Curs 1

Psihodiagnosticul clinic
Psihodiagnosticul se referă la cunoașterea factorilor
psihologici ai subiectului uman, cu relevanță pentru
diverse activități.
Psihodiagnosticul clinic vizează cunoașterea
factorilor psihologici cu relevanță pentru sănătate și
boală. El se realizează prin procesul de evaluare
clinică, în care se utilizează două clase de metode:
Testarea psihologică – include teste, sarcini și probe
Interviul clinic – liber, semistructurat, structurat
Boala psihică (David. D., 2003)
Fiecare boală psihică presupune anumite modalităţi de
manifestare, un anumit tablou clinic.
Tabloul clinic – numit şi simptomatologia pacientului –
conţine semne şi simptome. Semiologia este ştiinţa care se
ocupă cu studiul acestora.
 Semnele sunt forme de manifestare a bolii care pot fi
identificate de clinician sau de altă persoană, inclusiv
pacientul, pe baza simţurilor proprii, independent de ceea ce
declară pacientul, (ex. modificări în comportament).
 Simptomele sunt acele manifestări ale bolii care apar în
primul rând în sfera de percepţie a bolnavului şi sunt trăite
de acesta la nivel subiectiv. Ele pot fi cunoscute de clinician
doar indirect, prin intermediul declaraţiilor pacientului (ex.
starea de frică).
Sindromul
Unele semne şi simptome tind să apară împreună,
constituind sindroame.
Spre exemplu, concepţiile negative legate de propria
persoană, prezent şi viitor tind să apară împreună,
constituind un sindrom depresiv (Beck, Rush, Shaw, şi
Emery, 1979).
Un sindrom poate să aibă o etiologie multiplă. Dacă
mecanismele etiopatogenetice ale unui sindrom sunt
cunoscute, atunci în principiu putem vorbim despre boală.
O clasificare euristică a bolilor în funcţie de tabloul clinic
şi mecanismele etiopatogenetice (David D. 2003):
Semne și simptome Predominant Predominant somatice
psihologice
Mecanisme
etiopatogenetice
Predominant Tulburările psihice Tulburări psihosomatice
psihologice „clasice”
Tulburări somatoforme

