pavel în Cartea I către Timotei descrie foarte bine însu-
şirile pe care trebuie să le deţină un slujitor al Bisericii şi cum trebuie
să fie soţiile lor:
„Se cuvine, dar, ca episcopul (preotul, diaconul) să fie fără de priha-
nă, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, primitor
de străini, destoinic să înveţe pe alţii. Nebeţiv, nedeprins să bată, neag-
honisitor de căştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, Bine chi-
vernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa...
Femeile (lor) de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare, cum-
pătate, credincioase întru toate” (I Tim. 3, 2-4,11).
Ce părere aveţi în privinţa dreptului omului în raport cu canoa-
nele bisericeşti?
- Canoanele bisericeşti şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
nu sunt antagoniste, dar au sfere de acţiune diferite. Canoanele bisericeşti
au ca obiect starea spirituală a omului şi se aplică nu numai ca pedeapsă
pentru încălcări grave, dar mai mult ca remediu pentru tămăduirea sufle-
tească. Declaraţia drepturilor omului are ca obiect sfera drepturilor sociale
şi politice ale omului sau, altfel zis, sfera drepturilor fireşti ale omului, date
de Dumnezeu. Această declaraţie a drepturilor omului are, însă, un neajuns
esenţial, principial, semnalat cu argumente de vigoare recent într-un articol
din ziarul „Timpul”. Alcătuitorii acestei Declaraţii, care de fapt a existat încă
din timpurile lui Hammurabi şi care pe parcurs a fost readaptată de mai multe
ori, prin sec. XVII-XVIII, sub influenţa curentelor masonice, au formulat numai
drepturile individului, dar conştient au emis obligaţiile lui faţă de societate şi
natură. Lucrul acesta s-a practicat şi în Uniunea Sovietică şi se practică şi
azi, când copiilor li se sugerează, că au numai drepturi, dar nu li se spune ce
obligaţii au faţă de părinţi, faţă de pedagogi, faţă de cei în vârstă şi faţă de
societate. Sperăm că acest fapt negativ va fi anihilat de ora de religie, care
acum se introduce în şcoli. Multumim Guvernului şi forţelor democratice că
s-au hotarât să rezolve şi această problemă cu o vechime de circa 20 de ani.
Cum comentaţi iniţiativa lui Valeriu Pasat de a introduce în şcoli
obiectul „Bazele Ortodoxiei”?
- Sunt totalmente pentru introducerea Religiei în şcoală, chiar şi

sub forma opţională. Acest lucru trebuia făcut încă la începutul anilor
nouăzeci, odată cu naşterea statului Republica Moldova şi odată cu
alte ţări, ieşite din lagărul socialist. Dar amarnic s-au mai împotrivit
comuniştii şi fracţiunea pedagogică, care până atunci au predat mar-
xism-leninismul.
Iniţiativa dlui Valeriu Pasat a fost (şi mai rămâne) o provocare a
Kremlinului prin aripa sa ideologico-bisericească, încă o încercare a
acestuia de a menţine în albia sa poporul binecredincios al Basarabiei.
Dacă reuşea acest experiment cu „Bazele Ortodoxiei”, apoi copiii şi ne-
poţii noştri ar mai studia încă istoria cu „batiuşca-ţari”, cu Sf. Alexandr
Nevschi, cu „sfinţii” Suvorov şi Cutuzov, cu „procleatii gorod” Kişinev.
Slava lui Dumnezeu, că planurile s-au deconspirat repede, trecând de
la religie la politică murdară.
La reînfiinţarea (reactivarea) Facultăţii de Teologie a Universităţii
de Stat din Moldova Sfinţia Voastră aţi fost numit decan al Facultăţii.
De ce acum nu mai activaţi în cadrul Academiei Teologice?
- Reactivarea Facultăţii de Teologie a fost un act reparatoriu şi de
recuperare a ceea ce a fost Facultatea de Teologie din perioada inter-
belică, care era considerată ca una din cele mai bune. Desfiinţarea ei de
către guvernul Sangheli în noiembrie 1993 a fost un act anticreştinesc,
antiromânesc şi barbar. Înfiinţarea Academiei Teologice, obligatoriu
după programele ruseşti, a fost încă un act politic şi de îndobitocire a
poporului basarabean. Ne încredinţăm despre aceasta, dacă urmărim
activitatea majorităţii preoţilor pro-moscoviţi în perioada comunistă a
Republicii Moldova (1994-2009). Eu, care am fost demis după 9 luni de
confruntări serioase în cadrul Facultăţii, datorită unor preoţi mitrofori,
care „vânau” funcţia, şi la cererea unui grup de studenţi „teologi”,
care scriau Preşedintelui Mircea Snegur şi ÎPS Mitropolit Vladimir, că
„nu mai vrem să fim cu prot. Petru Buburuz, care ne duce în România,
ci vrem să fim cu Mircea Snegur şi cu Mitropolitul Vladimir”, eu, pre-
cizez, nu mai aveam nimic comun cu instituţia Academiei Teologice.
Universitatea de Stat m-a eliberat din funcţia de decan şi, astfel, am
rămas şomer pentru aproape un an de zile.
Cum vedeţi viitorul învaţământului teologic în Basarabia?
- Eu sunt optimist şi cred că, odată cu instaurarea democraţiei în
ţara noastră, învăţământul teologic va reveni pe calea firească a dez-
voltării sale şi sper că în viitorul apropiat vom avea şi noi o Facultate
de Teologie vrednică de cea din perioada interbelică.
Credeţi că Mitropolia Autonomă a Basarabiei ar putea înfiinţa
în Basarabia o instituţie de învăţământ teologic superior?
- Da, sunt încredinţat! După câte cunosc, Mitropolia Basarabiei
chiar are câteva instituţii de învăţământ teologice înregistrate, adică
sunt certificatele de înregistrare. Mai departe e nevoie de voinţă, orga-
nizare, cadre pedagogice şi finanţe. În rest, Fie voia Domnului!
Nadejda USATÎI
21 oct. 2010. Membru ASCOR, Chişinău
Poezie
ÎNCHINĂ-TE COPILE!
Când noaptea se coboar-alene Închină-te când stai la masă,
Şi somnu-ţi vine pe la gene, De câte ori tu pleci de-acasă,
Închină-te copil frumos Domnul să te călăuzească
La îngerul tău luminos. Şi de necaz să te ferească.
Tu roagă-1 somnul să-ţi păzească Când mergi la şcoală dragul meu,

Şi vise dulci să-ţi dăruiască, Închină-te la Dumnezeu,
Mereu să fie lângă tine, Să te ajute să-nveţi carte
Ca-n viată să faci numai bine. Şi-n viaţă să ajungi departe.
Închină-te de dimineaţă Roagă-te Domnului, copile,

Ca Domnul să-ţi dea ani de viaţă, Ca la părinţi să le dea zile,
La Maica Sfântă te închină La fraţi, bunici şi surioare,
Să-ţi fie sufletu-o lumină. Colegi şi doamna-nvăţătoare.
Închină-te copil frumos Mai roagă-te c-acest pământ

La Domnul Iisus Hristos, Să-l ocrotească Domnul Sfânt,
Ce răstignit pe Cruce, sus, Să fie multă fericire,
Ofrandă Sfântă S-a adus. Peste întreaga omenire
Meditaţie
ISIHASMUL ŞI MEDITAŢIA
TRANSCENDENTALĂ
A
pariţia, în ultimii ani, a unui număr impresionant de lucrări
referitoare la religiile orientale nu se datoreşte vreunui inte-
res special, mai ales al românilor, pentru acestea, nici vreunei
confluenţe culturale, româno-orientale, cum se afirmă uneori, care ar fi
acum reluată, în mod firesc, cu mai mult interes.
La noi a fost şi a rămas dominantă influienţa spirituală occidentală.
De altfel, la o privire mai atentă, se poate constata că lucrările respecti-
ve, apărute la noi, nu provin din Orient, ci sunt traduceri, uneori foarte
laxe, din limbi occidentale, autorii fiind şi ei occidentali sau orientali
occidentalizaţi. Facem abstracţie aici de puţinele lucrări clasice, din fi-
losofia indiană, în special, traduse de orientaliştii români chiar în timpul
dictaturii comuniste.
Ele ţin de domeniul culturii generale şi n-au nici o tentă propagan-
distă. Este vorba de lucrări de popularizare a unor tehnici de relaxare
şi meditaţie, mult simplificate modului de viaţă occidental. Ele conţin
multiple promisiuni de reuşită şi multe avantaje: confort fizic şi spiri-
tual, frumuseţe şi sănătate, succese în viaţă, cu efort minim şi puţină
perseverenţă. Ele pot fi practicate individual, la domiciliu, fără deplasări
sau cheltuieli. Multe sunt prezentate ca un fel de igienă personală, ca
recomandări banale de genul spălatului pe mâini înainte de masă.
Faptul că situaţia nu este chiar atât de simplă îl dovedeşte interesul
pentru astfel de lucrări ale unor secte, organizaţii şi asociaţii, tot de
sorginte occidentală, care urmăresc un fel de transformare a individului,
de pregătire a lui pentru receptarea unor concepţii, dacă nu contrare cel
puţin diferite de cele tradiţionale şi, în special, de cele creştine. Oricât de
simple şi banale ar fi unele recomandări, de genul „spălării creierului”
înainte de culca-
re, ele presu-
pun, implicit
sau explicit,
debarasarea de
unele obiceiuri
creştine, cum ar
fi rugăciunea.
Se profită
de atmosfera,
dacă nu ateis-
tă, cel puţin de
nepăsare pentru
problemele re-
ligioase în ge-
nere, moştenită
de la vechiul regim.
Dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa. Chiar la persoanele necre-
dincioase sau pasivcreştine se păstrează o anumită „decenţă” şi se fac
vădite rezerve nu atât faţă de eficăcitatea „noului” stil de viaţă, ci faţă de
implicaţiile lui, totuşi religioase, dar, evident, necreştine. Este vorba de
o situaţie cunoscută, pe care unii autori o au în vedere şi căreia îi caută
soluţii corespunzătoare. Se vorbeşte despre „toleranţa” religioasă, des-
pre originea comună a religiilor, despre elementele lor comune, despre
posibilitatea unei religii comune, în care să se poată regăsi toate, dar al
cărei fundament să-l constituie totuşi una, dar una evident necreştină,
de genul meditaţiei orientale.
Pentru liniştea spiritelor se dau exemple de creştini care au adoptat
practicile indiene sau tibetane. Mai mult, se afirmă că acestea nu numai
că nu dăunează cu nimic credinţei creştine, dar o şi completează sau
perfecţionează, căci au, în fond, o mulţime de elemente comune: asce-
tismul, anumite posturi, tehnici respiratorii, claustrări şi alte elemente
care ţin de meditaţie în genere. Astfel de elemente există într-adevăr,
nu numai în practicile religioase creştine, ci şi în cele iudaice şi isla-
mice, cum încearca s-o dovedească Marc de Smedt, numai că tocmai
aceste elemente, şi mai ales semnificaţia lor, contribuie la deosebirea
dintre aceste religii, unele faţă de celelalte, dar în special faţă de yoga,
budism şi taoism.
Autorul amintit considera că nu există „meditaţie creştină”, expresia
nefiind nici uzuală, ci doar astfel de „elemente”, ceea ce nu înseamnă
însă ca s-ar fi urmărit, dar nu s-a ajuns încă la aşa ceva. Criteriul acesta,
de altfel, aplicat religiilor, conduce la o falsă ierarhizare a lor, care nu
mai corespunde nici criteriilor sistematice, nici celor istorice. Anumite
practici samanice, în ciuda eficacităţii lor personale sau colective, au
fost abandonate în cursul evolutiv al religiilor, care nu se reduce la per-
fecţionarea unor astfel de „tehnici”. Religiile au semnificaţii multiple,
sociale, estetice, morale, justiţiare şi chiar politice, prin care au dainuit
şi s-au impus. După sistematizările uzuale, meditaţia orientală ar avea
cinci faze: pregătirea, claustrarea, relaxarea, concentraţia şi relevaţia.
Acestea conţin, la rândul lor, elemente care pot fi folosite ca termeni de
comparaţie. Dar trebuie subliniat faptul că orice comparaţie presupune,
când este vorba de religii diferite, precizarea prealabilă a semnificaţiei pe
care ar putea s-o aibă o eventuală „meditaţie” în ansamblul unei doctrine
religioase. Iar existenţa sau nu a unor elemente, ca şi a unei „tehnici” mai
mult sau mai puţin perfecţionate de practicare a lor, trebuie considerată
în funcţie de interesul, de necesitatea sau ponderea acestora.
Cele mai multe elemente incadrabile în fazele unei „meditaţii creş-
tine”, dacă s-ar putea folosi această denumire, le găsim în isihasmul
ortodox. Faptul că el n-a fost acceptat de către romano-catolici, tocmai
pentru că o parte din elementele sale, care au provocat discuţii chiar şi
între ortodocşi, înseamnă lipsa de pretenţii faţă de romano-catolici atât
în exersarea, cât şi în perfecţionarea isihasmului.
Isihasmul (de la gr. hesychia = linişte ) poate fi considerat o doctrină
şi o practică de tip mistico-ascetic pentru obţinerea stării de linişte su-
fletească. Principal, isihasmul presupune credinţa creştină şi nu poate fi

