Despre originile dreptăţii: Inelul puterii (Mitul lui Gyges)

„Se spune aşadar că a fi drept e bine, a suferi o nedreptate e rău, iar răul adus de îndurarea
nedreptăţilor este mai mare decât binele adus de purtarea nedreaptă, astfel încât atunci când oamenii
provoacă şi suferă nedreptăţi în relaţiile cu alţii, şi au parte de ambele, cei care nu pot să scape de
una şi s-o ia pe cealaltă cred că e de folos să facă o înţelegere şi nici să nu cauzeze, nici să nu sufere
vreo nedreptate; încep să croiască legi şi să încheie convenţii, numind legală şi dreaptă porunca
legii. Aceasta se spune că e originea şi natura dreptăţii, care e ceva între două extreme: cea bună –
să faci rău şi să nu plăteşti pentru asta – şi cea rea, să înduri nedreptatea şi să nu te poţi răzbuna. Se
spune că dreptatea se află între acestea două, şi nu e privită ca un bine, ci este cinstită din pricina
slăbiciunii de a săvârşi nedreptăţi; căci acela în stare să facă nedreptăţi, dacă ar fi un bărbat
adevărat, n-ar încheia cu nimeni o înţelegere potrivit căreia să nu facă rău ori să îndure răul – s-ar
mânia cumplit la gândul acesta. Prin urmare, astfel este firea dreptăţii, Socrate, şi astfel este izvorul
ei, după cum se spune. (…) Cei ce practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face
nedreptăţi, am înţelege lesne dacă ne-am gândi în felul următor: să dăm şi dreptului şi celui nedrept
îngăduinţa să facă ce vor şi să apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl
vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict, îndreptându-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept
datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine – doar legea şi forţa o
conduc spre preţuirea egalităţii. Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar
avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară Gyges… se povestea, astfel, că omul acela era
păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei. Întâmplându-se să vină o ploaie mare şi un cutremur,
pământul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta şi mirându-se,
păstorul a coborât şi a văzut multe lucruri de basm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru,
cu mici porţi. Vârându-şi capul pe acolo a văzut înăunutru un mort, de statură mai mare decât părea
firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl
avea la mână, şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele
păstoritului, veni şi păstorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să
răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni nevăzut pentru
cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci
piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această
putere, i se întâmplă astfel: când întorcea piatra înăuntru, devenea nevăzut, când o întorcea în afară
– vizibil. Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl
înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.

Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe
celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră,
încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de
el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se
împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând
face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-
ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este
o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine
propriu al (dreptăţii), oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi, le
face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea şi bine
gândeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpân pe atari puteri, nu va
voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor
cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi,
amăgindu-se astfel reciproc, de frică să  nu păţească vreo nedreptate.” (Platon, „Mitul lui Gyges”, în
Cartea a II-a din dialogul Republica).
Conceptul de dreptate a fost folosit adesea de gândirea filosofică în strânsă legătură  cu
aprecierea comportamentului uman. În dialogul Republica, Platon ne invită să luăm parte la un
veritabil experiment mental: un personaj numit Galucon îi solicită lui Socrate să-i explice de ce
aceia care practică dreptatea o fac fără voia lor, datorită „neputinţei de a face nedreptăţi”. Trebuie
precizat ab initio că poziţia asumată de Glaucon cu privire la dreptate şi totodată la natura
compromisă din punct de vedere moral a omului nu reprezintă opinia autorului. Glaucon afirmă  că,
dacă s-ar permite atât omului drept cât şi celui nedrept să facă ce vor, se va ajunge în situaţia în care
omul drept să procedeze precum cel nedrept, adică să comită nedreptăţi, pentru că fiecare dintre ei
are tendinţa de a avea cât mai mult, în virtutea faptului că firea omenească îl conduce pe om să
posede tot mai multe bunuri materiale (pentru Glaucon, egoismul, avariţia, dorinţa de putere sunt
caracteristici constitutive ale naturii umane).
Platon relatează legenda lui Gyges, un păstor aflat în slujba regelui Lydiei, care, intrat în
posesia unui inel fermecat, dobândeşte puterea de a se face nevăzut oricând vrea. Prin această
legendă se încearcă explicarea comportamentului în condiţiile în care, ştiindu-se nevăzut, omul
poate întreprinde acţiuni drepte sau nedrepte, potrivit naturii umane corupte. Concluzia lui Galucon
este următoarea: dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe
celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură de puternic încât
să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el,
atunci când îi este îngăduit. În concepţia lui Glaucon, nimeni nu este drept de bunăvoie, ci numai
constrâns de împrejurări sau de lege. Aşadar, pentru că nu există un bine propriu al dreptăţii care să-
i orienteze pe oameni, aceştia fac nedreptăţi atunci când au ocazia de a le face. Motivul principal
constă în aceea că toţi oamenii consideră în sinea lor că este mult mai profitabilă nedreptatea decât
dreptatea. S-ar putea însă să existe oameni care să nu vrea să comită nedreptăţi şi să nu se atingă de
bunurile celorlalţi. Evident, astfel de oameni ar fi consideraţi nişte proşti, deşi toţi vor lăuda
atitudinea lor ca fiind o adevărată virtute. De aici desprindem concluzia că între natura omului –
impulsurile şi comportamentul său egoist – şi practicarea dreptăţii (care, alături de moralitate, este
un construct social) există o contradicţie de nesoluţionat. În sprijinul acestei idei se aduce următorul
argument: nici un om nu poate fi drept dacă este lăsat să-şi satisfacă propriile interese. Iată de unde
necesitatea instituirii legilor menite a tempera obsesiva căutarea a puterii ce însoţeşte natura umană.
Problema pe care povestea lui Gyges ne-o aduce în atenţie este una de extremă
actualitate, convertirea ei în interogaţii generatoare de reflecţii fiind extrem de legitimă: de ce
comportamentul imoral, nedrept poate aduce mai multe beneficii celui care-l asumă? sau de ce
imoralitatea generează prosperitate, putere şi faimă, în timp ce viaţa trăită în acord cu virtutea
duce, mai degrabă, la sărăcie, slăbiciune proprie şi abuz din partea celorlalţi?  Să fie oare
comportamentul drept, moral, doar consecinţa fricii de sancţiune? Prin perspectiva (demonică)
asumată de Galucon (un veritabil advocatus diaboli), conduita dreaptă este rezervată celor slabi,
doar celor cărora le lipseşte puterea de a produce nedreptatea. Virtutea ar deveni, printr-un astfel de
punct de vedere, însemnul unei slăbiciuni impardonabile. Din fericire, înainte ca o astfel de
convingere să ne fie inoculată (cu efectele-i catastrofale), Platon (discipolul fidel al lui Socrate)
restabileşte ordinea firească a lucrurilor, susţinând cu fermitate practicarea dreptăţii şi viaţa trăită în
orizontul virtuţii. Argumentul platonician ţine de o logică a bunului-simţ, şi anume acela că, deşi
seducătoare, conduita imorală, nedreaptă, este în măsură să ne corupă ireversibil sufletul, livrându-
ne izolării şi disperării.