Predominant somatice Tulburări psihice Tulburările somatice

datorate unor condiţii „clasice”
medicale sau consumului
de substanţe
Diagnosticul timpuriu al copiilor suspectaţi de
tulburări psihice permite părinţilor şi profesorilor
să intervină devreme în tratarea tulburării.
În general, copiii peste 4 ani pot fi diagnosticaţi
cu acurateţe.
Procesul diagnostic impune evaluarea copilului şi
a mediului său din multe perspective.
Psihologul clinician trebuie să obţină informaţii
atât de la părinţi şi profesori, cât şi prin
examinarea copilului.
Spre exemplu, diagnosticul hiperactivităţii cu deficit de
atenţie la copil necesită cooperarea unei echipe
diagnostice, care să evalueze datele medicale, psihologice,
comportamentale şi educaţionale.
Nu există un test care, aplicat singur, să releve acest
diagnostic.
Se cunosc proceduri diagnostice variate care, împreună,
pot valida prezenţa sau absenţa tulburării.
Trăsăturile comune obţinute prin anamneză, descrierea
comportamentului copilului prin scale de evaluare cu
ancore comportamentale şi prin rezultatele la testele
şcolare şi psihologice pot duce la un diagnostic acurat.
Un diagnostic complet al tulburărilor psihice la copil
cuprinde:
evaluarea medicală - realizată de medicul pediatru sau
neuropsihiatru
evaluarea psihologică şi educaţională
datele de observaţie culese de la profesori şi părinţi
Considerații generale
Interviurile de diagnostic
O modalitate de a culege informaţii sunt interviurile
de diagnostic.
Pe baza acestora se culeg informaţii de la mai multe
categorii de persoane:
membrii familiei
Învăţători, profesori
copil
colegii de aceeaşi vârstă
1. Informatii de la membrii familiei
Primele informaţii despre un copil se primesc de
obicei de la părinţi.
Aceştia petrec mai mult timp cu copilul şi au
astfel posibilitatea să observe comportamentul lui
în mai multe situaţii.
Ei îşi cunosc copilul mai bine decât oricine
altcineva.
De asemenea, copiii manifestă mai uşor în faţa
părinţilor comportamente emoţionale extreme.
Anamneza
Modalitatea de bază prin care se culeg informaţiile de
la părinţi este interviul de anamneză.
Terapeutul trebuie să ţină cont însă de o serie de
probleme ce pot apărea şi care pot fi de natură a
perturba implicarea părinţilor în terapie.
Implicarea părinţilor în procesul
psihoterapeutic
Prima problemă, de mare actualitate în şcolile
noastre, este legată chiar de implicarea acestora în
procesul psihoterapeutic.
Din acest punct de vedere putem vorbi despre trei
categorii de părinţi:
reticenţi
pasivi
activi
Părinţii reticenţi
 Sunt cei care iau ca pe un afront personal referirea copilului lor la un
cabinet psihologic, fie el şi cel din incinta şcolii.
 Motivele lor pot fi multiple, plecând de la stigmatul social negativ de
care încă se “bucură” psihoterapia în ţara noastră şi terminând cu
nivelul subcultural care îi împiedică să vadă utilitatea demersului.
 Este important de reţinut faptul că în societatea noastră părinţii au
controlul absolut asupra a ceea ce se întâmplă cu copiii lor şi, în ciuda
sfaturilor de la învăţători sau psihologi, ei decid dacă problemele
acestora sunt suficient de serioase pentru a necesita tratament.
 Un terapeut trebuie să înţeleagă că, din motive practice, boala
mentală la copil este definită în funcţie de părinţi, şi deci trebuie să
lucreze între aceşti parametri.
 El trebuie să înţeleagă modul în care părinţii definesc problemele
emoţionale.
Părinţii pasivi
Sunt acei părinţi care, deşi au urmat sfatul
învăţătorului şi au dus copilul la cabinetul
psihologic, consideră că rolul lor se încheie aici şi
singura lor pretenţie este ca la terminarea ciclului
necesar de şedinţe copilul să iasă pe uşă vindecat
şi ei să-şi poată continua viaţa liniştiţi.
Psihoterapeutul se poate confrunta chiar şi cu
refuzul părinţilor de a da ochii cu el, în acest caz
nemaifiind vorba de interviu de anamneză.
Se pot găsi însă şi modalităţi alternative de a
culege măcar minimul de date necesar terapiei.
Părinţii activi
Sunt acei părinţi care solicită ei cabinetul psihologic
sau, chiar dacă o fac la sugestia învăţătorului, se
implică activ în procesul terapeutic.
Dar şi în acest caz trebuie să ţinem cont de faptul că
părinţii sunt implicaţi emoţional în dificultăţile
copilului şi pot distorsiona descrierile.
Părinţii sunt o parte a problemei
O a doua problemă este legată deci de faptul că
adesea părinţii sunt o parte a problemei, o cauză
parţială sau fundamentală a tulburării copilului.
Ei pot modifica informaţiile date terapeutului fie
inconştient, fie conştient, dintr-un puternic sentiment
de vinovăţie.
În timpul interviului de diagnostic se observă
diferenţele dintre părinţi în rapoartele lor despre copil