despărţit de aceasta, respectiv practicat sau experimentat de un necreştin.
Termenul de „experienţă religioasă”, frecvent în lucrările moderne de
psihologia religiei, nu poate fi acceptat în acest caz. În aceasta constă şi
deosebirea principală între isihasm şi meditaţie, simplificată sau nu, de
tip oriental, care este chiar recomandată oricui şi socotită independentă
de orice credinţă. Meditaţia orientală poate fi experimentală.
Isihasmul nu este o experienţă mistică, ci o trăire mistică legată de
trinitatea creştină. O „trăire a lui Dumnezeu”, cum îi spunea Dumitru
Staniloae, realizată prin harul Duhului Sfânt şi invocarea lui Iisus Hristos.
Or, această trăire este imposibil de conceput, şi chiar lipsită de sens, fără
credinţă în Trinitate. Isihastrul sau sihastrul, cum îi spunem noi, nu era
o simplă persoană cu performanţe ascetice, ci chiar făcea parte dintr-o
comunitate monahală, în care era primit numai dacă îndeplinea anumite
condiţii, şi menţinut dacă ducea o viaţă corespunzătoare (cenobitică).
Acestor călugări li se adresează, prin scrierile lor, alţi calugări încercaţi
(eremiţi) care au cunoscut sau practicat sihăstria.
Pregătirea sihăstriei se făcea, în cadrul vieţii monahale creştine, prin
intarirea credinţei (rugăciuni, cântece, lecturi şi slujbe), având ca notă
comună cu meditaţia orientală recomandarea de a-şi căuta, fiecare călu-
gar doritor de sihăstrie, „un povăţuitor şi un dascăl neamăgitor”. Acesta
nu este un simplu „guru” care să-l iniţieze în credinţa creştină, ca un
amator oarecare de „experienţă religioasă”. „Povăţuitorul” trăieşte în
aceeaşi comunitate monahală şi nu i se cere să fie un fel de sihastru
„cu performanţe”, căci, în genere, sihaştri (cum arată şi semnificaţia
cuvântului românesc) nu oferă „spectacole”, ca fachirii. „Povăţuitorul”
este mai degrabă un fel de duhovnic, căruia i se spovedeşte călugărul
care doreşte să practice trăirea isihastră – monahul ortodox obişnuit
(cenobit) practicând-o şi el, parţial, ca viaţă mănăstirească.
Între călugărul ortodox obişnuit şi sihastru n-a existat niciodată o
diferenţă decât în privinţa intensităţii trăirii religioase. Se cunosc exem-
ple de isihaşti iluştri, ca Sf. Grigore Palama, care îşi împărţea timpul
în zile dedicate meditaţiei isihaşte şi zile dedicate slujbelor religioase
colective, ca şi unor perioade întregi dedicate disputelor teologice.
Aici izolarea nu era totală, şi nici permanentă. De regula, era săvârşită
în chiliile mănăstirilor. Uneori sihaştrii trăiau în grupuri pe lângă mănăs-
tiri, în aşa numitele „sihăstrii” care deveneau cu timpul mănăstiri. Trăiau
uneori şi izolaţi în pustie sau păduri, fără ca această izolare să constituie
un scop în sine sau să devină un criteriu de apreciere. Claustrarea era
un mijloc de izolare faţă de perturbaţiile externe ale vieţii obişnuite.
Este de neconceput însă, din perspectiva creştină, izolarea totală de co-
munitatea monahală, şi mai ales de biserică, după cum nici mănăstirile,
prin bisericile lor, nu sunt izolate de comunitatea creştină.
Mai mult, isihia în genere avea ca obiectiv nu numai comunitatea
sihastrului cu divinitatea, ci şi comunicarea cu colectivitatea mona-
hală şi creştină în genere, care se realiza prin frecventare reciprocă.
Sihăstria nu reprezintă un obiectiv personal, individual, ci o cerinţă a
comunităţii creştine, în folosul comunităţii. Ceea ce o distinge clar de
meditaţia orientală, care nu ridică problema comunicării, ci devine o
chestiune personală, de confruntare a individului izolat cu sine însuşi.
Despre relaxare nu se poate vorbi în cadrul isihasmului, din mai multe
motive. Practicarea lui este considerată „o lucrare”, o activitate, un mod
de viaţă („vieţuirea în linişte”), care implică, „pe lângă credinţă”, şi o
multitudine de „fapte bune”. Or, relaxarea presupune tocmai întreru-
perea activităţii. În plus, isihia se bazează pe rugăciunea permanentă,
pe „chemarea cu credinţă a numelui Domnului nostru Iisus Hristos”,
care se face verbal şi mintal, urmărindu-se intensificarea permanentă
a relaţiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. „Avem aici ceva
– observă Dumitru Stăniloae – cu totul deosebit de metodele yoghiste,
care au un caracter pur neutral.”
Isihasmul presupune şi ceva asemănător tehnicilor de respiraţie din
meditaţia orientală. Acelea însă, mult perfecţionate, au ca obiectiv tot
relaxarea, lipsa de activitate fizică şi psihică. Pe când „trăirea în liniş-
te”, dimpotrivă, este în toate accepţiile legată de activitate. Pierderea
legăturii mintale şi sentimentele cu sensul rugăciunii lui Iisus coincide,

practic, cu abandonarea isihiei, ca şi cu abandonarea activităţii fizice,
a lucrului „cu mâinile”. „Iar cel ce nu lucrează, pe măsura nelucrării
îşi arată măsura necredinţei şi, după măsura necredinţei, se lipseşte
de har”, este citat Sf. Maxim Marturisitorul, în legatură cu activitatea
isihastului. Subliniat fiind faptul ca „mai mare decât lucrarea este ru-
găciunea curată” (după Calist şi Ignatie Xanthopol), adică activitatea
psihică intensă, contrara oricărei accepţii a relaxării.
De altfel, cele cinci momente ale isihiei iniţiale sunt numite tot
„lucrări”, fiind activităţi propriu-zise succesive: rugăciunea lui Iisus,
cântarea şi citirea din cărţile creştine, meditarea asupra temelor biblice,
activitatea fizică manuală şi revenirea la rugăciune. Rugăciunea lui
Iisus, numită şi „rugăciunea inimii”, presupune, după unele relatări,
imaginarea pătrunderii prin respiraţie a minţii (de fapt, a „gândirii” =
nous, nu a „minţii”, care semnifică astăzi sediul gândirii), spre inimă,
considerată sediul sentimentelor. Se recomandă reţinerea periodică
a respiraţiei pentru menţinerea „minţii în inimă”, dar fără urmărirea
vreunei performanţe de tip fachiric, cu consecinţe parapsihice. Scopul
acestei „pătrunderi” îl constituie curăţirea inimii de pasiunile dăună-
toare (poftă, grijă etc.). Această „curăţire” sugerează, de asemenea,
ceva de genul relaxării, numai că nu este o „curăţire” totală, care să
conducă la ceva asemănător apaţiei obişnuite, adică lipsei de pasiuni
pe care o urmăreste orice relaxare. Este vorba aici mai degrabă de o
„purificare”, pe de-o parte, şi, pe de alta, de o intensificare a pasiunii
curate, realizată prin „contopirea” minţii cu sufletul, a gândirii cu
sentimentul, ceea ce determină întărirea sinergetică, mintală şi senti-
mentală, a iubirii întru Hristos.
Prin aceasta dispare însă şi aspectul de transcendentalitate, de cobo-
râre spre adâncurile sufletului, pe care le intenţionează meditaţia ori-
entală, numita chiar transcendentală, adică îndreptată spre un dincoace
de noi înşine şi justificată dogmatic prin identitatea Brahman-Atman.
Coborârea în suflet la isihast nu înseamnă coborârea spre divinitatea
ascunsă, eventual, în suflet. Căci divinitatea creştină transcendentă, nu
transcendentală, este dincolo de noi, nu dincoace. Activitatea sufle-
tului, coborârea minţii spre suflet, este doar premisa purificării lui în
vederea înălţării treptate, scalare chiar, spre transcendenta divină. Căci
Dumnezeu, în accepţiunea creştină, nu numai ca este transcendent, dar
este şi supersistent, supersubstanţial (hyperousidios).
Există ceva în sufletul curat al creştinului, din harul (puterea) Duhului
Sfânt obţinut prin Botez, care în mod obişnuit se întinează pe parcursul
vieţii pline de păcate. Este o „fărâmă” de dumnezeire activată prin
credinţă şi rugăciune, care le permite uneori şi unora dintre isihaşti
accesul spre cele dumnezeieşti, spre ceea ce s-a numit chiar „îndum-
nezeire” (theosis). Înălţarea, sublimarea umanului spre divin, care nu
se poate realiza niciodată total. Care nu poate să conducă la identitatea
umanului (finit şi relativ) cu Dumnezeu (infinit şi absolut). Sublimaţia,
înălţarea spre divin, identificarea fără identitate a umanului cu divinul
(conceput totuşi ca personal, ceea ce permite comunitatea şi comu-
nicare), diferentiază clar isihasmul de orice meditaţie necreştină, de
orice mistică necreştină în genere. Se vorbeşte şi de anumite posturi ale
isihastului, mai ales în timpul rugăciunii, ca şi despre gesturi (semnul
crucii) şi anumite mişcări (diferite tipuri de metanii). Acestea nu au,
de asemenea, nimic în comun cu posturile yoghine, cu poziţiile rigide,
uneori deosebit de incomode pe care le adoptă yoghinii, urmărind, şi în
aceste cazuri, performanţele. Posturile isihaste nu sunt urmărite în mod
special şi ţin mai mult de aspectul ”lucrativ”, activ al sihastrului, decât
de o eventuală „încremenire” yoghină. De altfel, printre recomandările
„lucrative”, sunt menţionate şi aproximativ trei sute de metanii pe zi,
ceea ce înseamnă foarte mult.
Rezultatul concret al isihasmului este, de asemenea, diferit de cel
urmărit prin meditaţia orientală: ataraxia, nirvana sau vacuitatea, adică
identitatea negativă cu divinitatea, pierderea de sine, abandonarea. În
isihasm se vorbeşte de revelarea „luminii dumnezeieşti”, care nu este
altceva decât dobândirea harului, îndumnezeirea cu Duhul Sfânt prin
rugăciunea lui Iisus. Este de neconceput obţinerea acestui har fără ajuto-
rul divin, ceea ce reprezintă un alt specific al isihasmului. În fine, harul
duhovnicesc, obţinut de foarte puţini isihaşti, care, în ciuda stradaniilor,
sunt aleşii rari ai lui Dumnezeu, poate fi şi este utilizat în folosul comu-
nităţii creştine (harul prevestitor, tămăduitor, mângâietor etc.). Meditaţia
orientală este o problemă personală, iar performanţele ei nu sunt utilizate
în scopuri altruiste. Yoghinul rămâne retras, un izolat pentru sine, pe
când isihastrul este un ascet devotat comunităţii creştine.
Există încă multe elemente care diferenţiază radical meditaţia ori-
entală transcendentală de isihasmul ortodox, care ar putea fi numit me-
ditaţie transcendentală. În orice caz, ele nu au nimic comun, decât în
aparenţă, şi sunt total opuse.
Meditaţia isihastă reprezintă o înălţare spre superconştiinţa luminoa-
să a transcendenţei divine, pe când meditaţia orientală este o coborâre
spre tenebrele adânci ale inconştientului.
Academician Alexandru SURDU
Studii
RĂPIT DE KGB ŞI CONDAMNAT

