Mitul lui Gyges,

Dreptatea şi Platon

Constantin Ilinca si Serban

Briana
 Se spune aşadar că a fi drept e bine, a suferi o nedreptate e rău, iar răul adus de îndurarea nedreptăţilor este mai mare
decât binele adus de purtarea nedreaptă, astfel încât atunci când oamenii provoacă şi suferă nedreptăţi în relaţiile cu
alţii, şi au parte de ambele, cei care nu pot să scape de una şi s-o ia pe cealaltă cred că e de folos să facă o înţelegere şi
nici să nu cauzeze, nici să nu sufere vreo nedreptate; încep să croiască legi şi să încheie convenţii, numind legală şi
dreaptă porunca legii.

Aceasta se spune că e originea şi natura dreptăţii, care e ceva între două extreme:

 cea bună – să faci rău şi să nu plăteşti pentru asta.

 şi cea rea, să înduri nedreptatea şi să nu te poţi răzbuna. Se spune că dreptatea se află între acestea două, şi nu e privită ca un bine, ci este cinstită din pricina
slăbiciunii de a săvârşi nedreptăţi; căci acela în stare să facă nedreptăţi, dacă ar fi un bărbat adevărat, n-ar încheia cu nimeni o înţelegere potrivit căreia să nu facă
rău ori să îndure răul – s-ar mânia cumplit la gândul acesta. Prin urmare, astfel este firea dreptăţii, Socrate, şi astfel este izvorul ei, după cum se spune. (…) Cei ce
practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi, am înţelege lesne dacă ne-am gândi în felul următor: să dăm şi dreptului şi celui
nedrept îngăduinţa să facă ce vor şi să apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict,
îndreptându-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine – doar legea şi forţa o conduc spre
preţuirea egalităţii. Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară Gyges… se povestea,
astfel, că omul acela era păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei. Întâmplându-se să vină o ploaie mare şi un cutremur, pământul s-a crăpat şi s-a căscat o
prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta şi mirându-se, păstorul a coborât şi a văzut multe lucruri de basm, printre care şi un cal de aramă, gol pe
dinăuntru, cu mici porţi. Vârându-şi capul pe acolo a văzut înăunutru un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva
decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână, şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului,
veni şi păstorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni
nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se
să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întâmplă astfel: când întorcea piatra înăuntru, devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil.
Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă
astfel domnia.
 Mitul lui Gyges scoate în evidenţǎ cǎ ispita de a acţiona împotriva a ceea ce este considerat drept, este foarte mare atunci
când ai puterea s-o faci. Chiar un om drept, fiind în posesia unui astfel de inel, ar acţiona imoral; ar fura, ar înşela, ar elibera
din lanţuri pe oricine ar dori. Puterea sa nelimitatǎ ar fi o permanentǎ ispitǎ sǎ acţioneze dupǎ bunul sǎu plac. Nimeni nu ar
rezista tentaţiei.

Ideea filozofică elaborată de Platon este că în momentul în care omul ar fi invizibil, el ar începe să acţioneze numai în
vederea satisfacerii nevoilor proprii, devine egoist şi nu mai respectă regulile care, atunci când era vizibil, îl
constrângeau. De asemenea el consideră că dreptatea este aplicată la nivel statal, acesta fiind privit ca un singur
organism, şi apoi ca o caracteristică aplicată fiecărui individ în parte.

Din punctul meu de vedere, chiar dacă omului i s- ar da libertate totală, chiar dacă acţiunile sale nu ar mai fi limitate de
legi, el o să acţioneze numai şi numai în favoarea lui şi evident va comite nedreptăţi, dar în măsura principiilor sale şi a
educaţiei primite. Ceea ce vreau eu să spun este faptul că, omul, indiferent dacă a avut parte de o educaţie proprie sau
improprie, el se va ghida întotdeauna după principiile sale deoarece fiecare ins în parte se poate autoeduca- intr-o mică sau
mai mare măsură. Şi evident că le va încălca în scopul satisfacţiei lui, dar la un moment dat s- ar opri deoarece conştiinţa nu
i- ar mai permite.
sat sǎ acţioneze dupǎ propriile interese, deci neconstrâns de legi sau moralǎ, omul nu va putea fi drept.
Provocarea lui Glaucon nu vizeazǎ însǎ felul în care se comportǎ în realitate oamenii. Inelul lui Gyges este doar un mit, în
fond un simbol al tentaţiei, o provocare, fireşte. El nu priveşte faptele ci justificǎ de ce oamenii practicǎ mai degrabǎ
dreptatea decât nedreptatea.

Noi presupunem cǎ dreptatea este absolutǎ şi cǎ toţi oamenii au aceeaşi reprezentare a noţiunii de dreptate, ceea ce nu este
adevǎrat. Aşa apare, de fapt, conflictul dintre natura umanǎ şi dreptate. Glaucon sugereazǎ cǎ omul, prin natura sa, nu este
drept. El trebuie constrâns sǎ facǎ acele lucruri pe care ceilalţi le considerǎ drepte.

Acum, întrebare, întrebătoare: voi, dacă aţi avea un inel care sa vă facă invizibili, ce aţi face?
 Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate
crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se
înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau,
intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând
face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept
de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de
bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine propriu al (dreptăţii), oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare
să săvârşească nedreptăţi, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea şi
bine gândeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpân pe atari puteri, nu va voi să făptuiască
nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai
neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amăgindu-se astfel reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate.”
(Platon, „Mitul lui Gyges”, în Cartea a II-a din dialogul Republica).

03.03.2024
03.03.2024