"Pictura nu a fost niciodată o oglindă a lumii exterioare, și totodată nu a fost

niciodată asemenea fotografiei; a însemnat crearea unor semne, care au fost întotdeauna
interpretate exclusiv de contemporani, bineînțeles grație unei educații anterioare”. (Kahnweiler)
Cubismul este o mișcare artistică apărută în Europa la începutul secolului XX,
mișcare ce va juca un rol uriaș în transformarea artelor plastice în secolul al XX-lea.
Inițiat de francezul Georges Braque și spaniolul Pablo Picasso, cubismul este
considerat a fi „consecința unor transformări de lungă durată, el nefiind teoretizat prin vreun
manifest sau declarații programatice”.
Renunțând atât la reprezentarea figurativă tradițională cât și la perspectivă, Pablo
Picasso a realizat și expus, în anul 1907, tabloul intitulat "Domnișoarele din Avignon“ - creație
inspirată de cea a lui Cezanne Le grands Baigneuses, de statuile iberice și de măștile afrucane.
Ambii pictori s-au străduit să creeze o nouă concepție asupra lumii, un nou tip de
spațiu în pictură, o nouă manieră de reprezentare bazată nu pe perspectivă, ci pe apropiere.
„Grație acestei apropieri, a acestei intimități, cubismul prezintă ființe și lucruri într-o manieră în
care nu au mai fost percepute.” „Cubiștii au creat fără îndoială semne noi și tocmai aceasta a
constat multă vreme dificultatea descifrării tablourilor lor“ (Kahnweiler ). Prin urmare, operele
lor au stârnit polemici și scandaluri în rândul artiștilor și criticilor de artă tradiționaliști care i-au
numit "o bandă de răufăcători care se comportă în lumea artei ca niște huligani din viața de zi
cu zi".
Istoricii de artă disting trei faze ale cubismului:
Prima fază, numită precubistă sau etapa cezanniană, durează până în anul 1910 și se
află sub puternica influență a lui Cézanne și a celebrei lui recomandări adresate pictorului Emile
Bernard: „Totul în natură se modelează după sferă, con și cilindru. Trebuie să învățăm să pictăm
de la aceste figuri simple.”
Prin urmare, Braque și Picasso, care pictau în această perioadă personaje, peisaje și
naturi moarte, nu se mulțumesc numai cu încercările de renunțare la perspectivă, ci aspiră mai
ales să reducă motivele la formele geometrice fundamentale.
 A doua fază - faza analitică (1910 - 1913), numită și "cubism ermetic”, se
caracterizează prin înclinația artistului de a descompune obiectele în componentele lor, acestea
fiind reprezentate printr-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate. Deseori, subiectul pare să
iasă din lucrare, să se reverse în afara e cadrului. De fapt, scopul cubismul analitic a fost acela
de a produce nu o imagine perceptivă, ci, mai degrabă, o imaginea conceptuală a obiectelor.
Gama cromatică opusă „bucuriei culorilor specifică foviștilor” este restrânsă la o paletă
monocromă, monotonă uneori, săracă, austeră, compusă din ocruri, brunuri, griuri, folosită cu
scopul „de a nu distrage atenția privitorului de la interesul primar al artistului - structura formei
în sine”. Această gamă a fost completată și îmbogățită de Picasso și Braque prin aplicarea
tonurilor de verde.
Cubismul analitic a atins niveluri de exprimare care amenințau să treacă dincolo de
înțelegerea privitorului, de a deveni abstract și datorită deformării din ce în ce mai puternice a
elementelor redate. Astfel, pentru a evita transformare artei lor în artă abstractă și pentru „a
recrea trimiterea concretă la realitate”, ei vor pune din nou împreună piesele obiectului, vor
propune noi tehnici artistice. Astfel, Braque introduce în tablourile sale litere tipărite, pictează
folosind un șablon, futilizează pieptenele pentru „obținerea facturilor vălurite și recurge la
imitații de tapet, lambriuri și marmură. Tot el va realiza apoi construcții din hârtie, va lipi pe
desen fâșii de hârtie decupate dintr-o bandă care imită lemnul, realizând astfel primul său colaj
(collage).”