LA MOARTE
D
in dragoste de ţară, de neam şi libertate, crezând ferm în ide-
alurile sale, ale părintelui său, ale întregului şir de antecesori,
adânc înfipţi în istoria locurilor de baştină, primul arhiepiscop
al exilului, Victor Vasile Leu, purtătorul de cuvânt al elitei ierarhilor
BOR, se numără printre puţinii prelaţi români, care au îmbrăcat că-
maşa morţii, înrolându-se, conştient şi hotărât, în rândul susţinătorilor
Cruciadei Anticomuniste prin Rugăciune şi protest.
Tăria Credinţei sale l-a impulsionat, constant şi tenace, să salveze
valorile sigure ale creştinismului şi ale neamului, cu preţul îndurării
persecuţiilor de tot felul, a încercărilor dure ce l-au mutilat fizic, fără
să se înspăimânte nici de sacrificiul suprem, crucificarea pe altarul Ei.
Exigenţa predicilor sale, ne aminteşte de conţinutul Didahiilor, ale
unui alt mare episcop al Valahiei, Antim Ivireanu, care, pentrucă a criti-
cat pe mai marii zilei spre ai aduce în turma drept-credincioşilor, a fost
forţat să se retragă, la mănăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai.
Pe drumul spre locul surghiunului, în Bulgaria, a fost asasinat şi
aruncat în râul Mariţa, de o bandă trimisă de Poarta Otomană.
Arhiepiscopul Victor s-a sacrificat pe sine pentru binele tuturor se-
menilor săi, pentru a deschide porţile României spre valorile civilizaţiei
pluraliste occidentale şi a fost necruţător cu duşmanii poporului şi al
omenirii, atât în calitate de exponent al intereselor naţionale în faţa
oamenilor de stat şi a diplomaţilor lumii, cât şi pe frontul antisovie-
tic, de la Ţiganca până la Cotul Donului, contribuind astfel cu arma,
gândul, fapta şi cuvântul la depistarea şi eradicarea cancerului ateist,
la accelerarea sfârşitului comu-

nismului din România şi din alte
părţi ale Europei.
Primul arhiepiscop al româ-
nilor din exil era un om dintr-o
bucată, care spunea ceea ce
gândea, indiferent dacă inter-
locutorul său era amic sau in-
amic, indiferent dacă ceea ce
susţinea, cu convingere, era în
favoarea sa sau în defavoarea
persoanei sale.
Valoarea istorică, misionară
şi morală a personalităţii arhi-
ereului Victor Leu şi eficienţa
activităţii sale, din acel moment
de răscruce al românilor şi a ţă-
rilor europene din est şi vest, e
confirmată direct, de preţuirea
de care se bucura din partea mul-
tor oameni politici sau prelaţi ai
Î.P.S. Victor Vasile Leu Europei Apusene, de distincţiile
decernate de importante institute
academice engleze şi franceze, de intelectualii vremii, care au combătut
sau au pactizat cu puterea totalitară, de deţinuţii ce l-au cunoscut la
Jilava ori altunde şi indirect, prin ordinul dat, de conducerea superi-
oară de partid şi de stat a Uniunii Sovietice KGB-ului, de a-l suprima,
procedeu reeditat şi cu incomodul papă Ioan Paul al II-lea.
Mandatarul Grupului de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti din
România, întruniţi la Techirghiol, a fost apreciat, fără rezerve, pentru sen-
sul militarismului său consecvent, pentru acţiunile sale ecumenice şi di-
plomatice, de aproape toţi prelaţii care conduceau Bisericile Creştine ale
lumii, ca fiind singurul reprezentant legal al Bisericii Ortodoxe Române
din exil, luminat de profunde simţăminte naţionale şi ecumenice.
Arhiepiscopul exilului a slujit Adevărul, Dreptatea şi a alungat de-
parte de el unealta diavolului, minciuna. El a considerat minciuna şi pe
cei ce o profesează în Casa Domnului, ca fiind o blasfemie.
Pentrucă arhiepiscopul Victor Vasile Leu se numără printre foarte
puţinii reprezentanţi ai elitei naţionale care nu au cedat eforturilor se-
curităţii de a-l racola şi şi-a respectat jurământul depus la hirotonisirea
sa ca arhiereu, de a „sluji, cu timp şi fără timp şi înaintea oricărei alte
acţiuni, numai pe Hristos şi duhul neamului românesc”1. Unii dintre cei
slabi de înger, care nu au avut tăria să se opună şi nici nu au îndrăznit
să mărturisească propriile greşeli, pentru a-şi ascunde nimicnicia, îl
denigrează, îngroşând, astfel, numărul hulitorilor ecleziastici.
Iniţiativa evidenţierii martorilor BOR în lupta cu agresiunea co-
minternistă a apărut sporadic în istoriografia autohtonă, actuală şi este
sabotată de unele feţe bisericeşti fără credinţă şi conştiinţă, „gherile
în sutană ce dinamitează Biserica din interior”2, foşti colaboratori ai
poliţiei politice din RPR şi RSR sau urmaşi ai acestora.
Încă din 1990-1995 au existat, în ţară, voci izolate care propuneau
canonizarea martirilor temniţelor comuniste, dar au fost ignorate de
conducerea BOR a acelui moment istoric şi a trebuit să vină o propu-
nere din străinătate pentru a se demara procesul de selectare în vederea
canonizării clericilor şi mirenilor martirizaţi pentru credinţa lor.
Dintre cei puţini amintim pe: Dan Ceachir, Părintele Dumitru
Stăniloae, Pr. Prof. Ioan Dură3 ce propuneau canonizarea martiri-
lor Revoluţiei, iar Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură se întreba, pe drept
cuvânt: Pe când canonizarea clericilor şi mirenilor martirizaţi în
temniţele comuniste?
Distinsului canonist Nicolae Dură, în articolul pomenit mai sus, preciza:
„Conform doctrinei canonice ortodoxe, procesul acesta de canoniza-
re vizează doar pe clerici şi mireni ucişi în temniţele comuniste pentru
convingerile lor religioase şi nu politice.
Apoi, este necesar ca respectiva Comisie Canonică a Sinodului

Bisericii noastre, care trebuie să instrumenteze acest proces de ca-
nonizare, să respecte toate prevederile canonice, inciusiv întrunirea
condiţiilor canonice procedurale (interstiţiu, probe canonice etc).
Ori, în cazul clericilor şi mirenilor ucişi în temniţele comuniste
(1948-1989) sunt întrunite aceste criterii canonice (de exemplu, o viaţă
de mărturisitor al credinţei creştine ortodoxe, martiraj pentru această
credinţă etc).
Dar, din nefericire, Comisia Sinodală respectivă, care nu are în
componenţa ei măcar un singur canonist, nu şi-a pus încă această
întrebare”4, nici până în momentul când redactăm aceste rânduri.
Majoritatea ierarhilor prigoniţi, ucişi sau trimişi cu domiciliul for-
ţat în mănăstiri şi schituri, ce „reprezentau elita ierarhiei Bisericii
Ortodoxe Române, care nu a voit să facă nici un compromis cu cel
fără de Dumnezeu”5, nu sunt încă suficient de cunoscuţi.
Din această cauză este salutară ideea, apărută în Germania, de a
investiga istoria bisericii contemporane din România comunistă, idee
lansată, iniţiată şi susţinută cu tenacitate de şvabul născut în 1937, la
Poiana Micului, din judeţul Suceava, Hermann Schusier, preşedintele
Fundaţiei Sfântului Gerhard, de pe lângă Episcopia Romano-Catolică,
care a asigurat finanţarea şi a mobilizat forţele umane spre a se tipări
volumul Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului
comunist6, într’un tiraj de circa 25.000 de exemplare.
Cu ocazia lansării cărţi mai sus pomenite, în prezenţa PF Patriarh
Teoctist, a ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Robu a Diocezei Romano-
Catolice de Bucureşti, a delegaţiilor Bisericii Evanghelice de Confesiune
Augustană din România, preşedintele Fundaţiei Sfântul Gerhard din
Rottenburg, pentru a evidenţia obrazul curat al BOR şi al celorlalte
culte din România anilor 1945-1989 şi pentru a sublinia ecumenismul
şi unicitatea actului tipografic, preciza: „Momentul la care participăm
astăzi, cu toţii, este unic pentru întreaga lume creştină, deoarece nică-
ieri în lumea asta şi în nici o altă ţară creştină, nu s-a mai întâmplat ca,
creştinii diferitelor confesiuni să se unească şi să-şi pună toţi martirii
lor în acelaşi volum, nu separat”7.
Nu toate luările de cuvânt, ţinute în faţa foştilor deţinuţi politici, s-au
situat la înălţimea momentului ce evoca pe slujitorii Bisericilor Creştine
„aduşi în grad de sfinţenie prin tortură”8, cum este cazul preotului
Adrian Gabor, care a cerut, între altele şi sanctificarea unor colabora-
ţionişti ai securităţii.
Probabil că părintele prof. Dr. de la Facultatea de Teologie Ortodoxă
din Bucureşti, a uitat de ce Dumnezeu şi-a trimis Fiul printre oameni!
Întrucât Prea Cucernicia Sa se mai preocupă şi de istoria BOR, ne
simţim obligaţi să-i amintim cuvântul Evangheliei:
„- Eu pentru aceasta M’am născut şi pentru aceasta am venit pe
lume: să mărturisesc pentru adevăr; tot cel ce este dintru adevăr as-
cultă din glasul Meu”9.
Demne de luat în seamă sunt următoarele opinii din eseul Ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune
monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, emise de
prof. dr. Ioan Dură din Bruxelles, protopop al Protopiatului Ortodox al
Olandei şi Belgiei Saxone:
„Un caz cu totul aparte în rândul ierarhilor ortodocşi, se afirmă în
studiul apărut în Memoria, Revista gândirii arestate, îl constituie fiul
episcopului Grigore Leu, Vasile, care, potrivit unei mărturii recente,
avea să fie sfinţit episcop al românilor ortodocşi din exil, în Decembrie
1951, la Munchen, de către ierarhii Bisericii Ruse din exil”10.
Arhiepiscopul exilului face parte din cei 32 martiri propuşi, de pă-
rintele prof. dr. Ioan Dură, să fie canonizaţi ca ierarhi mărturisitori.
„Dacă la cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, trecem
şi pe mitropolitul Visarion Puiu şi pe episcopul Vasile Leu, rezultă că
numărul celor care au suferit prigoana comunistă se ridică la 30.
Adică 30 de ierarhi ortodocşi români au fost victimele dictaturii
comuniste din România. La care, fireşte, se cuvin adăugaţi şi cei doi
ierarhi români ortodocşi de stil vechi (Evloghie şi Pahomie), ceea ce