Acest lucru este important atât pentru tratamentul de mai

târziu, cât şi pentru înţelegerea factorilor etiologici
implicaţi în dezvoltarea dificultăţilor emoţionale ale
copilului.
În multe cazuri, distorsionarea informaţiilor şi diferenţele
dintre părinţi pot avea o importanţă mult mai mare decât
informaţia originală.
Aceasta pentru că, oricare ar fi orientarea terapeutică,
părinţii sunt direct sau indirect o parte a tratamentului.
De fapt, părinţii controlează accesul terapeutic la copil şi
deci cunoaşterea unui copil poate fi fără folos dacă
terapeutul nu înţelege părinţii şi nu îi ajută să continue
tratamentul.
fraţii şi familia extinsă
Altă sursă de informaţie sunt fraţii şi familia
extinsă.
Oricine trăieşte în aceeaşi casă poate da
informaţii importante, adesea dintr-o perspectivă
nouă şi folositoare.
Uneori oamenii care nu locuiesc în aceeaşi casă
dar au o influenţă importantă asupra familiei sau
o relaţie apropiată cu copilul pot fi surse
importante de informaţie.
Întâlnire iniţială cu toţi membrii familiei
Este foarte importantă o întâlnire iniţială cu toţi
membrii familiei.
Se pot astfel observa diferenţele emoţionale dintre
copiii crescuţi în aceleaşi condiţii de mediu,
interacţiunile dintre copii şi răspunsurile părinţilor
către fiecare copil în parte.
2. Informaţii de la copil
În culegerea informaţiilor de la copil terapeutul
trebuie să ţină cont de o serie de particularităţi ale
vârstei acestuia.
Exemplu
Trebuie ţinut cont în primul rând de faptul că gândirea
şcolarului mic este una de tip concret.
El nu este capabil să abstractizeze informaţiile, să vină cu
idei generalizate despre el însuşi şi să exprime aceste idei
aşa cum fac adulţii.
În acelaşi timp, copiii sunt mult mai egocentrici şi nu au
capacitatea de a se privi din perspectiva altei persoane.
În plus, la această vârstă copiii nu au abilităţile verbale ale
adulţilor şi deci sunt mai puţin capabili să-şi comunice
gândurile.
Ei nu-şi pot descrie propriul comportament şi de aceea
terapeutul trebuie să le observe comportamentul sau să-l
deducă. Observarea comportamentului copilului este
cheia diagnosticului terapeutului.
În culegerea informaţiilor de la copil apar omisiuni şi
distorsiuni.
Cea mai importantă informaţie este aceea că copilul cu
greu se vede pe sine ca având conflicte emoţionale.
Acest fapt vine din egocentrismul său inerent şi din faptul
că el de obicei nu înţelege ideea de “boală mintală”. În
plus, ei sunt atât de orientaţi în prezent încât nu se pot
gândi la cum ar putea ca lucrurile să stea altfel deoarece
acest lucru implică o orientare spre viitor.
Copiii mai mari pot înţelege mai uşor acest lucru.
La copiii mai mici problemele sunt o parte din ei şi sunt
atât de bine integrate în identitatea lor, încât ei le acceptă
în mod natural. De cele mai multe ori ei nu pot şi nu
concep că lucrurile ar putea fi diferite.
Un alt factor de luat în consideraţie este că copiii,
ca şi adulţii, pot încerca să ascundă problemele de
care sunt conştienţi.
Fie din teamă, vină sau ruşine, ei nu doresc ca
terapeutul lor să afle anumite lucruri despre ei şi
pot face acest lucru conştient sau inconştient.
Evitarea sau ascunderea problemelor este una
dintre cele mai comune dificultăţi terapeutice.
În culegerea informaţiilor de la copiii psihologul
terapeut poate utiliza un interviu de diagnostic
semistructurat.
Este foarte important ca el să-şi adapteze întrebările
în funcţie de vărsta şi personalitatea copilului cu care
discută.
3. Informaţiile de la învăţător