 Ultima fază - faza sintetică, apare odată cu adoptarea tehnicii colajelor. „Noua
tehnică readuce culoarea în operele cubiștilor, permițând totodată restabilirea contactului cu
realitatea grație asocierii unor motive care pot fi imediat recunoscute”.
Compozițiile perioadei sintetice se caracterizează prin utilizarea exclusivă a formelor plate.
Obiectele sunt din nou unificate, dar nu sunt totuși forme copiate după natură, ci „semne
simplificate care trebuiau să dezvăluie cele mai esențiale trăsături ale lor, sinteza obiectelor
prezentate”. Culoarea devine importantă în redarea formelor, iar obiectele - mai mari și mai
decorative. „Suprafețele netede și aspre sunt în contrast unele cu altele; și, în mod frecvent,
obiecte cum ar fi ziare sau foițele de tutun nevopsite, sunt lipite pe pânză, în combinație cu
zonele pictate. Această tehnică (colaj) evidențiază diferențele de textură și ridică problema a
ceea ce este realitate și ceea ce este iluzie în pictură” (www.arthistoryarchive.com)
În timpul perioadei sintetice, pictorul Juan Gris, care s-a alăturat târziu cubismului,
devine al treilea participant la acest dialog. Braque își expune lucrările pentru ultima oară la
"Salonul Artiștilor Independenți" în anul 1909. Începând din 1911, artiștii care se pronunță de
partea cubismului își expun lucrările într-o sală a "Salonului Artiștilor Independenți" și apoi la
"Salonul de toamnă". În 1912, la inițiativa lui Marcel Duchamp, se organizează o expoziție strict
cubistă intitulată "Section d'Or" la galeria "La Boetie“.
 În scurtă vreme cubismul a dobândit numeroși adepți, printre aceștia apărând și
cubiștii-imitatori (numiți și "cubisteurs"), care nu au înțeles principiile revoluției cubiste. Despre
aceștia, pictorul și criticul italian Ardengo Soffici scria "...ei par să deformeze, geometrizeze și
cubizeze fără niciun scop și la întâmplare, ascunzând banalitatea lor înăscută și academismul".
O excepție o constituie Robert Delaunay, inițiatorul "cubismului orfic" - termen propus
de poetul Guillaume Apollinaire - care va crea opere absolut originale de inspirație cubistă.
Juan Gris nu numai că reușise să înțeleagă și să-și însușească inovațiile cubiste, dar a
știut să atragă atenția asupra existenței altor posibilități de exprimare artistică. El este numit „cel
de-al treilea muschetar al cubismului”.
Printre artiștii din generația următoare sunt de menționat Fernand Léger și Marcel
Duchamp. Fernand Leger descompune formele nu în planuri, ci în volume (conuri și cilindri)
aplicând cu rigurozitate teza lui Cezanne.
Dacă Picasso si Braque au meritul de a fi creatorii noului limbaj vizual, Juan Gris,
Fernand Leger, Robert și Sonia și Robert Delaunay, Roger de la Fresnaye, Marcel Duchamp,
Albert Gleizes și Jean Metzinger au fost cei care nu numai că l-au adoptat, ci și cei care au recurs
la achizițiile tehnice și de concepție ale cubismului, orientându-se ulterior spre alte experimente
contribuind la dezvoltarea lui. Specialiștii în domeniul artelor afirmă că: „Fără cubism nu ne
putem imagina colajele lui Max Ernst, operele suprarealiste ale lui Joan Miró, realizările lui Roy
Lichtenstein și, privind problematica mai în ansamblu, arta pop, acele "ready mades" ale
lui Duchamp sau, în sfârșit, întreaga artă abstractă.”
Cu toate că este un stil asociat, în primul rând, cu pictura, cubismul a dominat timp de
mai multe decenii, având consecințe durabile asupra tuturor mișcărilor importante în arta modernă
europeană și americană,contribuind foarte mult la dezvoltarea artelor și exercitând o influență
profundă asupra sculpturii și arhitecturii secolului al XX lea.
faza precubistă - Juan Gris faza analitică - Juan Gris
faza sintetică - Juan Gris
Bibliografie:
www.cubismcubed.blogspot.com
www.artchive.com
hwww.arthistoryarchive.com