dă numărul de total de 32.
Oricum, indiferent de numărul lor, cert este că toţi aceşti ierarhi
prigoniţi de comunişti, unii ucişi prin otrăvire, şi alţii trimişi cu domici-
liul forţat în mănăstiri şi schituri - cei mai mulţi dintre ei - reprezentau
elita ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care nu a voit să facă nici un
compromis cu cei fără de Dumnezeu; într’adevăr, toţi ierarhii depuşi
din scaun, trimişi în surghiun la mănăstiri sau schituri, supravegheaţi,
prigoniţi, întemniţaţi şi unii dintre ei şi omorâţi, prin otrăvire, reprezintă
obrazul curat al Bisericii Ortodoxe Române în lupta acesteia împotriva
ideologiei inumane comuniste.
Iată de ce se cuvine ca suflarea romanească ortodoxă să nu-i uite,
iar Sinodul Bisericii Ortodoxe Române să-i canonizeze, în sfârşit, ca
ierarhi mărturisitori, măcar pe unii dintre vlădicii ei martiri din anii
dictaturii comuniste.
În fond, este datoria morală a Sinodului, mai ales că, dacă e ade-
vărat că somnul raţiunii naşte monştri, nu e mai puţin adevărat că nici
amorţeala memoriei nu produce îngeri”11.
La 11 Octombrie 2008, tema canonizării martirilor anticomunişti
a revenit în actualitate datorită unei dezbateri televizate12, la care au
participat şapte feţe bisericeşti, un istoric şi trei gazetari.
„Cu patos, dar fără rabat de la profesionalism, -remarca un parti-
cipant,- Rafael Udrişte răspunde, prin intermediul celor intervievaţi,
la întrebarea: De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?”13
Cu această ocazie, pe baza celor relatate de interlocutori, moderatorul
a ajuns la stabilirea următoarelor cauze care împiedică procesul firesc
de recunoaştere a sacrificiului făcut de mucenicii neamului:
„Pentrucă structurile de putere sunt încă în mâna foştilor nomen-
claturişti şi securişti comunişti, pentrucă Sinodul BOR este vinovat şi
fricos, pentrucă marea masă a creştinilor e ignorată şi nepăsătoare...
De piatră să fii şi acest reportaj te emoţionează şi te revoltă,” exlama
acelaşi participant14.
Pentru a atrage atenţia asupra adevăraţilor martiri ai credinţei,
Rafael Udrişte a reluat discuţia la TVR1, sâmbătă 21 Februarie
2009, orele 7.30, în emisiunea Un mucenic vândut, o moarte ascunsă
-Grigorie Leu.
Constatăm că nici de astă dată semnalul de alarmă tras de reporterul
amintit nu a avut un ecou semnificativ în tară (cu unele excepţii: publi-
caţiilor Rost, NordLitexa şi GID), însă a trezit interesul presei diasporei
româneşti de pe mai multe continente.
Buletinul de Informaţii al Asociaţiei Românilor din Australia, anul
55, Nr. 2, Martie-Aprilie 2009 îşi anunţă cititorii că „la 1 Martie 2009,
se împlinesc şase decenii de la martirizarea celui care a fost arhiereul
vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, episcop la Curtea de Argeş
şi Huşi, Grigorie Leu, deoarece, ca şi patriarhul Nicodim, s-a ridicat
deschis şi hotărât împotriva transformării Bisericii Ortodoxe Române
Autocefale în Sovrompatriarhie”, iar revistele editate pe suport elec-
tronic şi clasic din Canada: Observatorul, Alternativa/The Alternative/
L’altemative, şi cele apărute de la Atlantic la Pacific, în Statele Unite
ale Americii, Curentul Internaţional, Meredianul Românesc şi altele
au făcut acelaşi lucru. Referindu-se la calitatea studiilor documentare,
ce le-am publicat în presă străină, pe această temă, directorul Revistei
Observatorul, din Toronto - Canada, Dumitru Puiu Popescu remarca:
„Emoţionantă aducere aminte pentru o aşa de mare personalitate
a neamului.
Impresionantă documentare şi dăruire, meritaţi toată aprecierea”.
Într-o primă fază ar trebui ca adevărurile ascunse să fie evidenţiate
ca şi în cazul demascării comunismului ca fiind „imoral şi criminal”
făcută de Traian Băsescu în parlamentul României.
Într-o a doua etapă crimele înfăptuite de poliţia politică a PCR să fie,
juridic vorbind, declarate nule şi neavenite printr-o decizie colectivă
sau individuală, de la caz la caz, pentru a nu se da naştere la procese
interminabile15.
Această dezavuare publică şi legislativă e cu atât mai legitimă şi

necesară cu cât sentinţele politice date de tribunalele comuniste, între
1945-1963, sunt ilegale, în contradicţie flagrantă cu legile internaţio-
nale ce guvernau lumea în acel moment istoric, contravin hotărârilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi nu respectă drepturile fundamentale
ale omului.
Paul LEU
Kenmore, Washington
9 Septembrie 2004-17 Martie 2009
(Articol publicat în „Buletinul de Informaţii al Asociaţiei Românilor
din Australia”, Anul 56, nr. 4, Iulie/August 2010, pp. 12-13)
NOTE:
1. Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Edit. „Realitatea”, 2001,
p. 137.
2. Claudiu Târziu, Din păcatele chiriarhilor, în „Rost, cultural politic
religios”, Nr 42-43 August-Septembrie 2006.
3. Ioan Dură, Din istoria BOR Canonizarea de sfinţi români, în „Mărturie
Ortodoxă”, revista Comunităţii Ortodoxe Români din Olanda anul XIII
Nr 18 1994, Haga, pp. 17-22.
4. Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, „Pe când canonizarea clericilor şi mire-
nilor martirizaţi în temniţele comuniste?, în „Dreptatea”, Seria a V-a
Nr. 12 din 8-12 Decembrie 1993, p. 12.
5. Ioan Dură, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din
scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste
în anii 1944-1981, în „Memoria, Revista gândirii arestate”, Editată de
Fundaţia culturală Memoria, sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
Fondator Banu Rădulescu Nr. 55-56 (Nr. 2-3, 2006), p. 158-177).
6. Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comu-
nist, Editura „Institutului Biblic şi Misiune al BOR”, Bucureşti, 2007,
p. 804.
7. Primul martirologiu interconfesional din România, în „Arhiva”, edi-
tată de Episcopia Ortodoxă Cluj, p. Sitiri, 2007.
8. Alexandru Căutiş, Un slujitor al Bisericii care nu-i nici uşă de celulă,
în „Academia Caţavencu”, rubrica „Rezistenţă în munţi”, Nr. 20 din
23-29 Mai 2007, p. 13.
9. Ev. Ioan, 18-37.
10. Ioan Dură, Idem.
11. Ibidem, pp. 176-177
12. Rafael Udrişte, De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?, re-
portaj documentar difuzat de TVR1, SEMNE, din 11 Octombrie 2008,
orele 7:30 am.
13. Apud; Blogul lui Claudiu Târziu, Un reportaj de excepţie la TVR1:
„De ce nu canonizăm martirii anticomunişti?” 11 Octombrie 2008.
14. Ibidem.
15. Menţionăm că deşi arhiepiscopul Victor Leu, în urma unei hotărâri
emisă de ONU, era apatrid, cetăţean al Europei Apusene şi nu al RPR,
a fost condamnat la moarte fără drept de apel, de Tribunalul Militar
Regional din Bucureşti.
Studii
UNELE ASPECTE PRIVIND