Chiar din prima zi, şcoala devine cel mai
important aspect al mediului copilului.
Şcoala poate fi privită ca “serviciul” copilului,
locul unde el îşi asumă responsabilităţi şi le
respectă sau nu.
În plus, faptul că are eşec sau succes la şcoală are
un foarte mare impact asupra adaptării lui
prezente sau viitoare.
În general, copilul cu rezultate şcolare slabe are o
imagine de sine proastă.
Spre exemplu
Dificultăţile copilului hiperactiv pot fi de mai
multe tipuri.
Copilul poate avea dificultăţi de adaptare şcolară,
tulburări de învăţare sau dificultăţi lagate de
disciplină.
Învăţătorul este prima persoană care sesizează
aceste dificultăţi, identifică natura lor şi tot el face
diagnosticul primar.
El sesizează părinţii şi tot el are un rol hotărâtor
în decizia de a referi sau nu copilului spre
tratament unui specialist.
De aceea, de o foarte mare importanţă sunt
întâlnirile dintre terapeut şi învăţători. Se pot
organiza chiar întâlniri de grup cu învăţătorul şi
cu toţi ceilalţi profesori ai copilului (religie, limbi
străine, etc), obţinându-se astfel mai multe
perspective asupra problemei.
Întâlnirile cu învăţătorul sunt necesare mai ales
dacă terapeutul doreşte să implementeze anumite
schimbări în clasă. Cunoscând învăţătorul,
terapeutul poate adapta intervenţiile în funcţie de
personalitatea acestuia
4. Informaţiile de la colegi
O altă arie de informaţii importante sunt cele culese de la
grupul de vârstă. Gradul în care copilul are prieteni ne
spune foarte mult cu privire la fericirea copilului,
capacitatea lui de comunicare, interesele, altruismul şi
modul în care îşi percepe colegii de clasă. Terapeutul
trebuie să cunoască calitatea prieteniei. Are mai multi
prieteni foarte buni? Cât timp au fost prieteni foarte buni?
Care este nivelul de prestigiu al prietenului? Este un lider
sau un outsider? Cum se înţelege cu prietenii? Sunt aceste
prietenii marcate de agresivitate?
Un mod uşor de a afla informaţii despre prieteniile şi
prestigiul copilului este de a obţine o sociogramă a clasei.
Investigarea prin interviu trebuie să fie dublată de o
investigare obiectivă prin teste psihologice acolo unde
acest lucru este posibil
Componenta Interviu Test psihologic
psihică investigată
Factorul perceptiv Când sunt stresaţi multor oameni li Bender-Santucci
se întâmplă să vadă lucruri care nu Benton
există. Ți s-a întâmplat vreodată așa
ceva?
Memorie Am să-ți spun 10 cifre. Vă rog să Ray-fig. complexă
încercaţi să le memoraţi deoarece Ray-verbal
apoi vi se va cere să vi le amintiţi. WISC
Dispoziţie Cum te simţi în general? În ce stare Scale de depresie
de spirit te simţi acum? pentru copii și
adolescenți
 Componenta psihică Interviu Test psihologic
investigată
Personalitate MMPI
Depersonalizare, Ai simţit că unele lucruri
Derealizare sunt ireale?
Obsesii Există gânduri ce îți vin
în minte chiar dacă nu
dorești acest lucru?
Compulsii Simţi uneori că trebuie
neapărat să faci anumite
lucruri?
Atenţie Touluse-Pieron, Praga

Gândire şi inteligenţă Raven color, WISC

Probele piagetiene
Probe de diagnostic
formativ
 Componenta Interviu Test
psihică psihologic
investigată
Orientarea Unde te aflii? Ce zi este astăzi? În ce an
suntem?

Conştiinţa bolii (a) Cum crezi că te văd ceilalţi? Ce crezi că

gândesc ei despre tine?
(b) Te consideri o persoană sănătoasă, fără
probleme?

(c) Ce probleme crezi că ai?

Delir Cum îşi motivează comportamentele şi

simptomele. Novicii au tendinţa de a intra în
detaliile delirulului, stimulându-l de fapt prin
întrebările puse.