MISIONARISMUL RELIGIOS DIN
BASARABIA
(1918-1940)
Î
n perioada interbelică, pe tărâmul misionarismului religios, s-a des-
făşurat o diversă şi rodnică activitate. Mai ales în Basarabia, misona-
rii au avut un rol foarte important: ei au condus revista „Misionarul”
(care apărea din anul 1929, la Chişinău), organizau diferite activităţi
printre tineret, luptau contra ateismului. De exemplu, în perioada 23-
25 octombrie 1932, s-a ţinut un congres misionar la Ismail, unde au
participat o serie de distinşi misionari: M. Madan, Gh. Scodigor, Th.
Rudiev, Alex. Scvoznicov, S. Vatrici, S. Ţugui, N. Grişcov, N. Partenie,
E. Rudnâi, ş.a.
Un misionar vine să combată anumite rătăciri sufleteşti dintr-o pa-
rohie, unde preotul local nu mai putea face faţă cu propriile mijloace.
Munca misionarului este utilă pentru întărirea credinţei, apărarea de
erezii, etc. Trebuie de remarcat faptul că misionarismul se impunea
chiar dacă nu ar fi existat secte.
Misionarismul presupunea nu numai zidirea constructivă ci şi com-
baterea învăţăturilor greşite ale sectarilor. Sub acest raport se face dis-
tincţie între activitatea profilactică prin cursuri de cunoaşterea corectă a
credinţei şi între latura combativă prin broşuri, predici, dezbateri publice
şi particulare, cursuri speciale, conferinţe misionare, ş.a. Există nu nu-
mai un misiorism intern ci şi unul extern care este îndreptat împotriva
celor de altă credinţă.
Activitatea misionară, în anii 1918-1940, a fost susţinută intens
de către Uniunea clerului ortodox din Basarabia, Frăţimea misionară
„Naşterea lui Hristos” din Chişinău şi alte asociaţii de preoţi şi mireni
(Oastea Domnului, Societatea „Sfântul Gheorghe” pentru tineret, Cercul
misionar studenţesc, ş.a.).
Datorită apariţiei şi proliferării unor secte (ca şi rezistenţei unor cle-
rici şi mireni ortodocşi faţă de introducerea calendarului „îndreptat”),
s-a intensificat foarte mult şi activitatea misionară a Bisericii.
Renumitul istoric basarabean Ştefan Ciobanu considera că toleranţa
guvernului român a avut drept rezultat răspândirea diverselor secte
religioase creştine, cea mai mare parte dintre ele fiind considerate clan-
destine sub regimul rus. Astfel, în judeţele Hotin şi Cetatea Albă secta
adventiştilor era destul de numeroasă. Existau, de asemenea, baptişti,
duhobori şi molocani.
Comunitatea religioasă a lipovenilor, în anul 1925, număra 20.340 de
credincioşi, biserica catolică din Basarabia număra 12.325 de membri,
tot în acest an, biserica evanghelico-luterană avea 23 de biserici, 67
case de rugăciuni şi 78.000 de adepţi, toţi germani, biserica armeano-
gregoriană avea 7 biserici şi 1.665 de credincioşi, comunitatea israelită
avea 366 de sinagogi şi case de rugăciune şi 300.000 credincioşi.
De exemplu, în 1930, erau circa 19.200 sectari în tot cuprin-
sul Basarabiei: 14.997 baptişti, 1540 adventişti, 619 creştini după
Evanghelie, 751 milenarişti, 986 molocani 399 inochentişti, ş.a.
Conform acestor date cea mai numeroasă sectă era cea a baptiştilor.
Astfel, protoiereul Mihail Ciachir din Chişinău, în articolul „Tragedia
poporului găgăuz din Basarabia”, publicat în revista Glasul Monahilor
cu numărul 149 din 18 noiembrie 1928, afirma că din cauza introducerii
calendarului îndreptat s-a răspândit baptismul printre credincioşii găgă-
uzi din sudul Basarabiei. Din ordinul Episcopului Iustinian Teculescu al
Cetăţii Albe-Ismail, a plecat în regiunea locuită de găgăuzi pentru a cer-
ceta la faţa locului afirmaţiile protoiereului Mihail Ciachir. S-a constatat
că focarul baptismului printre găgăuzi se afla în comuna Vulcăneşti,
judeţul Ismail. Secta s-a răspândit, aici, încă din anul 1918, datorită
propagandei locuitorului Pantelimon Mihailov, care făcând serviciul
militar la Odessa, a urmat acolo şi şcoala baptistă sub conducerea pre-
dicatorului Fetler. Cauza principală a trecerii familiilor găgăuze la bap-
tism nu a fost de ordin moral ci pur material. Mihailov împărţea noilor
aderenţi sume mari de bani primite de el de la societăţile baptiste din
America. În comuna Vulcăneşti erau 36 capi de familie cu 185 de suflete
de baptişti, aveau şi o casă de rugăciuni. La anul 1928, conducătorul
sectei era Petre Ivanov, locuitor al acestei localităţi. În 1927, în comuna
Vulcăneşti erau 293 de suflete de baptişti, iar în 1928, 108 baptişti au
revenit în sânul Bisericii Ortodoxe, ceea ce contrazicea afirmaţia lui
Mihail Ciachir că numărul, sectanţilor dintre găgăuzi creştea din zi în zi.
Introducearea calendarului îndreptat n-a influienţat cu nimic creşterea
baptiştilor, ci din contra, găgăuzii au primit reforma calendaristică cu
toată ascultarea şi în anul 1928 se mai găseau numai 40-50 locuitori care
mai ţineau sărbătorile după stilul vechi, din numărul total de 8.000 de
locuitori ai comunei Vulcăneşti. Răspândirea ştirii că în 1929 Sfintele
Paşti se sărbătorea la 31 martie şi înaintea Paştilor evreeşti a produs o
mare agitaţie în sânul acestor credincioşi şi a fost mult timp speculată
de baptişti pentru discreditarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Nu exista
nici un sectant în comunele: Etulia, Enichioi, Baurcea, Tatar-Copceaf,
Alexandreni (Şatalâc-Hagi), Demetreşti, iar în comunele Curci erau 7
suflete şi în Cişmichioi unul.
Deci, pe teritoriul Basarabiei şi în întreaga Românie activau diver-
se secte. Astfel, la 29 mai 1928, a fost emisă o decizie ministerială
privitoare la statutul sectelor şi sectanţilor în România. Articolul 1 al
acestei ordonanţe spunea: „Este cu desăvârşire interzisă orice activitate
a următoarelor asociaţii religioase (secte): 1. Nazareni, 2. Asociaţia
Internaţională a Studenţilor în Biblie (Mileniştii), 3. Adventiştii, întru-
cât doctrinele lor sunt de natură de a aduce atingerea instituţiunilor
statului şi prin practicile lor contravin ordinii publice”. În articolul 2
se arată că „asociaţiunile adventiste de ziua a şaptea şi cele baptiste se
vor bucura de toate drepturile, libertăţile pe care constituţia le acordă
ascociaţiunilor în genere”.
În ordinul circular nr. 9035 din 2 iulie 1931, către protopopiile din
eparhia Chişinăului, despre pastoraţie individuală şi colectivă, proto-
popii fiecărui cerc erau rugaţi de a distribui nişte anchete fiecărei paro-
hii şi a răspunde la diverse întrebări pentru a constata cum se aplicau
circularele şi instrucţiile date de Arhiepiscopia Chişinăului în parohii.
Una din aceste întrebări se referea la mişcarea sectară şi antireligioasă:
trebuia să indice numărul exact al sectanţilor şi tabloul nominal, pe
secte (baptişti, adventişti, inochentişti, fotesciani, ateişti, ş.a.), cine erau
conducătorii sectelor, unde domiciliau şi dacă existau case de rugăciune
ale sectanţilor.
Distinsul folclorist basarabean Petre V. Ştefănucă afirma că unul din
factorii care a încurajat răspândirea sectelor a fost schimbarea calen-
darului, astfel, populaţia rurală a Basarabiei a fost împinsă pe drumul
rătăcirilor sectante. Pe la anul 1936, sectele au cucerit un teren mai
mare, deoarece ruptura dintre săteni şi preoţi devenise tot mai evidentă.
Sectele prezentau un mare pericol pentru viaţa sufletească a credincio-
şilor. Într-o localitate unde se cuibăriseră o sectă, unitatea spirituală a
satului era divizată nu numai în formele ei de credinţă religioasă ci şi în
obiceiuri şi datini. Până acolo mergea această disoluţie sufletească încât
chiar rudele între ele nu se mai recunoşteau şi nu se mai întâlneau pe
la sărbători şi petreceri. Satul, ca unitate socială, acţionează totdeauna
unitar atunci când are ca substrat sufletesc aceaşi credinţă religioasă,
dar de îndată ce apare o sectă, solidarismul satului suferă segmentări.
Pe când satele basarabene erau bântuite de agitaţii stilistice şi erau
slăbite de secte, statul major al Bisericii din Basarabia, centrul de unde
trebuia să plece toate ideile de îndrumare, cunoştea vrajba celor două
tabere de preoţi, o tabără împotrivă iar alta în apărarea mitropolitului
Gurie Grosu. Această confruntare era periculoasă intereselor preoţimii şi
Bisericii, fiindcă îi îndepărta pe clerici de la menirea lor de îndrumători
spirituali ai satelor într-o perioadă când de sfaturile lor era cea mai mare
nevoie. Preoţii aveau datoria de a sta de veghe la liniştea sufletească a

„turmei” ce li s-a încredinţat ca să nu să se trezească într-o bună zi că
predică în pustiu.
Astfel, Biserica Ortodoxă din Basarabia, în perioada 1918-1940, a
întreprins mai multe acţiuni în vederea consolidării misionarismului
religios atât intern cât şi extern.
În anul 1929, a avut loc la Chişinău al doilea Congres misionar pe
ţară, iar, în 1933, cel de al patrulea (primul s-a ţinut la Arad în 1929,
al treilea la Cernăuţi în 1930). Tot în acest an (1929), a apărut revista
Misionarul, publicaţie lunară a Misiei Ortodoxe Române, sub condu-
cerea Secţiei Culturale a Consiliului Eparhial Chişinău, fiind editată la
Tipografia Eparhială „Cartea Românesască”, sub îndrumarea preotului
Alexandru Scvoznicov, care va publica, în 1939, lucrarea „Psihologia
sectelor religioase”, dar şi o serie de broşuri cu caracter misionar şi
antisectar sau traduceri din literatura rusă (A. M. Calnev, „Metodica
misionară”, 1931, ş.a.). Tot aici, la Chişinău, au văzut limina tiparului
numeroase broşuri, în colecţiile „Biblioteca misionarismului ortodox”
şi „Biblioteca creştinismului dreptcredincios”. La Bălţi, a desfăşurat o
rodnică activitate misionară şi publicistică preotul Toma Gherasimescu,
publicând mai multe broşuri la Chişinău şi Bălţi.
Tot, pe tărâmul misionarismului religios şi-a desfăşurat activitate
şi Antim Nica, care în 1939, la Bălţi, publica volumul „Misonarismul
creştin între mahomedani în Orientul Apropiat”, unde vorbeşte în amă-
nunt despre misionari şi misionarism. Despre vestitul misionar ortodox
român Anatolie Tihai de la Hotin se scria până şi în presa rusă, iar orto-
docşii japonezi îi ridicau monument la Tokio. La Congresele misionare,
arhimandritul Iuliu Scriban amintea clerului că „tot creştinul trebuie să
fie părtaş la o lucrare de luminare a fraţilor săi pentru conştiinţa ade-
vărului”. Cartea trece în revistă în special lucrarea protestantă, deoarece
misionarii catolici s-au îndeletnicit mai puţin cu evanghelizarea musul-
manilor, fiind preocupaţi în acel timp să câştige din partea Romei pe
creştinii răsăriteni. Antim Nica recomanda să fie utilizat chiar Coranul
ca punct de plecare pentru prezentarea mesajului creştin. Acelaşi autor,
ne spune că în perioada interbelică, turcii şi tătarii din Basarabia de
Sud şi Dobrogea au trecut în mare parte la ortodoxism, ajungând dintre
ei chiar preoţi şi teologi de seamă. Metodele misionare prezentate de
Antim Nica, în lucarare, în scopul luminării şi convertirii celor de altă
credinţă, sânt şi vor fi mereu actuale şi recomandabile pentru cei ce sânt
rătăciţi de la ortodoxie. Nu este nevoie – ne spune Antim Nica – de
lucrători mulţi, ci de misionari de mâna întâi, însufleţiţi de duhul jertfirii
şi capabili să predice însuşi adevărul şi nu o anume doctrină.
În scopul propovăduirii religiei creştin-ortodoxe, la Chişinău, dar
şi în alte localităţi rurale şi urbane ale Basarabiei, s-au organizat con-
ferinţe misionare duminicale. Astfel, în episcopia Hotin-Bălţi au fost
înfiinţate echipe misionare, care au susţinut în protopopii conferinţe
cu temele: Credinţa, Munca plugarului în lumina religiei creştine,
Subiecte din istoria Bisericii, iar pentru tineret s-au demonstrat filme
cu tematică religioasă.
La final, se impune concluzia că astăzi Biserica Ortodoxă trebuie să
acorde o atenţie deosebită misionarismului religios. Misionarismul de
altă dată nu trebuie să reprezinte pentru noi numai o pagină de istorie
uitată ci un adevărat fundament pe care să clădim noi idei şi acţiuni.
Fiecare creştin ortodox are datoria morală de a fi un mic misionar, un
apărător şi propovăduitor al învăţăturii lui Dumnezeu.
Preot Vasile SECRIERU
Cercetări
RAPORTURILE JURISDICŢIONALE
ŞI CULTURALE DINTRE
EPISCOPIA HUŞILOR ŞI
ARHIEPISCOPIA CHIŞINĂULUI
ÎNTRE ANII 1917-1928
V
orbind despre modul împărţirii eparhiale din vechime a Bisericii
Române, episcopul Melchisedec Ştefănescu preciza că, la sfâr-
şitul secolului XVI, „sub jurisdicţia Episcopiei Huşilor erau
ţinuturile Fălciu, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi toată partea de miazăzi
dintre Prut şi Nistru, sau Basarabia până la Dunăre”1.
De-a lungul secolelor, din cauza năvălirilor turceşti şi tătare,
Episcopia a pierdut mereu teritorii, care, de regulă, erau supuse admi-
nistrativ Mitropoliei Proilaviei, creată pentru creştinii români de sub
stăpânire otomană.
În tabloul alcătuit de Dicasteria exarhicească a Moldovei în 1810,
Eparhia Huşilor era trecută cu 136 de sate şi târguri în ţinutul Sorocii,
55 - în ţinutul Lăpuşnei, 18 - în ţinutul Greceni, 17 - în ţinutul Codrului,
20 - în ţinutul Hotărniceni şi 101 în ţinutul Faldului2.
În 1812, prin anexarea Basarabiei şi a jumătăţii dintre Prut şi Nistru
a Principatului Moldovei de către Rusia, Mitropolia Moldovei pier-
dea aproape în întregime Episcopia Huşilor. În urma comasării cu
alte teritorii care fuseseră sufragane Iaşului se formează în 1813 o
nouă eparhie, numită „Mitropolia Chişinăului şi a Hotinului”. Gavriil
Bănulescu-Bodoni fiind numit de ruşi în acest scaun, Patriarhul de la
Constantinopol protesta lipsindu-l de catedră în puterea canoanelor 12
şi 17 ale Sinodului al IV-lea ecumenic, care interzic divizarea eparhiilor
astfel încât să ajungă doi mitropoliţi într-o eparhie. Canonul 12 precizea-
ză: „Drepturile se păstrează pe seama mitropoliei adevărate”3. Sinodul
de la Cartagina din 419, prin canonul 65, admite formarea unor noi
eparhii pe lângă cele istorice, dar numai după principiul „să nu se rupă
ceva din întregimea eparhiilor decât cu voia celui ce stăpâneşte”4.
Acestea fiind cunoscute cel puţin oamenilor cu studii teologice, cei
înclinaţi să justifice acţiunile controversatei personalităţi care a fost
Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni îi fac un merit din faptul că,
prin înfiinţarea exarhatului Basarabiei a păstrat neîmbucătăţit neamul
românesc dintre Prut şi Bug într-un teritoriu eparhial unitar, ca pe tim-
puri întinsa Mitropolie a Proilaviei.
Între anii 1856 şi 1878, prin retrocedarea Basarabiei istorice, adică
a judeţelor sudice ale Principatului Moldovei, Episcopia Huşilor îşi
recăpăta judeţul Cahul, iar judeţele Bolgrad şi Ismail, împreună cu
judeţele Brăila şi Cowirlui, formară eparhia Dunării de Jos cu reşedin-
ţa la Ismail. S-au întâmplat deci, chiar în secolul de ocupaţie ţaristă,
evenimente care au readus o parte din eparhia basarabeană în cadrul
jurisdicţional al Bisericii naţionale. Au existat premise ca, măcar o parte
a clerului, cel din sudul provinciei, să părăsească „ideea rusească în tot
cuprinsul ei politic şi bisericesc, pentru refacerea sufletului românesc
potrivit cu tradiţia istorică a bisericii strămoşeşti”5. Cu toate acestea,
primul congres, din 19-25 aprilie 1917, al clerului basarabean aproba un
raport, care preconiza statutul eparhiei din punct de vedere canonic în
următorii termeni: „Biserica Ortodoxă a Basarabiei se supune canonic
Bisericii Ortodoxe Autocefale din întreaga Rusie”6.
De remarcat că din anii ‚90 ai acestui sfârşit de secol, eparhia ba-
sarabeană se erijează iarăşi în „Biserica Ortodoxă”, iar Arhiepiscopul
Vladimir în „întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din întreaga Moldovă”
tocmai în momentul în care a trădat Biserica naţională, supunându-se
jurisdicţional Patriarhiei Ruse.
Una din revendicările preoţimii basarabene a fost, încă din 1905,

dreptul de a-şi alege episcop în congresul eparhial local. Dar cum se
comporta clerul nostru după ce obţinuse de la ruşi acest drept prin legea
nr. 4521 din 5 iulie 1917? La 24 august 1917 Congresul eparhial de
la Chişinău votează deplină încredere arhiepiscopului instalat de ruşi,
Anastasie Gribanovschi, în timp ce îl aveam pe basarabeanul Arsenie
Stadniţchi în scaunul mitropolitan al Novgorodului. Dacă în august
se puteau invoca drept scuză veleităţile acestuia de a ajunge patriarh
al Rusiei, cum se poate explica absenţa sa din Basarabia în ziua de
21 noiembrie 1917, când la Chişinău se constituia Sfatul Ţării, iar la
Moscova era instalat în scaunul de patriarh un alt candidat - Tihon?
În timp ce la Chişinău Biserica nu avea un ierarh cu care să înfiripeze
un cât de modest curent naţional, mitropolitul Arsenie Stadniţchi este
exilat de bolşevici la Tobolsk, unde a fost reprofilat în bucătar înainte
de a fi nimicit.
Ştefan Ciobanu afirma-pe bună dreptate-că mişcarea naţională din
Basarabia anului 1917 era acefală7. Ca să ne facem o idee despre
nivelul intelectual al clerului fostei gubernii basarabene e suficient
să constatăm că tocmai în acest an de luptă a tuturor românilor pen-
tru unitatea naţională, preoţimea lansează ideea autocefaliei eparhi-
ei Chişinăului. Autocefalia este conducere de sine stătătoare a unei
Biserici Ortodoxe naţionale. Avea oare dreptul preoţimea basarabeană
să ignore canonul 34 apostolic, conform căruia principiul etnic stă la
baza constituirii oricărei Biserici autocefale? Oricât de rusificat ar fi
fost, orice seminarist ar fi trebuit să afle în zece ani de studii teolo-
gice că Biserica Ortodoxă Română se numără încă din 1885 printre
Bisericile autocefale. „O a doua autocefalie în cuprinsul aceleiaşi
Biserici naţionale nu este cu putinţă. Aceasta o înţelege oricine”, scria
ardeleanul Ioan Mateiu, prim redactor al ziarului „România Nouă” de
la Chişinău. Înţelegea, într-adevăr, basarabeanul Iustin Frăţîman, viitor
membru al Academiei Române, care între anii 1920-1921 va ţine un
curs de istorie bisericească la Universitatea Populară din Chişinău. Dar
preoţimea încearcă să dărâme, cu o candoare de „sancta simplicitas”,
axiomele invocate de Ioan Mateiu, deşi acesta era licenţiat în teologie
şi doctor în drept bisericesc.
În februarie, când clerul basarabean declanşa campania de pregătire
pentru convocarea unui sinod (sobor) local care să „hotărască auto-
chefalia noastră prin blagoslovenia patriarhului rusesc”, Ioan Mateiu
începe în „România Nouă” o adevărată campanie de luminare a opiniei
publice în probleme de drept canonic. După articolele despre organiza-
rea bisericească din Transilvania, publicate în 1917 de Onisifor Ghibu în
„Luminătorul”, Ioan Mateiu era al doilea intelectual ardelean care abor-
da cu competenţă problemele vieţii bisericeşti din Basarabia. „Biserica
Basarabiei făcea parte din Mitropolia Moldovei şi Sucevei - scria Ioan
Mateiu la 18 februarie 1918 în articolul Biserica moldovenească ori
rusească în Basarabia? - şi precum drepturile Mitropoliei din Iaşi au
rămas până azi asupra Sucevei din Bucovina, deşi a fost smulsă de
austrieci la 1775, tot asemenea n-a putut înceta acest drept asupra
Bisericii din Basarabia. (...) Ruşii ne-au călcat în picioare drepturile
noastre sfinte, astăzi însă suntem datori să ne întoarcem de unde am
fost desfăcuţi: la Mitropolia Moldovei”8.
Este inexplicabil de ce, după articolele din februarie ale lui Ioan
Mateiu, în numărul din martie al „Luminătorului”, Constantin Popovici,
unul dintre cei mai luminaţi preoţi ai Basarabiei, susţine în continuare
aberanta idee în articolul Avtochefalia bisericii noastre moldoveneşti în
legătură cu avtochefalia altora biserici de loc. Mai mult: la câteva zile
după votarea Unirii de către Sfatul Ţării, în loc să se bucure de izbânda
adevărului, „Comisia pregătitoare pentru convocarea soborului ortodox
din Republica Moldovenească” trimitea mitropolitului Moldovei Pimen
o declaraţie că „unirea politică n-a adus şi n-a putut să aducă prin sine
mehanic şi unirea bisericească”9. Clerul basarabean vroia să voteze,
cum l-a sfătuit ruşii, „în sobor local” cu cine să fie în continuare.
Chiar dacă nu era străină de interesele naţionale, teama de seculari-
zare a marcat tagma preoţească imediat după Unire. Mai târziu, situaţia
era analizată de preotul Petru Gheorghian în articolul Interesele Bisericii

şi politica naţională: „în evoluţia vieţii noastre din Basarabia, noi am
urmărit scopurile nostre regionale, n-am avut o latitudine de idei, cu
care am fi păşit peste interesele naţionale şi care ne-ar fi impus sacrifi-
cii pentru interesele Bisericii din Rusia, aducând la tezaurul ei averile
cu atâta zel şi muncă adunate de cler. Le-am păstrat la centrul nostru
cultural, în jurul episcopiei pentru interesele bisericeşti şi naţionale.
Fiind de gintă streină, era chiar natural să rămânem indiferenţi, fără
orice interes în politica naţională din Rusia”10.
Dar în 1917, când clerul basarabean făcea cunoscuta declaraţie, în
Rusia respectul pentru biserică nu mai era ca sub regimul ţarist. La
întronizarea patriarhului Tihon al Rusiei, „muzicile bolşevicilor au lă-
utat Merselieza stând la dânsul cu spinarea”11. Faza lirică a revoluţiei
trecând repede, se declanşează valul de persecuţii care, numai în 1918,
a dus la moartea a 18 arhierei şi la condamnarea la închisoare a patriar-
hului rus şi a 4 episcopi, 8 arhimandriţi şi 5 egumeni. Din cei 360 000
de preoţi şi călugări, în 1919 rămăseseră doar 40 000. 320 000 fuseseră
împuşcaţi, înecaţi, îngropaţi de vii, crucificaţi în zi de Paşti.
Oare nu era clar că unirea cu Ţara a adus salvarea clerului basara-
bean? Nu simţeau aceşti oameni că îndreptarea către Rusia nu era numai
o imposibilitate morală, pentm cât rău a pricinuit ea neamului nostru
timp de un secol, dar şi un act de sinucidere fizică? Atitudinea aceasta
conţinea germenii unor mari pericole pentru românism şi nu întâmplător
Constantin Cernâianu îşi intitula studiul său Primejdia bisericească şi
naţională în Basarabia.
Se pare că Pantelimon Halippa avea motive în 1917 să se exprime
fără eufemisme la adresa clerului basarabean, atunci când se pronunţa
împotriva atragerii lui în mişcarea naţională. Ardelenii ştiau însă din
experienţă ce frumoasă luptă pentru neam poate duce Biserica şi consi-
derau că starea ruşinoasă a clerului basarabean nu mai poate fi suferită,
căci ar fi „crimă naţională”.
La 26 aprilie 1918, Ioan Mateiu publică în acelaşi cotidian articolul
Rusismul şi autocefalia Bisericii din Basarabia, atrăgând a doua oară
atenţia asupra drepturilor istorice ale Mitropoliei din Iaşi şi asupra „gre-
şelii de neiertat a avtochefaliştilor”. Ca răspuns, preotul Constantin
Popovici publică în numărul din mai al „Luminătorului” articolul
Atărnările noastre celei bisericeşti după alipirea Basarabiei de România,
în care se grăbeşte să declare că afirmaţiile din articolul său din martie
sunt depăşite de evenimente. Preotul recunoaşte cu onestitate justeţea
punctului de vedere susţinut de Ioan Mateiu şi comentează pe larg ca-
nonul 17 al Sinodului al IV-lea ecumenic despre hotarele dintre eparhii
în vechime. Este un semn că o parte din preoţime îl răstălmăcea şi era
nevoie de clarificări. Canonul spune că „dacă episcopul are în purtarea
sa de grijă oarecare popor (sat) 30 de ani, acel popor nu mai poate
fi alăturat la altă eparhie”. Deci nu numai eparhii întregi nu puteau fi
luate cu sila, dar nici sate de la marginea eparhiilor. Nu ne surprinde că
unii interpretau canonul în favoarea ruşilor, care, chipurile, „nu 30, ci
100 de ani au purtat grija popoarelor”. Pe aceştia Constantin Popovici
îi întreabă: „Care vechime îi mai însemnată: acei de o sută de ani ori
acei de şase-şapte sute de ani, în curgerea cărora Basarabia a făcut
parte din Biserica Română?”12
Atunci, la 1918, basarabenii mai erau capabili să-şi recunoască igno-
ranţa. În scurt timp au cerut de la mitropolitul Pimen al Moldovei şi
Sucevei oameni competenţi. Au fost trimişi canonistul Ioan Ţincoca şi
protopopul militar Constantin Nazarie.
La 27 mai 1918 arhimandritul Gurie Grosu l-a pomenit prima dată
pe chiriarhul său canonic, mitropolitul Pimen, în timpul tedeumu-lui
la catedrala din Chişinău. În iunie 1918 se publica în „Luminătorul”
Cartea pastorală către clerul şi norodul Basarabei, prin care se aducea
la cunoştinţă investirea episcopului Nicodim al Huşilor cu dreptul de a
conduce eparhia basarabeană până la alegerea titularului de către Marele
Colegiu Electoral. În paginile următoare se tipăreau Gramata mitro-
politului Pimen, Decretul Regal de numire a arhiepiscopului Nicodim
şi cuvântul arhimandritului Gurie Grosu. Printre altele, arhimandritul

Gurie spunea: „Intră deci, Preasfinţite al nostru Stăpân, cu îndrăznire,
cu cutezare, fără nici o îndoire în drepturile tale asupra Chişinăului,
şi ne păstoreşte pre noi, turma Ta, nu cu altă cârjă arhipăstorească, ci
cu aceeaşi cârjă arhipăstorească a episcopiei Huşilor, cu care o sută
de ani înapoi păstoreau pe străbunii noştri sfântul şi bunul Veniamin
Costache, apoi Gherasim şi la urmă Meletie, a cărora eşti următor
drept în hotarele noastre”13. „Ştirile” anunţau la 14 iunie sosirea Î.P.S.
Sale Nicodem de Huşi, „ca să pună la loc legătura ruptî prin volnicia
de la 1812”.
Până la sfârşitul războiului nu a existat însă un program coerent de re-
întregire a mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Corespondenţa Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii şi a arhiepiscopului Nicodim cu ierarhii celorlal-
te eparhii româneşti arată preocuparea de problema misionarismului şi a
aprovizionării bisericilor basarabene cu cărţi în limba română. Acestea
erau expediate la Iaşi, de unde Ioan Ţincoca, protopopul judeţului, le
aducea la Chişinău. În iunie 1919 îl găsim pe Ioan Ţincoca în statele
de funcţii ale Arhiepiscopiei Chişinăului ca secretar eparhial. Era şi
delegatul Ministerului pe lângă Directoratul de Culte şi Justiţie din
Basarabia. Se pare că a venit la îndemnul lui Gurie Grosu, ca şi cumnatul
său, preotul Grigore Constantinescu, înainte de Unire.
În acest timp, Sf. Sinod căuta să ridice arhierei din sânul clerului
basarabean. În iulie 1918 sunt hirotoniţi în rang de arhierei arhimandritul
Gurie Grosu şi stareţul Dionisie Erhan.
În timpul arhipăstoririi lui Nicodim Munteanu se observă o tendinţă
de deplasare spre Basarabia a clerului din Vechiul Regat. Elementele
cele mai valoroase au rămas în Basarabia pentru mai mulţi ani. Chemat
în administraţia bisericească a Basarabiei imediat după Unire, secreta-
rul general al eparhiei până în 1944, Constantin Tomescu, originar din
Constanţa, a ajutat cu tot entuziasmul la buna ei conducere şi la opera
de aşezare culturală românească. Odată cu venirea la Chişinău a Î.P.S
Nicodim, în paginile „Luminătorului”, printre frazele greoaie, încărcate
cu rusisme şi arhaisme, apar articolele sprintene, pline de duh ale preo-
tului Ioan Negoiţă, predicator de elită al bisericii episcopale din Huşi şi
viitor director al Seminarelor Teologice din Huşi şi Iaşi. Vom trata sepa-
rat despre opera sa de traducător al unor autori apreciaţi şi controversaţi
ca Fr.W. Foester, Giovanni Papini, Henry Drummond, Bischof von
Keppler. Remarcăm doar că, odată cu angajarea în presa bisericească
a lui Ioan Negoiţă, Visarion Puiu şi Ştefan Berechet, la începutul anilor
‚20, diletantismul publicistic şi nerealismul teologic dispar din revista
„Luminătorul”, cum dispare din ea şi literatura chirilică.
Acelaşi val de fraternitate îl aduce în Basarabia şi pe Gheorghe Leu,
care în anii războiului fusese confesor militar. Rămânând văduv, se va
călugări, luându-şi numele de Grigore şi îl vor găsi ruşii episcop la Huşi.
Nu întâmplător a ajuns victimă a ocupanţilor: Gheorghe Leu a avut un
rol foarte important în reînvierea Seminarului Teologic de la Ismail,
înfiinţat de episcopul Melchisedec în 1864. Rapoartele sale trimise Sf.
Sinod în anii 1918-1920 sunt documente grăitoare despre felul în care
basarabenii l-au tratat pe singurul director de instituţie bisericească venit
din Regat. Preotul Gheorghe Leu a demonstrat chiar din primul an că, în
pofida şicanelor băneşti şi a ostilităţii clerului alogen din acest „cel mai
înstrăinat colţ de ţară”, Seminarul „Melchisedec” a fost singura şcoală
din sudul Basarabiei unde examenele s-au putut ţine în limba română
după programul aproape integral din Regat. Drept mulţumire, preşe-
dintele Congresului Eparhial de la Chişinău, Al. Baltaga, „în şedinţe
ticluite”, obţine să se voteze în februarie 1920 închiderea seminarului.
Demisia arhiepiscopului Nicodim în 1920 este motivată şi de acţiuni
ca aceasta, care vorbeşte clar despre calităţile clerului basarabean. În
acei ani Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului constata că
până şi călugării basarabeni de la Sfântul Munte erau racolaţi pentru
propagandă în interes rusesc. Fiind trimişi în ţară spre a aduna miloste-
nii, ei spionau şi semănau zâzanie în populaţia românească, aţâţându-i
la răscoală împotriva statului român.14
După retragerea episcopului Nicodim la Huşi, din ianuarie 1920,

eparhia basarabeană era condusă de locţiitorul, arhiepiscopul Gurie
Grosu, şi de vicarul său, Dionisie Erhan. Rămâi uimit de felul în care ei
înţelegeau reorganizarea Bisericii Române şi unificarea ei. La Congresul
Eparhial din februarie 1920, amintindu-şi de dreptuî obţinut pe timpul
ruşilor de a-şi alege episcop (drept pe care n-au avut curajul să-l valo-
rifice în cazul lui Anastasie), preoţimea comite un act de independen-
ţă faţă de Sf. Sinod Român. Însuşindu-şi atribuţiile Marelui Colegiu
Electoral, Congresul îl alege arhiepiscop titular pe Gurie Grosu, care era
numai delegat al Sf. Sinod în Basarabia, iar pe Dionisie Erhan - episcop.
După aceasta, tratând Sf. Sinod ca pe un birou de înregistrare, depu-
taţii şi senatorii basarabeni îi cer confirmarea hotărârilor congresului.
Unii dintre aceştia, ca senatorul Nicolae Alexandri, directorul revistei
„Cuvânt moldovenesc”, erau vestiţi pentru politica separatistă dusă sub
paravanul autonomiei Basarabiei. Deputatul E. Bădărău, la o întrunire
din Ismail, susţinut şi de protopopul oraşului I. Belodanov, agita lumea
pentru formarea unui partid independent basarabean, care alipinduse de
socialişti, să facă ascultat la centru cuvântul Basarabiei. Cu aşa aliaţi nu
e de mirare că preoţimea basarabeană a fost învinuită în presa vremii
de separatism şi sovietism.
În perioada interbelică a existat mereu la ordinea zilei o „chestie
a Bisericii basarabene”. Ea a avut un conţinut specific faţă de pro-
blemele de asemenea complicate ale eparhiilor ardeleană şi bucovi-
neană, care treceau prin frământări generate de greutăţile adaptării şi
unificării bisericeşti.
Prima dată o chestiune a Bisericii basarabene apare pe ordinea de
zi a şedinţelor Sf. Sinod din iunie şi octombrie ale anului 1920, în le-
gătură cu acea alegere ilegală a arhiepiscopului Gurie Grosu. În timpul
discuţiilor unii arhierei citau din Memoriul făcut de episcopul Nicodim
după retragerea sa din Basarabia şi din telegramele unor preoţi ca Andrei
Murafa, Nicolae Murea, Iulian Friptu, Teodosie Volovei, care se plân-
geau că sunt prigoniţi de Gurie. O comisie formată din mitropolitul
Ardealului Nicolae Bălan, episcopul Nicodim al Huşilor şi arhiereul
Vartolomeu Băcăoanul au prezentat istoricul chestiunii şi concluziile
pentru dezlegarea ei. Se ştie că numai la insistenţa ministrului Cultelor
Octavian Goga, având în vedere eternele împrejurări excepţionale, dar
şi cazul similar din eparhia ardeleană, Sf. Sinod îşi arată indulgenţa
şi găseşte o formulă de recunoaştere a lui Gurie ca delegat definitiv
al său în Basarabia. (Prin aceleaşi metode se va obţine în următorul
deceniu şi validarea alegerii lui Dionisie Erhan ca episcop titular al
Cetăţii Albe - Ismail). Nu cunoaştem conţinutul memoriului semnat
de episcopul Nicodim, dar putem ghici începutul unui diferend între
cele două eparhii vecine după faptul că procesul-verbal fixează: „P.S.
Nicodim declară că-şi menţine revendicarea făcută asupra ţinuturilor
care după canoane aparţin Episcopiei de Huşi”15.
În 1923, odată cu înfiinţarea Episcopiei Hotinului şi a Episcopiei
Cetăţii Albe-Ismail, problemele jurisdicţionale se pun iarăşi pe tapet.
Invitat de către mitropolitul Pimen la Iaşi pentru a-l hirotoni în rang
de episcop pentru eparhia Cetăţii Albe-Ismail pe Nectarie Cotlarciuc,
arhiepiscopul Gurie protestează: „Iaşul încalcă drepturile canonice
ale Chişinăului!” Preoţii Ioan Andronic, Alexandru Baltaga şi Sergiu
Bejan, membri ai Constituantei Bisericeşti, îi scriu mitropolitului primat
la 12 aprilie 1923: „Depindem canonic direct de Sf. Sinod (...) şi nu de
Mitropolia Moldovei, care are tendinţe de a supune Biserica Basarabiei
jurisdicţiei ei”16.
Nu ştiau, oare, basarabenii că, conform Legii sinodale din 1873, mi-
tropolitul primat de la Bucureşti nu avea jurisdicţie asupra Mitropoliei
Moldovei şi Sucevei? Între cele două mitropolii - moldoveana şi mun-
teană - existau relaţii de coordonare. Deci eparhia basarabeană putea
să fie orânduită canonic numai sub oblăduirea Iaşului.
Deşi cu pretenţii de independenţă faţă de Iaşi, Chişinăul nu era to-
lerant faţă de ideea desprinderii celor două eparhii formate în 1923 în
cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului. Congresul extraor-
dinar din iulie 1923, ultimul congres al „întregii Biserici basarabene”,
motivând că basarabenii suferă mult din cauza organizării proaste, alege

o comisie care să intervină pe toate căile legale pentru reînfiinţarea
Mitropoliei Basarabiei (a Modovei dintre Prut şi Nistru) cu cele două
noi eparhii sufragane. În mod straniu, canoanele 17 ale Sinodului IV
ecumenic, 25 şi 38 ale Sinodului VI ecumenic sunt luate drept argu-
ment împotriva drepturilor Mitropoliei Moldovei şi Sucevei asupra
parohiilor dezlipite de la ea în 1812: „Dreptul se poate stabili numai
în curs de treizeci de ani, iar după această vreme trebuie să înceteze
orice pretenţie”17.
Când în iunie 1925 Legea şi Statutul pentru organizarea B.O.R.
au fost adoptate de Adunarea Deputaţilor, prin articolul 2 al Legii se
consfinţea existenţa a cinci smitropolii în Biserica Ortodoxă Română în
locul celor trei mitropolii istorice, deputatul Pantelimon Halippa spunea
următoarele în timpul dezbaterilor: „Ce înseamnă Mitropolia Bucovinei
şi Mitropolia Basarabiei din punct de vedere istoric? Sunt creaţiuni
pentru care, la urma urmei, nu răspunde poporul nostru în istoria lui
organică. Sunt creaţiuni care nu pot trăi, pentru că ele privesc mai mult
o pagină tristă decât una care ar vorbi despre vrednicia noastră”18.
Gestul lui Gavriil Bănulescu-Bodoni de a întemeia o mitropolie pe te-
ritoriile răpite de ruşi este comparat de Pantelimon Halippa cu politica
bolşevicilor de arunci, care în 1924 întemeiaseră o republică autonomă
peste Nistru. Intervenţia lui Halippa n-a făcut însă mare impresie. Uneori
o greşeală devine regulă doar pentru să s-a învechit.
„În toate chestiunile ce privesc Basarabia a lucrat dragostea şi
cel mai larg patriotism (...), dar nu uitaţi că Mitropolia Basarabiei e
ruptă din vechea Mitropolie a Moldovei”, spunea ministrul Cultelor şi
Artelor Alexandru Lapedatu cu ocazia instalării mitropolitului Gurie la
Chişinău, care a avut loc cu întârziere de trei ani după adoptarea legii.
Un mic amănunt atrage atenţia celui care citeşte materialele Congresului
Eparhial din 1928, după instalarea mitropolitului Gurie: telegramele
adresate regelui, miniştrilor, episcopilor de Bălţi şi Ismail cu rugămintea
de a contribui la „reîntregirea Mitropoliei Basarabiei în hotarele na-
turale ale provinciei”. Prin Legea de unificare administrativă din 1926
Episcopia Huşilor îşi recăpătase câteva parohii, iar Episcopia Hotinului
luase în 1921 mănăstirea Dobruşa de la eparhia Chişinăului. Adunarea
Generală din 1928 a Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia protes-
tează, considerând că modificarea administrativă nu atrage după sine
schimbarea limitelor eparhiale.
Unde în viaţă nu ajunge jurisdicţia, acolo dispune bunăvoinţa şi
frăţia. Decizia de înfiinţare a Facultăţii de Teologie a Universităţii din
Iaşi cu sediul la Chişinău a dovedit-o.
Suntem tentaţi să tragem unele concluzii, urmărind evoluţia com-
portamentului unor clerici basarabeni cu un trecut unionist destul de
frumos. După 1918 se pare că ei n-au reuşit să se ridice la un anume
nivel de înţelegere a lucrurilor. În împrejurări schimbate, când unifi-
carea se cerea a fi un proces dinamic pentru organizarea unei Biserici
creatoare, ei, neavând resorturi sufleteşti mai elastice, s-au încăpăţânat
să rămână la revendicările din trecut, legitime, poate, în cadrul Bisericii
Orotodoxe Ruse, dar şocante după revenirea la sânul Bisericii-Mamă.
Astfel Gurie Grosu, Dionisie Erhan ş.a. şi-au irosit în mod absurd pre-
stigiul de prigoniţi ai regimului ţarist pentru că în unele momente „îi
depăşea şi îi covârşea marele fapt al statului întregit”19.
Dr. Nina NEGRU
NOTE:
1. Episcopul Melchesedec Ştefănescu, Cuvânt rostit la deschiderea
Episcopiei de Ismail, 1865, în revista „Călăuză ortodoxă”, nr. 49, p. 2,
Galaţi, 1992. În perioada interbelică au scris despre istoria Episcopiei
Huşilor Iustin Frăţiman în Studiu contributiv la istoria Mitropoliei
Proilavia, Chişinău, 1923; pr. Alexandru Proţenco, O scurtă privire
istorică asupra Bisericii din Basarabia, în „Luminătorul”, ianuarie
1925; Ştefan Berechet, 5 documente basarabeneprivitoare la moşiile
Episcopiei Huşilor, în „Revista Societăţii Istorico-Arheologice
Bisericeşti din Chişinău”, vol. XVI, 1925, p. 121-133.
2. „Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău”,
nr. 18, 1925, P- 1-64.

3. Pidalionul, Bucureşti, 1933, p. 248.
4. Idem, p. 300.
5. Ioan Mateiu, Renaşterea Basarabiei, Bucureşti, 1921, p. 159.
6. Kişinevskie Eparhialnîe Vedomosti, 1917, nr. 20. Supliment.
7. Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice,
Bucureşti, 1995, p. 53.
8. Ioan Mateiu, op. cit., p. 131.
9. Sergiu Bejan, O pagină din istoria Bisericii Ortodoxe Basarabene,
în „Luminătorul”, iulie, 1922, p. 34.
10. „Luminătorul”, 15 febiuarie, 1925, p. 48.
11. Ibidem, decembrie 1917, p. 15.s
12. Constantin Popovici, Atârnările noastre cele bisericeşti după alipirea
Basarabiei de România, în „Luminătorul”, mai 1918, p. 6-11.
13 Luminătorul, iunie 1918, p. 37.
14. Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, inv. 14, 1924, dosar 12 254.
15. Arhiva Patriarhiei Române, 1920, dosar 150, partea I; dosar 151,
partea a II-a, f. 359.
16. Arhiva Naţională Chişinău, Fond 1217, inv. 1, dosar 1 140, f. 11.
17. Arhiva Patriarhiei Române. Fondul Sfântului Sinod, dosar 171, f. 20.
18. Chim Costescu, Colecţia de Legiuiri bisericeşti şi şcolare adnotate,
Bucureşti, 1925, p. 4.
SUMAR
Cuviosul Nicodim de la Tismana.........................................3
Pr. Viorel COJOCARU, „Minunat este Dumnezeu întru
sfinţii Lui” (Ps. 67,36) ...............................................................7
Prot. Petru BUBURUZ, Înalte distincţii de stat
unor feţe bisericeşti .............................................14
Întâlniri de suflet pe plai românesc ......................18
Nadejda USATÎI, ...Cred doar în Dumnezeu... /Interviu
cu prot. Petru Buburuz/ ...............................................................23
Închină-te copile! /poezie/....................................................28
Acad. Alexandru SURDU, Isihasmul şi medi-
taţia transcedentală...............................................................29
Paul LEU, Răpit de KGB şi condamnat la moarte..............37
Pr. Vasile SECRIERU, Unele aspecte privind
misionarismul religios din Basarabia (1918-1940)......46
Dr. Nina NEGRU, Raporturile jurisdicţionale şi culturale
dintre Episcopia Huşilor şi Arhiepiscopia Chişinăului între
anii 1917-1928..........................................................................52
Orice articol publicat în această revistă reflectă punctul de vedere al autorului
Coordonator: pr. Viorel Cojocaru

Adresa redacţiei: Chişinău, 2051, str. Vişinilor, 32.
Tel.: 75-37-37; e-mail: prviorelcojocaru@gmail.com.
SRL „PRINT-CARO”
str. Mirceşti, 22
Tel.: 93-16-53s
REVISTĂ A SOCIETĂŢII CULTURALE ŞI BISERICEŞTI
„MITROPOLITUL VARLAAM” ŞI A
MITROPOLIEI BASARABIEI
Apare o dată în două luni
Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ,

magistru în teologie,
Preşedinte al Societăţii Culturale şi Bisericeşti
„Mitropolitul Varlaam”

Revista "Luminatorul", Nr. 5 (110), Septembrie-Octombrie 2010

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista "Luminatorul", Nr. 5 (110), Septembrie-Octombrie 2010

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nr.

Iisus, adânc teolog şi părinte

la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuvi-

„Minunat este Dumnezeu întru

Mănăstirea Tismana, România

te din osteneala lui (Vodiţa,

săvârşite de Sfântul Nicodim. Cele câteva minuni din capitolul întâi

ÎNALTE DISTINCŢII DE STAT

ÎNTÂLNIRI DE SUFLET PE PLAI

Întâlnire de suflet cu preşedintele tuturor românilor

academician Aurel Saulea, vicepreşedinte al Asociaţiei Oamenilor de

...CRED DOAR ÎN DUMNEZEU...

cu unii locuitori de pe sdrada Floreşti şi cu reprezentanţi ai Primăriei şi

- Sunt totalmente pentru introducerea Religiei în şcoală, chiar şi

Tu roagă-1 somnul să-ţi păzească Când mergi la şcoală dragul meu,

Închină-te de dimineaţă Roagă-te Domnului, copile,

Închină-te copil frumos Mai roagă-te c-acest pământ

fletească. Principal, isihasmul presupune credinţa creştină şi nu poate fi

legăturii mintale şi sentimentele cu sensul rugăciunii lui Iisus coincide,

RĂPIT DE KGB ŞI CONDAMNAT

la accelerarea sfârşitului comu-

Apoi, este necesar ca respectiva Comisie Canonică a Sinodului

ierarhi români ortodocşi de stil vechi (Evloghie şi Pahomie), ceea ce

Această dezavuare publică şi legislativă e cu atât mai legitimă şi

UNELE ASPECTE PRIVIND

nevoie. Preoţii aveau datoria de a sta de veghe la liniştea sufletească a

Una din revendicările preoţimii basarabene a fost, încă din 1905,

era analizată de preotul Petru Gheorghian în articolul Interesele Bisericii

şi cuvântul arhimandritului Gurie Grosu. Printre altele, arhimandritul

După retragerea episcopului Nicodim la Huşi, din ianuarie 1920,

motivând că basarabenii suferă mult din cauza organizării proaste, alege

nr. 18, 1925, P- 1-64.

Orice articol publicat în această revistă reflectă punctul de vedere al autorului

Coordonator: pr. Viorel Cojocaru

Redactor-editor: prot. Petru BUBURUZ,

S-ar putea să vă placă și